De Luminații sau Ziua Morților/ Ziua Tuturor Sfinților (01 noiembrie) câțiva membri ai Asociației „Firul Vieții” (președinte Ioan Ardeleanu – Pruncu) s-au deplasat în Cimitirul Central din Sighet pentru a depune coroane de flori la mormintele unor personalități importante ale Maramureșului.

Asociația „Firul Vieții” din Sighet este preocupată de „identificarea, protejarea și îngrijirea mormintelor și monumentelor funerare aparținând unor personalități marcante ale Maramureșului, înhumate în cimitirele Sighetului sau în alte localități din țară sau străinătate și cinstirea memoriei acestora prin diverse manifestări specifice (medalioane, simpozioane, diverse expoziții comemorative, editarea sau reeditarea unor lucrări etc.)”.

La fel ca și în anul 2020 și-n acest an au fost depuse coroane de flori la mormintele lui Simion Balea de Ieud (1863 – 1938), fost deputat și senator de Maramureș în Parlamentul României interbelice, dr. Ioan Mihalyi de Apșa (1844 – 1914), membru corespondent al Academiei Române, autorul celebrei lucrări „Diplome maramureșene din secolul al XIV – lea și al XV – lea” și dr. Titu Doroș (1880 – 1934), redactor al „Sfatului”, prima gazetă românească din Maramureș apărută la sfârșitul anului 1918.

Asociația „Firul Vieții” pregătește și alte acțiuni prin care dorește: „Să ne amintim mereu, să nu ne uităm personalitățile luminate care au contribuit la ridicarea Țării Maramureșului!”

Salut, Sighet!

Foto: Ion Mariș

Șinele luceau în razele asfințitului, creând iluzia unei alei de lumină la capătul căreia strălucea leneș soarele unui Octombrie târziu. La celălat capăt al acestei poteci luminoase, stătea așezat pe peron Alexei, un ins pierdut prin prea multele noduri ai soartei. Cărarea de lumină i-a ridicat privirea îngândurată și i-a îmbarcat mintea pe trenul amintirilor…Fusese odată un loc numit acasă, acum acasă nu mai era niciunde.

„Doar de ar putea exista o cărare de lumină care să mă poarte înapoi, un drum care să-mi poarte pașii rătăciți spre aceea lume mai bună…sau spre un acasă etern…”, se gândi Alexei.

Un surâs i se arcui pe buze în timp ce fixa șinele cu privirea.

„Atâtea drumuri,atâtea posibilități, iar la finalul zilei, decizia asupra drumului ales ne aparține în totalitate. Zău dacă viața asta nu e decât un nod complicat de căi ferate…Doar de nu ar fi plină de suferințe și mârșăvii, atunci ar fi frumoasă într-adevăr.”

Un vânt calm, dar rece a străbătut stația pustie, liniștea domnea peste zidurile vechi.

„Totuși, de ce? De ce trebuie să îndurăm atâta chin și nedreptate? Nu, mai bine, de ce există răutate în noi? Dacă nu am fi corupți, ne-am putea crea însuși paradisul chiar aici pe pământ….Totuși, ne săpăm unii pe alții, iubim mai mult obiectele decât persoanele, ne iubim pe noi înșine prea mult, banii ne corup sufletul. Ne dedicăm timpul lucrurilor care în ansamblul amplu al vieții nu sunt importante….de ce….? Parcă după fiecare stație trenul vieții ne poartă pe meleaguri mai întunecate….Și atunci cum să nu vrei să te întorci într-un timp când totul a fost ok? Oare chiar nu ar fi o cale printre aceste legi nescrise ale exisenței noastre efemere….”

În timp ce gândurile i se răsuceau în minte, mâinile îi frunzăreau voluminosul roman Anna Karenina. Brusc, seminarul de la literatură universală îi veni în minte.

„Tolstoianismul…o existență fără abateri morale, este așa ceva posibil? Este posibil să eradicăm tot acest rău, astfel încât să creem o lume mai bună? Câți nu au încercat asta deja, dar omenirea comite aceleași greșeli din și din nou…Istoria noastră înveninată se învârte ca un disc pe un pick-up, reluându-și cursul din nou, din nou și din nou….De aici se poate discerne caracterul uman etern predispus la greșeli. Anna Karenina, personajul eponim, precum și alte personaje din roman, a comis un lanț întreg de greșeli, lăsându-se coruptă de instinctele eronate ale naturii umane, chiar dacă era conștientă de imoralitatea lor și de consecințe…”

Și atunci Alexis și-a amintit de sfârșitul tragic al eroinei:

„S-a aruncat sub tren fiind doborâtă de consecințele  faptelor proprii….O criză interioară, sfârșită într-un act fatal – suicid.”

Și atunci parcă șinele au licărit în raza apusului, iar ochii lui Alexei au scânteiat.

„Autodistrugere…dar dacă asta este secretul pentru a sfida existența asta restrictivă? Dacă „Mitul peșterii” spune adevărul, iar existența aceasta este doar o reflexie a ceea ce este dincolo de bariera denumită moarte? Dacă suntem subiecții unei simulări construite de un Mastermind, iar la capătul acesteia se află obiectul real după care simularea a fost modelată?”

Alexei și-a amintit de viitorul nesigur care îi sta în față, iar apoi amintiri dragi din trecutul său de adolescent se suprapuneau închipuirii existenței sale posomorâte care îl cuprindea din ce în ce mai tare în fiecare zi. Acum parcă viața era atât de gri pentru Alexei, parcă nimic nu mai îi aducea acea fericire reală pe care a trăit-o în anii de liceu. „Lasă că vor veni vremuri mai bune”, îi tot ziceau alții, dar zilele deveneau din ce în ce mai proaste, iar când și o mică rază de speranță reușea să se infiltreze în existența sa acră, aspectele negative reușeau să o sufoce.

„Oare…oare secretul să fie atât de aproape? Doar la un act distanță? Dacă într-adevăr filozofia lui Platon este adevărată și există o viață perfectă dincolo, atunci de ce să mai putrezesc în dimensiunea aceasta infectă, unde chiar natura însăși este eronată pe alocuri? Dacă rămân, este cert că voi continua să sufăr și să fiu expus maleficului din eronata genetică a umanității; dacă încerc să scap, există,totuși, o șansă să ajung în paradis.”

Alexiei simțea cum toată amărăciunea, confuzia,tristețea,frustrarea care îl tormentau, se coagulau într-un amalgam și îl sufocau. Chiar atunci, un bărbat a urcat pe peron alături de un puștan slăbănog. Între cei doi se ducea o verbalizare agresivă. Peste scurt timp, Alexei văzu cum palma mare a bărbatului l-a izbit pe băiat peste față,trimițându-l la pământ. Un plâns înăbușit se auzi dinspre băiat. Chiar după această scenă, Alexei văzu cum un adolescent cu căști în urechi se apleacă spre un cerșetor și îi înșfacă pălăria cu bani , contrar așteptărilor lui Alexis ca adolescentul să-i dea bani. Alexei simți din nou cum unda imperceptibilă de speranță i-a fost stinsă. Directorul gării ieșise pe peron cu mâinile în buzunare, apoi și-a aprins  o țigară.

– Nu-l bate, Ivanov că-l doare, zise directorul cu un rânjet batjocoritor către bărbatul care îl plesnise pe băiat.

– Dracu să-l ia, și pe el și pe maica sa că m-am gândit să-i și dau afară din casă! veni replica bărbatului înfuriat.

– Ei,dar ce făcuși? întrebă directorul nonșalant,aruncând chiștocul pe jos.

Bărbatul își dres glasul și lansă o flegmă alături de chiștoc.

– Mă scot din sărite cu mofturile lor,asta fac, răspunse bărbatul. Aia îmi cere bani,iar ăsta îmi vine cu note de tot rahatul și nu știe de respect. Nici unul nu știe de respect! Când ajung acasă ei sunt sclavi,iar eu sunt stăpânul. Ei trebuie să se conformeze ordinelor mele!

Alexei auzi întreaga convorbire,iar o repulsie îl cuprinse.Din depărtare se auzi un fluierat strident. Ultimele raze ale asfințitului încă sclipeau pe șine.

„Atâta mizerie în speța asta umană, mizerie pe care trebuie să o rabzi zi de zi….Și atunci te mai întrebi dacă există mântuire de toată această ciumă cancerigenă….există? Nu. Există vreo scăpare oare? Poate. Și dacă aș încerca să îi vindec,să le fiu exemplu- totuși și eu am ciuma asta în mine, doar sunt om!- dar și atunci nu aș reuși să lupt împotriva infinitei mizerii umane!”

Și atunci corpul robust al locomotivei se ivi în depărtare, țăcănitul violent al roților vuind prin șine, hipnotizând-ul pe Alexei.

„Trenul. Ce fiară de metal plină de putere! Karenina, și ea și-a găsit sfârșitul tot sub roțile acestei bestii, totuși din alte motive…Dar ce ieșire spectaculară de pe podiumul vieții limitante – templul-închisoare îți este măcelărit sub roțile nemiloase ale unei mașinării înspăimântătoare…Iar sufletul este expulzat dintr-o sferă a realității artificiale și strămutată în realitatea adevărată….O forță impetuoasă ciocnindu-se de energia misterioasă a unei ființe…apoi magie ”

Trenul greoi de marfă se apropria cu repeziciune de stație.

„Dar mecanicul? Am auzit că atâția mecanici de locomotivă au mustrări de conștiință pentru tot restul vieții datorită oamenilor neatenți care ajung sub tren,iar  tot ce pot face  este să vadă toate acestea neajutorați…Dar oare umanitatea cum poate rămâne ignorantă la adresa tuturor erorilor covârșite de ea însăși? Atunci de ce un mecanic de locomotivă nevinovat să-și facă griji asupra purității sufletului său când decizia a fost a altcuiva…”

Alexei simțea cum îi transpiră palmele în timp ce forma trenului se mărea,apropriindu-se nebunește, gonind ca un arhangel gata să-i dezvăluie adevărul. Un pas, doi, marginea se apropria. Un urlet strident vibră prin aer când trenul intra în stație. Alexei simții acel urlet de sirenă în întreaga sa conștiință. Viața are multe trenuri,dar acesta avea să-l ducă dincolo de existența efemeră…Țăcănitul roților deveni zguduitor, iar sub talpe simții vibrația animalică…Un al treilea pas și apoi plonjarea în necunoscut. Aerul vuii în jurul său, ceva tare îl izbi cu o violență indescriptibilă. A rămas conștient. Apoi altă lovitură puternică. Ceva i-a mușcat brusc din carne. Oasele au pârâit, apoi conștiința i s-a deconectat.

Frânele au urlat, făcându-i pe cei din gară să-și astupe urechile, iar fețele li s-au contorsionat de șoc și uimire. Trenul a reușit să oprească după câteva sute de metri.

Incidentul cutremurător a fost prezentat la știri. Trupul sfârtecat în bucăți a fost îndepărtat de pe șinele uleioase. Un ins pierdut printre nodurile de căi ferate ale vieții tocmai își găsise trenul care să-l ducă acasă….

Evelin BATIZI
studentă, Centrul Universitar Nord Baia-Mare – UTCN

O imagine de la începutul sec. XX cu fosta Biserică Greco – Catolică Românească, actuala Biserică Ortodoxă Română cu hramul „Adormirea Maicii Domnului”.

„În urma creşterii numărului de enoriaşi şi mutării la Sighet a Protopopiatului Bisericii Greco-Catolice a Maramureşului, se hotărăşte construirea unui lăcaş de cult propriu. Finalizarea acestui proiect a avut loc în 1892, cu sprijinului financiar acordat de prefectul Lónyay János şi contribuţia enoriaşilor.
Sfinţirea noii biserici a avut loc la 20 martie 1892, fiind oficiată de către reprezentantul episcopului greco-catolic român de Gherla, canonicul Erdöss Sándor, predica fiind rostită de vicarul Titus Bud.
Biserica, bijuterie arhitecturală, este construită în stil neogotic, fiind una din puţinele clădiri din oraş care are un stil unitar.
Picturile interioare poartă semnătura mai multor artişti renumiţi, dintre care, cei mai cunoscuţi sunt: Traian Bilţiu Dăncuş, Tasso Marchini și Lucreția Munteanu, toate fiind realizate în perioada interbelică.
În jurul bisericii a fost amenajat un frumos parc englezesc, având într-o parte a bisericii ridicată o cruce de fontă. Lângă biserică se afla o construcţie mică în care a funcționat prima şcoală românească din Sighet.”
                     (Pal Robert Zolopcsuk, din volumul „Sighetul Marmației”, Editura Valea Verde, 2012).

Salut, Sighet

NR: Imaginea este preluată după o fotografie din colecția personală a domnului Pal Rober Zolopcsuk, căruia îi mulțumim.

În imagine, vedere laterală a fostei Biserici greco – catolice (românească & ruteană/ucraineană), actualmente Biserica ortodoxă ucraineană, la început de sec. XX.

***

Între anii 1803-1804 locul unei mici bisericuţe de lemn a fost ocupat de o biserică în stil baroc, înălţată în cinstea Naşterii Maicii Domnului din donaţiile enoriaşilor greco-catolici români şi ruteni. Datorită divergenţelor dintre credincioşii celor două etnii, biserica a rămas în folosinţa rutenilor, devenind astfel cunoscută drept „biserica greco-catolică ruteană”.

În jurul anului 1900, este splendid pictat interiorul bisericii de către pictorul băimărean de origine sigheteană Kádár Géza. Pe cupola bisericii, susţinută de console aurii, a fost reprezentat un cerc de sfinţi. Iconostasul a fost realizat în stil baroc, fiind bogat decorat cu ornamente florale aurite.

Anul 1894 aduce cu sine schimbarea hramului bisericii. Episcopul Firczák Gyula din Ungvár sfinţeşte biserica şi îi dăruieşte hramul Înălţării Sfintei Cruci. Construcţia mică alipită faţadei a fost realizată ulterior, având trei uşi de acces, tavanul fiind pictat în stil rococo, înfăţişând doi îngeri purtând un coş cu trandafiri.

În faţa bisericii a fost înălţată o cruce de piatră sculptată, pe piedestalul căreia a fost inscripţionat în limba maghiară următoarea frază: „A fost înălţată cu prilejul jubileului anului sfânt la 1900 septembrie 21, în timpul preotului Balogh Mihály şi îngrijitorului Hostsuk János”.

Biserica deţine singurul vitraliu original din Sighet, de o frumuseţe compoziţională şi calitate aparte.

(text  de Pal Robert Zolopcsuk, din volumul „Sighetul Marmației”, Editura Valea Verde, 2012)

Completările cititorilor la această fotografie sunt binevenite.

Salut, Sighet

NR: Imaginea este preluată după o fotografie din colecția personală a d-lui Pal Rober Zolopcsuk, căruia îi mulțumim.

De ce e așa greu când poate fi așa ușor? E foarte simplu: trăim ceva ce nimeni nu poate descrie în cuvinte. Poate încercăm să ne revenim, dar e HAOS.
Era 19 martie si în țară se anunță un verdict care poate atunci nu părea așa important dar cine s-ar fi gândit că atunci începea o nouă carte în viața noastră care va fi atât de diferită încât nici cu gândul nu putem raționa.
Sincer, eram prea ocupată să realizez că trăiesc poate ultimele file ale unei lumi normale. Nu m-am gândit că în câteva zile se poate închide așa ușor un episod.
Ce pot spune, eram în clasa a opta și, ca orice elev care termină gimnaziul, mă gândeam doar să ajung unde îmi doresc.
E simplu: îmi doream să îmi ating visele cu mâna.
Era luni: de mâine nu o să mai mergem la școală. Nu puteam să realizez cum adică nu mergem, abia începuse pandemia. Stai puțin! Până să realizez că e realși  nu e o poveste despre care ne vorbeau bunicii, trecuseră câteva luni bune și eram la examen.
Nu puteam să mergem nicăieri. Totul era închis într-o clipire de ochi. Atâtea păreri și atât de puține zile.
Ce să mai înțelegi când unii profesori susțineau că nu o să dăm nici măcar examenul sau alții ne tot avertizau să ne protejăm. Închid ochii și brusc sunt în curtea școlii în calitate de boboc. Nici măcar prima zi nu a fost cum trebuia. Distanțați, cu mască și plini de fiori pășeam fără să știm unde mergem și cine sunt cei despre care se zicea că vor fi colegii noștri.

Școală online! Cum să facem școală online? Nu cunoaștem profesorii și colegii. După câteva săptămâni a venit și ziua cea mare. Mergem la școală? DA!

Ca în orice poveste fericită trebuia să apară ceva, altfel se termina totul prea repede. Și în cazul nostru a apărut. Se pare că o să mergem pe grupe. E atât de prostesc. Hai să privim partea bună a lucurilor: dacă mergeam fizic cu toții poate anumite prietenii nu existau. După doar două săptămâni, ceva tragic apare în școala noastră și totul s-a răsturnat la 180°. Plecarea prematură (într-o lume mai bună, poate) a  domnului director. E atât de greu…

Da , școala on-line deschide multe portițe și oportunitați, dar să nu uităm că este grea. Un alt obstacol a fost gradul de dificultate pe care unii profesorii îl dădeau. De ce? Nu e ușor să iți vezi bobocia plecând precum o frunză de stejar luată de furtună. Unde? Unde sunt clipele frumoase pe care trebuia să le trăim? Unde sunt primii fiori ai liceului, primele prietenii, primele sunete de clopoțel? După un an în on-line ne-am întors la școală. Parcă și acum văd cât de timizi eram în prima zi. Într-un final, am ajuns și noi elevi de liceu. Dar, la fel de repede cum a venit așa s-a și dus. Doar două luni!

Vacanța de vară. Brusc ca o eclipsă, totul părea să intre pe făgașul normal. A apărut vaccinul care părea să rezolve totul și noi să începem o viață normală pe care poate am uitat-o. O viață fără mască, dezinfectat și covid. Nu din nou! Viața a devenit din nou un HAOS. De data aceasta e mult mai rău. Încă nu realizez. Pierdem persoane dragi într-o clipită, nu se mai înțelege nimic.
Oamenii sunt derutați, parcă au prea multe hărți care duc în același loc.
După aproape doi ani de pandemie, în lume e mai rău decât la început. Atunci eram mai încrezători în cei care ne spuneau ce să facem, acum, ne pierdem în miile de file de informații. Pare că totul se înrăutațește și nimic nu va mai fi cum a fost.

Însă, în orice poveste există și un final fericit.
Care va fi al nostru?
Va continua……….
Eu sper.

Bianca BORODI
clasa a X-a F
C. N. „Dragoș-Vodă”

La ceas de aniversare nu aveam cum să stau deoparte, deși lângă tine e de obicei departe. Pentru că se plutește într-o liniște care ne arată drumuri spre orizonturi îndepărtate, dar absolut posibile.
După cum scrii, cu sufletul răsucit pe cuțit sau pe firul de iarbă, pe șuieratul șarpelui sau pe muchiile frigului, căldura zâmbetului tău, dăruit prietenilor, uimește mereu.
Dragă Echim, mulți ani să mai înfrumusețezi umbrele Pământului, poemele care își fac loc pe unde suntem și noi!
La mulți ani, prietene!

Doina Rândunica ANTON

*  * *

Cum aș putea vorbi despre Echim Vancea? Simplu, fără înflorituri – știu că nu-i plac – îi place doar identitate sa – poezia – și-i mai place Maramureșul acela vechi, bătrân și adevărat desprins din datini și obiceiuri păstrate cu sfințenie. Chiar dacă a fost determinat să se „refugieze”, leacul lui împotriva tumultului acestei lumi grăbite și nestatornice continuă să rămână lectura și scrisul, după cum singur mărturisea. De ce? pentru că E (chim)ie între poet și cuvânt, între culoarul șarpelui, presărat cu peceți de sare, între bunul simț al celui care, ajuns la oraș, nu a uitat să rămână om, trăind și suferind intens pentru urcușurile și căderile culturii sighetene.
La mulți ani!

ARABELA

* * *

Poetul Echim Vancea este un nume de referință, emblematic pentru poezia maramureșeană, trecând de hotarele invizibile oricăror delimitări geografice, el însuși un străjer, care veghează fortăreața cuvintelor, a semnat numeroase cărți în bibliotecile inimilor noastre. Universul său poetic este ca un veritabil sanctuar, unde cărțile luminează ca felinarele și portretele scriitorilor strălucesc precum sfinții din icoane fiindcă și cuvintele au catedralele lor. Pășind în casa unui poet (la propriu sau prin cartea de vizită a cuvintelor sale) te simți pur și simplu copleșit de frumusețea unui univers de-a pururi viu, de-a pururi nesfârșit. Aceasta este adevărata bogăție a cuvintelor, iar domnul Echim Vancea ne dăruiește din belșugul neprețuitelor sale gânduri ca niște „păsări deghizate în zbor” ca inimile noastre să renunțe definitiv la propria-i gravitație, plutind „deasupra stelelor înghețate”.
La acest rotund și binecuvântat ceas aniversar al Domnului Echim, în care s-au adunat 70 de octombrii (3 652,422 săptămâni, 25 566,9539 zile, 613 606,894 ore, 36 816 413,6 minute și 2,20888482 × 10^{9} secunde) îi doresc un sincer și călduros: La mulți ani îmbelșugați întru har poetic! Multă sănătate, infinite bucurii, împliniri și clipe minunate alături de toți cei dragi inimii dumnealui! Cu deosebită considerație și gratitudine pentru toate încurajările primite în tot acest timp pe drumul (adesea anevoios) al poeziei,

Antonia DUBOVICI (Zavalic)

* **

La mulți ani Poetului, Echimului, „colegului” dragoșist, cu speranța că ne vom revedea la Liceul Nostru, lansându-i următoarele volume post-pandemie și că-l vom sărbători live la 80, 90 etc. de ani!
La mulți ani valorosului „coechipier” de la publicația on-line www.salutsighet.ro, Echim Vancea!
La mulți ani „cetățeanului de onoare”, de iure, al Sighetului!
La mulți ani – deocamdată – de 70 de ori!

Brîndușa OANȚA

***

Echime, prietene! N-am să încep prin a-ți spune – ca și cum n-ai ști – de câte zeci de ani ne cunoaștem nici n-o să rememorez, scotocind în sacul amintirilor după clipe și întâmplări mai deosebite, pe care le-am petrecut împreună și nici ce-am făcut – ori n-am făcut! – unul pentru altul, deși au fost și dint-acestea, inevitabile într-o viață de om… și ca să fiu pe linia ce mi-am propus-o, n-am să-ți urez nici „La mulți ani”-ul obișnuit la astfel de ocazii, că mi se pare ușor atins de o inevitabilă umbră de fariseism, și dacă stai și te gândești sincer, cum să-i spui unui prieten care împlinește 70 de ani „Mulți înainte!”, când, oricum, cei mai mulți sunt… înapoi, s-au dus și el știe foarte bine asta?!

Am să-ți spun însă altceva, ca din partea unuia care a trecut de vreo câțiva ani buni pe la cifra 70: am să-ți spun că anii aceștia pot fi ai înțelepciunii de a te împăca cu lumea și cu tine însuți, cu viața ta – doar cu una dintre ele nu se poate! – și că sunt anii în care este bine să nu-ți mai „pierzi” vremea cu lucruri care nu-ți vor fi de nici un folos după… „plecare”. Iar despre cei care vin, câți vor fi să mai fie, să fie suportabili și să ne scutească, pe cât se poate, de umilința neputințelor trupești, că pe cele sufletești le putem ascunde mai ușor. Așadar, curaj și mai departe!… hrana care te-a ținut, Poezia, nu ți-o poate lua nimeni. Pe lumea asta!

Ioan ARDELEANU-PRUNCU

***

Încă din pruncie, de coconi (ce alint neaoș, maramureșean!), între mine, fratele Vasile (plecat prea devreme să restaureze stele rănite) și Echim Vancea, s-au conturat artere, vase organice comunicante, prin care curg, ca un sânge vital, sentimente durabile, cu aura lor ultimă – prietenia.
Aș zice că așa a fost să fie („datul sorții”) să ne naștem în același an (1951), doar în zodii diferite, noi, în Vărsător, el, în zodia Balanței, potrivită firii lui, mereu tumultuoasă, impetuoasă, morocănoasă, (repede trecătoare!), dar de cele mai multe ori bonomă, generoasă, predispusă ludicului – în viață și în poezie. Prenumele familial de Mitru, inexistent în actele civile, i-a fost atribuit în spiritul tradiției, fiind „vândut” de mic, pe fereastră, unei persoane în vârstă, să fie ferit de boli în viață. Răspunde și azi la acest apelativ (secret pentru mulți!), când se întâlnește cu consăteni și în familie. Numele Mihai mi-a fost și mie, prin același ritual, atribuit.
Ne-am născut în același sat, Nănești, pe Valea Izei, labirintul nostru existențial (ca în poezia lui Ioan Es. Pop!), din care n-am ieșit definitiv până în prezent, deși el clamează contrariul, uneori, (la mânie!Bravează, în stilul lui). Dar satul rămâne, pentru cei cu origini rurale, fie și involuntar, matricea, toposul mitologic a celor mai pure amintiri și vise.
Ne-am botezat în aceeași bisericuță de lemn, în jurul căreia „roiește” satul (neamul) de la originile sale ancestrale și ne-a botezat același preot. Școala primară și liceul („Dragoș-Vodă” din Sighet) cumulează doisprezece ani în aceeași clasă, cu aceiași dascăli, în frunte cu unchiul lui bun, fratele mamei, Ion Vancea, căruia îi datorăm în mare măsură orientarea noastră spre literatură, îndeosebi spre poezie. A fost foarte apropiat de cei cu origini rurale, oferindu-ne suport psihologic și intelectual pentru a depăși mai ușor șocul cultural prin mutarea noastră la oraș. Dintre colegii de liceu, cu unii am devenit prieteni pe viață. Fiind mulți, evit nominalizările.
Un moment mai pitoresc s-a produs în noaptea de 18 spre 19 octombrie 1970, la aniversarea ieșirii din adolescență, adică de ziua lui. În spiritul tradiției de cătănie, am organizat cu Gheorghe Pârja alături „vergelul”, adică un chef de toată isprava, cu feciori din sat, după care ne-am urcat în căruțe și ura!! la gară, cu ceterași după noi. Ne-am îmbarcat în tren, fără ca însoțitorii soldați să ne „divulge” destinațiile, considerate secret militar pentru noi, bieți recruți.
După eliberare, au urmat, inevitabil, momente dificile, derutante, în alegerea unui drum în viață. Amănuntele le suspendăm pentru rememorări viitoare. Dar ne-am regăsit repede în viața culturală a Sighetului, eu la Biblioteca Municipală, fratele Vasile la Muzeul Maramureșean, Echim, după câțiva ani de pedagog, zis „Castelanul”, la Liceul Forestier, venise la Casa de Cultură. Au urmat ani efervescenți, implicându-ne în viața culturală, reperul literar fiind Festivalul Național de Poezie, patronat de prietenul mai mare, Laurențiu Ulici.
După plecarea de la Biblioteca Municipală, mi-a succedat ca director, până la „eliberare” (pensionare), precipitată prematur de unii, neinspirați. Nu înainte de a boteza Biblioteca cu numele „Laurențiu Ulici”, mentorul și nașul literar al multor scriitori reputați, azi.
Iată un sumar de coincidențe biografice fericite, remanente în memoria noastră.

Azi, la aniversarea a șapte decenii de viață, Echim Vancea este unul dintre prolificii poeți în spațiul poeziei românești, apreciat de critica literară. Prin felul lui de a fi, cu barba lui de călugăr și poet eretic, este implicit un personaj care refuză conformismul social de suprafață, dedicat exemplar condiției lui de poet și poeziei. Poeți și critici importanți au făcut elogioase comentarii celor aproape treizeci de volume publicate.
Voi extrage câteva dintre considerațiile lor pentru relevanță și pentru o mai corectă percepție și înțelegere a poeziei și a poetului Echim Vancea.
„Vag ironic sau insinuant liric, discursul său mizează pe figurile imaginarului, fără a fi numaidecât metaforizant, și pe oralitate, fără a fi numaidecât colocvial, urmând mai curând echilibrul contrariilor înțeles ca sursă a sugestiei”. Laurențiu Ulici
„El, Echim, ocupă o provincie prin care hălăduiesc numeroase umbre, provincia unor texte printre rândurile cărora umbrele se ițesc cu încăpățânare…” Radu Țuculescu
„Livresc, cu tăieturi severe în marmura cuvintelor, ascetic și agnostic, de un lirism eliberat de inutile butaforii.” Casian Maria Spiridon
„Poezia lui Echim Vancea, în concordanță cu firea-i discret-tenace, aidoma unei tărăgănate melodii ardelenești, astfel încât, după cum notează un comentator, virtuțiile ce nu sar în ochi din „prima”… În calitate de înger căzut, E. V. compune un psalm eretic, în care dă glas firii sale impetuoase, unei exuberanțe goliardice[…]. Obișnuiește a deforma nu fără voluptate, miturile, transcriindu-le pe fila actualității derizorii[…]. Gheorghe Grigurcu
„Sub un titlu jucăuș și ironic, Echim Vancea scrie, de fapt, versuri grave și foarte concentrate în expresia lor metaforică, împinse uneori până în pragul unui fel de ermetism. E și inspirat (mai ales) meșteșugar, construindu-și imaginile într-un echilibru ce se dorește cât mai strict, al asociației spontane (nestrăină de unele cutezanțe avangardiste) și al calcului combinatoriu ingenios, de tradiție modernistă, prin care expresia directă, ca notație și confesiune, e ocolită, cel mai adesea, inteligent și fin.” Ion Pop
„Echim Vancea își pune poezia acestui volum sub semnul sărbătorii, a unei sărbători unice, încărcată de comuniune sufletească și societală. Un ritm liturgic susține pe dedesubt cuvintele acestor poeme ca pe un drum al întoarcerii dintr-un ceremonial străvechi păstrat într-un spațiu specific maramureșean, unde satul nașterii sale (Nănești) devine un punct binecunoscut pe o hartă a unei geografii literare dintotdeauna”. Ion Vădan
„La Echim Vancea, sentimentul eminescian al trecerii vremii se personalizează în ceea ce aș numi o poezie a vecerniei (un cuvânt cu frecvență remarcabilă), a unui octombrie care constituie realitatea și ficțiunea lirică, sursa unei inepuizabile tristeți dar și a speranței pentru că e semnul unui anotimp muribund dar și al amorului…” Ioan Holban
„O carte de poezie rară, care îți face dulce amarul de pe cerul sufletului… și te minunezi de această stranie alcătuire de cuvinte a sufletului pe care ne-o propune Echim Vancea. Din drojdia de viață izbucnește luxuriantă realitatea imaginată, fiecare cuvânt e o diagramă care-și relevă înțelesurile doar celor care își risipesc viața cu voluptate.” Adrian Alui Gheorghe
La mulți ani cu sănătate, cu ispitiri și inspirație, poete, dragule Echim!

Gheorghe Mihai BÂRLEA

***
…din umbra prieteniei, mai mult decît literare, care mă apropie de mai bine de trei decenii de Uncheșu’ Echim, din umbra Maramureșului sub a cărui colosală cupolă mitică ne adăpostim amîndoi, care cum putem, mai la larg ori mai la strîmtoare, din umbra vîrstei care ne ajunge din urmă și ne și întrece, tocmai cînd viața lui a împlinit paisprezece luștri îți spun… Deie-ți Dumnezeu umbră bună pe Pămînt, Uncheșule, mulți ani de-acum înainte!

Vasile GOGEA

***
Cred că Echim Vrancea este unul dintre cei mai valoroși cetățeni de onoare ai Sighetului pe care îi avem (ah, nu l-au declarat ca atare?! Ar trebui să o facă!…). Prin ceea ce a lăsat în urmă în cei 50 de ani de când face cultură, prin opera sa poetică, publicistică, editorială, prin sinceritatea sa, prin felul în care știe să fie prieten.
La mulți ani, cu drag, unchiule Echim!

Teofil IVANCIUC

***

Ce-i 70?! O cifră ce delimitează deceniile de dincoace și dincolo de „umbra” luminii. Este o clipă precum privirea, frunza, sunetul pârâului ce aduce alte clipe, zâmbetul împlinirii, lacrima în sensul ei grav sau extrem al bucuriei.
Îl putem îmbrăca pe 70 în fel și chip, dar cel mai colorat cred că ar face-o chiar el, Echim-ul în cauză, zâmbindu-i și făcându-i cu mâna. Nici hotar de bilanț nu-i 70 în a-i număra volumele publicate (vreo 36, cred), articolele, reportajele, interviurile recenziile în ziare, reviste și antologii literare din țară și străinătate.
Prin toate acestea a încrustat, și încă nu a terminat, în memoria colectivă profilul, frământările, bucuriile, trăirile și manifestările omului în trecerea lui secvențială ca pământean, înfruntând  „cu măreție frumusețea sălbatică a timpului”.
L-am întâlnit prima oară la sfârșitul anilor ‘70 în circumstanțe artistice, ca metodist al Ansamblului folcloric MARA, contribuind la continuitatea la cote înalte a Ansamblului. De atunci ținem legătura abordând și alte subiecte ce țin vie prietenia, discuțiile presărându-le cu expresii din satul fiecăruia, expresii ieșite din graiul curent ce definesc lucruri, îndeletniciri, manifestări ce nu mai au loc, amuzându-ne copios, dar, totuși, însoțite de un iz nostalgic.
Echime prietene, de-ar fi să zăbovesc la „umbra luminii” tale, ți-aș zice să nu te oprești întorcând „Ultima pagina” și, ți-aș mai zice să-ți duci mai departe „umbrele” strălucitoare în corul de „umbre”, să-ți duci argintul bărbii pe „Culoarul Șarpelui” multă vreme și cu același rost, ba, chiar mai strălucitor, întru… SĂNĂTATE și MULȚI, MULȚI ANI, Echime!

Gheorghe MIHĂIESCU

***

Echim Vancea: Poetul patriarh peste două țărmuri a jucat cu Mara!
La vârsta ta, nici nu știu cum să-ți zic, tinere!
În cele 7 decenii ale tale ai izbutit să fii stăpân pe două maluri de apă. Ai Coborât de pe Iza în căutare de Carte. La Palatul Cultural dintre confluențe, ai cochetat cu poezia-n cenacluri, apoi ai trudit aici 45 de ani. Ai învățat MARA să tropotească pe mari scene, apoi te-ai pus cu burta pe carte. Ai fost castelan cititor si stăpân pe o sută și ceva de mii de volume. Vreo 30 de cărți de poezie le-ai scris chiar tu, tinere.
Crai de Curte sau de Casă Veche, ai părăsit Palatul pierdut.
Te-ai retras apoi mai în jos, tot pe apă, pe malul stâng al Tisei, pe câmpul lung de la ţară.
Pământul îl lucrează alții.
Tu, doar citești și scrii.
Până una-alta îți urez… La mulți ani, cu sănătate, Tinere Patriarh al poeziei de la marginea de început a ţării!

Florentin NĂSUI (de pe un Deal din stânga Someșului)

 
***
Nu doresc a stârni multe întrebări din partea consacraților autori de dicționare și istorii literare, nu intru pe teritoriul lor. Ci mă refer la nașterea unei grupări literare la Sighetul Marmației, la care am fost martor, dar și participant. Și care și-a făcut drum în literatura română de se vede și în ziua de astăzi. Eram liceeni în orașul dintre ape, cei mai mulți prunci de țărani veniți la învățătură de prin satele Maramureșului, aici, în urbea de pe graniță. Aduceam cu noi averea de acasă: cuvinte părintești, slova liturgică, dar și miracolul horilor. Ne-am constituit printr-o nevăzută liniuță de unire. Ne-am cunoscut pe nume: Echim Vancea, Gheorghe Mihai Bârlea, Simion Șuștic, Ileana Mihai, Andrei Făt, Lucian Perța, Marin Slujeru, Mihai Nebeleac.

Cred că la început ne-am jucat cu schimbul de cuvinte de pe sate. Și alții care roteau în preajmă. Apoi ne-am regăsit cu șirul de strămoși prin hrisoavele vremii, în diplomele maramureșene. Am deslușit faptul că în acest spațiu istoric poezia nu avea strălucire. Ce ne-a îndemnat spre poezie? În timpul nostru alumn am avut parte de dascăli care au intuit în noi că aveam o aplecare spre acest miracol care adună suflete, împrietenește oameni. Așa ne-am regăsit într-un cenaclu la Casa de Cultură. Cu mentori de nădejde. Cum a fost poetul și pictorul Gheorghe Chivu, care ne era aproape, ori modele literare autohtone cum au fost Alexandru Ivasiuc, Ion Iuga, ori Leonida Neamțu. Vremea a trecut, și generația de care vorbeam a stăruit în poezie.

Am debutat în volum, au apărut aprecieri critice, ne-am întâlnit cu valori lirice din țară. Dintre noi, cei care am pornit la drum, Echim Vancea este cel mai poet. Afirmație pe proprie răspundere! El este un document liric, o operă literară care a început în Maramureș și a urcat în istoria literaturii române. A fost, și a rămas, sincer cu valorile Nordului, pe care le-a distilat în vers cu amprentă proprie și le-a dat întâlnire cu valorile clasice, dar și cu eminenți reprezentanți ai generației anilor 60, când s-au întrupat simbolurile unei viziuni mai curajoase. Poetul Echim Vancea a rămas într-o continuă legătură cu pulsul creației contemporane, mai ales în perioada când a profesionalizat celebrul Festival Național de Poezie de la Sighetul Marmației. Apoi, ca director al Bibliotecii municipale, a lustruit prestigiul cărții. Declara într-un interviu: dacă nu ardea Biblioteca din Alexandria, omenirea era cu cel puțin 10 mii de ani mai avansată! Măgulitor crez.

A îmbrăcat și haina de editor. Dar scrisul a rămas ecranul pe care și-a proiectat frământările, bucuriile, întâlnirile cu cerul și pământul, misterul unic al prieteniei. Pe care îl poartă cu onoare ca un blazon lucitor, dobândit prin timp. Despre lucrurile profunde vorbește cu siguranță, categoric și cu argumente. Dar marea lui oratorie este de sorginte lirică. În poezie, Echim aduce lumea la vorbitor pentru a dialoga cu forma lui de viață din cuvânt. Echim a făcut un pas folositor înafara grupării sighetene, spre binele poeziei, urmând destinul generației sale, cu care s-a armonizat în ideal. Echim este un poet român cu un discurs liric original. Prin el, Nordul liric dă literaturii române unul dintre poeții autentici. I-am apreciat întotdeauna fantezia metaforei și convocarea cotidianului profund în versuri memorabile.

Dacă în armată Echim a apărat fruntariile țării cu arma, că așa era rânduiala stagiului militar, acum, la altă margine de țară, limes a îmbrăcat armura cuvîntului. O parte a liricii sale nu se vrea îmblânzită, ci are orgoliul de a se rosti răspicat, sonor în aula unui timp devenit proprietate personală. Și a venit critica literară, cea fără odihnă și sever sfredelitoare, și a pus lupa pe creația sa. Ca într-un miracol optic, nu se întâmpla fenomenul de mărire, deoarece mare era substanța lirică de la nașterea poemului. Ca pe vremea călugărilor de la sfârșitul primului mileniu. Deci critica nu trebuia să-i mărească țesătura ideilor, întrucât se vedea din depărtare. Este deținătorul Marelui Premiu „Nichita Stănescu” al Serilor de Poezie de la Desești, avându-i ca înaintași pe: Ana Blandiana, Ion Mureșan, Nicolae Dabija, Arcadie Suceveanu, Moshe Itzhaki (Israel), Szentamartony Janos (Ungaria), Adrian Popescu, Adrian Alui Gheorghe și lista este mai lungă.

Mentorul nostru în toate cele, criticul literar Laurențiu Ulici, a constatat în urmă cu un sfert de veac: „Echim Vancea – maramureșean în literă și în spirit, izbutește să-și găsească tonul propriu în interpretarea partiturii optzeciste, relevându-se ca un poet al locului și al timpului său, prin apelul la gramatica post-modernismului românesc, în vogă la acest sfârșit de mileniu.” Sau mai recenta apreciere a lui Ștefan Borbely: „Echim Vancea și-a privit cuvintele cu îngrijorarea omului care asistă la epifania fluctuantă, imposibil de prevăzut prin vreme, a marilor secrete ale existenței. Au fost ani și decenii când aceste cuvinte au izbutit să mențină echilibrul fragil dintre întuneric și lumină, făcând ca viața să fie cât de cât suportabilă.” Și multe alte comentarii care nu încap aici.

Și asta mă face să spun că Echim este cel mai poet dintre noi! Mai știu că Echim, într-o limbă imperială, înseamnă octombrie. Așa au decis astrele ca el să vină pe lume în data de 19 octombrie, în urmă cu șapte decenii, în satul Nănești de pe Iza. Și să fie dar liric și prieten vremii mele. Vremii noastre.
Să ne trăiești frate, de toate anotimpurile!

Gheorghe PÂRJA

***

OCTOMBRIE

Vara se-mprumută toamnei –
îţi spuneam în prima
din cele o mie şi una de nopţi
Gimnstica la locul de muncă
s-a atenuat
(îşi aminteşte soldatul necunoscut
căzut într-un război căruia i-a rămas
credincios).
Între timp bogatul frunziş
a căpătat o altă culoare.

STARE

în veacul acesta ningă-l-ai
nu-i nici pită, nici mălai

în provincie la mine
nu greșesc, încă e bine

printre cărți croind potecă
m-am salvat în bibliotecă

și încet, încet, încet
m-am trezit că sunt poet

optzecist
sau nouăzecist,
scriu sau nu scriu, eu exist

dar din dialog m-abat
starea mea vă fie clară,
de azi sunt foarte ocupat
vreau să învăț limba maghiară

Lucian PERȚA (parodii inspirate de poemele sărbătoritului Echim Vancea)

***

Echim este, pentru mine, firește, martorul. Un martor discret, atent, prevenitor, ca orice martor autentic. Omul din umbră, căruia i s-a oferit șansa de a asista la nașterea unei mari pasiuni. O pasiune atât de mare cât să țină nu pentru o viață, ci pentru o eternitate…
Pe cât de hâtru, de nonconformist și de necugetat în viața de zi cu zi, pe atât de serios, de aplicat și de devotat vocaței sale, în cele poeticești. Un model de consecvență. Chiar și pe patul de spital, el cugeta la opera sa, dregea versuri, se consola cetind și convorbind cu umbrele prietenilor săi, literații.
Va fi crezând în posteritate? Mă tem că nu. O face mai degrabă din credința că înțelept e să sporești talanții cu care ai fost înzestrat, nu să-i îngropi.
LA MULȚI ANI, ECHIME!
Să fii iubit, admirat și respectat ca până acum și mai abitir ca până acum!

Mircea PETEAN

***

Membru al Uniunii Scriitorilor din România. Membru cu drepturi depline al echipei spirituale maramureșene formată din: poet Echim Vancea, poet Gheorghe Mihai Bârlea, poet Gheorghe Pârja, profesor de română Andrei Făt.
Are mâinile mari și calde și mătăsoase, tandre cu condeiul. A semnat peste 25 de cărți de poezie propriu-zise, nici una lansată. Are numeroase apariții în revistele literare și referințe de specialitate excepționale. Prieteni scriitori – cu duiumul.
Iarna, Echim provoacă o bucurie explozivă copiilor, care-l cred Moș Crăciun, cum apare cu barba-i imaculată – semn că are obraz (zice el). Cu adevărat este un om de onoare, pe care se poate conta. Sunt fericit să-i cultiv prietenia zi de zi, de câteva zeci de ani buni, să fiu la înălțimea exigențelor sale (că de nu…).
De vreo 5 ani se confruntă cu grave impasuri și probleme de sănătate. Dar, continuă să scrie, parcă „la foc automat”, carte după carte, traversând poate una din cele mai fertile perioade de creație ale sale. Se confruntă direct, fără subterfugii, cu grozăviile date, se oferă trăirii lor totale și descrierii lor minuțioase, cunoașterii lor. Mai mult, își îmbogățește universul poetic imaginând noi toposuri lirice și îndrăznește poeme vizionare.
Echim Vancea este o mare personalitate a Sighetului. La Mulți Ani, Echime!

Marin SLUJERU

***

Oare Echim a reușit să culeagă anul ăsta – (în plină criză generalizat – asumată) –  strugurii din curtea casei lui din Câmpulung la Tisa? Cică face un vin bun pe care prietenii lui n-au reușit – încă – să-l consume integral! Cred că și-a rezolvat și aprovizionarea cu lemne de foc! Sau… și-a instalat gazul? El, Poetul, se bate (singur?!) cu viața prozaică și – musai – trebuie să învingă. Prietenii lui se joacă mai mult cu… cărțile și cultivă metaforele. Echim și-a „cultivat” – cred – sustenabil cele șapte decenii de micro/ macro proiecte?!…

Au trecut niște ani (îi tot număra/ numără plutind impasibili pe Iza și Tisa!) de când Maestrul într-ale Poeziei s-a „așezat” la casa lui și-și „clădește” volumele publicate, așezate unul peste altul, zidite ferm, într-o ordine numai de el știută, ca să-i cuprindă proprietatea, s-o izoleze de lume, derutându-ne. A rămas un hâtru, ne garantează că va continua, nu se poate opri, mai are de scris (cel puțin) 20 volume = (cel puțin) 20 de ani.

Încerc să fiu în ton cu Poetul și cu această mult-gratulată (de către prieteni) zi, și-mi permit să-i expediez acest mic „buchet” de cuvinte:
Prietene Echim, știu că ai părăsit Insula noastră cu un gust amar „extras” din apele tulburi care ți-au inundat sufletul în momente nepotrivite. Ai luat „colecția” ta de poeme în bagaje și te-ai dus nu foarte departe de locurile în care ai cucerit inimi și suflete însetate de frumos. „Exilul” tău e un impuls pentru… (de)scris. Legătura ta cu Sighetul este menținută de prietenii tăi care – deși nu te văd prea des – nu te uită și-ți urmăresc umbrele prin toate cotloanele pe care le-ai marcat pe drumul tău secret, nepublicabil. Noi știm prea bine că – periodic – îți (re)scrii rețeta pentru echilibrarea sufletului publicând – respirând.
Noul tău drum de la Câmpulungul de pe Tisa la Sighet și viceversa va intra – probabil – în istoria literaturii nu pentru ocaziile pe care le-ai prins pe traseul ce leagă cele două târguri imperiale ci mai ales pentru un sacrificiu inutil pe care l-ai auto-impus pentru… neuitare.
Să-ți fie anii ce vin mai buni decât suma anilor care ți-au trecut (frumos)!

Ion MARIȘ

Foto: Ion Mariș

În sursele evreiești, Leordina apare sub denumirea de Lerdene. Primii evrei au sosit la începutul secolul XIX, iar în anul 1840 trăiau în sat aproximativ 70 de evrei.

În anul 1920 localitatea Leordina avea 356 de persoane de rit mozaic. Majoritatea dintre ei lucrau în exploatarea și prelucrarea lemnului. Limba maternă a evreilor de aici era limba idiș.

Prima casă de rugăciuni a fost construită în anul 1850. Baie rituală și cimitir existau deja. Copiii evrei învățau în trei hedere particulare. Curentul hasizilor din Sighet avea o casă de rugăciune proprie. Din 1880 până în 1929 rabin al comunității a fost Haim Arie Lehrner. Acesta a emgirat în SUA și a devenit rabin în New York.

Evreii din Leordina au fost duși în ghetoul din Vișeu de Sus. Aceștia au fost deportați în Auschwitz în mai 1944. Majoritatea au fost uciși imediat după ce au ajuns acolo.

După război în sat au revenit puțini supraviețuitori. În 1947 aici trăiau 35 de evrei, iar în 1956 doar 11 persoane s-au declarat evrei. Azi în Leordina nu mai trăiesc evrei.

Asociația Maramureș Heritage

SEMN DE CARTE: Anastasia Herbil, „Aproape pe jumătate”
(Ed. Valea Verde, Sighetu Marmației; editor: Ion Mariș, lector de carte: Brândușa Oanță, coperta: Adela Simion)

Extrem de tânăra autoare este foarte ocupată cu poezia, preocupată de creația poetică pe multiplele ei dimensiuni. Lucrează cu elemente din universul casnic și cotidian și cosmic. Se lasă furată de fantezii și feerii, pe care tot ea le pune în scenă, urzind suspansuri, cu ghidușie și gravitate. Punctează îndrăzneț și neiertător aspectele întunecate ale realității, adevărurile dure, pe care și le asumă (și ca pe o condiție a vocației poetice). Este tentată de considerațiuni filosoficești, reflecții, triste îngândurări și abstractivisme…

Ca „tehnologie poetică” alternează parabola cu șoapta și mărturisirea, descripția cu pledoaria și patetismul. Definește paradoxal, compară surprinzător. Nu sunt poeme în care să băltească previzibilul sau visătoria sau confortabilul. Controlează poemul, îl premeditează, îl construiește.

Dar, mai ales, Anastasia dă Cezarului ce-i al Cezarului, comițând adevărate poeme de dragoste – confesive, cvasimistice, fără perdea…: „cu tine apusul/ nu mai are gust/ de moarte – / adună liniști pictate/ și le adoarme// cu tine noaptea/ nu mai poartă frică – / doar vise/ presărate peste noi/ în praf de stele// cu tine dimineața/ e mai luminoasă/ răsăritul mai parfumat// cu tine eu/ sunt mai frumoasă / și zâmbesc altfel// doar cu tine/ sunt vie – Cu tine. (Q.e.d)

O carte în format mic, „aproape pe jumătate”, dar de fapt una întreagă, doldora și unitară. O carte care dă pe dinafară (comunicare) și pe dinăuntru (însuflețire). O încercare admirabilă, extrem de interesantă, de cunoaștere poetică.

Marin SLUJERU

N.r.: Lansarea volumului va avea loc după ridicarea carantinei zonale (probabil sfârșitul lunii octombrie, începutul lunii noiembrie).

Pe Andreea Coman – sigheteancă – o cunosc de mai mult timp. Este o tânără ambițioasă, am simțit-o că își dorește să-și „definească” și creeze propriul drum, să demonstreze că poate avea succes prin consecvență și… muncă. A urmat studii universitare (Facultatea de Relații Internaționale București) și s-a specializat din punct de vedere artistic în Paris dar, după cum mi-a spus „mi-am definit stilul în București”. După 12 ani trăiți în Franța a decis să se întoarcă în România „pentru a-mi concretiza proiectul și a-mi urma visul”.

A obținut o finanțare europeană, în cadrul unui program de start-up dedicat Diasporei, fiind astfel motivată să revină și să muncească acasă pentru a schimba percepția celor care încă nu au mari așteptări de la tinerii artiști – antreprenori.

„Stilul meu este unul îndrăzneț”

Andreea este preocupată de arta ce-și extrage resursele din materiale simple, reciclabile, genul de artă apropiată de trendul zilelor noastre, angajată și cu mesaj bine țintit. Abordarea ei artistică nu este deloc comodă, se abate de la „canoanele” clasice dar, se pare, beneficiază de un public aparte care rezonează cu un stil… sustenabil.

Stilul meu – îmi spun prietenii dar și specialiștii – este unul îndrăzneț din punctul de vedere al materialelor utilizate și al tehnicilor abordate în realizarea lucrărilor. Prin tehnica colajului, materialele al căror scop inițial era unul „domestic”, practic, capătă valențe… artistice. În lucrările mele predomină bucățile de piele (deșeuri) recuperată, textile pictate manual, dantela, paiete și elemente pictate, creație proprie, care creează împreună un melanj inedit de texturi și culori. Aceste materiale reciclate al căror scop inițial era unul banal capătă valențe artistice, o altă estetică și compun o nouă poveste.

Arta are și o dimensiune… ecologică

Andreea Coman a găsit soluția artistică prin care îmbină tradiția cu noul concept ecologic – utilitarist, agreat pe toate palierele societale. Și totuși „produsul” final are o doză importantă de moderism.

Da, arta este și… utilă, dar – în mod special – expresia finală, în cazul meu, este una abstractă. În plus, arta ne educă iar prin lucrările mele aduc în discuție ceea ce se numește „reclaimed art”, încerc să contribui la deschiderea unei noi dimensiuni pentru obiecte reutilizate și juxtapuse într-o manieră artistică. Fiind născută în Maramureș, elementele tradiționale mă inspiră în mare măsură și încerc să le includ cât mai des în lucrările mele.

Tânăra Andreea Coman are un interesant background

Deși nu are o activitate foarte îndelungată, Andreea are câteva „mici” realizări care i-au insuflat încredere în munca ei și au determinat-o să-și continue creativul proiect personal.

În 2017 am expus la Ambiente, Salonul Internațional din Frankfurt, alături de alți expozanți din Europa, iar in 2019 am fost prezentă la Festivalul Internațional de Textile Extraordinare, Lyon. Ulterior, am avut două expoziții în Clermont Ferrand. M-am întors în România în 2020 și, din cauza pandemiei, organizarea unei expoziții locale (București) s-a amânat pentru o perioadă incertă.

Paris Design Week – provocare și satisfacție

Am ajuns cu discuția și la recenta experiență a Andreei care i-a adus o anumită recunoaștere internațională și – mai ales – o interesantă interacțiune cu publicul tânăr. Deloc de neglijat, tânăra artistă a reușit să-și vândă primele lucrări. Cum a fost această experiență, cum s-a derulat episodul artistic parizian?

În urmă cu câteva săptămâni (09 – 18 septembrie 2021) am participat la cea de-a VI – a ediție a Expoziției de Artă Contemporană – art3f – din cadrul Paris Design Week, manifestare care s-a bucurat de participarea unui public numeros (aproximativ 36000 de vizitatori în fiecare an). La Paris au participat 250 de expozanți, artiști dar și galerii de artă, aleși printr-un riguros concurs, pentru a delecta publicul parizian cu creațiile lor. Printre expozanți, m-am numărat și eu, o „necunoscută” artistă româncă. Lucrările mele se pare că au fost apreciate pentru tehnica inedită și originalitatea lor, iar două dintre operele expuse sunt de acum la domiciliile noilor lor proprietari, ele fiind achiziționate chiar în cadrul expoziției.
Una dintre lucrări, inspirată de poemul „Luceafarul” de Mihai Eminescu a emoționat în mod special publicul și a fost achiziționată de o tânără cântăreață franceză, care a cedat șarmului atât al tabloului cât și al poemului pe care l-a citit și tradus în limba franceză, „produsul” meu artistic inspirând-o în compunerea unui nou cântec. Tabloul este realizat din piele, catifea pictată manual și elemente brodate. Pia (așa o cheamă pe tânăra cântăreață) și-a dorit tabloul cadou de ziua ei). Ea își compune singură cântecele… a văzut tabloul și a rămas mult timp în fața lui contemplandu-l. Nu prea știam ce să fac, pentru că era foarte tânără, părea să aibă în jur de 19-20 de ani și nu se plia pe ideea pe care o aveam despre un cumpărător de artă, efectiv nu știam ce să îi zic. Până la urmă i-am povestit cum am creat tabloul și i-am dat detalii despre geneza lui.

Pentru mine, această expoziție a fost o mare lecție și descoperire… Mărturisesc că eram victima clișeului despre generația millenials (tineri care sunt toată ziua cu nasul în telefon și în general sunt legați de lumea digitală). Dar, mărturisesc, a fost pentru mine cea mai frumoasa surpriză a salonului: foarte mulți tineri, realmente interesați de artă, care stăteau minute întregi și priveau, contemplau, care chiar își doreau să asculte ce ai de spus, își doreau să înțeleagă mesajul lucrărilor, sunt absolut minunați. Și această tânără fată care la cei 22 de ani ai ei și-a dorit cadou un tablou, nu farduri, nu pantofi sau genți, sincer m-a impresionat!

Conexiunea „reclaimed art” cu… Maramureșul

Un filon de inspirație, un substrat inovativ al creațiilor Andreei Coman își au originea în Sighetul și Maramureșul natal. Andreea are un important potențial, motivația există, drumul a fost asumat, rezultatele vor fi – indiscutabil – în ton cu pasiunea și dedicarea pentru artă.

„Meșteșugurile” și tehnicile din domeniul textil (țesut, brodat, cusut) îmbinate în colaje, sunt învățate în parte de la bunica mea, care și în ziua de azi mi se alătură în realizarea unora dintre creații, în atelierul din Sighet. Sunt abia la început, îmi doresc să implic și mai mult tradiția, meșteșugurile, frumusețea Maramureșului în creațiile mele. Arta, atelierul meu constituie locul safe în care creez povești și „obiecte” pe care le expun pe canalele mele de social media sau offline în galerii specializate (Galateca).

Creez experimentând

Prin pașii pe care i-a făcut pe drumul artei, Andreea și-a conturat un profil distinct. Sunt convins că va atinge alte multe și diversificate niveluri de performanță artistică.

Cred că sunt un artist neconvențional și „îndrăzneț”, am început să creez prin a experimenta și continui în această direcție. Sunt convinsă că arta ne aduce un pic de frumos în viață, ne provoacă să gândim, să vedem lucrurile din altă perspectivă, să descoperim lucruri noi!

Mult succes, Andreea, și la cât mai multe provocări… artistice! Cred și sper că această primă discuție a noastră va fi urmată de alte episoade în care vom semnala noutăți și realizări pe care o să ni le impărtășească artista sigheteancă.

Ion MARIȘ

Joi, 07 octombrie 2021, am avut parte de un concert pur și simplu… sclipitor. Deși efectele valului patru al pandemiei se simt și-n restricțiile impuse la toate tipurile de întruniri, concerte etc la Sala de concerte „Monica Chifor” a Școlii de Muzică și Arte Plastice din Sighet au fost prezenți 120 de spectatori care – la final – au plecat fericiți spre case.

Am așteptat cu nerăbdare revenirea acasă a „prințesei pianului”, Aurelia Vișovan, pentru a ne bucura de muzică superbă… clasică. Aurelia Vișovan n-a venit singură, a venit cu mica, dar spectaculoasa „echipă” din care face parte, formația de muzică de cameră „Transylvanian Piano Trio”, înființată în anul 2018.

Cei trei tineri muzicieni sunt Vlad Răceu (solist al Filarmonicii Dinu Lipatti Satu Mare, șef de partidă al Filarmonicii Transilvania din Cluj și lector universitar la Academia de Muzică G.Dima din Cluj, violonist), Octavian Lup (solist concertist, dirijor, lector universitar la Academia de Muzică G.Dima din Cluj și artist instrumentist la Opera Națională București, violoncel) și Aurelia Vișovan (profesor universitar la Universitatea de Muzică din Nürnberg, solistă invitată de către bine-cunoscute instituții muzicale din Europa, printre care Filarmonica din Berlin, pianistă).

Trio-ul se află într-un turneu prin Transilvania iar prima „oprire” a fost fixată la Sighet. Am avut parte – după multe luni de lockdown cultural – de o „mostră” de normalitate live, un concert care ne-a inoculat doza de liniște și încântare pe care o așteptam cu… nerăbdare.

Cei trei tineri frumoși, prietenoși, profesioniști desăvârșiți și – mai ales – pasionați de muzică ne-au oferit un program foarte „relaxant”, optimist, care a cuprins compoziții de Maurice Ravel („Trio pentru pian, vioară și violoncel în la minor”) și Astor Piazzolla (tangourile din seria „Cele patru anotimpuri”). Evident că bisurile „insistente” ne-au prelungit programul/ seara muzicală cu – ce se putea mai adecvat?! – „vindecătorul de suflete” Piotr Ilici Ceaikovski și-ale lui „Emoții de toamnă”, care ne-a oferit un leac… infailibil.

Mulțumim, dragi și minunați muzicieni, mulțumim că nu ne ocoliți și – mai ales – că ne respectați respectând muzica! După seara de joi (07 octombrie 2021) putem să ne declarăm fericiți – chiar dacă temporar – că putem să mai beneficiem din când în când (de data aceasta având și lobby-ul sighetencei Aurelia Vișovan) de evenimente de înaltă ținută artistică. Și, să nu uităm și de aportul unor generoși sponsori (la acest concert s-a implicat Rotary Club Sighet) care contribuie la acest gen de… „întâmplări” culturale.

Sighetenilor care nu au reușit – din diverse motive – să participe la concertul „Transylvanian Piano Trio”, le oferim înregistrarea video a tangoului „Vara” de Astor Piazzolla.

Foto & video & text: Ion Mariș

Vineri, 8 octombrie 2021, Comunitatea Evreilor din Sighet a marcat, la Monumentul Holocaustului, Ziua Națională de Comemorare a Victimelor Holocaustului din România.

Data de 9 octombrie a fost aleasă – și instituită prin Hotărâre de Guvern pe 5 mai 2004 – deoarece în această zi, în 1941, a început deportarea evreilor din Bucovina în Transnistria. Bucovina revenise sub administrația României conduse de Ion Antonescu în luna iunie a aceluiași an.

Video, dr. Sorin MARKUS

sursă foto: Primăria Sighetu Marmației

Fluieram o piesă în timp ce încercam din greu să-mi curăț păcatele cu săpunul ieftin de la supermarket, pe care l-am cumpărat doar pentru că era negru. Apa roșiatică se scurgea încet, asemenea adrenalinei care încă-mi pulsa prin vene. Nu pot spune că simt mare lucru, în afară de furia obișnuită pe tot – pe mine însumi că sunt mereu în urmă, pe restul că se mișcă prea repede. Ce am făcut nu are scuză, dar nu are nici sens. Nici nu știu de unde să încep să vă povestesc, sau… Sau mai bine, ce anume să vă povestesc și cât sunteți dispuși să ascultați.

E un lucru neobișnuit, să te vezi pe tine însuți. Nu mi-am dat nici eu seama, decât când era prea târziu. S-a întâmplat așa repede că nici acum nu-mi amintesc mare lucru. Stăteam în fața geamului și mă uitam la străduța prost luminată. Îmi făceam tot felul de scenarii. În general, trăiesc mai mult la mine în cap decât în viața reală. Poate de aia mă simt așa bătrână, pentru că în mintea mea deja am trecut prin toate situațiile posibile. În fine, încercam de fapt să nu mă mai gândesc la un anume cineva și speram doar să apară orice să mă distragă. Mă rodea deja un dor din acela periculos, care parcă te îmbată și te face să vrei chestii despre care nu ai vorbi în mod normal. Mă mâncau palmele și strigau gândurile la mine „scrie-i! scrie-i!”, dar știam că nu voiam cu adevărat să o fac. Mă simțeam așa singură, așa uitată, dar îmi era frică să spun cuiva. Și atunci, am auzit un scârțâit familiar de bocanci. Am văzut o figură în întuneric. Interesul mi-a fost stârnit. Mergea încet, ba chiar își târa picioarele pe asfalt. Brusc, parcă și gândurile mi s-au calmat. Avea un palton asemănător cu cel de pe cuierul meu. Era frumoasă, bănuiesc. N-am reușit să-i văd fața prea bine, dar tot nu-mi puteam lua ochii de la ea. Avea o atitudine ce se spirala de jur împrejuru-i și te hipnotiza. Parcă se mișca universul după ea, nu invers. Vorbea la telefon, mi-am dat seama pentru că a început să râdă. Da, vorbea la telefon… Cu, cu cineva… care avea o voce ciudat de cunoscută. Nu, era doar la mine în cap. Dar, totuși, cine? Cred că unul dintre multele mele defecte fatale este curiozitatea asta, care apare doar din cauză că îmi doresc să am dreptate, ca să mă rănesc singură. Nu mi-a trebuit decât să-mi treacă o dată prin cap veninosul nume că eram convinsă deja.

Am sprintat afară din casă și am strigat după ea. S-a întors să se uite la mine și am văzut cum toată expresia-i relaxată se prefăcuse într-una îngrozită. N-am înțeles de ce, decât prea târziu. Auzeam acum vocea lui curgând din receptor „ce vrei să spui cu asta? alo? mai ești acolo? alo?”. Mereu l-am urât un pic pentru că m-a făcut să simt chestii de care îmi băteam joc înainte, dar sentimentul ăsta oribil ce m-a pătruns nu se compara cu niciunul altul. Eram nervoasă și totuși mă gândeam doar la vocea lui, la firul acela de bucurie sădit în mine ce a răsărit odată ce l-am auzit. Însă nu era destul să mă oprească din a face ce am făcut. Mă bântuie încă imaginea feței sale strigând după ajutor după ce am sărit pe ea. Făcea așa de multă gălăgie, nu mai puteam să respir ca tot aerul era plin de urlete. Nu am vrut decât s-o fac să tacă, s-o văd din nou calmă, râzând, așa că am tot lovit până când s-a oprit… din strigat și din mișcat.

Trebuie să-mi înțelegeți motivația. El e neobișnuit. Mă face să cred că aș face lucruri pe care în mod normal nici nu le-aș concepe. Are așa un fel frumos de a fi pur și simplu el însuși. Nu e nevoie să spună ceva sau să fie mai mult decât e. E ușor să fi persoana potrivită la momentul potrivit pentru restul căci știi că nu vei fi niciodată pentru tine, dar e remarcabil și neobișnuit să fi doar tu însuți. Poate de aceea cred că ne potrivim: o mincinoasă și un om sincer care fug amândoi de cine sunt cu adevărat. Eu îi pot da realitatea pe care o vrea, și el mie cea în care nu mă vedeam vreodată, și totuși suntem cumva în altă lume în care nu trebuie să fii fericit ca să fii fericit, ești doar ce ești. Cred că iubirea e ușoară în privat, când ești doar tu cu tine însuți, dar odată ce recunoști că o simți se complică. Pentru unii merită să încerci să-i dai de cap. Ca un strop de cerneală într-un pahar cu apă, simpla prezență a numelui său îmi inundă capul și nu-l mai pot scoate de acolo.

Mi-am dat seama în timp ce-i căram trupul înăuntru că ceva nu e în regulă. Și nu mă refer la faptul în sine, ci la ea. Era la fel de grea ca mine… Avea până și o rochie pe care eram convinsă că am mai văzut-o. Nu, nu se poate, eram doar în șoc. Așa-i? Așa-i, cititorule, că nu am luat-o razna? Dar nu, nu am putut să evit ce se întâmpla. Când am ajuns în baie, sub lumina aceea palidă, mi-a venit rândul să fiu îngrozită de ce aveam în fața ochilor – pe mine însumi. M-am întors să mă uit în oglindă, să mă asigur că nu sunt nebună. Da, eram eu, cu ochii adânciți în nopți nedormite și obrajii palizi, expresia facială lipsită de viață care mă întâmpina în fiecare zi. Doar că nu eram doar eu, eram eu și cealaltă eu din cadă. Mă uram mai mult așa, uitându-mă la mine. Nu puteam, oricum, să dau timpul înapoi, așa că era cazul să mă pun pe treabă.

Am pus piesa lui preferată. Apa rece scotea încetul cu încetul petele de sânge de pe hainele furate. I-am acoperit fața. Era rece, dar nu arăta mai mult a cadavru decât mine. Mănușile de latex se simțeau ca o a doua piele. Mirosul de clor era atât de puternic încât după câteva inspirații, nu-l mai simțeam deloc. Roșul de pe gresie s-a dus așa repede încât parcă nici nu ar fi fost acolo de la bun început. Hainele s-au uscat, le-am luat pe mine. Și așa am ajuns aici. Tot ce mi-a rămas de făcut e să sun. Îmi tremură mâinile așa tare că abia pot ține telefonul. Așteptarea asta mă omoară. Nu știu dacă vreau să răspundă sau nu. Mi se taie respirația de fiecare dată când începe sunetele alea. E o tâmpenie, mai bine închid.

”Alo?”
O, nu! Nu, nu e bine. De ce am făcut asta?
”Hei, ești bine?”
Nu, nu sunt bine. Cred c-o să-mi explodeze capul… și inima. ”Ăăăă… Da, hey. Poți să vii până la mine?”

A acceptat. Nu mă așteptam, dar a spus că vine. Mi-am aranjat rochia și am stins lumina. E mai ușor așa. Am așteptat, cu sufletul la gură. Nu e complet întuneric, căci becul arde în baie și am lăsat ușa între-deschisă. Nu știu de ce, dar cu cât mă uit mai mult la ea parcă o văd cum iese, o altă eu, mai bună. Îi văd umbra, cum se apropie și dă să iasă. Haide, haide lasă-mă să-mi repar greșeala.

Ușa s-a deschis, cea din față, și l-am văzut pe el, cu ochii curioși sclipindu-i în întuneric. S-a așezat lângă mine pe podea, în fața canapelei. N-am rezistat tentației și mi-am rezemat capul de umărul lui. Am început să plâng. E atât de cald, atât de viu. Nu mă mai gândeam la nimic altceva. Vă spuneam că e neobișnuit. Nu-mi place lumina, dar lumina pe care o aduce el când intră în cameră e suportabilă. Nu-mi plac piesele de dragoste, dar pentru el le-aș striga din tot sufletul. Nu-mi place să mă prostesc sau să spun glume, dar o fac dacă știu că o să-i aduc un zâmbet pe buze. Vedeți voi, mereu mi-am dorit să fiu altcineva, dar el mă face să vreau să fiu eu ca să fiu cu el. Lui parcă nu-i stau în cale. Pentru el sunt destul doar fiindcă sunt o fărâmă de materie în lumea asta haotică, rapidă, care stă cu el. Indiferent unde pleacă, mă va găsi aici, fiindcă timpul nu mă sperie, nu așa tare ca și ideea de a-l pierde. De aia plângeam, pentru că mi-aș fi dorit să-i pot spune cât de mult îl iubesc pentru că e el, pentru că e aici și nu a renunțat să se întoarcă la mine. Nimeni nu se compară. Și totuși nu puteam să-i spun, mă gândeam că e ridicol. Da, ridicol, de parcă nu aș avea o altă eu fără viață în cadă. Mai mult mă stresa să-i spun te iubesc decât să-i spun ce-am făcut.

Am mai stat un pic așa, într-o liniște ce ascundea mii de cuvinte care probabil o să rămână la noi în cap pentru totdeauna. Nu am făcut mare lucru pe lângă stat. Nu am simțit nici nevoia să facem mai mult, era de-ajuns. La un moment dat, am hotărât să ne uităm la un film și el s-a ridicat să meargă până la magazin, după ceva de băut. Am rămas din nou singură, cu atenția asupra ușii de la baie. Era super ciudat, să știi că nu ești singur de fapt, dar totuși ești căci nu poți spune că cineva lipsit de viață e prezent – dar atunci, poate că nici eu nu sunt prezentă. M-am dus până acolo. Nu am vrut să intru, dar am făcut-o oricum. Eram chiar în fața oglinzii, și am observat atunci o urmă roșiatică de-a lungul obrazului meu palid. Oare a văzut-o și el? Mai aveam urme și pe mâini, și nu puteam să înțeleg cum de nu le-am văzut. Am început să mă panichez din nou. Cum am putut să mă comport așa liniștită? Când am dat ochii cu ea, s-a năpustit teroarea asupra mea. Sunt un monstru, o mincinoasă și un om oribil. Nu-mi părea așa rău pentru că eram eu, dar dacă era altcineva? Mi s-a făcut dor de el din nou, în momentul ăla. Am vrut iar pace, liniște, am vrut să mă pot opri din plâns și să mă pot simți normal. Am fugit din baie și din casa asta blestemată, dar orice curbă din drum ducea din nou la strada mea… M-am uitat la fereastră, așa ceva nu e posibil! Am mai fugit și m-am uitat din nou. De data asta, eram acolo. Nu, sigur am luat-o razna, nu puteam fi și acolo și aici. Mi-am scos telefonul din buzunar și l-am sunat. Îmi venea să-mi ies efectiv din piele de la durerea pe care o simțeam, de la dor și de la frică. Dar oricât mi-aș fi dorit să fi putut el să mă salveze, nu putea. Nimeni nu te poate salva de tine însuți.

Am continuat să vorbesc cu el deși știam foarte bine că finalul mi-e aproape. Măcar ultimele clipe să-mi fie fericite dacă în rest doar m-am chinuit. Așa că am vorbit cu mai mult avânt ca de obicei, am și râs, și cel mai important, când am auzit ușa deschizându-se, i-am spus acel te iubesc pe care am așteptat să i-l spun. Da, știu că în mod normal i-ar fi fost mult mai greu acum că știe, dar nu suntem intr-o situație normală. Suntem în situația în care el o să audă asta la nesfârșit, de la mine cea de acum, cea care vine după mine, următoarea și tot așa, până când o să aibă el destul curaj încât să rămână. Așadar nu mă deranjează, poate o să fie destule ”te iubesc”-uri încât să știe că am încercat, pentru el, să fiu o persoană demnă de iubit înapoi și mă va iubi și el – pe una dintre eu-uri, oricum.

Carolina BURCUȘ
clasa a X-a E
Colegiul Național „Dragoș-Vodă”

foto: www.pinterest.com

1. „Libertățile dinăuntru”, în regimul acelor vremi.

a) „Libertatea” în acel regim de detenție, practic n-a existat, a fost o noțiune golită de orice conținut, în toate componentele ei, despre care nici nu am avea ce vorbi. Dar să intrăm totuși puțin în „golul” din inexistență al acesteia, să vedem puțin grozăvia și „frumusețile” prin care componentele ei au fost suprimate. Cea mai simplă formă a acesteia, libertatea de mișcare, era limitată la spațiul acelei celule, spațiul dintre gardurile de sârmă unde erau barăcile, în care se dormea înghesuit, fară loc de mișcare, pe care nici nu o puteam face. Erau apoi drumurile sub pază la anchete, la locurile de muncă, pe jos sau cu vagoane de marfă, cu chinurile lor, urmând apoi munca de exterminare, staționar sau în mișcare, până la epuizare, încadrați de securiști. Mai pot apărea pe parcurs și încarcerările, în care unii au fost și terminați, în timpurile geroase, sau în cele fierbinții. Libertatea de exprimare nu exista și era înlocuită cu cea de executare a tot ce ți se spunea, spiritul de proprietate provizorie se reducea la gamelă și lingură, la uniforma vărgată, pe inventar și acestea, poate și ceva ce ar semănă a papuci. Dacă se întâmpla să „pleci”, te ducea într-o pătură și te arunca gol în pământ (așa cum făceau și la Sighet, în împrăștierea cadavrelor prin Cimitirul Săracilor), cele inventariate îi așteptau pe alții. Hainele de acasă nu te urmau întotdeauna, ori nu-și mai pierdeau timpul să le caute. Libertatea religioasă era cea care o purtai cu tine, în interiorul tău, altfel la „carceră” și alte cazne. Încolo, făceai doar ce ți se spunea, mâncai ce și cât ți se dădea, o înfometare cumplită, dormeai unde te repartiza, te culcai și te sculai la comandă, mergeai la lucru unde te duceau și multe altele, un robot uman dirijat spre dispariție. Eu doar în 10 luni am ajuns la 37 kg, la 21 de ani. Mai apăreau și alte evenimente, peste program. De exemplu, la Capul Midia, colonia vecină Mării, bine denumită Neagra, era înconjurată cu două garduri înalte de sârmă ghimpată, distanțate într ele și unul mai în față, de mică înălțime, avertizor. Un deținut, în disperare, nemaiputând indura îndurările, s-a apropiat de gardul mic, a fost somat, l-a trecut și s-a apropiat de cel mare, când a fost împușcat. Așa erau organizate, pentru ucidere, pentru exterminare și nu pentru salvare. Nu putea nimeni escalada nici primul gard și nu ajungea la al doilea. Nu era uman să dea puțină alarmă cu talanga din turn și să vină să-l ducă undeva până-i trecea disperarea? Țintașul a primit o primă bună și o permisie pe 10-12 zile. „Merita!”

b) Comandantul coloniei, N. Borcea, plimbându-se pe câmpul muncilor ucigătoare, cu o țepușă metalică în mână, dând peste unul căzut jos, poate amețit sau leșinat de greul muncii, poate trecut deja spre veșnicie, îi înfigea țeapa în trupul împuținat, pentru a se „lămuri” și se întâmpla să vezi ființa doborâtă făcând o scurta mișcare de trăire. „Ultima!”

c) Tălmaciu, un sergent milițian înalt, plimbător prin colonie, sau pe „câmpul muncii”, se întâmplă să surprindă pe unul cu mustață, poate mai nou venit, sau păstrată că obicei, cu complicitatea „frizerului”. Îl prindea cu o mana de părul din cap, cu cealaltă smulgându-i pe viu mustața, lăsând sub nas pete de sânge, printre care mai mijea fire de păr ramase. Dacă nu era mustață, se mulțumea și cu câteva șuvițe de păr smulse din cap, lăsând un acoperiș al capului, pestriț, roșu cu gri sau negru. Uneori, se deplasa cu cele obținute în mână, precum indienii cu scalpurile. Probabil că în viața de zi cu zi era „lemnar”, un tâmplar de slabă calificare. Odată, deținuții descărcând o mașină de colțiși și crăpături de lemn și aruncându-le jos, când Tălmciu se afla acolo, printre lemne, căutând, alegând ceva de „construcție”, a uitat că nu este într-o situație favorabilă și, careva de sus, prin aruncare, poate întors cu spatele, i-a trmis peste mână un colțiș, producându-i o rănire gravă. A ordonat să ne dăm cu toții jos, a scos pistolul și a întrebat: „cine a fost, că vă împușc pe toți?!” Am crezut că ne execută, așa cum ne amenința. A cercetat pe toți din grup dacă nu au ăani la mustață sau pe cap, dar n-a găsit; s-au vindecat între timp, sau a fost, probabil, un prieten. S-a mai potolit, îi era și teama să facă așa ceva, fie prin pedeapsa ce-l aștepta, fie de teama să nu fie ucis de deținuți, pentru că nu-i putea împușca deodată și nici nu avea gloanțe pentru toți, iar lemne, colțiși erau destui pe jos. Nu l-am mai văzut; poate și-a reluat „lemnăria”, după ce s-a vindecat.

d) Un deținut obosit, a rămas puțin în urmă față de coloana ce se îndrepta spre „casă”. Neputându-se ține de ceilalți, a rămas apoi tot mai mult în urmă față de ceilalți, în neputință. Spera să-l ajute securistul ce încheia coloana, „în marș împleticit”… Ajungând aproape de el, l-a ajutat să-și încheie detenția. Sărmanul deținut a auzit un pocnet, un ultim semn care-i spunea că a fost în viață. O primă și un permis pe mai multe zile. „Tentativă de evadare” dintre „Dunăre și Mare!”

e) În ultima săptămână de „detașare” la Midia, de aceasta îmi era teama și mie; mă agățam de unul, de altul, în mers foarte neputincios, mă mai ajutau, mă prindeau de mână, de zeghe, pentru a ajunge la vagoane, nu pe o mică distanță, unde mă săltau pe scândurile vagonului de marfă; nu eram greu. Dacă mai rămâneam acolo puțin peste o săptămână, aveam aceeași soartă, pentru că abia putem umbla. Salvarea a fost transferul la Colonia „Castelu” (Km. 31).

Punctele b) și d) mi-au fost relatate de mai mulți și le cred, erau în obișnuința vremilor. Celelalte le-am trăit, le-am văzut, eram în prezența lor. S-au mai petrecut multe alte astfel de evenimente deosebite, „distracții”, în realitate, dar, personal, pe unele nu le cred, mă refer la cele legate de mâncare (tot ce prindeau viu consumau și chiar „mușchi” de om decedat). Eu pot spune că aveam foamea educată de acasă (mese rare la anumite munci, ajunuri multe și lungi: o zi sau două zile și 3 nopți, din Joia Mare, până Dumineca, cu repetiție); nu mă chinuia foamea, ci efectele ei, ajungând abia să pot umbla. Odată am văzut în gamelă o bucată de piele cu foarte puțină carne și mai mult păr, cine știe de pe unde recoltată; am aruncat-o jos cu lingura și mă munceam să mai găsesc și altele, să le arunc, pentru a putea consuma mâncarea. Un milițian din apropiere m-a văzut, s-a apropiat de mine și mi-a zis: dă gamela încoace că te ajut eu să le găsești. Bănuind ce va urma, îi întind gamela și-mi aruncă țoață mâncarea jos, spunând: caută-le, e mai ușor acuma să le găsești. Am rămas fară mâncare și milițianul cu o bucurie pentru „gluma” lui. De fapt, mi-a încălcat un drept; acolo eram stăpân pe mâncarea dată și nu era un regulament cum să o mânaci, ci doar să te încadrezi în timp. Dar, oricând ți-o puteau suprima, după dorința lor.

Gheorghe BĂRCAN
fost elev al Liceului „Dragoș-Vodă”, Sighet
Minneapolis, USA
26 septembrie 2021