Lemnul cioplit în stil maramureșean este unul dintre aspectele care face județul să fie unic, atât în România, cât și în lume. Dar, mai cu seamă, emblema culturii tradiționale maramureșene este reprezentată de poarta cioplită în lemn, cu o simbolistică aparte, menită să sugereze „statutul” gospodăriei și, bineînțeles, să ofere protecție curții și proprietarului care o deține.

Iar unde sunt porți tradiționale, găsești și meșteri populari care știu să le facă. Făuritorii acestor embleme ale Maramureșului încep treptat să se înmulțească, iar cei care îi învață pe acești tineri talentați să dea viață lemnului brut sunt adevărate comori. Mulți dintre ei au plecat din această lume, iar alții continuă încă să dea mai departe ceea ce au știut și știu să facă aproape de o viață.

Pe unul dintre veteranii sculpturii porților în stil maramureșean îl poți găsi pe ulițele satului Bârsana. Tot ce trebuie să faci ca să ajungi la el este să îi întrebi pe sătenii de pe marginea drumului unde stă meșterul Teodor Bârsan și nu ai cum să greșești direcția.

Odată ajuns în fața casei, o să te izbească un miros de lemn proaspăt tăiat, care completează peisajul porții și balcoanelor încrustate în simboluri. Cum o să observe mașina parcată, uncheșu Bârsan o să iasă din casă și o să te primească de parcă ai fi o rudă pe care nu a mai văzut-o de multă vreme.

În timp ce o să te omenească cu un pahar de horincă, o să povestească despre cum l-a purtat viața de meșter în cele mai neașteptate și prestigioase locuri.

             Începuturile în ale cioplitului

Despre începuturile prelucratului în lemn, uncheșu Teodor vorbește cu tare mult drag. A început să dea cu dalta încă de la 18 ani, când tatăl lui l-a îndemnat să meargă la meșterul satului și să învețe meserie. Din momentul în care a terminat prima poartă, a știut că asta e menirea lui.
„Am făcut prima poartă pentru un moș de la noi din sat, îi dus bdietu de mult, și așă de mult i-o plăcut cum am lucrat la meșter că o zis că de mă lăs de meseria asta, mi-oi blăstăma zâlele”, dar, din fericire, nu a lăsat asta să se întâmple, pentru că a continuat.
La cei 76 de ani ai săi, uncheșu a practicat acest meșteșug timp de 58 de ani, iar acum le insuflă și el, la rândul lui, celor tineri, darul de a da altă viață lemnului. La el vin fel și fel de copii talentați, care sunt dornici să învețe tot ce are uncheșu de oferit, dar nu toți reușesc să se țină de treabă, pentru că „mărg cu oile pă munți. Tăte bune șî frumosă până îi de plecat cu stâna. Eu n-am ce să le fac, ba că lucră forte bine și iute, da așă au ei o dragoste pântru câni șî oi, mai mare ca porțâle.”
Dar Teodor Bârsan nu își face griji că rămâne fără învățăcei, pentru că a reușit să le transmită dragostea pentru cioplit și fiilor săi, care au preluat „afacerea” familiei. De când au crescut feciorii suficient de mari să poată duce pe umeri tot cioplitul și să se descurce cu gospodărirea celor de trebuință, uncheșu doar mai dă un sfat bun și le arată tinerilor stângaci cum se face treaba bine.

              Întâlnirea cu Ceaușescu

Prin munca lui, Uncheșu Teodor a ajuns să călătorească în multe locuri și să întâlnească persoane dintre cele mai importante. Una dintre cele mai importante întâlniri, pentru el, a fost cea cu Nicolae Ceaușescu, undeva prin anii 70.
Despre asta, Teodor povestește cu mult respect și umor de conjunctura în care a ajuns acolo. Una dintre cele mai impresionante lucrări ale meșterului este lanțul de lemn din 40 de inele, care este făcut integral dintr-o singură bucată de lemn. Cu acest lanț, și cu mai multe lucrări a fost invitat, de către ministrul culturii de la acea vreme, în București la o expoziție, la care nu a putut să ajungă, dar la care și-a trimis totuși lucrările pentru a fi admirate.
Fostul președinte s-ar fi arătat foarte impresionat de lanțul din lemn, pentru că nu se vedeau deloc urmele de lipitură, refuzând să creadă că este făcut dintr-o singură bucată.
Astfel că, observând interesul crescut al lui Ceaușescu față de lucrările uncheșului Teodor, cei de la Ministerul Culturii l-au rugat să mai facă un lanț ca acela de la expoziție și să vină la București să îi facă o surpriză președintelui de ziua sa.
Uncheșu, om simplu și muncitor de la țară, nu mai fusese niciodată cu trenul și nici nu se îndepărtase prea mult de locul în care s-a născut. Când a trebuit să se prezinte la București „n-am fo umblat pă trenuri până atunci, io mi-am pus pită de mălai, slănină, ceapă și horincă, să am de mâncat pă drum.” Dar când a urcat, nu mică i-a fost mirarea să vadă că exista restaurant în tren, unde putea să mănânce.

Când a ajuns la București, a fost așteptat de o întreagă coloană de mașini, care l-au dus la Comitetul Central. Acolo, toate lucrările au fost expuse pe o masă, alături de buletinul uncheșului. De acolo „m-o pus coptii ăia, subalternii președintelui, să mergem în altă cameră că o zis că «trebuie să apară bătrânu imediat», așa îi spuneau lu Ceaușescu «bătrânu», să îi facem surpriză. No, apare coloana de mășâni, intră în cabinet șî zâce «Oo, o apărut Maramureșul aici! Să vină meșterul Bârsan încoace.», după ce s-o uitat la buletin.”
După cum spune uncheșu Teodor, Ceaușescu l-a pupat și l-a felicitat pentru munca lui. La rândul său, uncheșu i-a urat toate cele bune de ziua lui și au început să povestească una alta. „Și, la un dărab, zâce «Nea Bârsan, să îmi spui cum le-ai lipit, că nu se cunoaște nici o lipitură în lanțurile astea», la care eu i-am zis «Tovarășu președinte, și noi avem acasă o grămadă de soluții, da’ eu bag mămăligă prin ele, că îi culoarea lemnului și nu să cunoște». Așă o râs, da tot nu o crezut că l-am făcut dintr-o bucată. Da mi-o dat Dumnezău un gând, să aduc și unu pe jumătate făcut și să cioplesc acolo, de față cu el. Foarte tare s-o mnirat de lanțurile mele.”

              Vizita în America

Frumoasa muncă a uncheșului Teodor a ajuns chiar și în America. În anul 1999, pentru Smithsonian Folklife Festival, meșterul Bârsan a fost rugat de Ministerul Culturii să reprezinte România, alături de alți meșteri din țară, la festivalul respectiv în Washington. Așa că a pregătit o poartă, ca să fie trimisă în America. „56 de zile o făcut poarta cu vaporul până în America. Apoi o trebuit să mă sui pă avion șî să mă duc să o montez acolo, după aceie am adus tot felul de materiale, să demonstrăm la festival cum lucrăm noi cu lemnu. După ce începem acolo a lucra, lumea șî țara, abde am putut lucra. Șî când o văzut lanțurile mele, i-o terminat pă tăți.”
Cu ocazia zilei Americii, uncheșu Teodor a fost dus la Casa Albă, în costum tradițional, ca să îl viziteze pe președinte. „Țân mite că am intrat cu 5 autocare pă o stradă tare frumosă și am ieșât tăți din autoare, tăt felu de oamini, africani, chineji, tăte națiile. Pă mâne m-o pus între negri, cum am fo tăt îmbrăcat în alb, am lot două negrese pă după umeri și m-am preumblat pă acolo cu ele. Domne câte poză am făcut și cât am râs.”
Despre turul de la Casa Albă, nu a povestit prea multe, pesemne că nu l-a impresionat foarte mult ce are aceasta de oferit, ba chiar a spus că nu e o clădire foarte mare, „are numa patru etajă, cam așă!”

              Sfaturi pentru tineri

Teodor Bârsan spune despre cei tineri că sunt foarte inteligenți și că au nevoie doar de îndrumare corectă, în acord cu Bunul Dumnezeu. Unul dintre sfaturile cele mai valoroase pe care uncheșu le are de oferit este următorul: „În viața asta, tânerii trebe să facă numa ce le place. Mie mi-o plăcut să lucru cu lemnu și am tot lucrat cu el aprope 60 de ani, da’ la alții pote le place să picteză, să construiască sau să tomnească mășâni, nu-i nici un bai, atâta vreme cât pictezi cel mai bine, faci cele mai frumosă căși și repari cel mai bine mășânile. Asta contează.”
Deci, în „traducere”, uncheșu îi îndeamnă pe tineri să facă doar ce le place și să fie cei mai buni în ceea ce fac.

Nu-i totul pierdut pe linia tradiției dacă pe ulițele maramureșene, cu porțile falnice care le păzesc, vor apărea alte și alte lucrări făurite de mâinile tinere și capabile ale ucenicilor lui Teodor Bârsan, care îi duc mai departe măiestria și dăruirea în cioplitul lemnului.

Maria – Adriana Tiodar
Studentă, anul III
Universitatea Babeș – Bolyai Cluj – Napoca
Facultatea de Științe Politice, Administrative și ale Comunicării – Jurnalism

Orice localitate care se respectă pe sine însăși are o stemă, un drapel, o zi a sa de sărbătoare și un imn propriu. Din păcate, până în acest moment, multiseculara capitală a Maramureșului nu și-a aprobat decât stema (capul de zimbru) și ziua orașului (de care nu ține însă absolut nimeni cont, pentru că nu este deloc potrivită), tocmai pe 8 noiembrie, de hramul catedralei ortodoxe.
Dar, iată, a apărut o propunere de imn!

Fiu al Sighetului, István Aranyosi, prof. asist. dr. la Universitatea Bilkent din Ankara (Turcia), filosof și muzician, a compus, pro bono și cu drag, un imn neoficial al Sighetului, pe care îl prezentăm opiniei publice – în primul rând cetățenilor, apoi profesorilor de muzică, oamenilor de cultură, istoricilor, iar, în final, dacă va fi acceptat de către comunitate, consilierilor locali – spre aprobare.

Deoarece nu avem decât melodia (ascultând-o, m-am simțit central -, dacă nu chiar vest-european!), lansăm și un apel public-concurs, prin intermediul instituțiilor de învățământ, al profesorilor de limbă și literatură română (pe care-i rugăm să medieze ideea), al tuturor scriitorilor, pentru crearea versurilor acestui imn.

Versurile ar trebui – poate -, să se refere și la cei 700 de ani de istorie scrisă între hotarele Ungariei, Transilvaniei, Austriei, Austro-Ungariei și României, la faptul că orașul coroană – reședință a ținutului – a fost unul dintre cele mai avansate bastioane occidentale înspre estul continentului, un focar de cultură, un punct nodal economic – bazat pe sare, lemn și meșteșuguri, o localitate multiculturală, unde români, maghiari, evrei, ucraineni, germani și alte etnii, de diferite religii, au conviețuit armonios, un spațiu care a dat personalități de top mondial, o punte către satele regiunii purtătoare de extraordinară civilizație rurală, un port – cândva – la râul Tisa, care a devenit ulterior graniță separatoare a Maramureșului, un loc trecut prin pârjolurile tătărești, focul Holocaustului și gheața sinistrei pușcării comuniste, un oraș care a renăscut, însă din nou și din nou, din propria-i cenușă…

Dragi sigheteni, haideți să facem împreună pașii necesari pentru a avea un cântec al orașului, de care să fim mândri și care să ne reprezinte!

Mulțumim, István Aranyosi, pentru propunere și pentru melodia imnului Sighetului (neoficial, deocamdată)!

Melodie imn:

Teofil IVANCIUC

sursă foto: Teofil Ivanciuc

Bisericile vechi de lemn din Zona Codrului vor deveni mai cunoscute și, sperăm noi, mai apreciate, fiindcă tocmai s-a aprobat finanțarea pentru un proiect cultural care le are în centrul atenței.

Centrul Județean pentru Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale (CJCPCT) „Liviu Borlan” Maramureș este una dintre organizațiile declarate câștigătoare de Administrația Fondului Cultural Național, pentru proiectul Biserici de lemn din Zona Codrului. Tururi Virtuale, clasat pe un onorant loc 3 în concursul de proiecte culturale propuse pentru aria Patrimoniu Cultural Material.

Proiectul urmărește cercetarea și promovarea bisericilor codrenești de lemn cu statut de monument istoric, care încă se păstrează într-o zonă etnografică întinsă pe suprafața județelor Maramureș, Satu Mare și Sălaj. Cele 18 biserici avute în vedere de proiect (din localitățile Arduzel, Bicaz, Bolda, Bulgari, Buzești, Chieșd, Corund, Derșida, Doba, Horoatu Cehului, Lelei, Nadiș, Noțig, Orțâța, Someș-Uileac, Stâna, Ulciug și Ulmeni) vor fi cercetate, fotografiate, filmate, unele datate dendrocronologic, promovate, pentru fiecare dintre aceste monumente realizându-se tururi virtuale concretizate în minimum 72 panorame imersive.

Parteneri în proiect sunt instituții și organizații din cele trei județe care dețin câte un „fragment de Codru”:  Direcția Județeană pentru Cultură Maramureș, Muzeul Județean de Istorie și Arheologie Maramureș, Centrul Județean pentru Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale Satu Mare, Asociația ARHAIC (Sălaj), Ordinul Arhitecților din România – Filiala Nord-Vest, Serviciul Județean Maramureș al Arhivelor Naționale, Asociația Ghizilor de Turism Maramureș, Asociația pentru Promovarea Turismului și Dezvoltare Durabilă Nord-Vest și, desigur, beneficiarul proiectului -Centrul Județean pentru Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale „Liviu Borlan” Maramureș.

Este al patrulea proiect implementat de instituția noastră, în patru ani consecutivi, care se dedică zestrei de biserici vechi din cele, tot patru, zone etnografice ale județului Maramureș. Activitățile vor demara la începutul lunii august, iar rezultatele au să devină vizibile din noiembrie 2021. Vom reveni cu noi informații odată ce se va da startul proiectului.

CJCPCT „Liviu Borlan” Maramureș

Rada Pavel
Consultant comunicare
Email: [email protected]
www.cultura-traditionala.ro
www.facebook.com/culturatraditionala

Univers răsturnat

Arbore cosmic
cu rădăcini ȋn vântul interstelar
sau ȋn Grădina Raiului…
mă răzvrătesc mut nu mai vreau să număr anii
am amintiri încă, multe:
miros de pere coapte
buze albastre mure zdrobite
tălpi goale fericite
petunii de catifea
stele -„steluri”- ceruri
pânză aspră îmbrăţişare tandră
bomboane pe băţ
fir de iarbă între dinţi tablouri cu sfinţi
Tatăl Nostru
cruce…
Grea cruce.
Nu te apasă, Tată, prea tare pe piept, când faci semnul crucii?
m-aş lupta cu geotropismul negativ
fusul moirelor se roteşte în gol
zvârr, zvârr…
l-aş zvârli până-n poarta arborelui sefirotic
s-a deschis!
Hai, Tată, coboară pe calea dreaptă.

Nu-i lumină nicări,
Or murit tăți oamenii…

Loredana Maria Pașca

Foto: Ion Mariș

Sighetul are și viață culturală de noapte! V-ați putut imagina așa ceva? Desigur, nu mă refer la baruri, pub-uri și terase nocturne utile – desigur – pentru un anumit segment (sau chiar un cerc!) al populației. Acelea sunt nelipsite deși, am aflat din lecția de istorie en plein air (în curtea Universității Babeș – Bolyai – Extensia Sighet), că până și la cârciumi suntem codași comparativ cu perioada interbelică.

O audiență nemaipomenită, numeroasă dar și curioasă, s-a aflat vineri noaptea, începând cu ora 22:00 în curtea unei clădiri reprezentative a Sighetului, pentru a desluși câteva repere importante din istoria municipiului nostru oropsit azi, care peste cinci ani va împlini (după „certificatul” pe care-l deține la această dată) 700 de ani. Deși norii amenințători și o alertă de cod roșu păreau că vor speria publicul doritor de evenimente „sănătoase”, ne-am adunat cu speranța că Sighetul poate fi „resuscitat” în orice perioadă a zilei și, în ultimă instanță, chiar noaptea!

Teofil Ivanciuc, freelancer „forțat” al cetății fortificate birocratic în zilele noastre, ne-a captat și cooptat într-o incursiune bine fundamentată în istoria Sighetului. (Am încercat să depistez în public niscaiva urme de profesori de istorie, istorici, specialiști și alte „organe” oficiale dar… a fost în zadar.)

Iar publicul prezent a fost încântat; cred că Sighetul are mulți cetățeni pasionați de istorie, cultură dar unele evenimente – organizate formal – sunt atât de anoste și de rigide încât se bucură de acestea doar cei care sunt obligați de/la… stat! Știu că sunt prea pesimist dar, profesioniștii, oamenii care pot contribui cu succes la promovarea Sighetului sunt „evitați”, sunt lăsați să se zbată de pe margine, spre liniștea sinecuriștilor mai noi și mai vechi.

Dar, să revin la noaptea de istorie, „servită” și gustată firesc până pe la ora 00:30. Am urmărit o succintă trecere în revistă a reperelor importante din istoria Sighetului, expusă de neobositul Teofil Ivanciuc (cu pertinente completări oferite de directorul Extensiei Sighet, conf. univ. dr. Marin Ilieș), am coborât la subsolul actualei Extensii UBB pentru a descoperi urme de secole presărate cu vibrații „magnetice” imemoriale, am poposit la Biserica Reformată din Sighet (una dintre cele mai vechi clădiri din Sighet) unde am înfruntat stropii de ploaie pe platforma exterioară dintre turnurile estice (ghidați de Teo Ivanciuc și de amabila gazdă Attila Csik) și, în cele din urmă, am ajuns în subteranele fostului Palat Cultural, îndrumați părintește tocmai de… preotul Dan Sidău. Sincer, pentru mine, surpriza cea mare au constituit-o…. spectatorii, foarte mulți tineri și chiar copii, dornici de evenimente inedite, „neregizate” ambiguu, lipsite de clișee și formalism.

Și mai am o bucurie, pe lângă evenimentul în sine, out of the box, mi-au atras atenția ideile și propunerile de proiecte pe care ni le-a dezvăluit părintele Sidău, vizavi de viitorul actualului Palat Cultural – Episcopal. Palatul – care va fi complet reabilitat se pare până la sfârșitul anului! – va fi deschis comunității sighetene, va găzdui și evenimente laice, va fi – sper – un centru de greutate pentru cultura atât de amorțită a Sighetului.

În subteranele Palatului s-a încheiat o noapte senină (deși ploaia nu-și contenea cadența), a fost prima noapte „turistică” a Sighetului care poate fi punctul de plecare pentru o serie atractivă de… Nopți „Imperiale” Sighetene!

Videoul colaboratorului nostru, dr. Sorin Markus – pe care vă invităm să-l urmăriți – vă va lămuri că Sighetul (mai) are multe…. mistere!

Foto & text: Ion MARIȘ

Video: Sorin MARKUS 

După o noapte de odihnă la Goulimine, într-o căldură înăbușitoare, fiind la porțile Saharei, ne-am trezit mai devreme și ne-am continuat drumul. Cerul senin anunța o zi de foc, care, după o udeală din ziua trecută putea fi și mai aprinsă. Înaitând tot mai mult spre deșert, am întâlnit cete de cămile ce părăseau târgul local, manifestându-și prezența prin sunetele guturale ce le emiteau, conduse de caravanierii saharieni.

La un moment dat, drumul spre destinație s-a îngustat semnificativ, lăsând loc unui singur vehicol pe el, pe o singură bandă, economic îngustată, având pe de lături amenajate zone de retragere, din loc în loc, de o parte și de alta, pentru a permite retragerea unei mașini, de orice dimensiune și a fluidiza circulația pe această unică bandă; ajuta la aceasta și cursul drept al benzii. Am ajuns cu bine la capătul drumului, acolo unde se află obiectivul nostru final, Tan Tan (nu se putea merge mai departe, cu mijlocul nostru de transport), efectuând doar 2-3 retrageri în acele zone amenajate; în afara benzii nici nu se putea rula, fiind numai nisip.

Am ajuns într-o așezare tipică de deșert, cu locuințe mai mult scunde și înghesuite, cu buticuri și mici magazine încărcate cu produse de tot felul, necesare traiului de acolo sau de altundeva, aparatură electronică și artizanat, îmbrăcăminte, țesături, covoare, toate la un preț foarte redus. Se prezența ca un „stup” încărcat cu de toate, pentru traiul curent al localnicilor și cu mărfuri de utilizare îndelungată, din toate sortimentele, disponibile spre vânzare. Bănuiesc că acei comercianți erau aprovizionați cu toate aceste produse, de o atât de largă utilitate, la un preț golit de orice adausuri fiscale, fără perceperea a niciunui impozit (poate erau și gratuități, de ce nu ?!), pe lângă alte facilități, pentru a rezista în acele ținuturi deșertice de proprietate statală, aproape puncte de frontieră, cu cine știe câte bogății ale subsolului (fosfați, cupru ș. a.), așa cum se găseau și în Sahara Spaniolă, pe care o tot revendicau (au și luat- o până la urmă).

Desigur, nu toți, dar mulți erau probabil paznici, salariați, grăniceri ai unei zone ce separau state. Deși la „margine de lume”, localitatea înghesuia atunci în spațiile ei cca. 20.000 de locuitori, cu dublarea populației până în anul 2000, se spune că, în prezent, ar avea în jur de 60000 de locuitori. Poate au venit aici și dintre cei ce administrau Sahara Spaniolă, deja acaparată pașnic, înainte de 1980. De mărime semnificativă, supraveghetoare, dispuse în cuprinsul acelor zone de vestigii printre cele mai vechi din lume, făcute de mână umană (sculpturi), mărturie de viață prin acele locuri, din marile depărtari ale timpului.

Ne spuneau localnicii că au mai fost de curând români pe acolo, ceea ce știam despre familia Vaida; la sosire am discutat și cu ei impresii despre acele locuri, unice în felul lor.

Aparatura electronică și alte produse erau foarte reduse că preț, dar de calitate mai slabă și nu se prea cumpăra de europeni; le găseai acestea în orașele de pe coasta Mediteranei, la indieni, la spanioli sau arabi, de primă calitate, tot la prețuri convenabile, chiar dacă erau puțin mai mari. Am cumpărat doar un diplomat, ceva artizanat și câteva mărunțișuri, altele putându-le găsi chiar pe drum, la întoarcere, din mers. Dar noi nu am făcut nicidecum excursia în acest scop; am făcut-o pentru cunoașterea unor locuri, unice în felul lor, cu care nu te mai întâlneai, de o rară frumusețe și specificație, pe care nu le puteai vedea în nicio altă parte a lumii.

Obiectivul a fost în parte realizat și urma drumul de întoarcere, evident, pe alte trasee.

Am trecut iar prin Goulimine și am luat drumul pe coastă până la Agadir, ajungând cu noaptea în acel oraș de basm, cu un peisaj multicolor, cu clădiri semețe printre coloane de palmieri și alte forme arboricole specifice, reclame uriașe, sunet și lumini, în atmosfera liniștită a unui tânăr și modern oraș, ce-și potolea agitația zilei în murmur de ape și miros de plajă oceanică. Am vrut să înnoptăm acolo, dar locurile erau ocupate la toate hotelurile încercate, frumusețile, aerul, climatul, peisajul și atmosfera, serviciile le declarau mereu ocupate.

Ne-am pus în mișcare spre Nord, pe Coasta Atlanticului, traversând alte câteva orășele, reflectate și ele într-un colorit superb, în undele oceanice. Amintesc aici doar de pintenul de sol ce agresează destul de adânc oceanul: Cap de Rhir; parcă era o „peninsulă” strălucitoare, o „pată” de lumină oceanică, care o făcea și mai extinsă prin reflexiile ei până departe, în ondulările oceanice. De acolo, Essaouira nu era departe și am ajuns în zori.

În acest loc funcționa ca profesor un coleg de-al nostru de facultate, Bologa Adrian, la care am tras ca niște strigoi, înspre ziuă. A rămas mirat când ne-a văzut și a întrebat :

– De unde, cum ați apărut ?
– Venim de la Agadir, pe Coastă, i-am răspuns.
– A fost o mare imprudentă să veniți noaptea prin zona aceea. Ne-a povestit apoi cum s-au întâmplat câteva nenorociri pe acolo, în condiții similare. Este o zonă pe malul oceanului cu localități mai rare și cu pădure pe marginea șoselei. Mașinile, dacă sunt izolate, își anunțau prezența prin lumini și atunci se doboarau 2 arbori, din față și din spate și din capcană se lua prada, cel mai fericit caz fiind scăparea cu viață. De astfel de cazuri am mai auzit că s-au întâmplat, mai ales noaptea, pe șosele izolate, blocajul făcându-se cu pietre. Ticăloși sunt peste tot, pe oriunde, dar am scăpat și am luat aminte. În răcoarea și umiditatea atmosferei de dimineață, un fior ne-a străbătut corpul. Noaptea nu sunt bune călătoriile nici la noi; dar pentru că suntem în zona în care este proslăvit Allah, spun că acesta ne-a salvat din nou.

Ne-au primit de altfel cu bucurie, am servit masa, soția lui dovedind spirit cald și primitor și multă pricepere în prepararea rapidă a unui dejun îmbelșugat, condițiile de acolo permițând aceasta. Am povestit de câte toate, ne- am odihnit puțin și apoi am ieșit în oraș.

Essaouira este una din cele mai agreate localități de coastă, cu plaje frumoase și un climat excepțional, cu portul său pescăresc, cu o Medina mare și cu o deosebită industrie de prelucrarea pieilor (oaie, capră, vită, viței și de multe altele), cu aspect mat sau lăcuit, pentru diferite utilități: haine, pufuri, curele ș. a. Paralel cu acestea, avea o mare dezvoltare prelucrarea lânei în fire de diferite dimensiuni, producerea covoarelor și altele.

Ne-am cumpărat mai multe suluri de piele de diferite forme, pe care în țară le-am folosit pentru confecționare de pantofi, cizme. Am primit și cadouri, așa cum se obișnuia acolo când cumpărai mai multă marfă (piele fină de căprioară pentru ochelari, fire de lâna ș.a.).

Împachetați cu toate, am părăsit splendida și plăcuta Essaouira, ne-am despărțit de prietenii noștri atât de binevoitori și ne-am îndreptat „spre casă” prin Safi, El Jadida, Casablanca, Rabat, pe care le-am salutat doar din mers, știind că o să le vizităm pe urmă de mai multe ori, pentru nevoi și cunoaștere, ele fiindu-ne mult mai aproape.

O călătorie excepțională, pentru care aducem mulțumiri familiei Păunoiu și regrete familiei Vaida, pentru că n-am fost împreună pentru a admira încântătoarele ținuturi, trasee.

Gheorghe BĂRCAN,
fost elev al Liceului „Dragoș-Vodă”, Sighet

Sursă foto: https://www.bing.com/images

Sunt aproape zece ani de când, pe 24 iunie, de „Ziua Universală a Iei”, suflarea românească, îndeosebi cea femeiască, e cuprinsă de un soi de frenezIE și îmbracă ii și cămăși mai vechi sau mai noi, participă la manifestări dedicate bluzei românești, din drag de tradiție, de satul românesc, sau pur și simplu, din cochetărie feminină.

Sunt multe zeci de ani de când o seamă de femei din Maramureș nu numai că poartă cămeșile maramureșeane, fără un prilej anume, fără facebook și Instagram, dar și țes, croiesc și cos cu mâinile lor comori în absența cărora, sintagma de „port traditional” nici nu ar exista. La asemenea femei ne-am oprit azi gândul.

Maria Șerba și Ileana Șandor sunt două găzdoaie din Călinești, pentru care „cămeșă” înseamnă acasă, iar de cusutul ei își leagă toate etapele existenței. Au început să lucreze pe cămeși încă de mici, la lumina lămpii; s-au mândrit ca alte fete, atunci când prima cămeșă a ieșit din mâna lor, s-au bucurat pe măsură ce au devenit tot mai pricepute. Amândouă au fost cadre didactice peste 30 de ani și, cât au avut elevi, au încercat să le insufle și lor plăcerea de a petrece timpul cu „coselele”. Nu s-au lăsat nici după ce s-au pensionat. S-au apucat să cutreiere casele de pe Mara și Cosău, să stea de vorbă cu bătrânele satelor, să caute țesături-comori prin lăzile vechi, să le cerceteze, iar concluziile strânse de pe urma acestei documentări, le-au adunat în două cărți dedicate cămeșii: „Cămașa de sărbători” și Cămașa de gheme” (ambele publicate la Editura Valea Verde, în 2018). Maria Șerba și Ileana Șandor au fost colege cât au predat în școala din Călinești, au cusut împreună, au cercetat și au scris împreună, sunt prietene și, atunci când vorbesc una cu alta, simți o rară chimie. Plus că au un dar al povestitului pe care mulți oameni (cu doctorate și funcții de soi) și l-ar dori. Așa că am găsit că e firesc să le iau un interviu tot împreună. Un interviu despre credința în lucrul bine făcut și despre dragul de cusut cămeși.

Coseala trebuie să fie oglinda femeii,
așa cum femeia îi oglinda casei

Ce vă leagă de cămașa din Maramureș? Ce amintiri, ce sentimente?

Ileana Șandor: Noi, acasă, la părinți, am fost patru fete. Și mama n-o-nvins să ne coasă cămeși la toate. Și atunci, de micuțe, când ne cosea câte o cămeșă, zicea: „ni, trage tu, rupturița asta”, rupturița fiind un fel de cusătură destul de simplă, cât s-o facă și niște cocoane. Și cu cât făceam noi rupturița cee, cu atâta înainta mama în lucrarea cu cămeșa. Și pe măsură ce-am crescut, ne-o dat mai mult de făcut. Când am avut 10 ani, mi-o croit prima cămeșucă, pe care am cusut-o cum am vrut eu. Acolo am pus tăte punctele de cusătură pe care le-am știut: și punct înaintea acului, și în urma acului, și cruciulițe, și încrețituri. Mama m-o lăsat să pun ce-am vrut eu în ea, ca să-mi insufle dragostea de lucru, să mă bucur că am reușit să fac eu un obiect din mâinile mele. Sigur că pe când m-am făcut mai mare, și am început să înțeleg ce-i frumos și ce-i elegant (că și cămeșa tre să fie elegantă), mi-am dat seama ce prostioare am făcut la cămeșa cusută în copilărie. Da așa am prins dragu de cusut și dragu o crescut, am învățat și ce n-o apucat mama să îmi arate și mi-o rămas și azi dragu de cămeșă. Și ce am vrut mereu o fost să fac lucru bine. M-am gândit, tot timpu la vorbele mamei, care zicea că „coseala trebuie să fie oglinda femeii, așa cum femeia îi oglinda casei”.

Maria Șerba: Între mine și cămașa maramureșeană, există o legătură profundă. Am trăit aici în zonă, am cusut, am purtat și mi-o plăcut foarte mult cămașa. Când eram copilă, mama mi-o pus în mână o bucată de pânză, un ac și ață și m-o-nvățat să cos. Și mi-o spus așa: „Când îi ști bine să faci pene (ornamente), ți-oi croi o cămașă. Și așa o fost, după ce-am știut așa cum trebe, mi-o croit o cămașă. Nu vă dați seama ce sentiment de mândrie are fata atunci când îi terminată cămașa făcută de mâinile ei și merge îmbrăcată cu ea între alte fete. Toate se adună roată și zic: „vai ce frumos ai cusut asta, îmi dai și mie de formă?” Fiindcă asta se întâmpla între fete: un schimb de idei, de modele, de păreri. În trecut, fiecare fată își cosea singură cămașa. Era o rușine să porți cămașă cusută de altcineva. Apoi să vă zic și de femeile bătrâne, care din primăvară și până-n ceielaltă primăvară, aveau de lucru cu cânepa: de la semănat, la tors, la țesut, la cusut și așa mai departe. Când eram cocoană, la mine în casă am avut trei femei, care la lumina lămpii, coseau, țeseau, torceau, făceau tot ce trebuia pentru pânză și pentru a face cămăși. Soacră-mea, fie iertată, era singură și avea patru bărbați în casă și zicea: „tare bine trebe să mă port, ca pe primăvară, la toți bărbații să le fac două rânduri de haine”, asta însemnând cămașa și gatiile. Femeile munceau foarte mult, iar acum, cei care am trăit aceste lucruri, nu putem să le uităm.

Comori scoase din lada cea bătrână

Ați scris două cărți dedicate cămășilor maramureșene. Ce v-a mânat să le scrieți, ce v-ați dorit să se întâmple prin publicarea unor asemenea lucrări?

Ilena Șandor: Cărțile le-am scris din dorința de a transmite mai departe dragul de cămeși. Am considerat că-i nevoie de un fel de abecedar, de un îndrumător pentru începătoare, dar și de o sursă de inspirație pentru avansate. Pentru că noi, studiind cămeșile vechi, am scos la iveală lucruri de care trebuie să ții cont când coși o cămeșă și de care cele neinițiate nu știau încă.

Maria Șerba: Așa cum v-am zis, eu am trăit în casă cu multe femei. Mătușa mea avea în pod o ladă veche unde ținea de toate. După ce am cotrobăit prin lada asta veche, m-am sfătuit cu Ileana și am zis să mergem și la alte case și oriunde erau femei bătrâne, am găsit și lada cea bătrână. Am fost impresionate de mulțimea obiectelor pe care le păstraseră femeile. Cele mai multe erau cămăși. Și ne-am pus întrebarea: oare de ce? Noi am găsit și răspunsul. Ca să coși o cămașă de sărbători, trebuie să investești muncă multă, răbdare, dragoste, iar cine păstrează cămașa îți zice așa: „cămașa asta o fost a fetei mele de când o fost cocoană” sau „cu cămașa asta am fost io mireasă”, alta zice „asta o fost a mamii bătrâne, Dumnezeu s-o ierte”. Toate lucrurile astea sunt pentru gazda casei amintiri plăcute care merită să fie păstrate. Și prin păstrarea acestor obiecte vechi, se păstrează o legătură tainică dintre generații. Scriind cărțile astea, am vrut să scoatem aceste amintiri din lada cea bătrână și am zis să nu se piardă astfel de comori. Îi păcat să se piardă astfel de comori.

O legătură tainică dintre femeie
și cămașa cusută de ea

Se vorbește mult despre autentic și despre lipsa autenticului. Ce înseamnă o cămașă maramureșeană autentică și cât de mult contează autenticitatea?

Ileana Șandor: Îi foarte important să învățăm să recunoaștem autenticul. Așa cum în toate domeniile o intrat plasticul, tot așa o intrat fibrele sintetice și în materialele din care ne facem hainele. Or o cămeșă maramureșeană, ca să fie autentică, tre să fie cusută din pânză de cânepă, in, bumbac, sau iile din alte zone, pe mătase și borangic. Io când pun mâna pe pânză, o simt, dacă-i naturală 100% sau dacă are ceva sintetic în ea. Materialul din care-i făcută îi dă autenticitate, la fel și croiul, care-i specific unei anumite zone, dar asta nu înseamnă că nu poate să existe creativitate și inovație.

Maria Șerba: Pentru mine, o cămașă autentică înseamnă, în primul rând, să fie cusută manual. Atunci când fata sau femeia își coase cu mâna ei cămașa, se creează o legătură tainică între cusătoare și cămașa ei. Apoi, autentic înseamnă ornamentele tradiționale, tipurile de cusături. Am observat că prin cusutul la mașină, în locul încrețiturilor de la mânecă, se pune o bentiță brodată și se elimină trăsura, care este specifică zonei Maramureșului și noi nu vrem asta. Apoi s-o introdus pânza sintetică și cu asemenea material, cămașa nu mai arată a cămașă și așa, numai de autentic nu mai putem vorbi. Numai lucrând noi, manual, aceste comori, putem crea cămeși autentice.

Cămașa nu poate fi înlocuită
printr-o nicio altă piesă de port

De ceva vreme, 24 iunie este considerată Ziua Universală a Iei. (ia fiind un cuvânt generic pentru bluza tradițională românească). Ce părere aveți despre o asemenea zi? Era important să existe?

Ileana Șandor: La început, nu știu cât de mult mi-a plăcut ideea. Dar acum îmi place că măcar o dată pă an, toată țara, în tăte zonele, în tăte marile orașe, chiar și în afara țării, lumea își aduce aminte că purtăm ceva al nostru. Dacă reginele Elisabeta și Maria purtau ii, cum să nu purtăm noi?

Maria Șerba: Mă gândesc că cei care au decis ca această piesă de port popular merită o zi de calendar, au considerat că ea merită o atenție deosebită. Cămașa nu poate fi înlocuită printr-o nicio altă piesă de port. La noi, zadiile pot fi înlocuite cu sumna, cojocul poate fi înlocuit cu pieptarul, lecricul poate fi înlocuit cu guba, opinca cu cizma, dar cămașa rămâne de neînlocuit. În momentul în care ai înlocuit cămașa, nu mai poți zice că ai îmbrăcat costum popular. Așadar, cei care s-o gândit să îi aloce o zi, s-o gândit foarte bine.

Să nu ne pierdem identitatea

Aveți un mesaj pentru cei tineri referitor la păstrarea portului popular?

Ileana Șandor: Le-aș zice ca atunci când își fac o piesă de costum, fie că-i ie sau cămeșă sau altceva, să se documenteze și să întrebe și să își facă ceva autentic.

Maria Șerba: Tinerilor le-aș spune să nu-și piardă niciodată identitatea, să-și păstreze cu sfințenie portul popular, autentic, care ne definește ca maramureșeni, cu o vechime de necontestat în această parte de lume.

Ce-i doriți cămășii tradiționale de ziua ei?

Ileana Șandor: Mi-ar plăcea să dăinuiască în timp și peste timp cămeșa noastră. Și să fie purtată de oameni sănătoși și frumoși. Asta ar fi tare bine. Da nu știu cum mere lumea, ce-om mai purta și cât om purta.
Maria Șerba: Să aibă o viață lungă și să se găsească tot mai mulți doritori de a o îmbrăca.

Le dorim și noi viață lungă atât cămășilor, cât și interlocutoarelor, că-s vrednice de bună samă, au tare multe să ne învețe, iar povestitul cu dumnealor e o încântare.

CJCPCT „Liviu Borlan” Maramureș
Interviu și fotografii de Rada Pavel

Dacă doriți să petreceți o seară altfel, veniți pe 25 iunie 2021, ora 22:00, în curtea Universității Babeș – Bolyai din Sighet, unde voi prezenta, sub cerul liber, câteva imagini și momente din istoria Sighetului, despre cine au fost locuitorii săi, cum au trăit, muncit ori cum s-au distrat aceștia!

Va urma un scurt tur nocturn, prin locuri mai… neumblate!

Teo Ivanciuc

Comentați poezia „Risipei se dedă florarul”, încadrând-o în contextul ideologiei estetice a poetului Lucian Blaga.

Blaga. Ar trebui să fie ușor. Dar, stai, cărui curent literar îi mai aparținea și ăsta? Mă uit la ceas – este deja trecut de ora 23:00. A trecut o jumătate de zi de când am început să scriu eseul ăsta tâmpit. Patru subiecte – patru poeți cu poezii ciudate. Dimitrie Anghel cu noaptea lui fermecată (cutreierând iar universul fanteziilor sale pline de gelozie). Arghezi cu amorul său șovăitor din închisoare (ce făcuse de a ajuns închis? Poate ar trebui să aflu…). Radu Gyr – care trebuie să recunosc că îmi place, poetica suferinței din închisoare…fain, se potrivește crezului meu artistic. Apoi, desigur, marele doctor în filozofie – Blaga, cu Florarul risipit, sau ceva de genul ăsta, Florarul, despre care am descoperit că este doar un alt nume atribuit lunii mai… Wow, ce descoperire! Acum poemul chiar are mai mult sens…

Atâtea personalități și idei, dar eu tot cu cinci pagini scrise am rămas, iar mâine la 10:00 trebuie să trimit lucrarea-examen… Îmi frec tâmplele și mă sprijin în coate. Toate informațiile găsite până acum îmi vuiesc în cap, amenințând să se transforme într-o tornadă de proporții. Și nici nu știu dacă ce am scris până acum este bine sau sunt doar niște aiureli… Îmi ridic privirea și deschid tab-ul de pe Chrome. Imaginea unui Blaga cu o privire pătrunzătoare îmi reține atenția. Doar de ai putea să mi te cobori din posteritate și să îmi zici cum să scriu mizeria asta de examen…

Oboseala mă doboară, îmi simt capul greu și totuși ușor în același timp. Nu mai pot gândi limpede. Decid să las Word-ul cu lucrarea-examen deschis până mă pun în pat pentru jumătate de oră. Am nevoie de odihnă. Așternutul moale îmi întețește starea de somnolență, iar când capul îmi atinge perna, lumina alb-albăstruie a ecranului începe să se încețoșeze și să se miște în jur. Nu mai știu dacă am închis ochii sau nu. Întuneric. Apoi, simt ceva ce pare a fi o unduire a aerului, o rafală rece care îmi mângâie fața. Deschid ochii. Camera este inundată de o lumină obscură de un verzui crepuscular. Îmi mut privirea și atunci observ ceva mișcându-se într-un ungher întunecat al camerei. O lumină palidă care se unduiește. Apoi începe să prindă contur… Se mișcă, ieșind din ungher. Brațe, picioare, un trup îmbrăcat într-un costum specific anilor 20’. Apoi îi văd fața… aceiași ochi pătrunzători, dar acum goi, de un alb fluorescent.
– Să înțeleg că ai invocat Corola de minuni a lumii? întreabă Blaga cu o voce fantomatică în timp ce se aproprie nonșalant de ecranul încă deschis al calculatorului. Nu știu dacă e vis sau realitate, totul pare totuși suspendat cumva…
O altă umbră fantomatică se materializează în ungherul de lângă televizor.
– Blaga, tu nu vezi că generațiile acestea vor să altereze și ultimul hrisov pe care îl lăsaserăm în urmă înainte să pășim pragul Corolei de Minuni a lumii?
Arghezi vine lângă patul meu, iar ochii mei dau de goliciunile fantomatice din orbitele sale. Pe cap poartă boneta care apare în câteva poze cunoscute de pe Internet.
– Atâția ani de temniță… se aude o a treia voce din ungherul de lângă pat.
– Atâta suferință scrijelită în versuri…. Radu Gyr își ajustează ochelarii fantomatici pe fața palidă.
Blaga ia mouse-ul (mă mir că știe cum să-l folosească!) și începe să scrolleze prin lucrearea mea.
– Astea sunt fantezii curate! o a patra voce răsună prin camera claustrofobică și totuși neclară. Dimitrie Anghel deja ține în mână cartea profului de poezie interbelică luată de pe masă. În cealaltă mână îi disting un baston țanțoș, tipic stâlpilor de cafenele. Vestimentația îi este la fel de elegantă precum îmi imaginam când am citit despre cum s-a alăturat elitei literare din cafenelele Bucureștiului, adoptându-le stilul în toate privințele.
– Cunoașterea paradisiacă distruge literatura, mai ales poezia! exclamă Blaga în timp ce văd cum scoate foile din word și le ține în mână ca și cum ar ține coli obișnuite de hârtie!
– Poezia, continuă el, trebuie să-și păstreze misterul, altfel își pierde din magie! Fiți atenți aici!
Neputând să mă urnesc din loc, doar urmăresc cum foile de word sunt înmânate proprietarilor poeziilor, fiecare pagină vorbind despre unul dintre cei patru poeți-fantomă.
– Eros?! Eu?! se răstește Arghezi fluturând foaia sa. În De-abia plecaseși făceam referire la speranță, nu la iubire! Iubirea nu există îndărătul gratiilor! Acolo există doar sete de speranță! Atât!
– Mie îmi place, zice contemplativ Anghel. Deseori, când eram viu, contemplam noaptea, îmi dădea un sentiment de reverie, de visare și tangență cu lumile de dincolo… Corola de Minuni a lumii, cum ziceai tu, Blaga!
– Bănuiesc că ideile mele erau ușor de interpretat, zice Radu Gyr, trăgând un fum din pipa sa fantomă. La mine au nimerit-o cu transformarea suferinței în exaltare spirituală!
– Cică Blaga Ultimul! exclamă Blaga, răsfoind cărțoaia pentru examen. Înțeleg că postumele mele au o emanație ideatică foarte puternică, adică mă apropriu foarte mult de Corola de Minuni a lumii în poemele mele postume. Dar serios acum, Blaga Ultimul? Ce nume penibil!
– Cine e intelectualul care a scris cacealmaua aceea de carte? întreabă Anghel arătând spre cățoaia pe care am dat 70 de lei pe degeaba că la examen tot nu mă prea ajută.
– Baliverne, zice Blaga și aruncă cartea în cealaltă parte a camerei. Peste puțin timp îi văd pe poeții-fantomă apropriindu-se de patul meu, fiecare în câte un ungher. Forma lor este scăldată într-o lumină crepusculară fluorescentă care parcă invadează întreaga cameră.
– Nu fi speriat, copil al secolului pierdut… îmi spune Arghezi pe un ton plin de compasiune.
– Secolul pierdut? întreb eu nedumerită.
– Pierdut de adevăratul sens al literaturii, al poeziei, explică Blaga punându-și o mână în buzunar și cu cealaltă încă ținând pagina sa de word.
– Unde e verva? se răstește Anghel agitând foaia sa fantomatică în aer. Unde e pasiunea? Acestea sunt doar niște baliverne luate de la niște tâmpiți!
– Trebuia să ne axăm pe curs și surse, explic eu încă simțindu-mă într-un ocean de amorțeală.
– Surse? întreabă Radu Gyr. Suferința nu are nevoie de surse ca să fie înțeleasă. Ea trebuie simțită….
– Poezia… continăuă Blaga pe un ton solemn… Trebuie simțită, nu învățată.
– Poezia este ceva sacru, adaugă Arghezi. Nu doar un joc de cuvinte… ci și un joc al sufletului cu realitățile conceptuale… adică, mai simplu, un joc al sufletului cu realitatea. Poezia este un lucru intim pentru fiecare, precum este percepția realității.
– Suferința este subiectivă, continuă Gyr. Ea este fabricată pentru fiecare în acord cu caracterul și limitele fiecăruia. Cum era și citatul acela din Biblie – Nu vei fi testat dincolo de putințele tale.
– Poezia înseamnă și reverie, ia cuvântul Anghel. Fantezia, rătăcirea sufletului prin lumile lăuntrice… Nu rătăcirea prin paginile unei cărți scrise de o mumie de bibliotecă!!
Privirea îmi e ațintită când la unul când la altul, neștiind încă ce se petrece cu mine. E vis sau realitate? Se simte prea real pentru un vis… și prea complex, dar amorțeala îmi dă de înțeles că nu mă aflu întru-totul într-un plan real.
– Dar, îngaim eu într-un târziu. Asta e lucrarea pentru examen. Mâine la ora 10 trebuie să o trimit, iar dacă nu o fac cum trebuie risc să pic! Dacă nu aș folosi sursele respective și aș scrie din propria-mi perspectivă nu ar fi în regulă…
Blaga aruncă o privire îngândurată spre confrații săi de existență postmortem. Ceilalți îi susțin privirea o clipă, apoi dau cu toții afirmativ din cap. La unison, toți patru rup în bucățele paginile fluorescente de word… toată lucrarea mea cade într-o ploaie de licăriri fluorescente pe podea…
– Atunci mă tem că e timpul să oferim niște surse indubidabile referitoare la poezie. Surse cu adevărat sacre: sufletele noastre! zice Blaga apucându-mă de mâna stângă. Arghezi mă apucă de mâna dreaptă. Gyr de piciorul drept și Anghel de cel stâng. O clipă mă simt suspendată în aer. Parcă zbor cu viteza luminii. Un cor de voci spectrale se înalță în jurul meu, reverberând prin camera învăluită în lumina palidă verde-albăstruie.
– Prin venele spiritului universal, prin atomii ființei,
Lasă ca ale noastre suflete să se contopească,
Poetică și energie, pe ale Universului bolte să făurească
Din această minte, una poetică a voinței!
Trupul și mintea parcă îmi sunt prinse într-un vârtej. Plutesc. O căldură ciudată îmi invadează venele și simt o creștere de energie. După senzația aceea care te cuprinde când cazi într-un vis mă îmbie. Tresar și deschid ochii. Sunt din nou în camera mea, dar de data asta lumina verzuie crepusculară a dispărut, fiind înlocuită de lumina zorilor. Îmi iau telefonul și mă uit la ceas. Este 7:00 – peste trei ore trebuie să trimit lucrarea-examen… Fir-ar, mai trebuie să finisez chestia aia! Arunc cuvertura într-o parte și sar din pat. În următorul moment sunt în fața calculatorului. Se pare că peste noapte a intrat în stand-by… dar… oare poeții… paginile de word… a fost real? Sau doar un vis?
Când copmputerul revine la viață, documentul Word este încă deschis… dar… Dar materialul scris de mine ieri nu mai este… În schimb, un alt text, cu totul diferit, umple paginile de word, și începe așa:
„Câteodată, datoria noastră în fața unui adevărat mister nu e să-l lămurim, ci să-l adâncim așa de mult, încât să-l prefacem într-un mister și mai mare. Poezia nu reprezintă o excepție de la această regulă” – L.B.
„Testamentul unui scriitor este hrisovul cel dintâi lăsat urmașilor. Dar acest hrisov nu trebuie definit într-un mod cert și universal de către mințile sclipite (sau mai puțin) ale criticilor literari. El trebuie asociat cu undele spirituale ale fiecărui individ, trebuie lăsat să fuzioneze cu universul spiritual al fiecăruia.” – T.A.
„Visurile toate ce le-au cristalizat marii poeţi au fost stropite de lacrimi, gândirile mari ce-au chinuit mintea cugetătorilor au lăsat dâre de sânge şi cântecele de dragoste nu sunt de ajuns ca să liniştească tumultul râului roş care aleargă fără astâmpăr în noi. Cu toate acestea, spiritul are nevoie de hrană, hrană care se găsește doar în fantezia creatoare a sufletului uman. Prin urmare fiecare ființă are dreptul de a scrie, dar și de a fabrica o înțelegere personală a ceea ce a fost scris, astfel încât mai multe suflete să extindă și să îmbogățească ceea ce a scris un singur suflet” – D.A.
„Suspinul meu să-ţi treacă în făptură
surâs de flori şi mlădieri de plante
Să-ţi fie cântece pe gură…
Suferința este teribilă, dar ea este singura care ne poate deschide ochii pentru a vedea adevărul. Avem nevoie de adevăr pentru a ne mistui păcatele și răul din noi. Până la urmă, nu am jindui după un colț de rai, dacă n-am purta un strop de iad în noi. Lăsați ca suferința mea să vă curgă în sufletele senine, să fuzioneze cu esența voastră, iar ochii să vi-i deschidă.” – R.G.

Se pare că fiecare și-a ales un font preferat… cum știu poeții ăștia de secol trecut să folosească așa de bine tehnologia modernă? Restul lucrării văd că este o combinație dintre ideile lor poetice (originale) și interpretarea mea personală a poemelor. Nici urmă de cursul acela fără sens al mumiei de bibliotecă… Lucrarea-examen este gata de plecare.

Evelin BATIZI
studentă, Centrul Universitar Nord Baia-Mare – UTCN

Mai…
Verde compact, luminat, repetat. Pictorul de cer tocmai a terminat de-l pictat. Au ieșit și îndrăgostiții, în sfârșit, pe dig, la râu. Alții abia învață să meargă, într-un tărăboi de bucurie… Un tânăr domn aleargă pe serpentine. Biserici în soare, până departe, păzesc orașul, dealurile, munții… Luna lui Mai, mareea de verde! * Zile una ca alta. Totuna dacă le fotografiezi ieri sau azi. Tocmai am fotografiat-o pe cea de mâine… * Linişte de verde… Câte un „motorbicilist” traversează parcul, după ce își contemplă îndelung mașinăria scânteioasă. N-ai ce-i face! N-aude liniștea verdelui… Câte o rafală de vânt în parc prăvălește pieziș florile din castani, prolegomenă timpurie la viitoarele prăbușiri… Părinți foarte tineri cu copiii lor la Grădina Morii – și-i iubesc la fel de mult ca părinții noștri pe noi, in illo tempore… * Când se intensifică briza de Mai, se intensifică şi trilurilu-leala păsăretului de Vale. Plopii, drepți, susură mai tare. Vârful bradului se unduie acolo, sus, întruna. Ca să nu mai vorbim de stejar – înmărmurit. * Pe stadion, un meci de pitici („Viitorul”), cu galeria de rigoare. Copiii aceștia nu vor ajunge anexe de PC, de I-phone. Între timp, Iza, sătulă de ploi, curge in linişte(ală). Solovanul isi cauta noi ipostaze de încremenire în verde. * Bună şi această zi – ploioasă, ci luminoasă, cântăcioasă şi oxigenoasă… Stânjenei ciuciulete, bujori nou-nouți, roșii of course, flori de magnolie târzii.

Iunie…
1 Iunie – se risipesc de tot păpădiile, funigeii se vălătucesc spre Deal. Părinții bugetari și/sau șomeri umplu Grădina Morii cu copiii lor. „O, my God!”, „Doamne, ferește!”, „Mamma mia!” – exclamă copiii, văzând parcul de distracții, gonflabilele, pompierii… * 2 Iunie. „…Nu-ți imaginezi ce-am făcut ieri! Pentru prima oară în viață am zburat cu ringhișpiru’, cu nepotul în brațe. Azi nu-s bun de nimic, sunt frânt!” – îmi povestește un bunic * Iată împietririle de azi și Iza tot așa, curgând împietrit… * „Vini vara…” – la Sighet, grăniceri moldoveni în retragere privesc în zare. * …Nu, nu-i iasomia. Sunt salcâmii, strugurii lor grei… * Alb de bujor alb. Comparabil cu albul de crin, de margaretă, de narcisă, de gladiolă… Ci distinct, sărbătoresc. * Se aud başi de pe celălalt mal – a început sezonul de pescuit. Păsărelele derutate își întrerup concertul. „Niște țâglari tăt ‘or prinde”!… * S-a deschis iasomia, de-un alb tulburat. * … Ci, să lăsăm ziua de Iunie în perfecțiunea ei, fără atâtea fotografii, cu coconi de mână pe dig, mirosind a penare, cu clăi deja aurii…, să nu-i dăunam sau ceva de genul… * Iunie dens, aproape nu ne vedem, nu contăm…

„Și de aia!”…
Nepoțel cu bunicii pe teren, la Malon Kert. O mini-bicicletă și o serie de 4 mingi aliniate după mărime, sub tribună, îl așteaptă. Niște bălți mici punctează terenul de sport, după ploaia de azi-noapte. Piciul joacă fotbal de unul singur. La fiecare mișcare, fostul gradat de bunicu-său (vezi burtica din dotare și tonul invariabil de comandă) sare cu observații și interdicții. De aia, când milițistul întoarce cu ristul mingea venită spre el, copilul dă cu șpițu’ , iar când mingea ocolește bălțile, „șmecheru’” (cum îl alintă ei) se întoarce și trece râzând prin baltă. Numa’ așa!

Ezoterică…
Întâlnesc în oraș un domn ca la 60 de ani, vorbind cu un limpede accent „sudist”. Îl întreb de unde este. Îmi spune că-i din zona Călărași și că familia lui s-a mutat la Sighet când avea 5 ani. Cum s-ar zice, sighetean cu state vechi de plată… Accentul muntenesc, însă, i-a rămas. ”Nu înțelegeam aproape nimic din ce vorbeau oamenii. Odată, în piață, am auzit o bătrânică zicând către alta: „Si-ț-a-amu!” Am tot repetat cuvântul în minte până acasă, să o întreb pe mama…” ( Înseamnă: „Fie-ți de ajuns acum”!” sau mai simplu: „Bughet!”)

În dulce grai…
O gospodărie. „Hai în ca’, Ioa’, că ploauă!” ”…Nu mă duc, că ș-afară plouă…” * La lucru. „Ce-ai pus de mâncare, Mări ?” „Macaroane se’rte.” „Și ce-ai pus pe ele?” „Fideú, ce să pun!?” * Un om cu două femei trec prin pădure. După o vreme, el răcnește: ”„Ioană, Mări! Găsâ-mă că nu mă găs’!” * Dulgheri la Ocnă: „Măi, Iua’! Mie’rem amu…!” *

Tennis live…
S. în verde de Paris. „When she’s aceing, nobody can stop her!” * „Îi cade mâna francezului sub imperiul emoțiilor. Echilibrul mintal se dizolvă.” * „B. are o dreaptă uriașă și o atingere de catifea.” (M.V) * „Mingea curăță linia de tușă.” * „…Prinsă-n această dilema, care-i blochează reacția, S. cade-ntr-o gaură neagră, la fel ca-n astronomie. ” „Setul median.” * „Ce frumos perie mingea în lateral!” * „Supraîncarcă forehand-ul!” * „Lungește mingea.” * „Planul de filmare nu redă fidel nuanța loviturii.” (M. V.)

AICI, ACUM…
Toată vara tot orașul era aici, la strand. Pe malul nisipos foia tinerețea pucérka. Era plin, pătură lângă pătură, ci, se marcau destule terenuri de volei, de tenis cu piciorul. Mingile aterizau pe cearceafuri, printre farfuriile cu roșii și castraveti, se juca prinsa la căpătâiul celor întinși la soare.. „Nesimțiților!”…
Băieții săreau de pe podul de lemn sau de pe malul înalt, de lângă lespezile de piatră catifelată – în picioare sau hasas, csukafejes, în echer, cu răsuciri și rostogoliri… Ci fetele nici nu se uitau de pe cearceafurile lor, discutand cine știe ce, mult mai important…
Cine voia mai multă intimitate se așeza la margine. Acolo erau pături mai rare, cu perechile notorii ale orașului… Cine voia mai puțină lumină, trecea pe celălalt mal, cel cu familii, cu prunci, sălcii și vedere spre ștrandul cu siluete dragi tremurând în lumină – le priveam pe sub pleoape, de departe…
Ne trimiteau după apă la Izvor sau la terasă la Boby Solo după halbe sau țapi, să bem limonadă, sifon, că eram roșii ca racii (ori albaștri, dârdâind, cum stăteam în râu ore întregi, până-n gât, ciorchine).
……………………………………………………………………………………………………………………………….
Aici sunt mai multe amintiri decât densitatea nimicului de acum, / de aia vocile noastre parcă sunt de demult / și ne întristează puțin…

(din notațiile mele de pe facebook)
Marin SLUJERU

foto: Marin Slujeru

Hédi FRIED,  psiholog și scriitor, supraviețuitoare a Holocaustului, s-a născut la 15 iunie 1924 în Sighet (în familia Smuck, întreprinzători locali), fiind cea mai mare dintre cele două surori ale familiei.

În luna mai a anului 1944 Hédi Fried a fost deportată, împreună cu familia sa și cu alți evrei din Sighet, de către autoritățile maghiare din nord-vestul Transilvaniei, în lagărul de concentrare de la Auschwitz. Părinții și rudele ei au murit acolo. A fost transferată apoi în lagărul de muncă forțată de la Bergen-Belsen, de unde a fost eliberată în aprilie 1945 și, cu ajutorul Crucii Roșii, s-a stabilit în Suedia, unde a ajuns în iulie 1945. În iunie 1948 se căsătorește cu Michael Fried, un supraviețuitor și el al Holocaustului – tot din Sighet – și au trei copii.

În iunie 1957 își ia licența (BA) în Psihologie și Pedagogie la Universitatea din Stockholm.
Hédi Fried a lucrat în Suedia ca psiholog și a participat la „educarea tinerelor generații, promovând toleranța și înțelegerea între oameni”.

A publicat cinci cărți cu conținut autobiografic, care au fost traduse în peste 20 de limbi. Patru cărți au fost traduse în limba română: Frânturi dintr-o viață. Drumul la și de la Auschwitz (publicată în limba suedeză în anul 1992), Întoarcere la viață (publicată în lb. suedeză în anul 1995), A treia viață (publicată în lb. suedeză în anul 2002), Pendulul Vieții – Fragmente, experientțe, reflecții – Date istorice și îndrumător pentru profesori (publicată în lb. suedeză în anul 2003).
Frågor jag fått om Förintelsen (2017, Suedia) – „Întrebări pe care le-am primit despre Holocaust” n-a fost încă tradusă în limba română.

Hédi Fried a fost distinsă cu medalia Illis Cvorum (1998) și a fost numită Europeanul Anului în 1999 iar în anul 2000 a primit Natur & Kulturs Kulturpris, un premiu cultural pentru opera ei literară.

În 2015 a fost distinsă cu Ordinul Național „Steaua României” în grad de Cavaler, în 2016 cu Ordinul de Merit al Republicii Federale Germania, clasa I, iar în anul 2018 a fost numită Eroul Anului, printr-un vot exprimat de cititorii revistei Magazin M.
În decembrie 2017 i s-a acordat Premiul Olof Palme pentru „eforturile neobosite de apărare a egalității în drepturi a tuturor oamenilor, precum și pentru munca de o viață de a face cunoscute atrocitățile produse de nazism și rasism, violență și prejudecăți”.

Hédi Fried a efectuat două vizite la Sighet, în anii 2010 și 2011 (consemnate la vremea respectivă de regretatul jurnalist Ioan J. Popescu). În luna mai 2011 a fost invitata de onoare a Clubului Rotary Sighet, unde i s-a înmânat o Diplomă de Excelență pentru activitatea excepțională în slujba păcii și a toleranței.

La mulți ani cu multă sănătate, Doamnă Hédi Fried!!!

Ion Mariș
Rotary Club Sighet

Mama mea, fiind cadru medical, avea de făcut tratament unei familii nou venite pe Valea Izei. Într-una din zile am însoțit-o pe mama mea până la poarta acestei familii, care, văzându-mă, a insistat să intru. În timp ce mama îi făcea tratament domnului, din una în alta, acesta și-a depănat povestea vieții. La început nu am fost prea atent, dar încetul cu încetul am fost captivat….

D. I. avea doar 6 ani când a rămas orfan de mamă. Era o familie formată din șapte copii, doi fiind dintr-o altă căsnicie a tatălui. Abia când a devenit adolescent a realizat că cei doi frați ai săi aveau o altă mamă. Trăiau cu toții o viață grea, cu multe neajunsuri, dar, fiind mici, nu realizau în totalitate greul pe care îl duceau părinții zi de zi.

Liniștea din localitate a dispărut odată cu apariția rușilor în județ. A început războiul, județul Satu Mare a fost împânzit de sovietici. Părinții s-au speriat și au fugit cu toții către Valea Măriei, unde stăteau ascunși toată ziua în stâni și în locuri unde nu era cosit, până au reușit să își facă o colibă. Au stat câteva zile, dar foamea și nevoia de scutece pentru cei mici au determinat-o pe mama lui D. I. să se întoarcă împreună cu copiii acasă. Ajunși în localitate și intrând pe poartă, mare le-a fost surpriza să-și vadă curtea plină de soldați. Așa au stat timp de trei săptămâni, perioadă în care D. I. își amintește cum unii dintre soldați îi luau în brațe, se jucau cu ei și fiecare strângere în brațe le amintea de tatăl lor care a rămas ascuns până când soldații au ieșit din localitatea lor.

A trecut războiul, iar mama lor a murit. Nici unul dintre ei nu a înțeles ce se întâmplă, îl vedeau pe tatăl lor cioplind într-un lemn, dar nu știau că făcea crucea pentru mama lor. Viața grea, abia atunci a început D. I. să o înțeleagă și să o simtă. Au trecut doar șase luni de la moartea mamei când tatăl s-a recăsătorit. Odată venită noua mamă în casă, D. I. a fost dat de slugă la o mătușă, sora tatălui, timp de doi ani unde a stat să îngrijească o ciurdă de vaci. Foame multă a răbdat în cei doi ani petrecuți peste Someș, povestește D. I. cu lacrimi în ochi: „mă duceam pe furiș și mulgeam vaca să nu mor de foame,” până într-o zi când mătușa, sora tatălui, l-a dus înapoi acasă, fiindu-i milă de bătaia de joc pe care trebuia să o îndure D. I. din partea soțului ei.

Reîntors acasă, nu mult a durat bucuria de a-și revedea frații și familia care se mărise cu încă doi membri, că tatăl l-a trimis din nou slugă la un ungur. Fără să aibă vreo putere asupra cuvântului, cu tristețe și durere în suflet, a plecat luând în brațe fiecare soră și frate rămas acasă. Familia ungurului avea și ea două fete care se bucurau de copilărie, de viața frumoasă de la țară, de serile de șezătoare și își amintește cum „fura câte o privire” din bucuria lor.

D. I. stătea câte o săptămână singur cu caii și dormea într-o colibă pe care ungurul i-o pregătise înainte să ajungă. A îndurat multă bătaie și dispreț din partea familiei. O singură dată pe săptămână avea voie să vină acasă la stăpân, unde stătea în podul grajdului, apoi se întorcea călare înapoi pe laz. Își atinge mâinile și îmi arată cum i-au fost biciuite ambele brațe atunci când caii pășteau în altă parte, pe alte proprietăți: „eram mic și nu puteam să îi stăpânesc pe toți, iar pleoapele mi se închideau uneori și ziua, că noaptea nu aveam voie să dorm, trebuia să fac tăciuni și să arunc pe unde stăteau caii, să nu vină lupii să mănânce mânzii.” Nu stătea nimeni lângă el, dar știa că vorba-i sfântă, dacă îi spunea să nu doarmă, nu dormea…

Ungurul i-a promis că îi va da pământ și îi va construi o casă pentru anii petrecuți la ei, dar tatăl, auzind, a venit la ungur și i-a cerut „sâmbrie” pentru el, nu casă și pământ pentru D. I. Auzind discuția dintre tată și ungur, D.I . a fugit de la casa lui, având doar 17 ani și a plecat la Baia Mare, unde, cu ajutorul unuia dintre frați s-a angajat la Furnicular, firmă ce se ocupa cu transportul minereului. După un an de muncă la Funicular, s-a hotărât să intre în mină la Ferneziu. Își dorea cu ardoare o casă și o familie alături de care să trăiască.

Îmi povestește cu cât drag și fară să țină cont de pericolul din subteran, pleca de la locuința unde stătea în chirie până la vestiarul din gura minei. Acolo se încălța cu bocancii de schimb, își lua lampa electrică și se ducea la colivie (lift) care îl urca la orizontul la care lucra. Aici se întâlnea cu noua familie (colegii de muncă) așa cum îi plăcea lui să le spună. Avea zile în care lucra manual cu lopata, ca vagonetar și zile în care era ajutor de miner, când stătea lângă un coleg la copturat frontul adică dezlipea piatra din tavan, după care scotea materialul din front și se arma, se asigura cu lemn sau cu TH-uri metalice, se bandaja cu lemn crăpat și începea perforatul frontului. Ambiția și dorința de a profesa l-au făcut pe D. I. să se înscrie la școala de artificier. Odată ajuns artificier, avea în grija lui alți mineri, iar el era cel care încărca locul de muncă, apoi pușca acel loc, după care ieșea afară din subteran, se spălau cu toții și se întorceau la casele lor. Așa era viața lui de zi cu zi, înafara acelor zile mai puțin norocoase când apăreau unele accidente: „am avut parte și de gazare și zile în care s-au rupt armăturile, dar echipa de salvare a venit în ajutorul meu și al celorlalți, deoarece știam că Dumnezeu ne veghează atât la suprafață cât și sub pământ”.

La 19 ani s-a căsătorit în localitatea în care s-a născut, a venit pe lume un băiat, iar după opt ani a divorțat de prima soție. Copilul a rămas în grija mamei, iar D.I. și-a continuat activitatea în subteran. În această perioadă de singurătate și-a întâlnit a doua soție. A venit pe lume o fetiță, iar după trei ani a divorțat și fata a rămas din nou cu mama. A întâlnit o a treia femeie, cu care a trăit 31 de ani fără să știe dacă a cunoscut dragostea sau așa a fost să fie călătoria lui în această viață.

La 63 de ani, pensionar fiind, s-a întors în Maramureș, loc care îi trezește multe amintiri, el lucrând o perioadă la mină, în M-ții Țibleș. În acea perioadă s-a creat o idilă între el și o femeie din acel loc, ea fiind căsătorită, cu familie și cu o poziție socială în acea localitate.

Într-o zi, hotărât, pleacă în căutarea acelei femei, pe care o găsește, spre bucuria lui, văduvă. Din momentul reîntâlnirii, scânteia s-a aprins în sufletul lui. Trăia din nou acele momente de bucurie și fericire din tinerețe. Rămas în acea casă, află că din dragostea pe care o avea în tinerețe cu acea femeie, s-a născut o fetiță frumoasă foc de care D. I. a aflat de ea abia la 63 de ani. În sfârșit și-a găsit liniștea, băiatul și fata din cele două căsătorii păstrează legătura cu el. Îl vizitează de câte ori le permite timpul, deoarece sunt departe de el. Nu a fost întrebat niciodată de ce a plecat de lângă ei, dar D. I. îmi mărturisește: „știu că într-o zi va trebui să plec în fața lui Dumnezeu, iar acolo va trebui să găsesc răspuns la toate întrebările care îmi vor fi puse”… mă îmbrățișează și îmi urează o viață binecuvântată.

O viață de om…. Uneori realitatea depășește ficțiunea. Câte povești neștiute se ascund în spatele unor chipuri de oameni pe lângă care trecem, îi salutăm, fără să bănuim câtă durere, câtă bucurie, câte neîmpliniri și câte căutări îi definesc! Îmi spun că povestea lui zbuciumată e pe sfârșite, poveștile noastre, ale tinerilor, abia încep….

Mihai Vlăduț MOLDOVAN
clasa a IX-a F
C. N. „Dragoș-Vodă”

Sâmbătă, 12 iunie 2021, sighetenii au avut azi ocazia de a viziona filmul intitulat „Hédi Fried-Frica mea” la Casa Elie Wiesel. Evenimentul a fost coordonat de muzeograful Alina Marincean.

Scriitoarea Hédi Fried s-a născut la Sighet în 15 iunie 1924 şi trăieşte în Suedia, fiind supravieţuitoare a Holocaustului. În anul 2017 a primit  prestigiosul premiu Olof Palme, împreună cu un alt supravieţuitor al lagărelor de exterminare, Emerich Roth (născut şi el în acelaşi an nu departe de aici, la Vinogradov, în Ucraina de azi).

Hedi Fried, autoare a cinci cărţi, este una dintre cele mai puternice voci ale memoriei evreieşti, meritele sale fiind recunoscute şi în 1997, atunci când a primit titlul onorific de Europeanul Anului.

Dr. Sorin Markus o intervievează pe Alina Marincean:

Autor, Sorin MARKUS