Școala Gimnazială cu Program Suplimentar de Muzică și Arte Plastice din Sighetu-Marmației vă invită joi, 7 octombrie 2021, de la orele 18:00, la concertul susținut de Transylvanian Piano Trio. Intrarea este liberă.

Fondat în 2018 de către trei muzicieni de renume internațional, Transylvanian Piano Trio a devenit în scurt timp una dintre cele mai căutate formații de muzică de cameră din țară. Membrii săi, Vlad Răceu (solist al Filarmonicii Dinu Lipatti Satu Mare, șef de partidă al Filarmonicii Transilvania din Cluj și lector universitar la Academia de Muzică G.Dima din Cluj), Octavian Lup (solist concertist, dirijor, lector universitar la Academia de Muzică G.Dima din Cluj și artist instrumentist la Opera Națională București) și Aurelia Vișovan (profesor universitar la Universitatea de Muzică din Nürnberg, solistă în săli importante din Europa, printre care Sala Mare a Filarmonicii din Berlin) au creat trio-ul cu scopul inițial de a promova muzica de cameră în România și de a aduce repertoriul cameral mai aproape de publicul autohton.

Transylvanian Piano Trio a fost invitat să concerteze în festivaluri importante din țară și din străinătate, printre care Toamna Muzicală Clujeană, Festivalul Mozart – Cluj, Zilele Muzicale Satu Mare, Festivalul Enescu și Muzica Lumii – Sinaia, Festival Sant Pere de Rodes – Girona (Spania), interpretând atât programe solo cât și Triplul concert pentru pian, vioară, violoncel și orchestră de L.van Beethoven.

Comunicat de presă

N. r.: Sponsorul principal al evenimentului este Rotary Club Sighet

Primii evrei au sosit pe la mijlocul secolului XIX. În 1869 în Baia Sprie trăiau doar 31 de evrei, în 1910  268 de persoane s-au declarat evrei, iar la recensământul din 1941 din 4292 de locuitori s-au declarat evrei 309 persoane.

Comunitatea de aici era arondată celei din Baia Mare. Sinagoga a fost construită între anii 1909-1910. Meir Nadler a servit ca rabin, învățător și daian până în 1937.

Evreii din oraș lucrau în minerit și în industria hotelieră. La momentul acela Baia Sprie era o stațiune balneară îndrăgită. Însă, regăsim evrei și printre funcționarii publici, agenți comerciali sau în industria lemnului.

Ernő Zakariás a fost cel mai important președinte al comunității din Baia Sprie. Activitatea sionistă era aproape inexistentă.

Ultimul rabin a comunității a fost Perec Tuvja Strohli. Acesta a fost deportat și ucis în Auschwitz.

Cel mai important evreu din Baia Sprie este Adolf Boros, proprietar de tipografie în Satu Mare și conducător al comunității status quo ante din oraș.

Evreii de aici au fost duși în ghetoul de pe Valea Borcutului, iar în luna iunie 1944 au fost urcați în trenuri și duși în Auschwitz. Aici majoritatea dintre ei au fost uciși de cum au pășit pe peron.

După Holocaust s-au întors puțini supraviețuitori. Dacă în 1947 s-au declarat evrei 80 de persoane, în anul 2002 mai trăia un singur evreu în oraș.

Asociația Maramureș Heritage

Violonistul Sabin Laviniu Penea (cu o experiență muzicală foarte diversificată, de la jazz până la muzică electronică), ne-a oferit o rafinată „lecție” de muzică în ultima zi de septembrie, dintr-o toamnă sigheteană nu tocmai lipsită de griji. S-a văzut și simțit talentul bine „construit” al tânărului violonist, s-a văzut și simțit că iubește enorm muzica și mai ales – mulțumim! – ne-a re-deschis Sala de concerte „Monica Chifor” cu un program foarte variat.

Am ascultat Johann Sebastian Bach, Dimitrie Cantemir (am aflat, pentru prima dată – cel puțin eu – că prințul nostru a fost și compozitor), George Enescu, Eugène Auguste Ysaÿe, Ion Voicu și Béla Bartók. Remarcabil periplul muzical care ne-a „purtat” printre compoziții foarte diferite stilistic dintr-un program bine ales, echilibrat.

La final a fost și-un bis iar copiii (majoritatea elevi ai Școlii de Muzică și Arte Plastice), tinerii și mai puțin tinerii prezenți în sala de concerte au fost încântați de foarte plăcutul recital pe care ni l-a oferit violonistul Sabin Penea. Sperăm să ne mai întâlnim pe la Sighet cu astfel de surprize de bun-gust.

Cu scuzele de rigoare pentru o filmare de amator, vă oferim suita „Șase dansuri românești” (1915) de Bela Bartok, violonistul Sabin Penea fiind acompaniat la pian de prof. Uliana Yurkuts (Școala de Muzică și Arte Plastice Sighet).

Foto & video & text: Ion Mariș

Școala Gimnazială cu Program Suplimentar de Muzică și Arte Plastice din Sighetu-Marmației organizează vineri, 1 octombrie 2021, de la orele 18:00, un concert susținut de violonistul Sabin Penea. Intrarea este liberă.

Participarea la concert se va face cu respectarea măsurilor de protecție igienico-sanitare cauzate de pandemia de Covid-19. Având în vedere că în municipiul Sighetu-Marmației incidența cazurilor de COVID-19 este mai mare de 3 la 1000, pentru accesul în sala de concert este nevoie de certificatul verde COVID. Acesta poate fi obținut în urma vaccinării, testării sau trecerii recente prin boală: https://certificat-covid.gov.ro/login

Violonistul Sabin Laviniu Penea, născut în Tulcea, a început studiul viorii la 6 ani, la liceul local de artă, iar la vârsta de 15 ani s-a mutat în București pentru a-și continua studiile. După absolvirea licentei și al primului masterat la Universitatea Națională de Muzică, sub îndrumarea violonistului Gabriel Croitoru, își continuă studiile în Graz, Austria, cu violonista Silvia Marcovici, și în Freiburg im Breisgau, Germania, sub îndrumarea violonistului Sebastian Hamann, unde a obținut și al doilea titlu de master în muzică. Este câștigătorul premiului 1 la competiția „Kreutzer” tinuta in Liege, Belgia, al premiului special al juriului la competiția „Marie Cantagrill” ținut la Saint-Girons, Franța, al medaliei de argint și a premiului special Dvorak la „Plovdiv International Chamber Music Competition” Bulgaria. Din 2021 ocupă poziția de director artistic al festivalului „JazzUP”.

Sabin este un artist cu o bogată carieră concertistică, răspândită pe trei continente, atât ca solist, cât și ca membru în ansambluri camerale sau orchestrale. A cântat alături de nume precum Mihaela Martin, Diana Kettler, Justus Grimm, Sharon Kamm, Akexander Sitkovetsky, Adrian Brendel, Xiaoming Wang sau Frans Helmerson. De asemenea, a făcut parte din ansambluri ca Solartis Quartet (vioara 1), Young Famous Orchestra (concert-maestru) și ansamblul de muzică veche „Anton Pann Ensemble”, unde activează în continuare si alaturi de care tocmai ce a terminat inregistrarea celui de-al doilea album cuprinzând compozițiile prințului Dimitrie Cantemir, în premieră mondială. Totodată, a activat în orchestre si ansambluri precum CHAARTS, Würth Philharmonie si Badische Staatstheater Karlsruhe, unde a ocupat poziția de asistent-șef vioara 2.
În paralel cu activitatea sa clasică, Sabin este un muzician curios și deschis, experiențele sale muzicale întinzându-se de la jazz (colaborând cu artiști precum Luiza Zan, Eduard Neumann, Mihai Iordache, Florin Raducanu, Arthur Balogh etc.) si muzica world (Vincent Segal, Derya Turkan, Emmanuel Hovhannisyan, Zhya Tabassian, Mahmoud Chouki), la trupe rock (Coma, Antract, Iris, Trupa Veche, Jurkak, Space Needle și nu în ultimul rând Timpuri Noi, unde a activat timp de 4 ani ca bassist și violonist) la muzica electronică (Electric Brother, Blanilla, Glitch Mob, Kiko Navarro), în calitate de violonist solo, lider de ansamblu sau orchestrator. În prezent, Sabin locuiește în Freiburg în Breisgau, Germania.

Comunicat de presă

Cum o fost mersul la școală pe vremuri, în satele din Maramureș? În ce condiții se țineau orele, cu ce se îmbrăcau copiii, ce rechizite aveau, le plăcea să învețe? V-am istorisit zilele trecute amintiri din anii 50. Azi continuăm cu o seamă de povești din deceniile următoare.

Anii 60
Vasile Oanea, din Breb, ne spune așa:
„Mie mi-o plăcut școala… deși eram cam neîndemânatic. Îmi amintesc că în clasa I, pe „1” îl făceam întors. Eram vreo 25-30 într-un an și încă vreo 2-3 rămași repetenți din alt an.
Îmi păstrez caietele pe care le-am avut încă din clasa a III-a. Cine le mai păstrează? De o juma’ de secol. Ghiozdan n-am avut niciodată. Numa cu traistă mergeam.
Tare mă bucuram când primeam câte o carte. Îmi aduc aminte că aveam un dud și îi lăsam pe colegii mei de școală să se urce în dud dacă îmi dădeau câte o carte. Primeau cărțile atunci când scoteau mălai de la cooperativă. Pe mine, părinții m-o lăsat la școală până am terminat a 8-a, pe urmă nu m-o mai încurajat să merg mai departe. Și când nu m-au primit la liceu, mama și tata s-o bucurat, că o să mă ocup de agricultură, că aveam pământ mult. Io, în schimb, tare am suferit. Pentru mine ăla o fost baraju vieții”.

Vasile n-o mers mai departe cu școala, deși și-ar fi dorit mult asta. O ascultat de sfatu’ părinților și o rămas în sat să muncească pământul. Și totuși, trăiește de ani înconjurat de cărți, citește, scrie, recită și publică versuri, are un mare respect pentru oamenii de cultură.

Cu lăcriță, trăistucă și… trening

Ileana Șandor, de loc din Călinești, dăscăliță (acum pensionată) tare apreciată în sat, a făcut ciclul primar din 64 până în 68. „Am avut norocu’ că am mers deja într-o școală… ca școala, nu într-o casă improvizată, cum merseseră cei mai mari decât mine. Era o clădire frumoasă, cu patru săli de clasă și se mergea în două schimburi, că erau copii mulți. Cât am fost eu în ciclu’ primar, se construia școala nouă și uneori ne duceau să ajutăm și să dăm cărămidă din mână-n mână. Într-a cincea, am trecut în școala nouă. Așa emoții aveam cu câteva zile înainte de a începe școala, când ne pregăteau părinții rechizitele, ne cumpărau caietele de la cooperativă! Imaginea din prima zi de școală care mi-o rămas și acuma în minte îi cu curtea școlii. Acolo, cum pe timpul verii, nu umblau copiii, creștea un anumit fel de iarbă, o buruiană cu o tulpină lungă și cu frunze lunguiețe. Era plin de ea în prima zi de școală, da deja, în a doua nu mai era, că alergam noi, copiii, pe acolo și o bătuceam cu picioarele.
De îmbrăcat, ne îmbrăcam în trening, luat tot de la cooperativă, ăla era baza, să îl ai în prima zi de școală. Probabil atunci o apărut treningurile. Apoi ne duceam îmbrăcate într-o sumniță și o cămeșucă, cum doream noi. Cu trăistucă mai întâi, apoi o apărut ghiozdanele. Aveam ghiozdane de 11 lei. Un ghiozdănel de carton, cu ceva lipit păstă el… toți aveam același ghiozdan. Ne mai cumpăram lăcrițe, niște penare de lemn, în care ne puneam creioanele, n-aveam multe. Aveam toc și peniță, călimara cu cerneală, cu care umblam în fiecare zi, apoi de câte ori s-o vărsat aceie, era durere… Un ritual important era să ne învelim caietele și cărțile cu coală albastră, așa, ca o hârtie de împachetat, cumpărată tot de la cooperativă.
Învățătoare tare bună am avut, pe Valeria Huban, era preoteasă-n sat. Îi ziceam „tovarășa” pe-atunci, da’ era o doamnă, care știa să te ajute orice problemă aveai. Ea ne-o luat și niște cărțulii mici la toată clasa, din colecția „Biblioteca școlarului”, cu câte o poveste în ele. Îmi amintesc că o poveste pe care am tot citit-o și răscitit-o și eu, și toată clasa, și surorile mele o fost „Doi feți cu stea în frunte.” Am cam luat premii, da’ dintr-a cincea, mai mult II și III, că n-am reușit nicicum să-l înving pe un băiat din clasă. Temele le făceam singuri, da’ ne mai ajuta și mama, chiar de avea numai două clase, ne dădea mereu impresia că ea știe cum trebe făcută o problemă sau mai știu eu ce. O pus preț pe școală mama şi uite că trei din patru fete am ajuns învățătoare. Bine, să nu vă-nchipuiți că dacă învățam, nu mai aveam treabă cu mieii, cu găinile, cu puii, vara nu era vacanță, că era fânu’ de făcut. Da’ oricum, cine o vrut pe atunci să-nvețe, o-nvățat…”

Cum veneam acasă, părinții ne ziceau „Duce-vi-ți la oi!”

Anii 70
Astea sunt amintirile din vremea școlii ale Elenei Opriș din Breb:
„În ’74 am mers în clasa I și în ’81 am terminat clasa a VIII-a. M-am înscris și la Ocna într-a noua, da’ numa un semestru m-am dus și în ’83 m-am măritat, când am avut 16 ani. Așa că multă școală n-am făcut. Noi ghiozdane n-am avut, numa trăistuță. Și când o umblat fata noastră la școală, tot cu trăistuță s-o dus și ea în primele clase. Abia după o vreme am avut rând să cumpărăm câte-un ghiozdan.
Caiete luam de la cooperativă. Mai cumpărau părinții și de la oraș, că mama se duce la ptiaț cu smântână, cu lapte, câte o dată pe săptămână. Noi n-am prea dat importanță școlii. Aveam și sfat de la părinți: să stăm acasă, să ne videm de treabă, să lucrăm pământu, nu era o bucurie pentru părinții care aveau copii ce învățau bine, că erau tare greu de susținut p-atunci prin școli. Și ai mei părinți, mai ales tata, o zis că cel mai bine îi să sii țăran, că n-ai niciun șef și-ți lucri lucru’ tău, așa că n-am prea pus preț pe școală. Am învățat și io de mijloc, corijentă n-am rămas, premiantă n-am fost, da’ o fost frumos, cu mulți coconi la școală. Cum veneam acasă, părinții ne ziceau „Duce-vi-ți la oi!” sau „Duce-vi-ți și aduceți apă din vale pentru vaci” sau frunze și pepini pentru porci sau câte trebuiau pe lângă casă de făcut, că era plin grajdu de animale, de-abia te așteptau părinții să vii de la școală să te trimeată pe oareunde.
Da’ poate că nici mie nu mi-ar fi plăcut să fiu doamnă, m-am învățat așa, cu munca, să am ce-mi trebe pe lângă casă… Io tare mă bucur când mă duc prin grădină și adun o poală de păstăi sau culeg o găleată de castraveți sau când adun cepele și văd că am 3-4 coșuri de cepe, când am de tăt felu… Nu-i rea nici școala, nici domnia, da’ nu tăt omu îi făcut pentru așa ceva…”

CJCPCT „Liviu Borlan” Maramureș
Text: Rada Pavel

Fotografie: școlari din satul Breb, de acum peste 40 de ani. Nu se știe precis cine a făcut-o, de primit, am primit-o de la Vasile Oanea.

Frumoase și neconvenționale sunt serile „Nichita Stănescu” din Deseștiul Maramureșului! Acolo, la „firul ierbii”, poezia respiră prin porii clorofilei, onorată și respectată de gazde consecvente, având mereu alături nume strălucitoare de invitați și iubitori ai versului… crud – curat.

Vineri, 24 septembrie 2021 – după un an de pauză impusă de primejdii globaliste – la îndemnul și-n organizarea scriitorului Gheorghe Pârja, care ne-a oferit cerul, curtea și pridvorul casei lui părintești transformate ad-hoc într-un amfiteatru poetic, am fost invitați să ne (re)vedem într-o după-amiază prelungită spre seară pentru a ne bucura de libertatea creativității. N-a fost complicat pentru noi, având asemenea organizatori (pe lângă familia Pârja au dat o mână de ajutor și familia preotului Ioan Ardelean și probabil și alții) să găsim ulița și gospodăria celui care a găzduit și găzduiește poeți reprezentativi ai țării și chiar ai Europei, din care cel dintâi invocat a fost, este și-a si (fi) cel care a dat numele „serilor” deseștene, reper central al Festivalului Internațional de Poezie de la Sighet. Nota bene: covorul ierbii „primește” generos de 42 de ani –  la întâlnirile desfășurate sub semnul marelui Nichita Stănescu – poeți celebri sau în curs de afirmare.

Nici ploaia care ne-a „ortografiat” cu dărnicie, nici foșnetul verdelui și nici dantela crestelor muntoase nu au fost create pentru dispariție, sunt înveșnicite de numele celor care trec pragul Deseștiului, poposind în casa poetului Gheorghe Pârja. Ne-am văzut prea-cuminți – neamenințați de spaime și restricții – iubitori de poezie și de muzică.

După nominalizarea și decernarea premiilor (Ioan Pintea, Elena Cărăușan, Adela Naghiu, Ion Mariș), decorul tradițional – natural a fost înlocuit cu scena căminului cultural din localitate, acolo unde gazdele (inclusiv primarul Gheorghe Bohotici, prezent pe tot parcursul evenimentului cultural) au gândit un rezilient, armonios și apolitic program muzical (alternat cu mirabilă poezie).

S-au exteriorizat muzical Alina Andreicuț, Sorina Gherman, Cosmin Lauran, „superstarul” Titus Pop, Măriuca Verdeș și Florin Săsărman iar poeții prezenți s-au pliat plăcutului spectacol adresându-se publicului (de) pe portativul versurilor. Ne-au grăit în versuri Ilie Gherheș, Ciprian Coc, Monica Cândea, Ioan Ardeleanu – Pruncu (unul dintre inițiatorii actualului Festival Internațional de Poezie de la Sighet), Ioana Ileana Ștețco, Ileana Nemeș Pop, Gheorghe Mihai Bârlea, Nicolae Scheianu, I. Mariș, Elena Cărăușan, Ioan Pintea.

Ar mai fi multe de povestit dar cuvintele nu pot înlocui trăirile „live”, vibrația Poeziei pe ulițele Deseștiului o putem/ puteți desluși doar… punând mâna pe Poet. Parafrazându-l pe Nichita: vă conjur, puneți mâna pe Poet!

Foto & text, Ion Mariș

Zi de târg în centrul Sighetului la început de secol XX.
Sau, poate, țăranii așteptau la Banca Maramurășană pentru un împrumut? 🙂

Completările cititorilor la această fotografie sunt binevenite.

     Salut, Sighet!

NR: Imaginea a fost preluată cu acordul scriitorului sighetean Gabriel Boros (Germania), de pe pagina sa de facebook.

E o dimineață atât de perfectă, încât, dacă aș putea, aș pune-o în ramă, dar mi-e imposibil să surprind totul într-o imagine . Eu ascunsă sub cearceafurile moi în care ne iubeam cândva, ascultând concertul toamnei mult prea tinere ca să știe ce se întâmplă cu ea și cu aceste schimbări bruște, cafeaua aburind pe noptieră, cum aburesc băieții fetele în ziua de astăzi, așteptând să o sărut cu ale mele buze fragede și pline de savoare, de care s-ar îndrăgosti până și Mario Casas, geamul îmbrăcat în pelerină, mintea mea îmbrăcată de tine, iar tu hoinar prin acest mic și pustiu univers. Nimic mai frumos, am făcut deja poza și e salvată pe desktop-ul sufletului meu, aici nu se va învechi după 400 de like-uri, precum nici visele mele nu s-au învechit după atâtea coșmaruri.

Și, deși tabloul dimineții de duminică e mai mult ca perfectul, totuși lipsește ceva. Poate să fie zahărul din cafea, dar nu prea cred, el lipsește mereu, poate să fie perna care își cam face de cap și niciodată nu stă cum aș vrea eu, poate să fie mica febră musculară, care a atât de îndrăgostită de mine, încât nu își caută o altă casă, sau poate să fie febra dorului tău care mă arde precum soarele într-o zi dogoritoare de vară. Dar totuși e toamnă și e un frig suportabil, nu înțeleg de ce dorul e atât de înflăcărat și atât de dornic să mă facă scrum ? Mi-am promis să mai răresc din întrebările retorice, dar se pare că ele se îndeasă în mintea mea, de parcă e Black Friday la materie cenușie, un fel de ,,3 la preț de 1”. Mi-am promis să trăiesc durerile, fricile și dezamăgirile atât de frumos încât cei din jur să creadă că-mi trăiesc reușitele, că-mi vine să urlu de fericire și că inima vrea să-mi iasă din piept de atâta beatitudine. Și-am reușit. Mi-am promis să fiu diferită, și-am reușit să mă strecor printre Ying și Yang, parcă aș fi un ninja. Dar, totuși, printre atâtea promisiuni, mi-a scăpat ceva și, cum în viață mereu ne scapă câte ceva, întotdeauna esențialul, acuma știu ce-i lipsește acestei dimineți: promisiunea că n-am să-mi pierd niciodată propria lumină.

Nu mi-e frică să pierd, deoarece am pierdut atât de multe, încât știu să mă resemnez în fața eșecului de parcă ar fi o reușită, dar mi-e frică să mă pierd. Anii, tinerețea, iubirea, tristețea, faima, frumusețea și naivitatea unei adolescente crețe se sting treptat, mocnesc încet, apoi dispar ca și cum n-ar fi existat niciodată, însă lumina interioară rămâne, fiind singura pe care dacă o îngrijim și aici nu mă refer la produse cosmetice, ne va lumina până și cele mai întunecate cotloane ale sufletului. Nu e nevoie de lucruri scumpe pentru a ne ține lumina veșnic aprinsă, nici măcar nu e nevoie de bani pentru așa ceva, pentru că dacă am putea cumpăra această lumină ar fi mult prea simplu și am avea-o cu toții. În schimb, a mai rămas ceva în lumea aceasta care nu poate fi cumpărat cu bani și poate de aceea mulți nici măcar nu știu că există.

O carte, o cafea fierbinte în dimineața unei zile geroase de iarnă, o plimbare cu bicicleta la braț cu luna, o discuție în tren, o alergare în compania rouăi, o seară la teatru, o îmbrățișare scurtă, dar care să intre în eternitate, un foc de tabără și câteva semințe, un sărut furat în fața porții, o privire aruncată jucăuș într-o cafenea și o sclipire sinceră și neprihănită a ochilor sunt sursele cele mai simple pentru a hrăni lumina de la capătul tunelului, dar, cum bine știm, lucrurile cele mai simple sunt și cele al naibii de complicate, deoarece noi, oamenii, avem totul, însă ne complicăm atât de mult încât ajungem să nu avem nimic, nici măcar pe noi. Ajungem să dormim cu soarele în brațe și totuși să provocăm furtuni, ajungem să ne dorim avioane private și uităm cât de frumos este să mergi pe jos, ajungem să tânjim după marile iubiri, dar uităm să ne iubim, ajungem actori în filme în care nici măcar spectatori nu ar trebui să fim și, cel mai trist, ajungem să mimăm viața în loc să o trăim.

– Iubita, mai vrei să dormi?
– Nu. Aș vrea doar să pot visa cu ochii deschiși la nesfârșit.
– Te-ai putea obișnui cu asta?
– Desigur! Ar fi o viață trăită ca-n vis.
– Și atunci cu ce nu te-ai putea obișnui?
– Cu lumina de la capătul tunelului stinsă și cu dorul meu de tine.

Ioana TRIFOI
Facultatea de Educație Fizică și Sport, Cluj-Napoca

ACTUALIZARE: Din păcate suntem nevoiți sa amânăm Festivalul Internațional de Poezie, programat pe 24 septembrie 2021. Ca urmare a creșterii ratei de incidență a cazurilor de infectări cu COVID-19 la nivelul municipiului Sighetu Marmației evenimentul nu se poate desfășura în condiții de siguranță. Centrul Cultural Sighetu Marmației va reprograma festivalul imediat ce situația epidemiologică va permite desfășurarea de evenimente culturale. 

Conducerea Centrului Cultural Sighet

12:00 – Deschiderea Festivalului Internațional de Poezie – Sighet 2021 la Centrul Cultural
13:00 – Întâlnirea poeților cu elevii la Centrul Cultural Sighet
15:00 – Serile de poezie „Nichita Stănescu” de la Desești

Sâmbătă, 25 septembrie 2021

11:00 – Lansare de cărți la Centrul Cultural Sighet
17:00 – Spectacol de muzică și poezie & Festivitatea de premiere

Duminică, 26 septembrie 2021

11:00 – Concert folk cu Cezar Petrovici
Închiderea Festivalului Internațional de Poezie

Salut, Sighet!

Sunt câteva zile de când au revenit elevii în bănci (și toți sperăm să rămână acolo cât mai mult timp). A început școala cu multe emoții, cu pregătiri, rechizite proaspăt cumpărate, buchete de flori peste tot, haine noi, uneori chiar și cu clădiri noi, de-abia renovate (după buget). Într-un astfel de moment, ne-am întrebat cum mergeau copiii la școală la țară, în Maramureșul de acum mulți ani. În ce condiții țineau orele, cu ce se îmbrăcau, ce rechizite aveau, le plăcea să învețe? Așa că am făcut ce facem de obicei, am povestit cu prieteni de-ai noștri de prin sate și i-am îndemnat să depene amintiri de când erau școlari. De acum 50, 60 și chiar 70 de ani. Și-am încălecat pe un fus, să citiți ce ei ne-au spus:

Anii 50: Maria Șerba din Călinești

„Prin anul 1951 am început eu să merg la școală, acuma-s 70 de ani. Școala din sat era pe-atunci într-o casă veche de lemn, cu două săli de clasă, pentru clasele I-IV. Iarna, se încălzea cu o sobă de tuci, în care nu tare ținea focu’, da nici noi nu tare simțeam frigu’. Clasele V-VII se făceau, pe vremea aia, la Budești, cel mai aproape. Da’ puțini mergeau acolo, vreo 5-6 copii din tot Călineștiul. Mai târziu, s-au amenajat și la noi în sat spații pentru clasele a V-a, a VI-a și a VII-a, într-un conac boieresc, Casa Iurcoii i se zice. Cât am fost eu la școală, bibliotecă n-am avut, însă aveam un unchi care mergea la oraș și-mi aducea câte o carte și din acelea citeam.
Pentru noi, era o bucurie să mergem la școală, ne strângeam laolaltă și cu copiii din alte părți ale satului. Și de cum începea școala, așa, toamna, ne înțelegeam cum om mere la colindat de Crăciun. Purtam trăistuțe, făcute din lână sau din cânepă. În alea puneam cărțile, pe care le cumpăram de la cooperativă: manuale, caiete, radiere și creioane. Niciodată nu plecam de acasă fără să ne punem în trăistuță o bucată de pâine unsă cu lictar sau cu untură și un măr. Ne jucam, noi fetele, cu mingea, de-a brozbuțele, de-a caii prin poartă, om sărac-om sărac, nu era pauză să nu fie gălăgie și jocuri în curtea școlii.
Am avut dascăli care și-au pus amprenta pe viața mea: și pe cea viitoare, de profesoară, dar și pe viața mea de om. Gheorghe Ivanciuc, învățătorul meu din clasa a IV-a, vorbea cu noi de parcă am fi fost copiii dumnealui. Avea o voce blândă și ne-o dat tare multe lecții de viață. Învățătoru’ Andreica ne-o arătat cum să plantăm și să altoim pomi. Apoi, mi-l amintesc pe profesorul de biologie, Rădulea Petru, care ne învăța părțile plantelor, ducându-ne să cultivăm legume. Sau geometria, noi n-am făcut-o în clasă, ci afară. Mi-aduc aminte că profesoru de matematică mi-o dat o riglă de un metru și mi-o zis să măsor bradu’ din curtea școlii, făceam lecții practice.
Se aflau greu dascăli pe vremea aia. Aceia care aveau 7 clase erau considerați cu școală multă, cei mai pregătiți erau atunci dascălii cu școală pedagogică, nu aveam profesori cu facultăți.
Când am început eu clasa I, eram vreo 20 de copii, numai dintr-a II-a s-o introdus obligativitatea învățământului primar. Și atunci o venit mai mulți. Până într-a șaptea, am rămas însă doar 13. Renunțau la carte. După ce erau mai mari, pe mulți băieți îi trimiteau părinții la oi și nu se mai puteau ține de școală. Apoi fetele, când creșteau, trebuiau să rămână să aibă grijă de frații mai mici. Exista atunci o mentalitate la sate: „ș-așa nu ti-i face doamnă”, dar o fost și părinți pe care îi interesa școala”. (de la Maria Șerba, 76 ani)

Așa au fost și părinții doamnei Maria Șerba, i-a interesat ca fata lor să facă școală. Și pe ea a interesat-o, că altfel n-ar fi mers mai departe, la liceu, ba chiar și la facultate, pe timpuri în care acest lucru era încă o raritate. Și nici n-ar fi rămas 30 de ani la catedră, ca dascăl, să învețe carte generații și generații de copii. N-ar fi scris articole și cărți și poate, asta nu știm, nu ne-ar fi zis povești de ți-e mai mare dragu’ să le asculți.

CJCPCT „Liviu Borlan” Maramureș
Text: Rada Pavel
Fotografie: Duccio Pugliese

Ar fi putut să se lase purtat de meseria pe care o are (fotograf, ştie toată lumea!) şi să picteze… fotografic. Dar, nu! Domnul Valentin Rozsnyai nu încurcă meseria cu pasiunea. Tablourile domniei sale au ceva de „spus″. Şi sunt convins că „spun″ fiecărui privitor care vine să vadă expoziţia, altceva. Fiecăruia, după nivelul imaginaţiei pe care o are, după modul cum reuşeşte să se „rupă″ de grijile zilei când se află în faţa tablourilor expuse.

Cultura suferă în Sighet pentru că nu sunt bani. Iată că se pot găsi soluţii. Fotograful Valentin Rozsnyai i-a făcut loc în atelierul pentru poze pictorului Valentin Rozsnyai. Şi ce-a ieşit, ar trebui să mergeţi să vedeţi şi dumneavoastră. Veţi pleca de-acolo umpluţi de bine, saturaţi de culori armonios îmbinate, de forme geometrice şi de idei pictate de o mână sigură, viguroasă , aparţinând unui om sensibil. Pasiune şi muncă. Timp liber canalizat pentru „producţia″ de frumos. Un talent incontestabil, un sighetean pe care-l admir şi sunt recunoscător vieţii că ne-am cunoscut demult şi că ne salutăm de fiecare dată cu nedisimulată bucurie.

Mă bucură faptul că fotograful care caută întotdeauna cele mai bune unghiuri şi lumini pentru poze, lasă locul, din când în când, artistului plastic pentru care ideile trebuie să se materializeze în culori şi forme trasate cu penelul. Un artist trebuie să iasă din obişnuitul zilnic. Această ieşire îi reuşeşte perfect lui Valentin Rozsnyai.

Pictorul are harul de a interpreta în stilul devenit atât de personal realitatea. E imposibil să intri în(tr-o) expoziţie şi să nu-i recunoşti opera. Acolo, eu am trăit senzaţia că tablourile îşi selectează privitorii.

Am văzut picturile şi acestea mi-au „dezvăluit″ (a câta oară?…) personalitatea artistului. E un gânditor până la a se confunda cu un filosof, pentru că transpune realitatea în tuşe care bucură ochiul şi invită privitorul la introspecţie. Are un desăvârşit simţ al frumosului, exprimat prin forme geometrice, în manieră cubistă, într-o cromatică deosebită. Este, acelaşi Valentin Rozsnyai, şi un pictor al viitorului, manierele futuristă sau suprarealistă fiind, şi ele, preferatele sale.

Artistul sighetean ni se dezvăluie prin opera sa. E prietenos, urmarea fiind că tablourile lui binedispun vizitatorul expoziţiei. E gânditor şi tablourile au ceva de spus. E un om echilibrat, picturile sale excelând prin această calitate. Faptul că tablourile vor să ne „vorbească″ se simte în primul moment când ai intrat în sală şi te mişti printre ele, plăcut surprins că poate exista o cale de comunicare între arta vizuală „marcă înregistrată Rozsnyai″ şi gândurile care se formează aproape instantaneu în mintea amatorului de artă.

Spuneam că toate tablourile expuse transmit ceva comun: o stare de bine care te învăluie de la intrare, care vibrează mult timp după ce-ai plecat din sala de expoziţie.

Şi-atunci, oameni buni, cum aş putea să nu mă bucur când îl întâlnesc pe Valentin Rozsnyai?

Horia Picu

Timp de patru zile Clujul trăiește ca la… carte, prin intermediul Festivalului Internațional de Carte Transilvania (FICT), desfășurat (după o pauză de trei ani) în Piața Unirii în intervalul 16-19 septembrie 2021. Mesajul foarte generos – „Ne revenim împreună!” – a adus încă din primele zile sute de oameni – mai ales tineri! – iubitori consecvenți ai lecturii la o întâlnire clasică: cartea și publicul. Organizat de Asociația Culturală Eikon în parteneriat cu Primăria Municipiului Cluj-Napoca, festivalul s-a focalizat pe cultura română și universală scrisă… bine.

Am parcurs cu mare plăcere standurile celor mai importante edituri din România (Polirom, Școala Ardeleană, Casa Cărții de Știință, Colorama etc) și am asistat la câteva lansări de carte, sesiuni de autografe, „intercalate” cu interesante conferințe/ colocvii susținute cu/de invitați din lumea scrisului din Canada, Franța, USA, Italia, Portugalia, Norvegia, Belgia.

FICT se înscrie pe o traiectorie necesară (și eficentă!) de „redescoperire” a lecturii, multitudinea de „întâmplări” zilnice fiind destinate atragerii în special a publicului tânăr spre zona „retro” a culturii. Cosmopolita capitală a Transilvaniei nu se dezminte, creează festivaluri atractive, are o grupare importantă de intelectuali, oameni de cultură, ce veghează cu dedicare la menținerea focului sacru: dragostea pentru slova scrisă. Ce frumos ar fi ca unele scântei să se desprindă și să „incendieze” cultural și orașele – sat din zona de influență a Clujului, să ne mai sustragem convenționalismului și conformismului din localitățile ce se zbat – uneori – doar în(tre) constrângeri tehnologice.

Am admirat cu bucurie grupuri de tineri cu brațele încărcate de cărți – credeți-mă, nu exagerez! -, constatând „live” că lectura neobligatorie are explicații sustenabile. Este foarte ușor de înțeles că, indiferent de pandemiile lumii care (ne) bântuie, rețeta de succes este să ne revenim împreună cu… cartea/ cultura.

Revenind la Clujul nostru reconfortant, am văzut zeci de scriitori, oameni importanți, socializând cu drag și discutând printre standuri pline de cărți (destul de des a fost zărit unul dintre sighetenii prin adopție, profesorul universitar, scriitorul Ovidiu Pecican), aducându-și omagiul livresc cititorilor consecvenți.

Și, apropo, cei care vă abateți azi, duminică, 19 septembrie 2021, ora 17:00, prin Piața Unirii din Cluj, aveți ocazia să asistați la o altă lansare de carte a scriitorului Radu Țuculescu (pe care-l întâlnim periodic și prin capitala Țării Maramureșului), cu a lui „Femeia de marțipan” (volum lansat și pe „insula” noastră, chiar la începutul acestei luni, în cadrul Clubului Rotary Sighet).

Nu știu dacă #nerevenimîmpreună sau/și dacă vom avea o pauză de… normalitate dar, în mod clar, o carte bună, citită atent, este – întotdeauna – un eficient vaccin. De fapt, cultura, educația, bunul simț trebuie să fie ingredientele mult-așteptatului vaccin globalist!

Foto & text: Ion Mariș

Homeville. În leagănul visării îi văd străzile îmbăiate în soarele unei dimineți de mai. Copacii împodobesc priveliștea cu proaspetele lor flori. Dar ceva nu e în regulă. Parcă ceva pândește sub aspectul floral și jovial al orașului. Trec pe strada profesorului meu de limbi străine. Văd umbre dansând pe pereții casei sale. Tentacule negre și lipiciase se strecoară pe asfalt. Liceul. Îi întâlnesc pe profesori. O umbră de îngrijorare se citește pe fața fiecăruia. Pereții liceului se umplu de tentaculele unei prezențe tenebre. Apar, dispar, apoi apar din nou. Afară, cerul albastru este înăbușit de o peliculă de fum negru. Un miros subtil de ars este suspendat în aer la fel ca și starea de tulburare. Precum o tumoră necrotică, tentaculele umbroase se extind nevăzut, clădirile își pierd din culori, devin gri, atmosfera se îngreunează. Crăpături negricioase se arată peste tot – clădiri, asfalt, mașini.. Acasă, îi văd pe ai mei, îngrijorarea și o pată de tristețe le frământă chipurile. Mama pune mâncare pe masă – este neagră și plină de viermi, un fum negru sufocant se ridică din farfurie. Strada mea, învăluită de un nor subțire de fum. O văd pe profesoara de literatură – stă la intersecția de lângă casa mea. Se întoarce spre mine încet, ochii îi sunt scăldați în lacrimi negre.
– Vine…șoptește încet, iar fața i se contorsionează, apoi se dezintegrează într-un șiroi de nisip gri.
Pământul de sub picioarele mele a început să se caște, apoi a urmat prăbușirea. Mi-am simțit trupul greu unduindu-se prin aer, sufletul picându-mi parcă într-un hău. Respirația sacadată și moalele pernei mi-au dat de înțeles că m-am trezit, în bezna din cameră am reușit să discern forma raftului meu cu cărți. Sunt acasă. Am crezut că tocmai m-am trezit dintr-un coșmar, doar ca în secunda următoare creierul să proceseze sunetele pe care le auzeam – un vuiet prelung care scruta orașul, urletul răgușit al sirenei anunțând atac aerian. Rând pe rând, voci s-au deșteptat afară pe stradă.
Repede, din ce în ce mai repede mi-am simțit inima bătând. Frica mi se prelingea prin vene, paralizându-mă. Trebuia să fie un coșmar…poate încă nu mă trezisem…poate. Trei bătăi stridente au răsunat pe hol. I-am auzit pe ai mei trezindu-se. Am auzit pașii grăbiți ai mamei. Ușa se deschise.
– Doamnă, e război. Trebuie să părăsiți reședința și să vă îndreptați spre adăpost!
Fața stoică a lui tata a fost brăzdată de îngrijorare și o urmă de neputință. În liniște am lăsat în urmă casa, pășind în strada acum plină de oameni cu chipurile înlemnite de îngrijorare trecând pe sub lumina palidă a becurilor. Vaietul sirenei continua să străpungă cerul înstelat care se căsca deasupra noastră. O femeie cu un copil de mână plângea în hohote, alții spuneau rugăciuni, un întreg oraș îngenunchiat în fața pericolului împotriva căruia nu puteau a se răscula. În van își plângeau soarta….
Mărșăluind în exod, părăseam străzile care lăcaș ne-au fost odată. Liceul, profesorii, prietenii, familia, totul aruncat într-un joc de noroc mărșav, în ultima licărire de speranță care-și mai arunca flăcările în noaptea coșmarului. Poate, poate o să mai fiu dus odată la școală de domnul Robinson, profesorul mentor. Poate lacrimile mamei vor fi uscate de ușurare, poate tensiunea tatei va fi calmată de vești însuflețitoare….poate…poate. Poate deznădejdea mea va fi ștearsă, iar speranța o să-mi reclădească regatul pe care-l lăsam în urmă în noaptea aceea de iunie…
Treceam pe străzile pe care de nenumărate ori îmi îndreptasem pașii veseli spre dragul liceu…pietonala…centrul…În lumina artificială liceul își înălța colosalul trup…ochii mi s-au înlăcrimat când am aruncat o ultimă privire spre ferestrele acum negre. Visul…o coincidență sau viziune? Din întunericul nopții, începeam să discern un alt sunet străin – un zumzet continuu, înfundat. Bombardiere. Ofițerii ne mânau din ce în ce mai repede ca pe vite, umblam ca niște mașinării înlemnite de frică și griji, în față, tot în față. Zumzetul devenea din ce în ce mai apropriat. Un oraș în exod, un univers pe marginea inevitabilului.
Apoi, am auzit primele bufnituri îndepărtate. Unu, doi, trei…Din ce în ce mai aproape.
– Rupeți rândurile! Urletul zbierător al ofițerului trăda panica și semnala începutul sfârșitului….
Cerul s-a umplut de vuietele demonilor în picaj, urletul sirenei le ținea isonul. Apoi o explozie teribilă s-a dezlănțuit undeva în apropriere, urmată de ploaia de moloz și bucăți azvârlite de suflu. O flacără gigantică s-a ridicat, apoi, din ea, precum scuipatul demonilor, s-a împrăștiat lavă arzândă – fosfor. Mulțimea s-a împrăștiat. Chipurile alor mei au dispărut în marea de chipuri schimonosite. Panica m-a surprins, adrenalina mi-a umflat venele. Am fugit. Bombe după bombe ploau în juru-mi. O explozie, alta, apoi alta. Plasmă albă stropea clădirile, mașinile, oamenii….Cioburi și tencuială săreau peste tot, amenințănd să mă doboare. Un nor gros de praf a cuprins străzile. Stâlpii de iluminat s-au stins, au sucombat atacului, orașul era îngenuncheat, suprimat. Inima Homeville-ului a încetat din a mai bate. Mors Regni.
Un fum înecăcios, o beznă pătrunzătoare, incendii ale căror flăcări roșiatice devorau ceea ce mai rămăsese din Homeville. Panica începuse să se disipeze, iar ochii îmi puteau vedea din nou clar distrugerea din împrejuru-mi. Într-un timp care mi se părea extrem de scurt am rămas singur în mijlocul văpăilor războiului…Trupul îmi era acoperit de praf și zgârieturi.Și acum mă mir cum de scăpasem aproape nevătămat în ploaia aceea de demoni îmbibați de lavă otrăvitoare. Fosforul ardea pe asfalt, topindu-l. M-am ridicat încet din genunchi, trupul încă îmi tremura. Țipete, atâtea țipete de agonie umpleau aerul gros, li se alătura urletul neîncetat al sirenelor, probabil connectate la generatoare care încă mai funcționau… Pas cu pas am parcurs o porțiune de stradă, nimic nu mai era la fel – casele reduse la ruine desfigurate, flăcări distrugând ce mai rămăsese din ele, stâlpi doborâți, cratere, străzi transformate în grămăzi de moloz și asfalt arzând…. Un pas, doi, mă mișcam încet încă revenindu-mi din șoc. Am ajuns la un colț de stradă. Atunci am văzut colosul redus doar la căteva ruine încă roșiatice de la un foc agresiv…Un castel redus la jar și scrum…Căminul viselor mele zdrobit în fața forței nestăvilite a războiului…Mi-am simțit genunchii cedându-mi. Dar…înăuntru-mi era doar un hău negru, paralizie…și totuși simțeam ceva care mă ardea, mă înjunghia, dar era prea îndepărtat. Totuși, printre ruinele pictate în roșu sângeriu, am observat fugitiv o figură neagră. Încă îmi bântuie visele. Ochii mă usturau de la fum și fierbânțeală, nu am reușit să-i disting nicio trăsătură. Era doar o umbră…dar avea o oarecare aură ciudată.
Războiul, ce este războiul? Un purgatoriu…pentru suflet, un câmp de bătălie unde înveți din ce ești făcut, un monstru care te ia de acasă, îți distruge locul numit acasă…Homeville…Războiul nu este o luptă între arme….este o luptă între suflete, între ființe…între Ciumă și creația Absolutului…
Pașii îmi erau ezitanți în timp ce m-am împleticit printre moloz și ruină. Fumul fosforului alb îmi provoaca o tuse iritantă. Era cald și rece în același timp. Pe un morman de moloz, reliefată peste flăcările roșii din spate, am văzut umbra unui ofițer. Căuta supraviețuitori. Arata ca un demon venit din adâncuri pentru a răscumpăra sufletele celor pierduți…Un urlet groaznic a răsunat din dreapta. Printre dărâmături am surprins un chip desfigurat – pielea neagră se dezlipise de pe față, lăsând la vedere fâșii de carne roșie-roz sângerândă. Ochii sticloși scăldați în agonie. O victimă a focului. Arsă de viu, căuta acum alinare, dar urletele-i disperate i se rătăceau în întunericul nopții. O perdea parcă îmi învăluia mintea intermitend în timp ce mă târșâiam pe străzile desfigurate. Cadavre se ițeau printre ruine. O femeie. Fața și mâinile-i ereu arse, sângerând. Gura i se contorsiona în urlete de agonie, atât fizică cât și sufletească. În brațe avea o jumătate de om, retezat de la brâu în jos. Un șiroi de sânge îi scălda măruntaiele alunecate la vedere. Fiul ei. Acum doar un muribund secerat.
Iadul se dezlănțuia în jurul meu, dar cumva mintea mea era paralizată, inaptă de a procesa magnitudinea situației, imaginile demonice…Asta până când m-am trezit umblând în vecinătatea străzii mele. Strada domnului Robinson…Hotelul și ABC-ul pe care obișnuiam să-l frecventez când eram un puștan…acum flăcările le devoreau cu înverșunare, văpăile aruncându-și lumina roșiatică pe o bună parte din strada de altfel înghițită de întuneric. Casa lui Robinson era ceva mai încolo, mai aproape de strada mea, era și ea ascunsă printre ruinele întunecate…Înaintam. Locul unde trebuia să fie casa sa era doar un morman de moloz acum. Picioarele mi-au înghețat în loc. Mașinal lui Robinson era aruncată în gardul vis-a-vis de casă, scheletul ei mutilat și distorsionat. O zi, doar cu o zi în urmă stătusem în același loc cu Robinson și fata lui. Tocmai ce ne întorsesem de la liceu…ultima zi de școală. Fusesem veseli. Fusesem…Acum…acum ruina a devorat totul…umbrele….O mișcare în colțul câmpului vizual. Mi-am întors privirea. Mi se păruse că văzusem aceeași umbră care se furișa printre ruinele liceului…M-am urnit din loc, iar pașii m-au purtat pe strada mea. De nerecunoscut. Unde odată îmi stătea lăcașul numit casă, acum se înălțau flăcări sălbatice. Distrugere. Război. Homeville a fost răpus de aceleași tentacule întunecate din vis. Ca și un organism răpus de un cancer agresiv care lovește neprevăzut și rapid. Un motor a huruit prin trosniturile ruinelor arzând. Un camion. Se apropria încet prin moloz. În remorcă – carcasele mutilate ale victimelor multe. O dâră de sânge se prelingea în urma vehiculului, scurgându-se din remorca unde am surprins un chip palid și zgâriat. Lângă el, altul, tot atât de familar – ai mei. Cadavre secerate de suflul demonilor. Mi s-a făcut rău. Atunci am văzut-o. Umbra. La câțiva metri de mine, fața-i ascunsă pe jumătate în întunericul tenebru, jumătate scăldată în roșeața flăcărilor. Desfigurată și cadaverică. Vine. A venit.
…
Dealurile din jurul orașului ardeau. Ardeau parcă iadul ar fi început să înghită totul. Trupe de războinici întunecați intrau în Homeville. Un fum gros învăluia totul. Armele răpăiau. Garda de securitate a orașului urla când carnea le era sfâșiată de baionete sau străpunsă de gloanțe. Focul consuma scheletul orașului. Mors Regni.

Evelin BATIZI
studentă, Centrul Universitar Nord Baia-Mare – UTCN

Sursă foto: www.goodfon.com