Viața cu trasee, reflexii, interpretări și confesiuni (autor, prof. Gheorghe Bărcan)

Viața ca un fluviu. Ea izvorăște de cine știe unde, se dezvoltă și curge, cu limpezimile și tulburările ei, apoi moare în cuprinderea apelor adânci ale „Potopului” fără margini, ale Veșniciei. Se derulează pentru fiecare, în multiple feluri, pe diferite trasee, impuse sau alese și este parcursă cu mai ușoare sau mai grele trăiri, acestea depinzând de atâtea, chiar în afara propriei voințe. De mic copil ești purtat în neștire, sub protecția și grija deosebită a mamei iubitoare, apoi de mânuță și lăsat liber, când începi să stai „copăcel”, cu căzături, ridicări și julituri, care reprezintă parcă o predicție pentru tot parcursul ei, de unde zicala: „cum îți este scris”. Dar, felul de petrecere a vieții depinde, în mare măsură, de purtătorul ei însuși.

Ea poate fi într-un fel organizată și proiectată de proprietarul ei, sau poate fi lăsată într-o desfășurare obișnuită, în lumea tuturor celorlalți, în obișnuință și voia acesteia, de parcă te-ai afla pe un fluviu, cu ceva plutitor, care te duce înainte, fără a ști exact unde ajungi, peste ce o să dai, dacă o să acostezi la un mal, sau dacă o să treci și prin cascade, cu o aterizare în cine știe ce mod finalizată, până la apele adânci, încăpătoare pentru toți.

Idealuri. E bine însă să-ți fixezi anumite direcții, idealuri, simple și frumoase în a-ți trăi viață și să nu lași totul la voia întâmplării, pentru că, altfel, ea însăși devine o întâmplare. Oricine poate să treacă, imaginativ, peste apropierile din față lui, să străpungă cu gândurile orizonturi mai apropiate și mai depărtate, să-și gândească un curs al vieții, pe spații și trasee de mai mari întinderi, după dorințele și putințele pe care crede că le are, până la o așezare, o stabilizare, de unde să înceapă altele, așa cum cerințele vieții o vor impune, sau cum vei hotărî. Chiar exercitarea acestor mici sau mari „proiecte” de perspectivă, urmărindu-le, cu mai multă sau mai puțină reușită, îți pot produce mari bucurii și satisfacții, prin care te poți convinge că aici, pe pământ, tu ești propriul tău stăpân, de drept, într-un fel.

Astfel, în adolescență, umbletul meu era mult pe câmpuri, pe dealuri, prin păduri, pe unde mă purtau obligațiile sau asumarea muncilor, spații prin care mă întâlneam cu multe specii din lumea celor care nu cuvântă, drumuri și locuri care îmi plăceau atât de mult. Mă gândeam să mă străduiesc să devin inginer silvic. Apoi, văzând atâtea nedreptăți sociale, am dorit să urmez „Științele Dreptului”. Dar viața, urmând un curs atât de învolburat, am fost obligat să-mi schimb opțiunile și am ales un domeniu în care, la momentul acela, eram mai pregătit și unde aveam și convingerea că voi fi lăsat să-l profesez în acele vremi, studiul „Matematicilor”. A fost o cale care, deși „ușoară” și frumoasă, a devenit „lungă și grea”. Obiectiv realizat.

În cuprinsul unui capitol de amintiri de viață, consemnate, precum acesta, am regăsit un titlu: „Niciodată”. L-am revăzut și redau aici, succint, cele trei „hotărâri” luate, mici idealuri secundare de viață, pe care mi le-am impus și mi-au produs un confort, o satisfacție și bucurie, printr-o puțină ordine în viață..

În prima îmi propunream, încă din liceu, să nu copiez niciodată, indiferent de situația în care m-aș afla. Nu-mi amintesc să fi avut nici în trecut acest nărav, dar, oricum, acesta nici n-ar trebui cuprins într-o preocupare, pentru că una din cele „Zece Porunci Biblice” spune: „Să nu furi”! Și l-am respectat în liceu, așa „dezordonat” cum l-am trăit, ca și pe parcursul Facultății, efectuată în zece ani de la începerea ei: 1954-1964 cu întreruperea din cauza exmatriculării ilegale.

A două restricție este de natură morală și vizează, oarecum, solidaritatea studențească. Eu am avut tot timpul bursă, chiar de după examenul de admitere, în cei cinci ani de frecventare a Facultății, tot timpul fiind cazat la un cămin studențesc, cu masă la o cantină. Bursele se dădeau în funcție de notele și mediile de la examene, după fiecare sesiune. Mi-am propus să nu rămân niciodată pentru a lua supliment de masă, pe tot timpul studenției, indiferent dacă eram sau nu eram sătul. De regulă, aveau proritate studenții bursieri sau care-și plăteau cartela, dacă rămânea mâncare și, în mod obișnuit rămânea, de fiecare dată. Am respectat aceasta cu sfințenie, mereu… Afară era de fiecare data o coadă de „supiști”, pentru a primi ceva din mâncarea rămasă. Ei nu aveau bursă mai ales din cauza notelor, dar și pentru condițiile materiale ale părinților. Chiar dacă primeau ceva bani de acasă, poate nu le ajungeau pentru toate trebuințele și mai puteau primi și ceva mâncare de la felul doi. Un minim semn de solidaritate umană.

Ultima decizie din „Niciodată” se referea la pregătirea examenelor și eu mi-am propus o anumită abordare: să nu-mi pregătesc niciun examen după bilete cunoscute. Unii profesori dădeau dânșii biltele, care de fapt cuprindeau toată materia și puteai vedea cum este ea organizată. O altă metodă era așteptarea la ușa săliii de examinare, unde fiecare student, care ieșea, spunea ce a avut pe bilet. Grupele erau de regulă împărțite în două serii și a doua dintre ele putea afla aproape tot conținutul biletelor. Dar cu câtă pierdere de timp pentru cei ce așteptau, în dauna pregătirii! Chiar dacă aveai toate bilețele, trebuia să le pregătești integral, pentru că extragerea unui bilet era aleatoare. Și în cazul când profesorul dădea bilețele, se pierdea enorm de mult timp, dând paginile cursului înainte și înapoi, pentru a construi toate bilețele și apoi să le pregătești, bucată cu bucată; era o mare ciudățenie. Simțeam și o provocare în a-mi aduna din tot cursul, subiectele de pe bilet. Am procedat mereu așa și a fost foarte bine. Aveam un mare avantaj: eram mereu foarte atent la cursuri, așa că prima citire era făcută și pregătirea examenului era de fapt o recapitulare.

Peste toate, sunt idealuri majore, care în orice familie se gândesc, se urmăresc a se realiza, cu mai multă sau mai puțină reușită. Astfel, încă de când eram mai mic, mă gândeam la un ideal familial frumos, la cel legat și de copii, ca și un altul, mereu și el în atenție, referitor la profesia practicată. M-am zbătut și am urmărit tot timpul respectarea familială în toate componentele ei, în desfășurarea acesteia, ca și preocuparea permanentă pentru creșterea cu multă grijă a copiilor, cu dezvoltarea, educația și instrucția, până vor ajunge să fie „pe picioarelde lor”, cum se spune. Am avut o continuă preocupare și pentru îmbunătățirea continuă a activităților didactice și sociale, până la pensionare. Poate am avut și unele nerealizări (viața în ansamblul ei nu este perfectă), dar dacă au fost, ele n-au fost de natură morală și alte cauze pot fi multiple.

prof. Gheorghe BĂRCAN, fost elev al Liceului „Dragoș-Vodă”, Sighet
Minneapolis, Minnesota, USA, 06.04.2021




Trăiri în neuitări, peste generații (autor, prof. Gheorghe Bărcan)

prof. Gheorghe Bărcan

În viața fiecăruia, așa cum este ea, mai învolburată sau mai liniștită, apar tot felul de întrebări, gândite numai sau și exprimate, legate de evenimentele de viață, puse de persoana însăși sau de către alții, care capătă un răspuns prompt sau întârziat, altele rămânând în așteptare sau în uitare. Unele nu pot primi răspuns, dezlegare, din atât de multe motive, poate și din acelea ce transcend posibilitățile umane. Aceste întrebări, regândiri, amintiri se aștern peste întreaga viață, până acolo unde a ajuns ea, începând de la o fragedă copilărie, din trăirile ce ți-au rămas ție în minte, sau unele fiind adăugate de către cei cu care le-ai petrecut de-a lungul anilor, mai îndepărtate sau mai de-aproape. Așa, de exemplu, uneori mă întreb cum am reținut cu precizie unele evenimente de când eram mic copil, sau de mai apoi și nu-mi amintesc de altele mai recent petrecute, de parcă nici n-ar fi existat. Probabil, firescul total al unor evenimente, sau nefirescul total al altora le adâncește în memorie, le fixează în ADN-ul propriu și acolo rămân, nu dispar; pe acestea ți le poți contura până în ultima clipă a vieții. Evident, pot fi multe alte elemente care concură pentru stabilitatea sau instabilitatea amintirilor acestor trăiri, pe mari întinderi, fără putință de a le concretiza, din sistemul de complexitate informatică ale memoriei umane. Diferențele sunt mari, de la o persoană la altă.

În momente de liniște, de retragere din actvitățile avute, sau chiar înainte de aceasta, probabil fiecare om se „uită” peste ce a trecut și n-a uitat, cu mulțumire sau reproș, cu bucurie sau amărăciune, în mod evident, nu are numai de unele, ci de unele și de altele.

Când aveam un an, cei trei frați locuiam cu părinții la bunicii după tată, în casă acestora, tatăl meu, copilul mai mic, fiind moștenitorul. Nu-i rețin pe bunici, pentru că au trecut la cele veșnice, în răsplata Domnului, când eu aveam vârsta în jur de un an..

Când eram mai mărișor, școlar și pricepeam vorbirea, puțin și sentimentele ei, mama mi-a povestit despre bunicii mei, pe ambele părți, cu multă admirație, în evenimente și comportamente de excepție, pe care le-am reținut cu multă savoare și greu le-aș putea uita.

Tatăl dânsei, bunicul meu, un om foarte bun și apreciat în localitate, cu mult resprect familial, era primar în comună, dar a fost și el concentrat pentru front, deși putea rămâne, pentru administrarea comunei, având și doi copii mici. De aceea, bunicii i se spunea și „birăița” (de la biro- primar). După un timp a fost făcut prizonier la sârbi, care i-au închis într-o „cetate”, pe care au spart-o și au fugit. Unii au fost prinși și uciși, alții au scăpat și au venit acasă mai târziu, sub numele de belgieni, francezi…, pe unde au scăpat. Alții nu s-au mai întors, printre care și bunicul meu, Ion Iuga. Bunica a rămas văduvă cu doi copii mici, pe care i-a școlarizat, cu toate greutățile. Pe cel mai mic, Gheorghe, l-a trimis la Școala Normală la Sighet, mai vânzând una, alta, deveninid până la urmă învățător, chiar în Săliștea ce Sus. Fiica ei, Marișca, de 15 ani, împreună cu mama ei duceau greul gospodăriei. Fetița aceea mică aducea iarna, cu sania cu boii, fân și lemne și de la 10 km distanță, pentru o vacă și pentru încălzire. Odată a rămas cu sania prinsă într-un vad înghețat al râului Buleasa, sub pădure și nu putea s-o scoată, iar noaptea se apropia. Oamenii care coborau grăbiți și ei cu săniile, toți vârstnici și neputincioși, nu se opreau să o ajute, deși îi ruga și nu mai știa ce să facă. A ajuns la urmă unul numit Gheorghe a Șchiopului și a spus celui de după el: vino să ajutăm fetița să iasă dintre ghețuri, pentru că dă noaptea peste ea și-o vor mânca lupii, cu boi cu tot. Au scos-o, cu forțe unite și a ajuns în noapte acasă, înghețată de frig. N-o mai puteau duce astfel și fetița aceea, mama mea, s-a căsătorit, puțin peste 15 ani, cu dispensă de vârstă și s-a mutat în gospodăria bunicilor după tată, care a ajutat ambele familii, întemeind noua familie Bărcan. Îmi plăceau mult și poveștile tatălui meu, la fel deosebite și le sorbeam ascultându-l, având și puțin spirit de aventură și curaj.

Nu mult după aceea a fost concentrat și tata, având vârsta împlinită și a fost ținut un timp la Sighet, apoi a plecat pe front, ducând după el un tun, tractat de doi cai și a ajuns cu el până la Verdun, un oraș din Franța, nu departe de Paris. Ne povestea că acolo frontul s-a rupt, că Războiul I Mondial s-a încheiat. Au apărut americanii cu noua armă, acele tancuri „broscuță”, de neoprit și care au făcut pe acolo ravagii. Ne spunea că sângele curgea șiroaie, adunat pe șosea și că toate locurile, povârnișurile, erau încărcate de cadavre, de diferite naționalități. S-a zbătut să vină acasă, la soție, la părinți, cu un cal, cu diferite mijloace de transport, pe jos, cu munci pe ici, pe colo, cum a putut, pentru hrană, penru schimbarea uniformei de soldat maghiar, neprielnică și, după mai mult timp, a sosit acasă, spre marea bucurie a tuturor. A rămas și o vorbă prin împrejurimi, la o înfrângere sau câștig mai mare, în lupte sau la jocuri: „i-am bătut (sau am câștigat) că la Verdun”, în folosință introdusă de cei ce au trăit grozăviile de pe acolo, peste timpuri.

În relatări, povestirile se mai și exagerează. Mult, mult mai târziu, între anii 1975-1978, într-un drum spre casă din Maroc, am căutat acel oraș și am trecut pe la Verdun, de unde a reușit să se întoarcă tatăl meu acasă. Am rămas cumplit de impresionat de ceea ce am văzut pe acolo: toate împrejmuirile șoselelor, până sus, spre înălțimi, pe largi spații, erau numai cruci, ordonat dispuse, purtând pe ele însemnele luptătorului care se află „jos”. Era un oraș, Crucificat. S-a dat un respect cuvenit morților, de toate națiile, frați de arme sau inamici, lăsându-i pe locul lor, unde s-au jertfit. Probabil că acuma, după peste 100 de ani, când rămășițele umane și-au pierdut căldura și forma, s-au descompus, locurile s-or fi nivelat și, în mod sigur, sunt reprezentate printr-un monument impunător, în cinstirea și omagiul celor ce s-au jertfit, fiecare pentru patria lui. Un cu totul alt tratament, alt mod de a înțelege trăirea umană pe această suprafața a Pământului, în onoare, demnitate, cinste pentru viață și omagiu pentru cei ce au pierdut-o, pentru morți. Nu precum în concepția hidoșeniilor ideologice comuniste de mai târziu, care au disprețuit și viața și moartea, iar pe cei răpuși, uciși, asasinați, propriii cetățeni, i-au aruncat în grămezi, în pământuri, sub betoane, pe sub ape și nămoluri, fără niciun semn că ar fi trecut pe acolo, prin acele locuri blestemate și stă drept „monument” de cinstire: Magistrală Albastră, falsificându-i numele din Canalul Morții sau Canalul Roșu.

Pe bunicii după tată eu nu-i rețin, fiind micuț când au plecat la cele veșnice, cu toată bunătatea lor răpusă… Mi s-a spus că țineau foarte mult unul la altul, se respectau, erau mereu pe același gând; aveau grijă și de noi, copiii, când eram mai mici.

Într-o zi, bunicul meu a plecat la târg cu doi boi; banii de cheltuieli se obțineau mai ales din vânzarea vitelor, pe lângă unele activități comerciale, mărunte. A trecut cu ei peste un câmp, pe o scurtătură, unde animalele „buiece” au început să se înfrunte, în joacă, să se alerge și au trecut peste bunicul, l-au călcat și zdruncinat rău și nu a mai putut fi salvat. Bunica s-a întristat enorm de mult și, după vreo două zile, mama i-a spus tatălui meu:

– Dumitre, soacra o să moară !
– Ce vorbești prăpăstii?! Mama este sănătoasă și doar este foarte supărată, abătută; se va liniști!

Mama le-a spus și celorlalți visul ce l-a avut, dar mai târziu; se păstrează la secret cele visate, un timp, pentru că în acest fel s-ar putea ca unele prevestiri rele ale lor să nu se împlinească. Doar că visul s-a împlinit și au rămas cu toții cutremurați și mult timp amărâți. Mama le-a spus mai apoi:

– Am visat că a venit socrul acasă și i-a spus soției lui: Mărie, tu trebuie să vii cu mine!
– Nu se poate, a protestat mama, ea rămâne cu noi și are și grijă de copil, de Gheorghiță, ne ajută.
– E musai, ea trebuie să vie cu mine, că sunt singur și am fost mereu împreună.

Spunând acestea, a luat-o pe bunica de mână, a ieșit cu ea pe portiță și duși au fost, cu toată opoziția mamei mele. La scurt timp, a murit și bunica! Se pare că au fost înmormântați în aceeași săptămână! Se poate spune, uneori, că supărarea mare nu se poate depăși și poate avea urmări tragice, sub multe forme. Se cunoaște exprimarea: „A murit de supărare”, sau: „A murit de inimă rea”. De mai multe ori de atunci, visele ei îi dădeau tot timpul dreptate, evenimentele se petreceau totdeauna precum le spunea ea, cum o avertizau visele și n-o puteam contrazice, nu aveam dreptul! Tot așa, înainte cu vreo 3 zile de la eliberarea mea din temniță, i-a spus Floricăi: mergi și cumpără-i la Ghiță un costum, să aibă, pentru că în câteva zile vine acasă. Lasă, mamă, să vină, că-i cumpăr imediat. Du-te, dacă-ți spun! După vreo 3 zile, intram pe poarta casei și costumul mă aștepta în dulap!

Bunica după mamă a rămas la unchiul în îngrijire, el moștenind pentru aceasta un loc frumos, lângă șosea, cu casă mare. Dar nu i-a plăcut tratamentul, mult diferențiat în raport cu cuscra ei, prezentă acolo și aceasta, și a paralizat. Unchiul a spus că n-o mai poate ține acolo, că soția se îmbolnăvește. A adus-o mama la noi, pe pat și a mai trăit așa, paralizată, în suferința, dar bine îngrijită, vreo doi ani. Eu aveam atunci 6-7 ani și-mi era lăsată în grijă, când plecau la lucru, pentru a o servi cu cele necesare. I-a lăsat și locul unchiului, pierzând ce era de o valoare ce nu se putea stabili, uriașă.

Dar și pe mine, anumite interpretări și dezlegări de vise, după cele visate și întâmplate mie, mă duceau la convingerea că tălmăcirea lor nu este chiar o absolută coincidență, o superstiție. Rămâne, totuși, ciudată problema acestora și nu știu cine și în ce fel le-ar putea lămuri! Minune, potrivire întâmplătoare, coincidență, avertizare cerească, sau cine știe ce alte comunicări „magnetice”, gânduri, care se pot produce între cei apropiați, în empatie și compatibilitate, fiecare cu cifrul lui de interpretare? Rezultatele extraordinare obținute în prezent, mai ales în domeniul informaticii, nu aruncă chiar la coș aceste prevestiri și comunicări din adormire, când creierul uman, acest imens „laborator”, nu doarme nici când purtătorul lui o face și s-ar putea să emită unele informații și când ființa umană tace definitiv, sau cine știe pe unde este. N-am uitat aceste relatări, spuse cu suspans, îmbinate cu ciudățenii, previziuni, „oracole” spuse și realizate, cu atâția ani în urmă și mi-au rămas imprimate în memorie, spre aducere aminte. Pentru cei credincioși, pentru creștini, nici nu este un păcat în a da o anumită interpretare, specifică fiecăruia, unor vise legate de viață, considerându-le avertismente, prevestiri date lui, scoase din nebuloasa mare a „trăirilor” creierului în dormire, deoareca chiar în Biblie, la Matei, cap. 1, versetele 18-25, se vorbește despre visul lui Iosif, pământean evreu, legat de venirea lui Isus în lume, vis realizat în toată desfășurarea, spiritualitatea și detaliile lui.

prof. Gheorghe BĂRCAN, fost elev al Liceului „Dragoș-Vodă”, Sighet
Minneapolis, Minnesota, USA, 12.03.2021

sursă foto: Facebook

 




Lupii (autor, prof. Gheorghe Bărcan)

prof. Gheorghe Bărcan

După urși, cei mai mari și mai periculoși răpitori sunt lupii și ei sunt (la noi) foarte mulți. Se apropie de el și râsul, dar râsii sunt foarte puțini, izolați și, se spune că această felină ar ataca și omul, fără a fi în pericol. Se mai aseamănă în ceva cu lupul; dacă urmărește, de exemplu, două căprioare și o prinde pe una, consumă puțin din ea și fuge după cealaltă, de obicei, cu succes. Se vede că el are un consum mai selectiv. Doar două animale, în habitat la noi, sunt de o cruzime aparte. Dacă lupul ajunge într-un țarc de oi și nu e daranjat, le omoară pe toate, deși consumă și, eventual, duce cu el una singură. Iarna coboară și prin localități, câțiva împreună, și se strecoară discret printre case, uneori în liniște și nu de puține ori, cu succes.

Casa noastră și ulița «Bulenilor» se află la poalele Seciului, un deal destul de înalt, acuma împădurit cu rășinoase, până mai jos, spre arături și pășune. De acolo, de la poalele lui, ei pot vedea prin curțile oamenilor, domiciliați pe acea uliță. Într-o seară, un gospodar nu departe de noi, a împrăștiat fân în grădina din fața casei, pentru oi, pe care le-a lăsat să mai ciugulească pe «turiș». A uitat puțin de ele, cu cina, la ceva povești cu un vecin și apoi, pe întunecate, a ieșit să le închidă în grajd. A fos mirat cum toate s-au culcat, se părea că dormeau. Ajuns la ele, nu voiau să se scoale, pentru că toate aveau gâtul rupt, vreo 15 bucăți. Le-au ucis lupii, puțini, pentru că lipseau doar una sau două. De aceea se spune la oamenii hrăpăreți: sunt «lacomi ca lupii». Tot la fel face și dihorul: intrat în coteț la găini, ucide totul și pleacă, eventual, doar cu una.

S-au înmulțit extrem de mult și urșii acuma. Coboară pe străzile din marginile orașelor și caută mâncare prin tomberoane, fiind un adevărat pericol pentru cetățeni. Poate s-a împuținat vânatul, s-au schimbat timpurile și anotimpurile, ca și obiceiurile de trai ale lor. Nu mai este «ursul tradițional» care intră în iarnă la hibernat, cu rezerve de grăsime până primăvara. Acuma îl întâlnești și iarna pe plaiurile dealurilor sau prin vecinătățile localităților.

În timpul iernii, un proprietar sau altul, pe rând, trimiteau ciobanului în ajutor pe cineva, fiind nevoie pentru făcut lemne de foc și, uneori, pentru a se mai schimba pe «turiș» cu ciobanul, mai ales atunci când era ger mare, sau pentru a-l ajuta la distribuirea fânului pentru oi. Acestea nu pot fi lăsate deloc nesupravegheate, care pot fi atacate imediat de lupi, care, de obicei, le au în «supraveghere» mereu. Într-o iarnă, în lunile ianuarie-februarie, când oile erau la noi, tatăl meu a fost trimis ciobanului pentru ajutor, pe câtva timp; locația era în Valea Runcului. Dar, în timpul iernii, se organizează în comună multe «șezători», la o casă cu o cameră mai mare și bine aranjată. Cu mai multe «lăiți» pe lângă pereți și o masă mai deoparte, lângă ele, unde se adunau în jur de 10-12 fete, uneori și neveste mai tinere, pentru supraveghere sau pentru prelungirea fetiei. Acolo se adunau în jur de ora 9 seara și stăteau până spre orele 3 dimineața. În acest timp torceau cânepa, inul, lâna, sau executau alte activități, textile mai ales; dar se mai și distrau, cu povești și altele. Acestea încep cam din luna noiembrie și se termină la începutul postului mare. În câșilegi, după postul Crăciunului, se fac multe nunți și acestea se pregătesc și prin șezători. Pe la aceste așezăminte mai treceau și grupuri de flăcăi, unde se făceau glume, se cânta din fluier sau ceteră (vioară) și se și «dansa» învârtita; băieții mai jucau și cărți, mai ales șeptic. În acest fel, și sporul la muncă era mai mare, se distrau și se alunga somnul. Un grup de flăcăi rămânea la acel așezământ un timp, iar înainte de plecare, flăcăii care plecau și aveau o relație de prietenie cu vreo fată, acestea ieșeau după ei «printre uși», adică se izolau câteva grupuri de perechi în holul casei sau chiar afară, în șatră, dacă nu era prea frig și își spuneau acolo gânduri, proiecte de viitor, făcând și unele drăgălășenii, în câteva minute, nu chiar publice. Apoi, tot grupul se îndreapta spre alte șezători, alte prietenii sau căutări. În fiecare seară, în orice șezătoare, se prezentau câteva grupuri de flăcăi; foarte rar erau unele mai izolate, din cine știe ce motive. Un foarte frumos obicei se petrecea de Crăciun; fiecare șezătoare își organiza și pregătea colinzi pentru noaptea de Crăciun, la care participau și mulți băiăți. Erau colinzi de toată frumusețea, cu un ecou peste comună, care dura până spre ziuă; se colinda gazda și toate participantele la șezătoare. Era un colind amplu care se auzea peste tot spațiul zonei, un colind începând, când altul se termina. Acuma gata cu colinzile, gata cu șezătorile și torsul; nu se mai practică, ne-am «modernizat». Confecțiile sintetice, blugii și altele, diverse, le-au luat locul. Lucrurile frumoase mor și ele, poate mai repede ca cele urâte, care sunt parcă și mai stabile, mai de durată. Păcat!

Tatăl meu, mult implicat în viața tinerilor flăcăi, nu putea lipsi de la aceste șezători. Pleca din Valea Runcului pe înserate, după ce se închideau oile și se întorcea dimneața, după orele 3. Nu era departe, fiind doar 5-6 km din comună, dar era un drum în urcare, mult prin padure, nu cu o bună reclamă privind sălbăticiunile, mai ales cele periculoase. Era multă pădure pe acele dealuri și văi, până departe, spre capătul lor, de sub înălțimi, de mare densitate, cu multe smârcuri și înfundături, cu locuri de ascunzișuri pentru toate speciile de animale; de aceea le puteai întâlni pe oricare, singure sau în formații, mai mici sau foarte mari. Nopțile pe acolo le simțeai temătoare, mai ales cei mici, copiii. Se zvonea că pe acolo umbla și nu știu ce «Mamă a Pădurii», cu victimele ei, această sperietoare fiind indusă și de zgomotele și vaietele lugubre din timpul nopții, produse de animale în atac și apărare. Se aflau prin acele coclauri mulți urși, mistreți și lupi, cerbi și căprioare și altele, o zonă mult preferată și pentru partidele de vânătoare. Ciobanul i-a spus odată tatălui meu:
– Ar fi bine să rărești drumurile acestea nocturne, într-o zonă atât de periculoasă și în acest timp de iarnă grea. O să-ți adunăm într-o zi rămășițele de prin aceste coclauri; în lunile de iarnă, mai ales în ianuarie și februarie, se adună lupii în haite mari, noaje de lupi și pentru reproduceri.

Într-una din nopți, cu un ger cumplit, se întoarce de prin șezători cu capul acoperit de căciula lui mare și călduroasă, cu un fular în jurul gâtului, opinci, cioareci, cojoc și suman, adică tot echipamentul necesar pe un astfel de ger. Cu un mers rapid, a ajuns în dreptul unei case, părăsită în lunile de iarnă, la câteva sute de metri până la destinație. Acolo se afla și un pârâu de trecut, afluent al râului Buleasa, care nu îngheța iarna total, niciodată. Ajuns aici, a fost obligat să-și ridice capul din piept, de unde numai nasul era afară, pentru a vedea unde să calce, pentru a nu se uda în apa rece. Deodată, zărește în fața lui și pe de lături, o mulțime de perechi de luminițe care sfidau parcă lumina palidă a lunii și a întunericului din jur: era o noaje de lupi în care și intrase puțin, observând și în spate, pe lângă drum, câteva peechi. În drreapta, pe «tăpșanul» de pe lângă casa părăsită, era plin de ei și câteva perechi și în față, chiar pe drum. Dacă nu l-a înghețat gerul mare, atunci chiar se simțea înghețat, în toată vietatea lui. Doar judecata nu trebuia s-o lase să- i înghețe, deși nu mai credea să-i mai folosească. Și-a amintit atunci de prevestirea cumplită a ciobanului! Decizia trebuia luată rapid și nu trebuia să manifeste teamă, când lupii l-ar fi atacat și devorat deîndată. Toate animalele, fie și numai instinsctiv, au teama de om. Dacă s-ar fi întors în spate, în mod sigur lupii l-ar fi atacat, văzându-i frica; atacul ar fi fost iminent, pentru a nu le putea scăpa și chiar dacă ar fi reușit să se cațăre într-un copac, ei l-ar fi păzit cu răbdare, până când le-ar fi căzut jos, înghețat; deci nu înapoi, nu trebuia să manifeste frică. El avea în mână o taparină cu coadă scurtă (o furcă cu coarne mici, cu care împraștia fânul la oi), care a luat-o ca sprijin pentru gheață, sau pentru a se apăra de vreun câine pe ulițele umblate, dar în niciun caz nu pentru lupi. De altfel, cu bâte nu te poți apăra de lup, pentru că o prinde repede în gură și la fiecare smucire pentru a o elibera, el o apucă mai de aproape, până ajunge la mâini și atunci ești terminat. Dar, în timp ce se gândea, a lăsat cornițele taparinei în pârău și o mișca inconștient, făcând puțin zgomot. Deodată, constată că lupii din drum se retrag în lături și parcă-l invitau să treacă, poate pentru a sări apoi pe el, să-l devoreze. N-avea ce face, răspunde invitației și intră printre lupi, trăgând taparina târâș după el și privind doar cu coada ochilor spre ei, capul ținându-l fix. Se gândea că, dacă unul îl atacă, în câteva minute va fi bucăți și nu va îndura nici lunga suferință. Dar, minune: pe măsură ce înainta, lupii care erau în față se tot retrăgeau, rând pe rând și se așezau pe fund în marginea drumului. În lateral, din poiana din fața casei, lupii începeau să se miște și ei; cineva le perturba amorurile. Cum spuneam, exista totuși o teamă de om a tuturor sălbăticiunilor, chiar și a acelora cu putere mult peste cea a omului și, la vederea lui, primul impuls este de a se feri de el. Fac excepție cine știe în ce stări deosebite în care s-ar afla, atunci când îl atacă și chiar sălbăticiuni mai mici. Simțea că transpiră, dar o transpirație rece. Ajunge la marginea haitei și, pe furiș, constată că se iau după el; era tot a lor. Nu fuge, dar merge mai rapid și-i vine în gând o idee genială: își aruncă în spate căciula și-i aude cum se încăierau cei din față cu această «pradă», distanța față de ei făcându-se astfel mai mare; aruncă apoi fularul de lână, după care urmează apoi sumanul și, după câtva timp cojocul, rând pe rând, mărindu-se mereu distanța. În spate, se auzea o adevărată morodeală, mai ales când a aruncat cojocul, cu scâncete și urlete, nefiind exclusă nici sacrifiarea unora dintre ei; în astfel de situații, dacă unul este rănit și sângerează, ceilalți sar pe el și-l consumă. Sângele îi înnebunește. Deja nu se mai vedeau, erau și curburi de drum și atunci a început să alerge cât putea de repede; nu mai simțea gerul, deși era dezbrăcat de toate «halubele», fiind doar în cămașă. A ajuns la colibă, a deschis «ușa» și a intrat înăuntru. Ciobanul, când l-a văzut în acea stare, a încremenit, întrebându-l, totuși:
– Ce-i cu tine, strigoiule?!
– Lasă acuma întrebările și hai să aruncăm jos plasca; să facem apoi foc mare, cu uscături.

Coliba era construită din două table pentru care se foloseau dranițe (șindrilă), una mai mare numită «povârneală», care se punea de la pământ în poziție oblică, și se înalță la peste 2 m, cealaltă, mai mică, numită «plasca» așezată orizontal, era lipită de povârneală. Ele erau fixate prin stâlpi puternici din turși de fag; pe lateral și în față, se umplea cu scânduri solide din lemn de fag, «lodbe». Plasca fiind aruncată, flăcările puteau să se înalțe mult, ca adevărate torțe, de speriat; lupii și, în general, sălbăticiunile periculoase au teamă de foc.
– Acuma să ieșim repede în staul să facem și acolo două focuri.

Nici n-au încheiat bine aceste operații, că lupii și-au și făcut apariția, apropiindu-se de staul, mai puțin de colibă, unde focul era în vâlvătaie. În jur, totul era scăldat în lumina flăcărilor de la cele trei focuri, față de care perechile de ochi ale lupilor păleau. Ciobanul a înțeles situația, nu mai era nevoie să-i fie relatată, dar flăcăul, tatăl meu, a început să-i relateze situația, printre aruncăturile de tăciuni aprinși printre lupi, peste gardul înalt din nuiele, care închidea oile și le apăra.

– M-au atacat lupii pe drum, dar n-au reușit să mă doboare și doar mi-au smuls hainele de pe mine, scăpând numai cu opincile, cioarecii și cămașa; eu am fugit apoi mai repede decât ei și am sosit la timp pentru a putea salva totul.

Ciobanul a început să zâmbească, înțelegând atât parodia acelei povești, cât și tragedia care se putea produce; a fost totuși un miracol. Dar nu mai le era teamă, deși se vedeau colții lupilor rânjind la câinii din staul, care rânjeau și ei la adapostul gardului. Când încerca un lup să sară gardul înalt, altul îl apuca cu fălcile, revendicând el poziția. Aruncau și cu tăciuni aprinși în ei, făcând pe mai mulți să scâncească. Lupii își continuau amorurile lor în noapte și ger, în lumina flăcărilor care se întețeau mereu, cu morodeli și lupte, cu amoruri și omoruri, cu alții devorați. Au părăsit câmpul din jurul stânei înspre ziuă, pe grupuri, dezmembrându-se haita, care probabil se va reface iar, împrospătată cu alte efective. Au lăsat în urmă mulțime de smocuri din păr de lup, mult sânge și câteva urme din cei devorați. Au pus plasca la loc, au curățat focurile din staul și tăciunii împrăștiați pe afară și, cu o greblă ce o foloseau pentru greblat turișul, fânul rămas pe jos, au început să adune și mulțimea de păr de lup de pe lângă stână, mirosul acestuia înfricoșând oile. Au fixat locul de hrană pentru oi mai departe și zăpezile ce au urmat au curățat și împrospătat mai bine locurile. Flăcăul a dat însă un concediu drăguțelor de prin șezători. Mare noroc, binevenit, dar de neînțeles, și pentru care trebuia să mulțumească mult Domnului!

Gheorghe BĂRCAN, fost elev al Liceului „Dragoș-Vodă”, Sighet
Minneapolis, Minnesota, USA, 24.02.2021

sursă foto: https://www.descopera.ro/




Un om în luptă cu un urs dezlănțuit (autor, prof. Gheorghe Bărcan)

prof. Gheorghe Bărcan

Onigău. Acest om sărac, atât de curajos și puternic, de o forță herculeană, era angajat sezonier la diferite munci, pentru a-și asigura existența lui și familiei sale. Forța lui neobișnuită îl ajuta în multe demersuri făcute, cu folos. Când eram copil, mai mărișor, auzeam de la bătrânii locului multe relatări despre el, cu un înalt grad de aventură, de realități și… cum puteam să le uit?! Astfel, ducea două berbințe cu lapte de oi, de pe deal până în comună, la o distanță de 9-10 km. Ele cântăreau în jur de 60 de kg; le punea peste umăr, pe o bucată de lemn rezistent, una pe spate, alta pe piept, pe un umăr. Mai se transmit și unele exagerări, legende, despre astfel de personaje, «pete de culoare». Am auzit că prindea o nuia de alun, de grosime potrivită și o strângea cu o mână până aceasta «lăcrima» la capăt. Dar, adevărul e că, fiind conștient de forța lui masivă, întreprindea și acțiuni temerare, riscante, așa cum este și cea prezentată mai jos, în toată realitatea ei. A plecat însă pe alte tărâmuri, în condiții umane firești, în grija Domnului.

Astfel, aproape în fiecare an era solicitat să meargă bouar în munte, de unii sau de alții, el prezentând o garanție mai mare ca oricine; și remunerația era pe măsură. În timpul verii, majoritatea animalelor urcau la munte, cele cu lapte pentru producție, iar sterpăcuinile pentru vârât; boii erau în turme separate, pe câte o mutare de munte. Animalele de pradă, urșii și lupii, o parte le urmau și ele și le mai împuținau, cu toată paza lor, dar cu totul nesemnificativ; mai erau și ierbivorele sălbatice și alte specimene de care profitau.

Într-o vară, o turmă de boi era străjuită de bouarul Onigău (e porecla lui, numele nu mi-l amintesc), care se tot plimba printre aceste cornute mari, trăgând după el uriașa lui bâtă, armă de apărare împotriva jivinelor. Mai erau confecționate și un fel de torțe formate din bucăți lungi de lemn de brad, îmbibate cu multă rășină, ușor inflamabile, pe care le foloseau mai ales în atacurile de noapte ale fiarelor mari, alături de câini, și de alte obiecte zgomotoase, în strigătele păzitorilor. Urșii atacau mai ales animalele mari, iar lupii se dădeau mai ales la oi, ziua, când erau împrăștiate pe golurile montane bogate în ierburi, sau chiar și noaptea, la stână; când erau mai mulți atacau și câte o vacă sau o junincă, izolate. Mai fugăreau și caii, până îi aruncau în prăpăstii, unde unii se schilodeau și rămâneau a lor. Între urși și boii de la munte se ducea o luptă ca și între bivolii sălbatici și leii africani, evident cu diferențele specifice, în multe privințe; ursul e cel mai puernic animal al munților, așa cum leul e regele zonelor fierbinți, o felină mult mai agilă. Amândoi însă sar în spatele buolui sau a bivolului și-l doboară prin ruperea coloanei. Ei nu se pot întâlni, dar mă întreb: care ar fi rezultatul luptei dacă ar putea avea loc (sau ar fi puși față în față)? Două forțe ale naturii. Dar să revenim la bouarul amintit, cu istoriile lui.

Într-una din zile, boii erau la pășune în grupuri mari, dar câte unii și izolați de ceilalți, prin descoperirea unei rariști bogate în ierburi suculente, de care nu se puteau despărți. Păzitorul se tot plimba printre ei, trecea de la unii la alții, dar, în mod evident, nu-i putea cuprinde pe toți cu privirea, nu-i putea contabiliza. Însă, odată, aude răgetul unui bou mai depărtat, care semnaliza un pericol, mai ales că el se tot repetă. Onigău dă fuga spre locul respectiv și, ajuns acolo, vede o namilă de urs cățărat pe spatele boului, încercând să-l doboare. A strigat cât a putut de tare, a ridicat și bâta amenințător, dar ursul își vedea de treabă și nu-i dădea nicio atenție, nu se sinchisea. Înfuriat, bouarul se repede atunci spre atacator și, fără a mai judeca, îi așterne bată de-alungul spatelui, cu toată forța. Poate și de durere, dar mai ales pentru că era deranjat în însușirea prăzii, ursul sare jos de pe bou, care, eliberat de povară o ia la fugă și rămân în scenă doar ursul și omul. Poate abia atunci și-a dat seama de pericolul în care se afla, pentru că nu se vedea în stare să se ia la trântă cu ursul, cu toată forță lui, de care era convins, dar intuia că e departe de cea a ursului. Evenimentele au început să se precipite fulgerător și omului nu-i rămânea nicio secundă de gândire, de pierdut, pentru că ursul a și declanșat atacul: năvălea spre el! Singura soluție ce o vedea în acea teribilă spaimă, încă de când a văzut ursul sărind jos, era să fugă, nu înspre urs! Dar știa că și la fugă îl întrece ursul și a rămas singură șansa de a se cățăra în bradul ce se află aproape de el. Nici nu-i trecea atunci prin cap că și ursul se cățăra și-l putea prinde de picior chiar în cățărare; dar era sigur că ursul nu va mai alerga după bou, să-și recupereze prada și că acuma el este considerat prada lui. Din câțiva pași se află lângă brad, dar nu mai avea timp să urce; era prezent și ursul acolo. Omul se află în susul copacului iar ursul din jos de el; începea lupta de-a prinselea. Au făcut câteva ture în jurul acestuia, spaima ținând mereu omul aproape de brad, iar furia animalului îl mai depărta, prin mici salturi, mai ales când se repezea în jos; avantaje pentru om. Dar, la un moment dat, ursului îi vine în cap o idee genială (să mai spună cineva că animalele n-au inteligență, în apărare și atac!): omul fiind în partea de sus și ursul în cea de jos, fiara nu se mai repede cu furie după el, ci se apropie liniștit de copac, de parcă ar fi fost obosit; omul, agitat și tremurând, îl privea cu mare atenție, bănuindu-l de un șiretlic. Ajuns aproape de copac, mai să-l atingă, când omul îi simțea și respirația, fulgerător își aruncă labele și îmbrățișează copacul, vrând să-l agațe și pe «fugar» cu ghearele. Dar și acestuia îi vine o ideie tot genială și, tot fulgerător, apucă picioarele ursului deasupra labelor cu mîinile lui, care erau și ele uriașe. Picioarele ursului deasupra labelor fiind cele mai subțiri, acesta a reușit să-i încleșteze complet brațele ursului și să le tragă spre el, dar strânse lângă copac; și-a mai proptit și picioarele jos de trunchiul bradului, pentru o fermă și durabilă stabilitate și rezistență. A urmat un moment de năucire, de amuțire, situația fiind cu totul neașteptată și neprevăzuta de «luptători», după care, îndată, două urlete s-au auzit până departe în ecoul munților: răgetul furios al ursului, enervat de păcăleală și strigătul disperat al bouarului care răcnea cu toată puterea: ajutor, ajutor, ursul ! Acestea au tot continuat, cu deosebire că în urletul animalului a urmat spaimă, apoi disperarea, văzându-se prizonier, fără putință de a se elibera; el nu cunoștea niște legi ale fizicii, ca și omul de altfel, dar acesta le-a intuit efectul. Forța uriașă a ursului se descompunea după tangenta la suprafață și normală pe aceasta, în mii de puncte, astfel încât, forța rezultantă efectivă era masiv micșorată, practic ineficientă. Se poate face experiența cu un copil și un adult, la un copac de grosime potrivită și copilul ar fi câștigător, iar adultului i-ar rămâne rugămintea să-l sloboadă! Dar această stare, cu omul nemișcat și cu ursul schimbându-și doar poziția de pe un picior din spate pe altul și între ei suferințele bradului, care era tot scuturat, de parcă cei doi ar fi vrut să-i culeagă «fructele», perele solzoase, nu putea dura.

A ținut destul de mult hărmălaia din acel loc al muntelui, până când au apărut niște oameni, păstori, ciobani, purtând ceva unelte: bâte, securi ș. a. pentru a vedea ce se întâmplă pe acolo. În această situație, numai oameni se puteau apropia; urșii care auzeau urletele se depărtau probabil sau rămâneau nepăsători, iar boii nu erau pe aproape. Ursul evită să atace un bou din mulțime, sau în apropierea lor; atunci se adunau împotriva bestiei și, dacă reușeau să-l înconjoare, să nu iasă dintre ei, ursul este terminat: îl iau în coarne, îl bat cu capetele berbecește, îl calcă apoi în picioare și-l fac zdrențe, de nici nu mai știi ce a fost.

Poate că în situația prezentă, cu urmările ei, a fost și bine că nu erau boi pe aproape: dacă-i găseau așa uniți, îi puteau considera aliați și ar fi lovit berbecește din ambele părți și i-ar fi făcut zob pe amândoi; poate și bradul ar fi avut de suferit. Oamenii sosiți se țineau mai retrași de acel loc, având teamă că ursul se poată dezlănțui și spre ei, în orice moment. Însă, la strigătele repetate ale omului de a-l ajuta și urletul animalului arătând pericolul, s-au tot apropiat, trecând cu vederea că pe măsură ce se apropiau mirosea de pe acolo tot mai urât, din ambele părți. Unul mai de aproape, l-a lovit cu securea în creștet, determinând ultimul răcnet al ursului; a mai lovit, până când a avut siguranța că nu mai poate face rău. Au strigăt atunci bouarului:

– Dă-i drumul! la care el a răspuns:
– Nu vrea să plece!

Pentru a dezlega misterul, au pășit mai cu prudență de partea omului și au constatat că mâinile lui erau încremenite și reci pe labele ursului, parcă erau sudate și au început să i le desfacă pe rând, deget cu deget, după care ursul a căzut mai jos, pe spate. Omul, epuizat de efort, de spaimă, de extraordinară întâmplare, are totuși puterea să le spună :

– Cum să mă las eu doborât de un urs?! Ați văzut, am fost mai tare ca el?!

După puțină odihnă, după alte glume, peste care trecea totuși fiorul, și-au pregătit cuțitele și au recuperat pielea ursului, pregătind-o pentru vânzare, în partajare egală, probabil. Au nesocotit și au trecut peste avertismentul: «să nu vinzi pielea ursului din pădure». A fost din pădurile munților, cu ambele prezențe reale. Peste toată întâmplarea cu urmările ei, fericite, se pune întrebarea: oare ce se întâmpla dacă nu trecea nimeni pe acolo și probabil că și cele două «existențe» n-ar mai fi avut glas să urle? Poate mâinile omului până la urmă să fi epuizat strângerea iar ursul, eliberat și speriat, să o ia la fugă și de atunci încolo să fugă oricând îi va apare un om în cale, ori să-și fi păstrat îndârjirea și să se mulțumească cu omul în locul boului pierdut, sau, sleiți de puteri, puteau să rămână așa încleștați, până când se stingeau amândoi în luptă, fiecare fiind și câștigător și pierzător atunci, până la final. Nu se știe cum ar fi fost, dacă n-ar fi fost așa! Un lucru rămâne cert: povestirea spusă are o realitate certă, indiferent de forma mai reușită sau mai puțin reușită în care s-a redat, sau în care era mai potrivit să se exprime. Întâmplarea s-a răspândit peste tot în zonă și mai departe, despre un om de mare curaj și forță, care a învins în luptă un urs cu mâinile proprii; dar poate nu s-a consemnat și mai este puțin cunoscută, de puțini, din poveștile spuse la gura sobei de unii bătrâni și ar fi păcat să nu rămână consemnată în miezul ei.

prof. Gheorghe BĂRCAN, fost elev al Liceului „Dragoș-Vodă”, Sighet
Minneapolis, Minnesota, USA, 09.02.2021

foto: Peter Lengyel




La Răscruce de „Drumuri” (autor, prof. Gheorghe Bărcan)

prof. Gheorghe Bărcan

Oricine în viață, face una sau alta, care uneori ar părea chiar arbitrare, să fie sau să nu fie, dar au fost făcute și, mai apoi, devreme sau mai târziu, să constați că erai la o răscruce de drumuri, că ceea ce părea fără semnificație, atunci, a produs succese sau insuccese majore, că a schimbat destine, în bine sau în rău. Ceva ce semăna a întâmplare, ceva „nimic”, a devenit peste timp un centru, un punct forte de viață, chiar profilul ei; dintr-o răscruce de drumuri, pe unul de mult l-ai ales astfel, fără să-i fi știut continuarea, sosirea, consecințele. Ar semăna cu o sămânță de ghindă ce cade în scorbura unei stânci și care putea cădea altundeva. Rămâne acolo căzută, apoi se mărește, face mici rădăcini, se umflă, crește, crapă stânca și dă naștere unui stejar falnic, ori se frânge sub dărâmăturile stâncii pe care a crăpat-o. Poate fi una sau alta.

1. Încă de mic copil, de la 7-8 ani, îmi plăcea să particip la cele ale casei, cu ceilalți, peste puteri, de multe ori, dar prin liber consimțământ. Astfel, de la zile de post, am trecut la cele de ajun, în Postul Mare, Vinerea, apoi am ajuns, când eram mai mărișor, de 11, 12, 13 ani, să țin ajunul mare, din Joia Mare, seara, până Duminecă dimineață, Ziua Învierii, când mâncam puțină Pască Sfințită. Revenirea la servirea mesei normale, se făcea în 2-3 zile.

Au urmat alte răbdări la făcutul fânului, cu pauze mari între două mese, ajungând ca de la o cană de lapte rece, servită la orele 4, înainte de intrarea în brazdă, la cosit, să nu mai servim nimic până seara la 10, vremea capricioasă, care ne tot amenința, obligându-ne să adunăm și clădim tot pologul uscat, pentru a nu fi degradat de ploaie; și se întâmpla deseori în timpul verii. A fost o educație, o stăpânire a foamei.

La fel și cu munca; de la prășitul câte puțin, la ziua întreagă, destul de mic, un copil, apoi, de la împrăștiat brazde, la întors pologul, la corit (scoaterea lui de la umbră), am ajuns la aruncat fânul pe claie, apoi la tras și purtat căpițe, care parcă-ți smulgeau mâinile din umeri și, de aici, la coasă, progresiv, ajungând la 12 ani un cosaș format, iar la 13 ani să fac cu fratele Ion (17 ani) tot fânul (20 de ha), tatăl nostru fiind concentrat în armată. Se știe că munca la coasă este precum înotul de grea, la care participă întregul organism. Eu aduceam și alimentele de acasă pe deal, la 10 km, câte 25-30 de kg odată, săptămânal. Aceste munci grele începeau de regulă la 17-18 ani și nu de mic copil; nu mi-au fost impuse, dar m-am angajat singur în ele. A fost o alegere salvatoare într-o Răscruce de Drumuri, pentru detenția cumplită ce a urmat, încă de mic. Foamea nu mă durea, doar mă slăbea, iar mușchii îmi erau numai fibră puternică, încheieturile și oasele întărite. Fără pregătirea, nebănuit de utilă , mă prăbușeam în puține luni și nu rezistăm cele 29 îndurate!

2. În ziua de 08.09.1948, de Sfântă Mărie Mică, treceam pe la unchiul, pentru a-mi lua la revedere, în câteva zile urmând să plec la școală, la Sighet. Înainte să ies, mi-a spus că mama mi-a transmis să duc pe inginrul Pop Mihai la noi, pentru 2-3 zile, la Sighet fiinf forțat să-și schimbe cultul greco-catolic și el nu voia. El era logodnicul nepoatei soției unchiului. Aveam două alternative: să-l ascult, sau să refuz, pentru a merge acasă să întreb și apoi, eventual, să revin, mai ales că mă îndoiam de cele afirmate; cunoscându-l pe tata, nu credeam să fi fost de acord, așa cum s-a și petrecut în realitate, fiind deja multe peresecuții pe această temă. Au urmat multe dezvoltări, continuări și eu, pentru a salva situația de multe arestări, de vieți umane, consecință a acestei diversiuni, am plătit cu 29 de luni de detenție cumplită, acoperind, tăinuind și protejând totul, urmată de alte sancțiuni pe afară, exmatriculări, restricții domiciliare, toate la un loc însumând 12 ani de chinuri și persecuții. Acestea doar pentru refuzul meu de a colabora cu Securitatea, de a le fi complice în trădări și ucideri, în trei solicitări făcute, la rând. În această Răscruce, drumul ales a fost o eroare, a produs multe suferințe, scăparea mea fiind o minune, dar a fost de demnitate, cinste și măreție.

3. Eram elev în clasa a IX-a la Liceul „Dragoș-Vodă” din Sighet și, în ziua de vineri, 01.04.1949, mă întorceam de la Biserică și, cu mâna pe clanța ușii de la intrare, gata să intru la prima oră. După programul de internat, aveam o jumătate de oră până la începerea cursurilor și, deseori, mergeam la biserica romano-catolică, foarte aproape de liceu, pentru câteva minute. M-am răzgândit și n-am intrat la oră, ci am mers la autogară să văd orarul cursei, urmând să plec acasă din ziua următoare, pentru un concediu medical, având un început de pneumonie. La autogară, autobuzul de Iza tocmai sosise și, printre primii care se dau jos, este chiar mama. Speriată, zgâriată și bucuroasă că mă vede, mă ia deoparte și-mi spune: au tăbărât în miez de noapte la noi securiștii, miliția și au căutat peste tot pe Mihai, dar nu l-au găsit, deși era sub nasul lor. Le-am spus că a fost pe la noi, dar a plecat, nu știm pe unde. Ei excelau în brutalități și teroare, nu în inteligență. Au intrat securiștii la liceu, la prima oră, pentru a mă aresta, dar eram absent. Alegerea drumului din Răscruci, a fost salvator de viață. Cu pneumonie, în detenția celulară comunistă, nu rezistăm multe zile.

4. La Securitatea din Satu Mare, unde am fost transferat, m-au mutat, din celula inițială, într-un beci mai de jos, în întuneric beznă, cu pământ pe jos și plin cu șobolani. Ca mobilier era o tablă de scândură jilavă, care, punânad-o pe cant îmi folosea de scaun și când somnul mă dobora, mă culcam pe ea, cu zeghea peste cap și gât pentru a mă proteja de mușcăturile lighioanelor. M-au mușcat de picioare și, când am prins pe unul cu mâna, care mă mușca de picior și l-am trântit de perete, m-a mușcat și de mână. Am început apoi să simț o mare fierbințelă în respirație, cu delir (febra mușcăturii de șobolan) și atunci m-am târât la ușă și am tot bătut, cu un pumn, cu altul, credeam, inutil. Dar tunelurile acelea subterane aveau rezonanță și-i deranja pe cei „de sus”. A venit un securist să mă sancționeze, dar, deschizând ușa, am căzut peste prag afară, pierzându-mi apoi cunoștința. Am simțit că m-au târât în „celulă mea” și, când m-am trezit, eram dezechipat de zeghe și îmbrăcat cu hainele mele, fără a ști nimic din ce s-a întâmplat, și doi civili mă predau la Penitencarul din Bistrița. A durat mult timp până au decis și organizat transferul și cu drumul, sigur cu mașina, am dormit mult, eram în stare gravă. Dacă rămâneam, leșinam și pe acea scândură, mă acopereau și mă devorau șobolanii. Când intra securistul ar fi avut o tresărire de durere: vedeau zeghea sfârtecată. Drumul spre ușa beciului și zgomotul făcut, a fost singurul salvator în Răscrucea de drumuri, parcă de Cineva indus.

5. Eliberat în 04.05.1954, după o lună de spitalizare și tratament pentru refacerea unui schelet eliberat din temniță și după două luni de serviciu ușor (un semiserviciu), decizia aceea „nebună” de a mă repezi la două clase de liceu rămase, cu examen de maturitate, era nefirească. Programul, atât de dens, a mai fost încărcat și cu examenul de admitere la o facultate grea, cea de Matematică-Fizică și, în perioadă rămasă, iunie-august, a rezultat o reușită de excepție, la toate, promovând clasele și reușind și la facultate, pe locul 30 din 180 admise, în prima treime, într-o concurență de peste trei candidați pe loc. Ceea ce „m-a mânat în luptă” a fost încorporarea din toamnă, cu alți 3 ani de amânări, armată de 2,5 ar fi fost tot la muncă. Dar în postură de student am făcut-o elegant, în cadrul facultății. Am reușit cu un somn extrem de redus, cu determinare, folosind uneori ligheanul cu apă rece, sau plimbarea prin roua dimineții, când există, cu concentrarea întregii capacități, cu multă voință, „a fi sau a nu fi”! Deși eram unul din cei mai buni studenți din an, am fost exmatriculat prin minciuni, abuz și ticăloșenie, din anul IV, ultimul an de sudii, în 08.02.1958. Drumul ales la acea Răscruce, prin așa intensă muncă, asociată și cu refuzul de a fi colaborator al Securității, a fos de excepție și prilej de măreție, deci un mare succes, deși am fost exmatriculat, pentru că a continuat la fel, onorabil, după aceea. În anul 1954, am fost deținut, eliberat, internat la spital, cu serviciu, elev și student !

6. Au trecut 5 ani și toate încercările de reînmatriculare au eșuat, fiind muncitor în curs de calificare pe șantierul Brazi-Ploiești. Am promovat examenul de admitere la Politehnica București, la 31 de ani, o reprofilare târzie. Am mai încercat o ultimă dată la Ministerul Învățământului, pentru reînmatriculare și m-a Primit Directorul General din MI, tov. Turcu. La solicitarea făcută, îmi spune: „Nu mai încerca: ai fost condamnat, n-ai recunoscut în acte și totul este încheiat!” Dar eu n-am fost condamnat și am recunoscut ce trebuia, i-am răspuns. „Dacă faci dovadă aceasta, te reînmatriculăm”. Am avut ideea de a cere reabilitarea la Tribunalul Vișeu și dl. judecător Bartoc mi-a respins cererea, ca fiind fără obiect, eu nefiind condamnat, cu cazierul curat. Am trimis această Decizie la tov. Turcu, care mi-a aprobat deîndată reînmatricularea și mi-am reluat studiile în octombrie, 1962, terminându-le în 1964, după 10 ani de la începere: 1954-1964, onorabil. Decizia cu solicitarea reabilitării a fost extrem de bună, în această Răscruce, genială.

7. Eram cu afecțiuni cardiace grave, fibrilații atriale, cu secvențe ventriculare, de mare amplitudine, cu mulțimi de flatere și internări la secțiile de cardiologie, în timpul unei perioade de aproape 30 de ani. Am avut mulțimi de internări cu săptămânile, la spitalele din Borșa, MM, din Baia Mare și, mai ales din Cluj-Napoca. Domiciliind deja la Cluj -Napoca, cum se întâmplă ca o criză cardiaca să treacă în câteva ore și să mă întorc acasă, altele după 2-3 zile, săptămâni, mi s-a stabilit progamul să iau 2 tablete de Rithmonorm, când apare criza, să aștept o oră și, dacă nu se ameliorează, să merg la urgențe. Am urmat acest tratamaent cu anii și o dată, însă, încalc regula stabilită și îndată ce se produce fibrilația, chem taxiul și merg la urgențe. Imediat ce mă pune pe „masă”, doamna doctor trece la telefon și-mi aud numele, apoi, ajutată de doi rezidenți, îmi face pe loc șocul electric, deși acesta se face cu pregătire, sau adormire. Mă uit la Monitor și observ pulsul de 250/minut; un rezident îmi spune că era de 300/minut și șocul electric era o mare urgență, pentru că inima se putea face bucăți. Decizia, contrară regulii, a fost singura soluție de salvare. Am rămas 10 zile la terapie intensivă, apoi am făcut o operație pe cord (ablație) la Nantes, în Franța, în 2007. După 3 ani am mai avut un puseu asemănător și am mai rămas 6 zile la terapie intensiva. Mi s-a făcut o nouă intervenție pe cord, în 2010, tot în Franța, de către acealași chirurg român, domnul dr. Marius Andronache, specialist în ablații, în Franța. În țară mi-au refuzat operația din cauza vârstei. Aceasta a fost cea mai grea Răscruce, cu o singură abordare salvatoare și pe aceea am ales-o, cu totul arbitrar, plecarea imediată la urgențe. Nu o pot interpretă decât în domeniul minunilor, cu mulțumiri Domnului și, de atunci, s-a așternut liniștea, cu un tratament susținut.

Cele relatate simplu și atât de rezumativ aici, s-au întins pe ani mulți de zile, de greutăți, necazuri, persecuții și suferințe, de speranțe, nădejdi și descurajări, încheindu-se, după grele lupte, cu succes, trăind și bucurându-mă de ele în măsura permisă de vremile și moralităților timpului în care trăiam.

prof. Gheorghe BĂRCAN, fost elev al Liceului „Dragoș-Vodă”, Sighet
Minneapolis, Minnesota, USA, 01.02.2021

foto: Marin Slujeru

 




Un incident la râul Iza (autor, prof. Gheorghe Bărcan)

prof. Gheorghe Bărcan

În timpul școlii, pe lângă învățătură, teme de casă, mai erau și alte multe activități, mai ales în timpul vacanțelor. Încă de mic pliveam prin grădină, mai și prășeam câte puțin (prăsitul era o muncă grea și nu mă lăsau prea mult să-l practic). Vara mai mergeam pe deal, unde tata făcea fân cu mult spor, mai îngrijeam de câteva animale și îi duceam tatălui meu câte puțină apă rece, din locuri de unde izvorul venea din stâncă. În timpul secerișului eram însă pe acasă și o ajutam pe mamă la secerat, care rămânea în sarcina ei; eu nu seceram, dar o ajutam altfel. Holdele se secerau în echipe de mai multe femei, pe rând, la unele sau la altele, cu zilele contabilizate; acolo unde nu se acopereau astfel, se plăteau financiar, cu înțelegere. Tot în echipe se făcea și prășitul, unde tot mama era responsabilă, de regulă. Eu, mai mic, rămâneam acasă cu mama și o ajutam cu ce puteam și chiar mult, mai ales la prăait, la seceriș, fără o participare directă. Florica și Ion, frații mei, cu 6-4 ani mai mari ca mine, mergeu cu tata pe deal, pentru a-l mai ajuta la strâns pologul. Eu eram foarte atent cum pregătește mama diferite «meniuri» și, pot spune, că le-am deprins și eu, chiar destul de repede, de mic. Mai târziu, când ajutam și eu efectiv la făcutul fânului, acolo sus pe deal, eram doar cu Ion și tata la acele munci; dar bucătarul pe acolo eram tot eu, aveam cunoștințe, știam să pregătesc mai multe «meniuri» și tata se gândea că mă și protejează puțin, celelalte activități fiind mai grele. Poate ei nu știau, dar nici acolo nu era ușor, mai ales că toate trebuiau făcute în mare grabă.

Când se organizau echipe de femei la muncile amintite, femeile din echipă care aveau copii mai mici îi aduceau la noi, să le fiu eu dădacă, toată ziua; în mod obișnuit, își luau hrană rece pentru prânz și veneau acasă numai seara. Aveam astfel în grijă de câte 4-5 copii, toți mici, dar de vârste diferite, ce reclamau și îngrijiri, unii «mai speciale» Mă descurcam, îi mai și înveseleam cu diferite jucării, îi serveam mâncare cât le trebuia și nu prea aveau de ce să mă «toarne» la mămicile lor; numai așa se puteau constitui echipe de muncă trainice. Mai mult, când veneau de la muncă, le așteptam cu o masă îmbelșugată, suficentă pentru toată lumea. Astfel, le așteptam cu mămăliguță cu brânză, cu pireu de cartofi cu costiță sau cârnăciori, iar când erau legume în grădină, le făceam și supe de fasole verde sau de cartofi, supă de salată, cu tot ce le trebuia; în grădină aveam morcovi, pătrunjel, gulii, de toate și spuneau că le plăcea chiar foarte mult, că n-au mai mâncat supe așa de bune… Erau chiar bune (îmi plăceau și mie!) și nu eram zgârcit la produsele bune ce trebuiau adăugate (smântână, jumări ș.a.). Poate mă și lăudau puțin, pentru încurajare, pentru efort, pentru a-mi păstra «năravul». Dar aveam doar 9-10 ani! S-au mirat foarte mult când le-am așteptat cu «laște», pârgăluite, la care adăugau zahăr sau brânză, la alegere. Țărăncile din comună făceau atunci tăieței de casă, și erau foarte buni. Eu am observat pe mama cum pregătește aluatul din făină albă și tot cu câte puțină apă adăugată, cum îl frământă foarte mult, până când avea elasticitatea pentru a putea fi întins cu «sucitorul» în foi foarte subțiri, fine; așa făceam și eu. Aveam acasă o rotiță zimțată, prinsă într-un mâner metalic și cu aceasta tăiam laștele, având și o formă frumoasă, decorativă, mai îmbietoare. Mama, și ea jubila cu laudele.

Dar odată s-a produs un incident, așa cum se întâmplă de obicei, după mai multe reușite, pentru a ieși și din monotonia lucrurilor. Într-o zi, echipa era plecată la seceriș și timpul era foarte cald. Mă gândeam cum aș putea fugi puțin la scaldă, la răul Iza, unde erau plise mai adânci, eu știind să înot foarte bine și să mă scufund măcar o dată în plisă; nu era departe, imediat după podul peste râul Buleasa, acolo unde era și confluența lor. Nu se depășeau mai mult de 500 m până acolo. Secerișul a ținut câteva zile și timpul bun la fel și eu tot căutam o posibilitate de a fugi până acolo, fără a periclita cu nimic siguranța copiilor și am găsit «soluția».

M-am gândit că a doua zi să nu laa copiii deloc să doarmă, apoi să-i hrănesc bine și să-i culc pe toți deodată în pat, transversal, unul lângă altul, să pun pe geamuri perdele netransparente, pentru a semăna a noapte, să închid ușile și… ușteală la scăldat, ceea ce am și făcut și toate parcă mergeau ca ceasul. Am ajuns în viteză mare la râu, dar am fost neinspirat și am luat pe umăr și un cojocel, nou făcut, cu modele frumoase, pentru a-l arăta celorlalți copii, pentru a mă lăuda. L-am arătat, l-am pus deoparte și am sărit repede în apă, evident dezbrăcat, așa cum erau toți, goi. Am ieșit repede din plisă și am alergat spre casă, la copii, dar la podul peste Buleasa constat că, în grabă, mi-am uitat acolo cojocul. M-am întors repede, dar el nu mai era acolo; era un copil rămas în apropiere, care, văzând cum mă uit după ceva, intervine și mă întreabă:

– Noa (!), măi Bărcan, unde ți-i cojocul?
– Unde-i, îl întreb eu, bănuind că l-a ascuns el pe undeva?
– Nu știu unde-i și am întrebat că te-am văzut puțin înainte cu el, iar acuma nu-l porți!
– Tu știi de el, unde l-ai ascuns? De aceea m-ai întrebat!
– Nu știu nimic, îmi răspunde el, privind în altă parte…

Hoțul! Mă gândeam să-l iau la bătaie, să-l ciuflic în apă până va recunoaște că l-a ascuns, dar aceasta lua timp și eu nu-l aveam, poate l-am și depășit; aveam un reper cu acesta și, fără cojoc, am fugit acasă.

Am deschis repede ușile și am intrat în casă: dezastru! Toți copiii erau treziți și în casă un miros groaznic, sau, mai bine zis, nuanțe de mirosuri. Copiii erau mânjiți peste tot, în amestec. Nu știu cum au putut face atâta «bogăție» în așa scurt timp. Mi-am zis că trebuie să fiu foarte operativ. Mai întâi am deschis larg ferestrele, apoi am scos repede afară un ciubăr mare din lemn, folosit pentru spălatul rufelor și am turnat în el câteva găleți de apă călduță, ce o aveam într-un vas mai mare, unde se ținea pentru udat seara grădina; i-am luat apoi câte pe unul și i-am pus pe toți în ciubăr. Erau toți pestriți și pe față și i-am săpunit bine, cu un săpun, apoi i-am pus jos și i-am limpezit. Le-am spălat și «lenjeria» puțină ce o aveau și am pus-o la uscat. Am scos afară o pătură curată și i-am pus pe ea, pe iarbă, iar cu un cearceaf i-am acoperit; erau așa frumoși și rumeni, parcă și veseli. Afară era cald și se mai întorceau și pe burtă, pentru a se feri de soare. Nu au înțeles ei bine ce a fost cu graba aceasta, dar cred că s-au simțit bine, cu «scăldatul» lor. Pătura și căldura îi uscă repede de udeală, dar până atunci eu trebuia să rezolv și camera, care între timp s-o fi aerisit. Paguba nu era mare la pat, nu aveam atunci saltele «Dormeo». Le-am scos afară toate și am spălat patul bine, peste tot, iar cearceaful l-am pus în ciubărul copiilor, cu apă și săpun pentru spălat. Am făcut patul după ce s-a uscat, cu paie, cu toate noi. I-am dezvelit pe copii, am pus pe ei «echipamentul» și i-am lăsat pe pătură să se joace, cu niște jucării. Eram mulțumit, dar cu gândul la cojoc și mă gândeam la recuperarea lui, reclamând eventual furtul și la jandarmi («csendorii maghiari», erau foarte eficienți), pentru a-l recupera a două zi.

Nu mai aveam timp să fac o mâncare de păstăi aite (fasole verde fiartă, cu usturoi), pe care să adaug și urdă prăjită în jântuit, foarte gustoase, pentru că nu mai era timp. Am să le fac o mămăligă cu brânză («pături»), suficient de multe, cu jumări și smântână, mai rapid de preparat și tot foarte gustoase, pentru care am și pus apa la fiert. În continuare m-am jucat cu copiii, i-am dus apoi în casă, în pat, care mirosea a reavăn și proaspăt, ca și ei.

Femeile au sosit de la seceriș pe înserate, obosite și flămânde, au cinat bine și n-au lăsat nimic, urmând a două zi cam același program, probabil în alt loc, la alt proprietar și, aproape sigur, eu renunțând la scaldă. Preventiv, le-am spus mamelor că s-au murdărit puțin copiii, «cu de-ale lor» și că i-am spălat, îmbăiat, totul fiind foarte bine, fără a le mai spune toată istoria, pentru a nu-mi trăda isprava. Dar erau foarte grăbite și au plecat repede spre odihnă și refacere!

Dar, peste toate, rămânea acum paguba, secretizată de mine, cu multe griji. Dimineață, ne-am sculat devreme și mama mi-a spus:

– Nu știu ce ai avut, dar ai dormit foarte agitat și tot vorbeai în somn, te certai cu cineva; s-a întâmplat ieri ceva?
– Nimic, totul s-a petrecut cu bine.

Îmi transmite însă o misiune:

– Trebuie să mergi până în Poiană, la Palade a lui Gheorghe a Împăratului, să-i duci ceva.

Erau prietene bune cu mama lui Vasile, pritenul meu, încă de când locuiau pe ulița noastră, aproape de noi și-i trimtea ceva cadou. Era dimineață, devreme și cam rece; eu vreau să plec imediat, dar mama mă oprește și-mi spune :

– Ia-ți cojocul pe ține că-i răcoare, să nu răcești;
– Nu-i nevoie; eu fug repede și la dus și la întors și mă încălzesc;
– Măi copile, ia-ți cojocul pe tine, dacă-ți spun!

Eu manifest în continuare rezistență și încerc să plec fără a-i mai răspunde; dar mama, punând mâna pe mine, intuind ceva, ca întotdeauna, mă izbește cu bănuiala:

– Tu ai pierdut cojocul, nu-l mai ai!?

Ce mai îmi rămânea de făcut? N-o puteam contrazice, nu-i puteam arăta cojocul. Am fost obligat să-i spun toată povestea, cu toate amănuntele; a avut intuiție, ca de atâtea ori! M-a certat mai blând și mi-a reproșat că am lăsat copiii singuri; unii se puteau trezi și se puteau lovi, sau cine știe ce altceva să facă (dar au și făcut!).

În vecini de noi, stătea bunica acelui băiat și mama i-a spus de îndată întâmplarea; era o femeie deosebit de cumsecade, îndrăgită și respectată de toți cei din jur. Aceasta s-a dus imediat în fața ei și i-a spus întâmplarea, certându-și nepotul de ce nu mi-a dat imediat cojocul și mi-a produs atâta supărare; i-a mai spus că n-am dormit de grijă toată noaptea, însă mama lui, are o neașteptată reacție: Dacă nu îl ascundea copilul meu, cine știe cine-l lua și nu-l mai putea găsi în veci. Nu era adevărat, pentru că eu m-am întors imediat, doar cât a avut timpul să-l pitească. Îl dau, dar vreau pentru aceasta 2 kg de lână spălată.

Atunci lâna era scumpă, nu era «pe garduri», cum este acuma, cu industria prelucrătoare distrusă aproape în totalitate. N-a cedat la nicio referință, la cinste, la sentimente umane și mama i-a dat cele 2 kg. de lână cerute și a recuperat cojocul. I s-a întâmplat acelei familii un necaz, nu peste mult timp: tatăl copilului a suferit un accident grav, în urma căruia a trebuit să-i amputeze un picior. Mulți dintre cei ce cunoșteau evenimentul, spuneau că a venit ca o pedeapsă pentru răutatea lor. O coincidență însă, nefericită, așa cum atâtea se întâmplă în viață!

Un contrast între căldura unei veri, uneori dogoritoare și contrastul mijlocului de iarnă, cu gerurile lui și ele atât de variabile, de acuma. Peste aceste contraste, firești, suportabile, între timpuri și anotimpuri, apare cea mai respingătoare prezență, COVID-19, nevăzut, nesimțit, nebănuit, precum firescul celorlalte amintite și, totuși, cu atât de masiv rău, distrugător.

prof. Gheorghe BĂRCAN, fost elev al Liceului «Dragoș-Vodă», Sighet
Minneapolis, Minnesita, USA, 15.01.2021

foto: Marin Slujeru




La săniuș (autor, prof. Gheorghe Bărcan)

prof. Gheorghe Bărcan

Aveam o situație materială bună, cu cămara plină cu de toate: brânză de oi care nu se termina, lapte fiert de oaie, făcut de tata, foarte bun; când luai cu lingură din el, nu se umplea golul, și, în general, sacrificam 2-3 porci în timpul anului, cu diverse preparate în untură și altele conservate prin afumare, să țină și pentru vară. Țineam acasă tot timpul 2-3 vaci cu lapte, altele erau trimise la munte, în timpul verii. Iarna aveam la grajd 10-12 vite mari, din care mai vindeam în timpul anului, pentru cele necesare, pentru diverse cheltuieli. În acest bum de produse, mama elimina cu totul zgârcenia și mulțime de femei necăjite se perindau pe la noi pe acasă și nici una nu ieșea cu mână goală. Când veneau la cerșit țigănci nomade, eu nu plecăm de lângă ele, până când mamă se ducea să le aducă ceva produse, acestea având și obiceiul să fure, cât de mult puteau. La multe familii necăjite, le trimitea acasă anumite ajutoare, în general alimente. Eram în timpul iernii, în preajmă sărbătorilor și era o iarnă grea, cu multă zăpada. Într-o după masă a unei astfel de zile, mama m-a trimis la o familie necăjită cu ceva alimente; i se spunea Bodran și locuia pe «Poduri», la marginea comunei, la peste un km distanță. Am predat cadoul, frumos, substanțial, ca de mare sărbătoare, primit cu multă bucurie și mulțumiri.

La întoarcere, trceam pe sub o coastă, cu pantă mare, numită Coasta Prisăcii; erau o mulțime de băieți care coborau cu sania pe aceea pantă foarte mare. Sania lua așa mare viteză, încât aluneca pe pantă și pe toată ulița din josul ei, până în râul Buleasa, uneori și pe firul acestuia, pe unde era apa înghețată, peste tot fiind zăpadă și gheață. Era spre seară și tare doream să fac și eu o cursă, două; aveam mulți prieteni și cunoscuți printre copii și mi-au împrumutat săniuța. Săniușul acela prezenta și un mare pericol, și trebuia să fii bun «sănior», pentru a reuși parcurgerea acelui traseu, lung de cca 300-400 de metri. Imediat pe lângă acea pantă, acolo unde săniuța aproape «zbura», se afla un gard de sârmă ghimpată, ce împrejmuia o gospodărie aflată mai jos. Sensul de coborâre al pantei era de-a lungul gardului și trebuia să fii foarte atent, să pui piciorul drept jos, exact unde trebuie, pentru a nu scăpa săniuța în gard, pentru a-i corecta direcția și a o îndrepta apoi spre uliță, către râu. Altfel, fie ratai coborârea, dacă puneai «frână» (piciorul) mai târziu, care se termina la capătul pantei, într-o bordură sau gard, fie te aruncai cu mare viteză în sârma ghimpată, în care rămâneai agățat, dacă frânai prea devreme, cu cine știe ce alte consecințe rele.

După un scurt instructaj, am luat săniuța în primire în vârf de pantă, mi-am umplut pietul cu aer și m-am lansat; viteza a devenit imediat enormă, încât îți tulbura și vederea și am pus piciorul jos o secundă prea devreme, punct critic, timp suficient însă ca săniuța să ia direcția drept spre gard, în care m-a și aruncat în câteva clipe. Șansa sau neșansa a fost că m-a proiectat direct într-un «sarant», butucul acela solid din lemn, de regulă de stejar, de care erau prinse sârmele. Instinctiv, am pus piciorul în față pentru protecție, dar izbitura a fost cumplită, dată de energia cinetică transformată în energie mecanică, încât s-a rupt stâlpul și, din șoc și inerție, am izbit stâlpul și cu genunchiul, apoi i-am dat o lovitura zdravănă și cu capul! Nu știu dacă l-a doborât lovitura de picior, bordul săniuței sau cea cu capul; poate împreună, cu forțe unite. Am fost aruncat pe spate, dar cu picioarele și sania încâlcite în gard, printre sârmele ghimpate. Mi-au venit în ajutor ceilalți copii de pe pârtie și m-au scos dintre ele. Norocul mare a fost, cred, că m-am izbit totuși de acel stâlp, cu toate relele petrecute, pentru că, altfel, puteam lovi sârmele, ghimpii lor, chiar cu ochii și rezultatul putea fi o catastrofă. Poate și aceasta se înscria în cele prezise în «Oracolul Gromovnic de la Săliște », când eram mai mic: «Va trece printr-o mare primejdie, dar, dacă va scăpa de ea, va trăi mult.» Poate era și o atenționare, o predicție a răului ce va veni peste mine mai târziu, cu alte sârme ghimpate, multe, pe unde puteai rămâne definitiv «agățat». Mă durea rău genunchiul, care se tot umfla, dar mai ales capul, unde a început să se dezvolte un cucui enorm, care simțeam cum creștea, de parcă se umflă la pompă. Șchiopătând și cu toate durerile, m-am îndreptat spre casă amețit și mă gândeam cum să mă ascund de ai mei, să nu-mi cunoască pățania, să nu vadă în ce stare sunt, până se va mai repara, să nu se mai adauge și o certare. Am pândit lângă casă și am observat că mama s-a dus puțin spre grajd, pentru vite și eu m-am strecurat repede în casă; bănuiam că tatăl meu încă nu era venit de pe deal. Casa era goală, ceilalți fiind tot pe la vite și eu am urcat repede pe «cuptor », cu fața spre perete.

Casa avea două camere, amândouă spațioase, una tot timpul aranjată, cu tot mobilierul necesar, unde primeam și musafirii mai de seamă, noi folosind-o la nevoie; cealaltă avea două pături, un lădoi destul de mare între ele și, în față, era o masă întinsă, unde serveam de regulă mesele, în familie și uneori mai izolat. Mai lateral, lângă peretele dinspre antreu, pe un spațiu mai larg, trona aparatul de gătit cu două plite (șporiul) și, chiar lângă perete, se afla și cuptorul pentru pâine. Ca și combustibil, se folosea doar lemnul și pentru mașina de gătit și pentru cuptor. Întregul sistem era racordat la două coșuri ce urcau în podul casei și deasupra lor era un spațiu larg ce le împrejmuia și fumul ieșea din pod prin două deshideri în acoperișul casei; în podul casei se afumau pentru conservare și preparatele din carne de porc. Acolo sus, în acea margine a casei, pe un așternut, puteau dormi foarte comod două persoane, mai ales iarna, unde locul era foarte călduros, încălzit suficient și doar cu căldură de la șpor, care funcționa iarna aproape tot timpul; acolo mi-am găsit ascunzișul, culcat cu față la perete. Se înnopta și, intrând mamă în casă, mă întrebă:

– De ce ai stat așa de mult la Bodran?
– Am mai stat de vorbă și am mers mai încet, pe zăpadă, pe gheață.
– Dar de ce te-ai cocoțat acolo sus?
– M-a prins frigul pe drum și mă încălzesc.

A fost prima repriză și eu tot mă încălzeam, iar cucuiul credeam că era foarte mare și mi se părea că tot creștea, se făcea și mai mare; nici cu genunuchiul nu stăteam mai bine. Mama pregătea cina și eu mă făceam că dorm, deși mă gândeam că n-am să dorm toată noaptea, de durere, de toată situația, starea. Speram s-o duc așa și să nu cobor până dimineață, când cucuiul și toate se mai puteau îmbunătății. Cina fiind pregătită, tata fiind sosit și el și, cu toți ai casei prezenți, mama mă cheamă din nou:

– Coboară la mâncare, ce tot stai acolo, că doară te-oi fi încălzit și n-om aștepta cu toții după tine!
– Am mâncat ceva înainte de a pleca și nu mi-e foame; vreau să dorm.
– Măi, tu ai pățit ceva, mai spune mama bănuitoare; ia hai să te văd!
– Mă simt bine și vreau să dorm!
– Dă-te jos, veni somația autoritară! Tu mă duci cu vorba; exprimă o convingere că am pățit ceva.

Nu mai aveam ce face și ies la vedere, la «bătaie», cum se spune.

– Vai de mine! strigă mama, văzându-mi capul așa rău lovit și acel cucui mare. Ce ai pățit?

Le-am spus pățania și au rămas cu toții foarte îngrijorați când m-au văzut, dar nu m-au mai certat. Mama m-a doftoricit cum ea știa, mi-a pus comprese reci pe frunte, pe picior și mi-a zis :

– Putea să fie mult mai rău și, slavă Domnului că ai scăpat numai cu atâta; nu te astâmperi și te aventurezi în jocuri periculoase! N-ai văzut că acolo era gardul acela peiculos de sârmă și nu te puteai abține?!
– Ba l-am văzut, mai ales când am dat peste el!

Gheorghe BĂRCAN
fost elev al Liceului «Dragoș-Vodă», Sighet
Minneapolis, Minnesota, USA, 04.01.2021

foto: Peter Lengyel




Un Crăciun la Melilla (autor, prof. Gheorghe Bărcan)

prof. Gheorghe Bărcan

Ceuta (Cebta), peste „drum” (apă) de Gibraltar, este un oraș spaniol, pe coasta marocană mediteraneană, cochet, de toată frumusețea, împrospătat mereu de suflul brizei marine, un văd comercial ce-ți prezintă minunile lumii, mereu actualizate.

Cu magazine mici sau mai mari, încărcate cu de toate, dispuse de o parte și de alta a unei artere de circulație înguste, în pantă, mai sus cu platouri și locuri de parcare, economic distribuite, cu mici localuri de consum aglomerate, prin tranzitul enorm ce se făcea, dar cu servicii prompte și deosebit de respectuoase, la prețuri foarte scăzute, totul mergând ca pe „bandă rulantă”. Întâlnim biserica Nôtre- Dame-d’Afrique și Catedrala, ambele în partea de Nord-Est a cetății, construite pe amplasamentul unor vechi moschei. Așa se întâmplă și în alte părți, unde, pe locul unor lăcașuri de un anumit cult, ieșite din activitate, „părăsite”în timp sau în alte împrejurări, se ridicau altele, tot cu destinație religioasă, de cult. S-ar putea spune că acel spațiu relativ nu prea extins, este foarte ocupat, cu întreaga structură, infrastuctură și cu toate activitățile, având o densitate extrem de mare; sunt multiple motivații ale acestei stări.

L-am „prospectat”de mai multe ori în timpul sejurului nostru în Maroc, pentru dragul de a-l vedea, de a ne afla acolo, de a întâlni comportamentul atât de firesc al oamenilor, direct și cald, neclandestin, fără supravegheri, cu exprimări sincere, respectuoase și binevoitoare, cu o liniște așezată în care nu-și găsea loc grija zilei de mâine, avid să trăiești acele momente cât mai prelungite, care lipseau cu totul sau lipseau mult în alte părți. Ne încărcam pozitiv pentru o vreme și apoi mai veneam să ne reîncărcăm din nou, acolo sau altundeva la fel.

În timpul petrecut prin acele locuri, în cuantum destul de mult, niciodată nu am auzit cuvântul „partid”, „politică”, ambalate în cunoscutul limbaj de lemn. În acel spațiu se muncea, se respecta cu adevărat omul, în spiritualitatea lui, se ținea cinstea la rang înalt și se trăia firesc, conform, într-o relaxare umană nelimitată, neblocată.

Aceste orașe de coastă și porturi sunt zone libere, cu multe facilități fiscale și scutiri de taxe, pentru încurajarea stabilității personalului în acele zone și pentru alte avantaje geo-politice. De acolo, puteai privi două coaste mediteraneene, amândouă spaniole, un vaporaș ducându-te de la una la alta, în plutire calmă, doar în două ore, Ceuta-Algeciras, înconjurat de delfini în diferite formații, în manifestări jucăușe admirabile. Parcă ei orientau nava și-i stabileau traseul. Localitățile amintite sunt modele și perle ale statului spaniol (am inclus aici și Melilla).

Se găseau aici jucării de fel și fel, spre bucuria copiilor, unele mai ingenioase și mai prețuite ca altele, produse alimentare de o foarte largă varietate și calitate, îmbrăcăminte pentru toate gusturile, pentru respectul tradițiilor de oriunde, aparatură electronică mai mică sau masivă, de la bibelouri la mărci răsunătoare, în sfârșit, de toate ce se găseau în lume în acele momente. Prețurile se situau și la un sfert, sau mai puțin, față de cele găsite în interiorul ținutului african ori în alte părți.

Veneau pentru cumpărături mulți marocani, de pe aproape sau de departe, ca și spanioli de pe continent, pentru ei cu anumite restricții vamale ce vizau cantitățile.

Vameșii de ambele părți fiind mai indulgenți la bancnotă și produse, ceva util pentru zonele mărginașe și se acceptau tacit, se treceau cu vederea, în cuantumuri decente. Pentru o exprimare concretă, pot afirma că se rambursau cheluielile de drum doar cu diferența de preț a câtorva produse, dacă le cumpăram. Făceam însă aprovizionarea cu mai multe, foarte apreciate, pe care acasă le găseam mai greu, sau nu le găseam și fac referire la brânzeturi, preparate din carne de porc excelente, băuturi; ne lăsau să intrăm doar cu una sau două sticle de băutură, originale, pentru a se evita contrabanda, dar noi cumpăram mai multe și le vărsam în damigeană.

Crăciun la Melilla. Împreună cu familia Nora și Mitică Mândruleanu, prietenii noștri buni, din Craiova de loc, ne-am decis să petrecem Crăciunul la Melilla, în iarna anului 1976. Zis și făcut. În data de 23 deccembrie ne prezentăm la porțile Cetății, trecând vama fără probleme cu bancnotele ce le aveam, pentru un popas de 2-3 zile, cu un control formal, având și pașapoartele cu vize conforme.

În primul rând, am căutat și am găsit cameră la un hotel convenabil, ne-am parcat mașinile și am ieșit apoi prin oraș cu voioșie, după un scurt răgaz de odihnă, care ne-a scos din oboseala drumului.

Mellila, ca și Ceuta, o fortăreața spaniolă pe tărâm marocan, mai înspre Algeria. Ambele enclave de tipic și spirit andaluzian, aveau la un moment dat o populație exclusiv spaniolă; dacă în Ceuta se păstra încă acea pondere a populației, Mellila și-a declinat acest statut; își mai păstra modul de viață andaluzian, dar cu legături tot mai strânse cu populația marocană, care, la un moment dat, a ajuns la 40% din populația locală. Nu știu acuma care este acest raport, dar creșterea va fi cu siguranță în favoarea acelei marocane. Marocul este în discuții neîntrerupte cu Spainia, pentru trecerea de sub administrație spaniolă a celor două orașe, dar poate că le vor ocupa în timp, prin ponderea acoperitoare a populației marocane.

Ca și Ceuta, beneficia de aceleași facilități fiscale, tot cu o zonă liberă, cu un puternic tranzit comercial, alimentat și cu mărfuri de contrabandă prin portul marocan Nador, o construcție integral românească, dată la cheie Marocului. Proiectul, inginerii, tehnicienii, muncitorii, utilajele erau toate românești, singura participare a Marocului fiind cu spațiul și cimentul. O entitate spaniolă specifică, cu obiective turistice bine conturate, cu un centru de oraș vechi și oraș nou, o biserică frumoasă situată în partea de Nord a orașului, cu artere de circulație animate și multe magazine, unde mărfurile deosebit de apreciate erau expuse din belșug. Toate acestea prezentând un loc atractiv, unde viața pulsează puternic, într-o aglomerație de lume, multiplu colorată, de bine, de plăcut și frumos, cu o determinare de confort deplin.

Acestea au fost impresiile de prima zi și le-am gustat din plin atunci, cu peste 40 de ani în urmă. Cele relatate despre Ceuta se regăsesc și aici, o citadelă mai mare, mai degajată, cu spații largi, locuri de tihnă și admirație pentru o lume de oameni statornici aici, cu reședința temporară sau în tranzit.

Masa de seară din oraș ne-a pus doar problema cu privire la alegerea meniurilor și nimic din ce am fi dorit nu lipsea. Am servit și din acel vin „dulce floare de Malaga” și puțin coniac, tot spaniol. Ne-am deplasat apoi la locurile noastre într-o voie bună totală și ne-am petrecut noaptea într-un somn liniștit, fără vise, pentru că trăiam un vis, o trăire într-un mediu încă neîntâlnit.

A doua zi, ajun de Crăciun. Am ieșit pe afară și ne-am plimbat puțin pe cheiul portului, de unde am văzut nave de diferite dimensiuni, pentru mulțime de trasee și destinații. Nu am ajunat și am servit de dimineață doar o cafea și spre amiază un prânz fugar, pregătindu-ne proaspeți pentru cina de Crăciun.

În oraș se vedea multă agitație, ultimele cumpărături și pregătiri pentru seara și ziua festivă, cu toate cele necesare. Nu am rămas nici noi doar simpli spectatori și ne-am adunat cele de trebuință pentru a întâmpina cum se cuvine această măreață sărbătoare, pentru noi în condiții unice pe care, probabil, nu le vom mai întâlni și nici nu le-am întâlnit, așa cum am constatat. În acele momente, problema nu era de căutare, ci de alegere.

Am ales și am adunat de toate din cele ce le-am socotit doritoare și îndestulătoare, pentu o cină într-un asemenea moment festiv, spiritual, pentru noi și pentru copii. Nu ne-am interesat, dar probabil se organiza această cină și pe la localuri, pe familii, cunoștințe, mai ales pentru turiști. Nu eram cunoscători de limbă spaniolă și în loc să fim acolo oricum un grup izolat, privitor, am preferat să cinăm acasă, împreună și să ne colindăm între noi, acolo unde eram cazați.

Înainte însă, pe înserate, am ieșit în oraș; un brad mare, era instalat în centrul acestuia, pe un platou, încărcat de lumini și globuri de toate culorile, cu tot felul de alte podoabe specifice evenimentului, care domina și parcă reprezenta întreaga zonă. Ceva mai târziu, grupuri, grupuri de oameni, tineri mai ales, se deplasau prin oraș cu „colinzi” și vizite reciproce, umplând seara de Crăciun de cântece, de trăiri spirituale, de pace și liniște, drept omagiu de credință pentru nașterea Domnului. Se trăia aevea un fenomen religios profund, de masă, în acea seară, într-o societate spaniolă de lângă mare. Spaniolii se dovedesc de inimă și suflet în astfel de momente, pe care le trăiesc în toată plinătatea lor.

Mai mulți astfel de brazi au fost împodobiți în piețe și în alte părți ale orașului, ca și în numeroase case, așa cum mulțimea de lumini le proiecta silueta. În Maroc, arabii nu folosesc brazii de Crăciun, ei nu au această aniversare iar înălțimile cu păduri imense de cedri și brazi erau întinse și procurarea acestora nu punea probleme.

Într-o atmosferă de deplin confort, bucurie și satisfacții, ne-am colindat pe rând, apoi cu toții, petrecând o seară minunată de Crăciun, cu toate deliciile și spiritualitatea ei. Nora și noi am fost profund afectați de semnificația religioasă a evenimentului, Mitică mai ales de partea laică a lui.

În ziua de sărbătoare am ieșit din nou în oraș, ceva mai târziu și ne-am plimbat mult, peste tot, calmi și limpezi, cu greu putându-ne potoli bucuria și încântarea de tot ce vedeam. Am umblat mult pe coastă fără niciun impiediment, deoarece acolo era Spania și dincolo de apele întinse tot ea, deci ne aflăm oarecum într-o zonă interioară ei, e adevărat, mai la margine.

Am privit clădirile cu zidurile lor groase, lăsate dovadă istorică de apărare a cetății de tentațiile de cotropire ale unora, sau de luptele cu pirații timpurilor, care le-au scrijelit.

O notă specifică prezentau clădirile acestei enclave printr-o zugrăvire albă a lor, care-și reflectă măreția în apele albastre ale mării, motiv pentru care se mai numea „la Blanche”, sau „Orașul Alb”.

Atmosfera orașului se prezenta mai potolită, după o noapte de veghe în tradiții, cântece și trăiri religioase; era o mică pauză în tumultul mediului, a timpului..

Am petrecut ziua într-un mod plăcut, cu plimbări și servirea a câte ceva de ici, de colo, preparate gustoase și aperitive locale, într-un loc sau altul, toate îmbietoare, după care a urmat o altă noapte de liniște și reflexii, cu visele iarăși blocate pentru că au fost din nou trăite.

După toate acestea ne-am pregătit bagajele, am făcut o incursiune finală prin magazine, pentru a nu pleca „cu mâna goală” ( ! ) și iarăși am avut de ales, nu de căutat.

Am plecat apoi spre casă, cu o privire de regret în urmă, pentru a păstra acele atât de plăcute zile de Crăciun de la Melilla.

Gheorghe BĂRCAN
fost elev al Liceului: „Dragoș-Vodă” din Sighet, în prezent rezident în Minnesota, USA.
Minneapolis, 12.12. 2020.




Periplul didactic de 6 ani din Maroc. Secvențe (prof. Gheorghe Bărcan)

prof. Gheorghe Bărcan

Periplul didactic de 6 ani, din Maroc. Secvențe

-Diversitate-

După cum am relatat, țara străină era Marocul și urma să predăm lecții nu în arabă, ci în franceză, limbă străină și lor, dar a rămas încă a două limbă oficială acolo și după ieșirea de sub statutul de Protectorat Francez, în 2 mai 1956.

La intrarea în clasă, prima dată, s-a așternut o liniște totală, fiind cuprinși de curiozitate, liniște, pe care am întrerupt-o eu, prezentându-mă; aveam, evident, puține emoții. Le-am prezentat programa și am afirmat că sper să avem o plăcută relație, „spiritul” străin să fie exclus și le-am spus să intervină cu orice problemă, în ritmul lecției, în solicitarea unor explicații mai ample, atunci când nu vor înțelege ceva, toate fiind în scopul unei bune însușiri a materiei. Le-a plăcut introducerea făcută și au și aplaudat la sfârșit.

Era totul nou, poate și modul lor de a gândi, de a reacționa. Am observat că aveau vârste diferite, în general mai dezvoltați ca elevii de clsasa a IX-a de la noi, cu care erau în corespondență.

Tabla a început apoi să se coloreze în alb, rânduri, rânduri; am așteptat puțin și un elev a venit s-o șteargă și am continuat. Lecțiile aveau desfășurarea de cursuri, cu toate explicațiile necesare, foarte rar intervenind întrebări, intervenții și acestea provocate de mine.

A fost bine, am încheiat primele două ore fără pauză, așa cum se obișnuia, la final trecând în jurnalul clasei conținutul pe scurt a celor predate într-un registru, pe care îl purta un elev, timp în care elevii ieșeau în pauză, unde discutau, își exprimau păreri, fumau. Eu, trecând printre ei, m-am îndreptat spre sala profesorala, cu foarte mulți profesori și unde se legau alte discuții, diverse. Cei nou veniți eram mai abordați, doamnana A. Vaida, de la Năsăud, mai ales, acorda „interviuri” foarte degajată, ea stăpânind franceza foarte bine, în tot specificul ei, pregătită încă din copilărie, datorită unor situații conjuncturale. Eu am fost mai rezervat și am abordat discuțiile mai cu prudența, „matematic”.

Au urmat alte ore, zile și săptămâni, ani de zile, cu activitatea prin aceleași săli de clasă, sau altele, cu aceiași și cu alți colegi, în cei 6 ani cât am funcționat în Maroc. A fost totul foarte bine, am încheiat activitatea fără a ni se face niciun reproș, nicio observație, din partea nimănui, în toată această perioadă bucurându-ne în schimb de mult respect și aprecieri unanime. Spunând acestea, nu pun punct relatărilor pentru a pleca spre avion, ci am să refac periplul marocan pe perioade, cu activități diverse, relații și câte toate din cele petrecute într-o bogăție foarte diversificată, amestec între cunoscut și necunoscut, surprize, admirații și, din păcate, n-au fost numai din acestea.

Ce m-a impresionat foarte mult a fost prezența ambilor directori la intrare, zilnic (foarte rare excepții), când ne acordam reciproc salutul. Ei nu făceau inspecții la clasă și numai inspectorii de specialitate, marocani sau francezi.

Măriuca și-a pregătit și ea programa și lecțiile și le desfășura foarte bine, apreciativ. Avea 3 zile la liceul El Fchtali și 3 zile la liceul de fete Lalla Amina, un liceu foarte bun și aproape (7-8 minute de mers pe jos). Cele două licee unde funcționam noi, eu la Licee Moulay Ismail, se aflau aproape unul de altul și mergeam împreună la școală în cele trei zile. După aceea, din anul următor, a avut acolo întreaga catedră, pe întreaga perioadă de cooperare. Liceul Lalla Amina avea o poziție centrală splendidă: era mărginit în față de o alee bordată de mulțime de palmieri de toată frumusețea, în fața lor fiind un mare platou liber, de partea cealaltă fiind alte Instituții Publice.

Mai amintesc faptul că toate orele, la toate clasele, s-au desfășurat în condiții optime, nu am avut nicio problemă cu limba și nici de conținut. Am mai răsfoit și dicționarul, am participat la multe discuții prin oraș și oarecum ne-am familiarizat în vorbire, având și dinainte o bună pregătire, așa cum spuneam. Mi-am format un caiet mare plin cu exerciții, după culegeri celebre din limba franceză, pe care le-am completat cu cele din manualele ce au apărut. Aici pregăteam cu multă atenție lucrările scrise, cuprinzătoare, ele fiind și baza pregătirii examenului de bacalaureat. Îmi plăcea cum se desfășurau lecțiile, atmosfera din clase, relațiile cu profesorii, cu elevii, dorul mare fiind după Victor, care a rămas în țară în primul an; era mai slăbuț și ne-a fost teamă să-l ducem cu noi, fără a cunoaște condițiile de acolo.

După circa o luna de activitate, în timpul unei ore la clasa a V-a, îmi intră în clasă inspectorul, se așează în bancă și asistă la oră, în desfășurarea ei; așa se obișnuia acolo: intra la oră când sosea. Predam logică matematică, o lecție foarte bine pregătită și desfășurată, cu dezvoltare. A apreciat-o, spunând chiar foarte bine, a consultat registrul cu consemnările lecțiilor, find totul în ordine. La ieșire, un elev mi-a spus: nici nu se cunoștea că nu sunteți francez. Am avut un limbaj corect, dar accentul se observă și după ani de zile. Următoarea inspecție a fost peste 4 ani, după rezilierea contractului. A intrat spre sfârșitul orei, n-a spus nimic despre lecție, cum și bănuiam. M-a întrebat însă de ce am reziliat contractul, că lor le place cum lucrez și crede că și nouă ne place și suntem mulțumiți în Maroc. I-am explicat problema noastră limitată la 4 ani și celelalte obligații. De la mine a plecat la Măriuca, tot așa în oră, cu aceleași întrebări, răspunsuri și explicații.

Vreau să mai amintesc că aveam dreptul de a solicita și obține 10 zile libere pe trimestru, pentru probleme personale, cerute însă cu 5 zile înainte. Aveam dreptul la un concediu medical de 3 luni pe an, plătit 100% și încă 3 luni, plătit însă cu 50% din salar. Dar în realitate anul școlar nu ținea, în mod practic, mai mult de 6 luni, dacă adăugăm cele două vacanțe, el începând din luna octombrie și sfârșind în luna mai. Tabla cu anunțul absențelor erau pline de nume ale profesorilor marocani, care cam foloseau mult cele 3 luni plătite integral și rar de tot apărea câte un nume străin, de câteva zile, motivate. Eu am beneficiat de 6-8 zile de concediu, în totalul celor 6 ani (răceală!) și vreo 8 zile pentru probleme personale, majoritatea pentru a duce cunoscuții detașați la locurile lor de muncă, cu mașina, când îi și organizam cu cele necesare acolo unde erau repartizați. Străinii erau conștiincioși cu prezența la ore și realizau programa.

Au trecut cu bine cei 4 ani, în fiecare vară făceam drumul în țara, dus întors, cu mașina, drumuri europene, cu vizele necesare traseului obținute din timp, iar după 4 ani de activitate la locul nostru de muncă, am mai plecat pentru 2 ani în Maroc, Măriuca la același liceu de fete Lalla Amîna, iar eu la un liceu nou și tot mare, El Kattab, dintr-un cartier evreiesc din Medina, unde au mai rămas puțini evrei. Ne-am repatriat apoi definitiv, plecând în țară, cu satisfacția deosebită că în cei 6 ani de zile ne-am îndeplinit cu conștiinciozitate serviciul, nu ni s-a făcut nicio singură observație și la plecare am fost felicitați, pe lângă solicitările de a mai rămâne și ni s-a strâns mâna. Ne-au strâns-o și ai noștri mâna, de mai multe ori, în diverse feluri…, în ușă! Pe parcurs am să mai relatez, probabil, secvențe din acest plăcut periplu marocan.

Prof. Gheorghe BĂRCAN
detașat 6 ani în Maroc, pentru cooperare didactică

Minneapolis, 28.11.2020




Dragostea de Mamă (autor, prof. Gheorghe Bărcan)

prof. Gheorghe Bărcan

Este un cuvânt magic, simbolic și real, mai viu ca orice alt cuvânt, care oricând s-ar pronunța, s-ar auzi, ar trebui să-ți scoți pălăria și să faci o plecăciune încărcată de respect pentru această ființă, care se cheamă Mama. În această lume largă, care parcă ar fi nesfârșită, poate și din cauza sfericității Pământului, care nu are capete, toată lumea lui, puțină sau multă, are la bază acest Izvor de viață, de existență umană, în care rolul esențial, după Creator, revine mamei. Așa este și percepută oricând, oriunde și de oricine, cu toate cele necesare dezvoltării și creșterii acelui micuț, din momentul când și-a început viața, până la cei „7 ani de acasă”, cu atâtea greutăți și primejdii și, mai apoi, cu alte trebuințe. După toate aceste gânduri exprimate, trec la Mama mea, Marișca. A trecut la cele veșnice, la 84 de ani, după o grea suferință, în grija și răsplata Domnului, pentru că a fost o ființă foarte bună și cu multă credință, în rugăciune. Pe ea o preocupa mai mult viitorul nostru, al copiilor, cu profundă implicare și dragoste, pentru toți și pentu tot. Eu, având viața mai învrăjbită, aici spiritul ei matern s-a manifestat mai mult, a fost mai mult solicitat și a răspuns prompt, cu o dăruire totală.

După întreruperea de un an, de la cursul primar, dacă nu intervenea mama, decisiv, atunci aș/„să fi rămas la coasă” (Bătrâni, O. Goga). Am urmat prima clasa de gimnaziu la Liceul din Năsăud, cu limba de predare română. Eram foarte mulțumit, dar în vacanța de primăvară am plecat acasă, cu anul încheiat, fiind pericol de bombardament al internatului, plin cu elevi, situat lângă gară. M-a luat imediat tata cu el, ca pogonici, la arătură. Foarte slăbit și prins de o ploaie rece, tot transpirat, am făcut o pleurezie gravă, mama găsindu-mă leșinat jos, cu securea lângă mine, unde tăiam lemne. Tata, ocupat cu arătura, încă, a lăsat-o pe mama să mă ducă la medic, la Vișeu, pe jos, peste dealul Botoaia, făcânad cei 8 km în 10-11 ore, cu dese opriri de rău. Cum m-a vazut, medicul Dan a spus că am pleurezie, plămânul drept fiind comprimat până sus. Am repetat rețeta de două ori în 6 săptămâni, stând la pat, sub atenta îngrijire a mamei și m-am vindecat; am avut noroc mare că nu a fost de natură bacilară.

În 1945, toamna, s-a pus din nou „stop” (!) școlii mai departe. Am fugit însă de acasă, prin ploaie și noroi, la căruța ce aștepta în drum, peste voia tatălui meu, luând cu mine doar o mică valijoară din carton, cât un diplomat, cu un schimb de lenjerie de corp, îmbrăcat cu uniforma veche și rărită din anul trecut. Tot ud și murdar, nu am avut loc în căruță, ce avea un coviltir peste ea, unde le-am dat doar „bagajul”, eu rămânând pe banchetă, în ploaia ce curgea pe mine și apoi jos, stând lângă „cocișul” care avea o pelerină peste el. Caii au pornit, mai mult la trap, iar eu, trist, în parcurgerea localităților, mă gândeam că fac o aventură ce nu se va încheia bine: cine mă va primi fără nimic la școală? Acasă, mama văzând realitatea, a început să-și manifeste, cu toată furia, spiritul ei matern, de apărare a copilului: te-a ajutat și ai terminat toată arătura, a defrișat, cu fratele lui, peste 20 de ha de fânaț, un copil de 13 ani și tu refuzi să-l sprijini să-și urmeze școala, care-i place așa de mult. Acuma a plecat, poate agățat de căruță, nepregătit, nemâncat, prin ploaie și puhoaie, peste ape cu poduri rupte. Poate se va îneca și atunci vei fi mulțumit. Tata se învârtea și el ca într-o cușcă; au căutat ceva bani, mama a pregătit niște haine și el a pornit după mine. Am plecat cu circa o oră înainte și caii mergeau mult la trap, iar tata a făcut un adevărat maraton să ne ajungă, la Crucea Șieului (25 km). Fără el, ne înecam cu toții, în râul Iza sau Mara.

Pentru întoarcerea la școală, din vacanța de primăvară, tata fiind tot potrivnic continuării școlii, ne-a lăsat să mergem la tren, la Vișeu de Mijloc, peste Botoaia, și apoi pe traseul de Cale Ferată, începută în 1940 și neterminată, însoțit tot de mama. Aveam un lămpaș de noapte, o simplă lumină în întunricul ei; am intrat în Bălți cu apă multă, pe întuneric deplin. Am prins trenul (Borșa-Sighet), care pleca devreme. Mama s-a întors spre casă după ce s-a făcut ziuă, tot pe jos, prin ape, udă toată. Am încheiat cu bine anul și clasa următoare am urmat-o la fără frecvență; nu se mai putea altfel. După promovarea și a acestei clase, am fost lăsat să continui liceul, cu greutăți, gospodăria mai întremându-se puțin. A venit însă greul foarte greu.

Securitatea a descins la noi acasă în miez de noapte, în data de 01.04.1949, căutând un fugar, un inginer, ce a fost tăinuit la noi pentru refuzul de a-și schimba cultul greco catolic și criticând Decretul politic; a fost trimis prin înșelăciune, dar noi nu-l puteam trăda. Nu l-au gasit, deși a fost sub ochii lor, pentru că inginerul și-a făcut un adăpost bine mascat, peste inteligența căutătorilor. Mama le-a spus că a fost pe la noi, dar a plecat mai demult și nu mai știe unde-i; despre tata a spus că e pe deal, la făcut lemne pentru foc, în realitate el fiind plecat cu căruța la Sighet, cu Ion și alți flăcăi, pentru încorporare. Dacă știau, îl prindeau pe drum, la întoarcere spre oraș. De dimineață bună, mama a plecat cu cursa la Sighet; sărmana credea că sunt arestat și voia să le spună că eu eram atunci la școală și nu sunt vinovat, nu știam, ca să mă scape. Dar eu, cu un început de pneumonie, venit de la biserică, eram gata să intru la prima oră, dar m-am răzgândit brusc și am plecat spre autogară, pentru a mă interesa de cursa pe Iza. A doua zi, sâmbătă, voiam să plec la Săliște pentru o vacanță de 10 zile, urmând să mă tratez acasă. Securitatea avea sediul lângă Liceu și, în ieșire, trei securiști erau gata să dea buzna peste mine. Din mers, m-am uitat după ei și am văzut că au intrat la Liceu; mă gândeam, peste cine va da „norocul”. Sosind la autogară, văd coborând grăbită din mașină tocmai pe mama; speriată, surprinsă că mă vede, mă ia repede deoparte și-mi spune: au venit securiștii la noi și au căutat peste tot; dar nu l-au găsit; au mers apoi la preotul Trif (cu dânsul Mihai avea dese întâlniri spirituale, și mi-a spus, după Revoluție, că a mai fost arestat în 15 martie și a fost lăsat liber, ca momeală). Bine că nu te-au arestat, îmi spune mama, strângându-mă în brațe. Ne-am depărtat spre periferia orașului, am luat ceva mancare și am urcat în tren dincolo de gara Cămara, pentru a nu fi prinși. Ei au intrat atunci în școală să mă aresteze pe mine, mai spectaculos și n-au vrut să mă scoale din somn! Oricare din cele 3 evenimente: minciuna cu tata, plecarea mea la autogară și venirea mamei la Sighet, nu se producea, cădea tot sistemul și se lăsa cu necazuri multe și, cred și cu tragedii; parcă le-a așezat cineva cu mâna pe toate, la locul lor. Ajunși în comună, ne-am strecurat pe prunduri, a sosit și tata și am intrat în casă, fiind 3 urmăriți. Am mai lărgit adăpostul, deși nu credeam că vin curând să caute: vânatul a fugit! Noi am ieșit curând pe deal pentru curățatul fânațelor, apoi coseam într-un loc și adunam pologul în altul, toată vara. Nu prea urcau securiștii pe dealuri de teama lui Pașca și a încă 2 partizani. Protejatul și tăinuitorul nostru nu mai pleca și năravul trădării la noi fiind exclus, ne-am lăsat în voia destinului. Am făcut un adăpost de rezervă într-un șopron din curte, plin cu paie, bine căptușit. Din iarnă am rămas toți în casă, dar ei nici nu bănuiau că puteam sta într-o casă în supraveghere, așa cum și noi ne-am gândit. Ne-au declarat chiaburi (!) și ne impuneau cote mari, ce nu se puteau realiza, urmând plata lor în bani, închisoarea (3-6 luni), sau înscrierea în CAP. Mama a vândut un loc și a plătit, pentru a nu fi închisă. Am avut o recoltă bună de grâu, 8-10 saci plini, atât de necesari și mama l-a întrebat pe șeful de la batoză, Tisian, cât iau cota? De la chiaburi luăm 50%, i-a răspuns mamei. Vai, așa de mult? Așa luăm de la voi, jumătate/jumătate: noi luăm grâul și voi paiele. La protestul mamei, bruta a aruncat-o jos și i-a spus: cărați repede gunoiul de aici, iar el cu argații lui aruncând toți sacii cu grâu pe stivă. A venit mama acasă cu mâna goală, plângând, cu gândurile ei și abia am potolit-o. Ceva mai târziu, spre toamnă, Tisian (Chiș Grigore) a făcut un TBC galopant și s-a stins repede; l-au îngopat aproape de casa lui, în cimitirul de pe coastă, de la marginea comunei, de unde era, cu toate.

Timpul destinului a trecut, pentru că fratele mai mic, Daniel, făcea 9 ani; tot am amânat școala pe motiv de sănătate, dar nu se mai putea, veneau în control și se descopera întreaga minciună. Cu el la școală și Mihai acasă, era în pericol. A telefonat Florica lui Nan, din Rona de Jos, care l-a și adus la Săliște. Mama a mers cu el, pe 16 octombrie 1951 (după 3 ani, o lună și o săptămână de tăinuire și protejare la noi), pe Dealul Bocicoel, de unde a fost preluat de Nan și l-a dus acasă la părintți lui, pe drumuri și cărări de el știute. Acolo probabil a mai stat, cu același fel de adăpost, de unde a fost arestat, ori s-a predat și a executat 2-3 ani de închisoare; dar a scăpat de Pitești. Noi am astupat groapa din casă de sub lădoi și am lăsat spre omologare adăpostul de rezervă din șopron, iar în 17 octombrie, de cu noapte, am plecat cu mama la Vișeu. Eu și tata am rămas în biserica romano-caoilică din centru, iar mama s-a dus la Pop Vasile, primul președinte rațional, din Săliște și, conjunctural, în relații de prietenie cu familia noastră, să ne predea el la Securitate. Ne-a fost un avocat foarte bun, cuvântul lui având greutate. Tata a fost eliberat, cu condiția să se încrie în CAP, în plină campanie de constituire, iar mie mi s-a propus eliberarea condiționată: să-i ajut să-l prindă pe Pașca. Refuzat! Ai să-ți petreci viața prin pușcării!, mi-a răpuns ofițerul. M-am eliberat după 29 de luni, în detenție ajungând la 37 kg și cu grave afecțiuni pulmonare (TBC). Salvarea a fost legătura luată cu familia, în al 2-lea an, prin cele 3-4 pachete trimise, lunar, cu medicamente, streptomicină ș.a. și 5 kg de alimente permise. Foarte interesantă este atitudinea mamei, puțin înainte de a mă elibera. I-a spus Floricăi: mergi și cumpără-i un costum lui Ghiță, pentru că azi-mâine vine acasă. Lasă, mamă, îi cumpăr imediat, numai să vină. Fă ce-ți spun, acuma! Mi l-a luat și în două-trei zile eu le intru pe ușă! O comuniune între copil și mama lui, doar de Domnul facilitate, cu predicție. Viselor ei nu li te puteai împotrivi.

Nu numai continuarea școlii a depins de mama, dar, în mai multe situații, viața însăși a depins de ea.

M-am eliberat, am încheiat școlile întrerupte, facultăți, exmatriculări și, după mult timp așezat la catedră. La o vârstă târzie (37 de ani), m-am căsătorit cu o colegă de an, de la Facultate, Măriuca Tăut, care s-a transferat de la Liceul din Cavnic, la Liceul din Vișeu de Sus. Ne-a binecuvântat Domnul cu doi copii, pe care i-am crescut cu cinste și toată dragostea, cu o înaltă pregătire pentru viață, ei fiind acum oameni apreciați la serviciu și în societate, cu rezultate deosebite, băiatul, în Anglia, fiica în USA.

Încă un lucru important vreau să-l subliniez: în casă la părinții noștri, nu erau în vocabular cuvintele mamă-soacră și tată -socru, ci doar mama și tata. Relația între mama mea și Măriuca era cu totul specială: o iubea foarte mult și reciproc. Dacă vreodată aveam o discuție cu mici contradicții, de orice fel, mama intervenea brusc, chiar dacă aveam dreptate, spunându-mi: taci din gura și fă tu dacă nu-ți place; ea merge la școală ca și tine, dar face și mâncare, spală și calcă și câte toate. Îi spunea numai Măriuca, dragă Măriuca, sau Măriuca dragă, niciodată altfel. Uneori și provocam acestea și-mi plăcea desfășurarea lor. În fapt, ea se gândea și la mine, că Măriuca a decis să-mi mai aline greutățile îndurate, în prezența atâtor incertitudini. Ele au desființat simbolistică rea fixată, dintre noră și soacră. De cealaltă parte, mă bucuram și eu, la fel, de un tratament respectuos. Pentru mine, locul mamei de la Săliște îl lua tata de acolo, cu rezerva cuvenită. Iarna, bolnavi sau bătrâni, au stat aproape numai la noi.

Puțin înainte de a trece la cele veșnice, în răsplata Domnului, mama ne-a mai prevestit: ascultați ce vă spun, că acest regim necredincios și rău, se va desființa curând, nu-l poate îndura Dumnezeu. O mamă deosebită, Domnul să o învrednicească cu darurile Sale!

Gheorghe BĂRCAN, fost elev al Liceului „Dragoș-Vodă”, Sighet
Minneapolis, 15.11.2020




Între Așteptări și Neașteptare (autor, prof. Gheorghe Bărcan)

prof. Gheorghe Bărcan

Am sosit în Maroc, dar nu eram în excursie, ci pentru activități didactice, responsabile. După o cazare provizorie și o sumară orientare asupra „locului”, cunoscând progamul cu toate ale lui, trebuia sa ne fixăm urgent niște prorități. Aveam de efectuat activități didactice într-o țară străină și trebuia să fim la înălțime, așa cum ne și considerau.

Ne-am mutat de la hotel într-un apartament, după două săptămâni, cu încă o familie, fără copii, având câte o cameră fiecare, bucătăria și baia comune.

Ne-am decis să-mi iau repede carnetul de conducere, pe care nu-l aveam și „apoi mașina”, atunci având și timp liber. Am plătit 20 de ore de pregătire, dar, după 13 efectuate, instructorul a fost mulțumit și m-a prezentat la examen; am reușit. M-am deplasat la uzinele „Somaca” de la Casablanca, cu contractul, unde se făcea o reducere pentru cooperanți; am optat pentru un Fiat 127 cu 3 uși, bleu-ciel, mașina anului în 1974, o mașină mică, economică și frumoasă. Mi s-a livrat, la cerere, în luna mai 1975, când aveam și locuință. Având două salarii și, cu reducerea făcută, ne-am străduit și am achitat-o mai repede. Fiind mică, era și mai ieftină și excelentă la drum, cu consum foarte redus: 4,5 litri % – 5 litri /100 km.

Problema principală era școala și i-am acordat toată atenția în pregătire. Cursurile începeau practic la 01 octombrie, când căldurile se mai potoleau. Fac câteva precizări. Nu se preda la liceu geometria plană și în spațiu; sigur erau predate în clasele gimnaziale. Am să prezint într-un paragraf aparte activitatea de predare la clasă, începând cu prima lecție, unele precizări fiind deja făcute. Dar am să prezint alte multe situații mai deosebite de pe acolo, cu atâtea particularități, precum și modul de viață, obiceiuri, activități locale, excursii în spații mirifice, exotice, excepțional de frumoase, unice în felul lor, pe care le-am explorat pe întreg spațiul marocan.

Așa cum spuneam, domnul dr. Petrescu, pentru care aveam o recomandare din țară, lipsea, era în concediu și domnul dr. Relle, colegul dânsului, s-a oferit să-i țină locul, în tot ce poate. A fost în fapt medicul familiei și protectorul nostru, pentru tot stagiul din Maroc. Ne-a spus să ne spălăm mereu pe mâini, să nu atingem ochii, fiind multe afecțiuni a lor, să nu intrăm în zone aglomerate, fiind mulți bolnavi de TBC și, în zilele călduroase, să fim mai izolați, să nu facem baie în râuri, fiind frecvente cazuri de holeră. Apa de la robinet era potabilă, o puteam folosi. Noi spălam toate legumele și fructele cu hipermanganat, le spălam și apoi le foloseam. Cu domnul dr. Petrescu ne întâlneam mai rar, ocazional; odată ne-a făcut un consult radiologic. Era și artist, făcea picturi cu peisaje locale de toată frumusețea, foarte apreciate, organizând și câteva expoziții.

Relatam în articolul anterior că la început am primit un avans de salar și, până la regularizarea lui, mai primeam câte un mandat, din când în când, pe care îl ridicam de la Trezorerie.

Statul la rând. Prima dată când m-am prezentat să-i ridic, apropiindu-mă, am văzut două șiruri care așteptau; unul era lung, de bărbați, și celălalt doar cu 3-4 femei. Mă gândeam, apropiindu-mă, la care să mă așez; probabil erau mai multe ghișee, pentru pensii, pentru salarii, alocații, ajutoare sociale. Dar acestea nu justificau această separație, fermă. M-am așezat la rândul lung de așteptare, al bărbaților, pentru a nu apare dincolo ca și cel ce cară bagajele, la sibieni, când își purtau oile la pășunat. Dar numai de acolo, un bărbat ieșea și altul intra, pe partea cealaltă se părea că activitatea nu a început, că femeile făceau de pază. M-a obsrvat repede un ceauș organizator și a venit la mine, invitându-mă să merg să-mi ridic banii. M-am deplasat, crezând că nu era bine să fac altfel; acolo se vede că erau persoane obișnuite, aceleași lună de lună, cunoscute, care, în anumite zile, veneau să-și ridice drepturile mărunte. Eu, străin, printre aceștia, singular, am fost detașat de reguli. Când am ieșit, am constatat că rândul bărbaților era în rulaj continuu, iar dincolo, la femei, prima era aceeași, pe poziție și, în urmă, s-au mai adăugat vreo două. Înăuntrul băncii, la toate ghișeele erau numai bărbați. Mi-am dat seama că femeile vor începe să se miște, atunci când de la bărbați va ieși ultima persoană.

Pe acolo așa era gândirea, tradițiile, acceptul, ca și trăirile, așa erau rânduielile; bărbatul era șeful.

Atunci când a venit regularizarea, cu difernțele aferente, mi-am deschis un cont la banca „Société Générale de Banque de Meknes”, unde-mi intrau bani lunar, salariul net. Am primit un CEC și ridicam bani când doream, în baza soldului disponibil.

Doamna Spadoni, o „Icoană” a timpului. Tot mergând pe la Liceu, unde mă interesam și de locuință, odată, în februarie cred, vine la mine un profesor de arabă, marocan, și-mi spune: am auzit că este un apartament liber de închiriat, în poziție centrală, foarte bun. Un medic român (!) ce-l ocupă pleacă și rămâne liber. Deși neîncrezător, știind că existau atunci în Meknes sau apropiere de Meknes, trei medici români, dar nu le știam adresa acolo și am plecat deîndată la locul indicat. Am fost primit de o venerabilă doamnă, în vârstă, Doamna Spadoni, văduvă de ofițer francez. M-a primit foarte onorabil și avea o imagine de liniște, bunătate și sinceritate totale. Îmi spune că are un medic bulgar chiriaș (conta ?!), în apartamentul din fața celui ce-l ocupa dânsa, dar care pleacă doar peste 2-3 luni, așa cum a anunțat-o. Nu conta, mai puteam aștepta puțin, era o poziție foarte sigură, în apropierea Trezoreriei, care tot timpul era păzită de 1-2 polițiști. Am spus că suntem o familie cu doi copii mici și am dori să-l închiriem. A fost pe loc de acord să-l ocupăm, imediat ce pleacă medicul și mi-a spus și chiria: 250 de Dh/lună, plus 100 Dh/lună pentru bona care întreține curățenia. Am vrut să și plătesc prima chirie, dar mi-a spus să fiu liniștit, este al meu, odată cu plecarea chiriașului. Mi-a spus că ne vom înțelege bine și ca „vecini”. Am vizitat și medicul și mi-a spus că începând cu 01 mai, apartamentul va fi liber. Am și cumpărat frigiderul de la dânsul, foarte bun și necesar, la un preț convenabil, pe care l-am și achitat; voiam oarecum să mă „asigur”, deși aveam mare încredere în cuvântul domnei Spadoni. Apartamentul era excepțional, mai mult decât credeam: două camere spațioase, bucătărie mare, baie foarte încăpătoare, cu vană și încălzire cu gaz, o terasă spre curte și un balcon spre stradă; peste așteptări! Am mers cu atâta bucurie acasă și am spus noutatea deosebită și soției, care s-a bucurat și ea foarte mult, dar am comunicat succesul și colegului de apartament, care era încă în căutare și altora, aproape și pe stradă, crezând că și alții se vor bucura! O credință și bucurie deșartă! În timp de o săptămână, după ceea ce am văzut (aș fi dat și 500-600 de dirhami pentru el, pe lună, am vizitat-o pe doamna Spadoni și i-am dus și un buchet de flori, cu gândul de a insista să-i achit prima chirie, pentru că aveam ceva presentimente. Dar dânsa îmi spune din nou că nu e nevoie, dar vine prima cu o comunicare, care m-a îngijorat teribil, mi-a dat fiori, la început.

Îmi spune că a venit un nou pretendent pentru apartament, însoțit de o doamnă dr. oftalmolog, în sprijin, o recomandare a lui din țară (doamna doctor avea o fetiță, cu care doamna Spadoni făcea ore de pian). Nu mi-a spus dacă și doamna a intervenit în „afacere” sau doar l-a susținut prin recomandarea că este un om deosebit (și într-adevăr, avea dreptate!), dar și prezența dânsei era pentru a mă disloca de acolo, având și relații apropiate cu doamna Spadoni, știind și că apartamaentul era deja angajat. Solicitantul, colegul meu de apartament, cunoscând toate datele de la mine, face direct propunerea, considerând, probabil, orice altă înțelegere prealabilă nesemnificativă, precum în negocierile din piață, din medina, pentru alimente, usturoi, mărfuri, alte produse, în amestec bizar cu cele de conștiință umană, tot ca o marfă (!). A început demersurile cu supraevaluările și negocierile lui, pentru a elimina orice reținere, împotrivire. Doar că s-a izbit de un caracter, o cinste și demnitate rară, cu totul necunoscute în educația și trăirile lui. Cu calm și liniște, împăcare, așa cum le vedeam și din mărturisire, doamna îi răspunde avalanșei demersurilor necinstite: domnule… apatamentul nu-mi mai aparține; l-am promis; dacă veneați primul, oricare altul primea același răspuns. Îi arată apoi obrazul, cu degetul și-i spune: sunt și în vârstă, dar oricând eu am ținut în a-l respecta, pe acesta și cuvântul; nici pentru mii de dh nu-mi voi schimba promisiunea. Urmează Knock-out-ul: Peste toate, Mr.Bărcan vă este și compatriot! După toate cele încheiate, „cuplul” a ieșit din casă, din apartament, cu codițele între picioare, precum vulpițele. Înafară de murdarul comportament față de un coleg, a scos în evidență și un „nărav” urât, românesc, național. Dacă nu era această doamnă, Icoană a cinstei, se ajungea la o dispută, negocieri „de piață”, în care elementul negocierii era cinstea, sau ce ținea loc de aceasta. Mai târziu am aflat de alte comportamente asemănătoare ale „colegului”, la care nu fac referire, dar care toate împreună au conturat același „caracter”.

Gheorghe BĂRCAN, fost profesor detașat în Maroc, 6 ani
Minneapolis, 22.09.2020




O altă optică școlară, marocană (autor, prof. Gheorghe Bărcan)

prof. Gheorghe Bărcan

Pot spune că aterizarea în Maroc a fost toamna, așa cum în mod obișnuit s-ar spune. Este însă foarte greu sa delimităm anotimpurile în acel spațiu, precum la noi. Regatul Maroc se află într-o mare varietate de forme de relief, cu multe zone climaterice, după poziția lor față de Oceanul Atlantic, față de Marea Mediterană, sau față de marile înălțimi ale munților Atlas, unii purtând căciula albă și în verile fierbinți, toride. Într-o zonă ninge, în alta se face plajă la Atlantic, la o distanță de mai puțin de 200 de km (!).

Să spunem, totuși, că am sosit într-o toamnă prelungită, secetoasă, unde de foarte mult timp n-a căzut picătură de ploaie. Norii se adunau, promițător, din când în când, pe cerul azuriu și atunci răsunau rugăciunile din Minaretele Moscheielor, de unde muzeinii chemau musulmanii la rugăciune pentru Allah; dar norii se împrăștiau peste Ocean și Mare, unde-și descărcau bogăția de ape și unde nu aveau nevoie de ea.

În lunile sepetembrie și octombrie ale acelui an, 1974, au pătruns zilnic spre cer rugăciunile, dar norii n-au lăsat să cadă ploaia pe sol. Mai târziu în acel an și în următorii, timpul s-a mai răcorit, a și plouat și au apărut și câțiva fulgi de nea, care au format un strat subțire de zăpadă, spre bucuria și jocul cetățenilor, care au făcut să dispară repede, bătucită de „dansul” acestora, în șlapii lor.

După această mică stabilizare a demersurilor, am ieșit pe înserate pe străzi și bulevarde, amestecându-ne și noi în acea lume pestriță, sub multiple aspecte. Discret, făceam mici prospectări, pentru a sincroniza ceea ce știam, cu realitatea prezentă, pentru a ajunge la o acomodare lină, puțin câte puțin, în rezidența noastră de acolo.

Întreaga panoramă se prezenta ca o noutate: aglomerație, o lume zglobie, într-o continuă exprimare, „netăcută”, fără teamă, în diferite limbi și dialecte, cu o vestimentație felurită și lejeră și ea, totul exprimând o libertate neconvențională, fără o supraveghere cât de cât observată. Și totuși, în acest conglomerat de politici, ideologii, forme statale atât de diferite și adunate la un loc, aceasta se făcea în mod discret, ca de după o perdea, pe nesimțite, pe nevăzute, așa cum voi mai relata, probabil. Era și firesc, pentru a realiza o protecție statală, cu respectarea condițiilor de cooperare ferme: instrucție și numai instrucție și nicio activitate sub influența politică. Deși străin total acolo, mă simțeam ca după o descătușare, într-un comportament uman firesc, de liniște și așteptare. Am trăit într-o vitregie și condiții de răutate umană draconice și nu mă speria personal absolut nimic, dar teama și grija erau majore pentru cei ce mă însoțeau și pentru care eram responsabil, fiind preocuparea de bază, dar care se anunța însă liniștitoare.

Bacalaureatul era în desfășurare și după mai multe plimbări pe la școală, într-o sală profesorală imensă, mi s-a comunicat repartizarea claselor: două clase de a V-a (cu câte 4 ore/săptămână), două clase de a VI-a (cu câte 5 ore/săptămână) și o clasă de a VII-a umană (cu două ore/săptămână), deci 20 de ore/săptămână. Mi s-a înmânat și programa școlară, după cea franceză, destul de în detaliu, orarul școlii și locația claselor. Liceul era structurat pe cele 3 clase, cele numite, clasele V-VII.

Am avut o convocare a profesorilor de matematică, o mulțime, liceul fiind unul din cele mai mari din Maroc. A fos o masă rotundă, fără un program anume, procedurile și metodologia fiind cunoscute. Responsabilul acestor întâlniri (trimestriale!) era un profesor francez cu vechime, fără remunerație. Pentru că eram câțiva noi veniți (domna Vaida, eu și mi se pare încă vreo două persoane), ne-a prezentat în linii mari ce trebuia știut, de la început. A fost o întrunire deosebit de plăcută, deschisă, care a durat în jur de o oră, unde s-au exprimat păreri, propuneri, masa fiind încărcată cu prăjituri excelente și sucuri, în mulțime de varietăți.

Înainte de a aminti aceste metodologii (sunt destul de multe, cu totul diferite precum la noi), am să fac o scurtă desprindere de subiect. Am întâlnit în Meknes un fost coleg de an de la Cluj, Moisecu Adam, din prima parte a studiilor, care a fost transferat la Meknes, împreună cu soția, tot de matematică, cu un copil excepțional, Răzvan, elev la Liceul „Paul-Valery”, de la Misiunea Franceză. El a fost cuprins în primul grup de 4-5 profesori trimiși, experimental, cu contract în străinătate, după care au urmat multe mii, care au adus țării o cantitate imensă de valută. Ne-au invitat pe la ei, având condiții de locuit foarte confortabile, cu toate cele necesare, ei fiind deja după 4 ani de cooperare, în condițiile de până atunci extrem de favorabile lor. Ce ne-au spus ei, mai în detaliu și cu ce ni s-a comunicat la liceu, am să le rezum aici. Dacă o să-mi scape ceva, le voi reaminti la timpul potrivit.

* Nu se făceau planificări anuale, trimestriale, zilnice, planuri de lecții.

* Nu se țineau consfătuiri, cercuri pedagogice, consilii profesorale, ore de dirigenție, lecții deschise.

* Trimestrial, se făcea o întrunire pe catedre, în care se dicutau și analizau diferite aspecte legate de acest obiect. Probabil să se fi mai convocat vreuna, dacă se impunea, dar nu-mi amintesc; activitatea se desfășura în firescul ei.

* Trebuia să realizezi obligatoriu programa dată, ordinea capitolelor fiind la decizia profesorului, cu respectarea independenței lor și a continuității expunerii.

* Nu erau manuale școlare și erai liber să-ți alegi cursurile după care să predai materia, să realizezi programa. Din anul al II-lea au apărut aceste manuale, dar erau facultative.

* Notarea elevilor se făcea numai pe baza lucrărilor scrise; examinarea orală era exclusă. În funcție de numărul de ore, se dădeau lucrări scrise, individuale, nesupravegheate strict, care erau corectate și apoi se analizau cu elevii în clasă; nu erau notate, ci doar o pregătire a celorlalte. Urmau lucrări scrise de două ore, supravegheate, 3-4, după numărul de ore, corectate și notate într-un carnețel. Notele erau de la 0 la 20.

* În orarul școlar se căuta evitarea ferestrelor la profesori, nu la elevi; cursurile se încheiau la orele 12 fix și se reluau la 14, unele; duminica fiind singura zi liberă. Porțile se deschideau după fiecare oră, pentru ca elevii liberi să poată ieși afară și erau în jur destule cafenele, cofetării, unde puteau și fuma; fumatul nu era o problemă a școlii.

* Nu se făceau meditații, erau excluse.

* La sfârșitul trimestrului, se întruneau toți profesorii ce au predat la aceeași clasă și treceau mediile într-un registru școlar în 3 exemplare: unul se trimitea părinților, unul (paremi-se) se dădea elevului și altul îl însoțea la examanul de Bac. Media se făcea adunând punctele de la lucrările date și se împărțea suma la numărul lor; deci, cel ce absenta de la o lucrare (nemotivat, anunțat și aprobat) avea nota 0. Pe lângă medii, se treceau la fiecare elev mențiuni ce-l caracterizau, precum: silitor, în proges, delăsător, turbulent, leneș, respectuos, felicitări, tablou de onoare ș.a. Acestea contau foarte mult în promovabilitate și, mai ales, la Bac. Mediile erau ponderate, funcție de numărul de ore pe obiecte.

* La sfârșit de an, elevul era declarat promovat sau repetent; nu erau corigențe și nu se putea tripla o clasă. În acest caz, elevul era exclus de la învățământul de stat și putea continua la cel privat, cu taxe mari, dacă le putea suporta. În fapt, era o corigențăț rezolvată pe loc, prin repetenție, eventual. Dacă cel puțin unul dintre profesori nu dorea unul sau mai mulți elevi în clasa următoare, se făceau 2-3 tururi de discuții, cu toți profesorii clasei și dacă cel cu propunerea nu ceda, decizia lui era suverană: repetenția acuma, după 6 luni de activitate și nu după încă o lună de vacanță!

* Directorii erau doar cu rol administrativ, astfel pregătiți, chiar dacă erau și profesori și nu făceau inspecții la clasa, rol ce revenea exclusiv inspectorilor de specialitate; cred că era bine.

* Nu se făceau acele dări de seamă de sfârșit de trimestre sau de an, cu toate pomelnicile și premiile lor.

* Lecțiile trebuiau predate foarte ordonat și sistematic, pentru că transcrierea lor în caiete era aproape unica sursă de pregătire a elevilor, pentru bacalaureat și altele, cărțile fiind foarte scumpe, inaccesibile multora și pentru toți era greu să înțeleagă și să-și extragă din acestea ce li se cerea în programa școlară.

* Bacalaureatul se organiza cu mulșă grijă, cu probleme dificile propuse, cu o supraveghere severă. Elevii primeau direct pe file materialul pentru soluționare, cu numele acoperit, lipit bine și sigilat, alături cu un număr, un singur elev în bancă („distanțare”) și 3 profesori suparaveghetori, 2 fiind tot timpul prezenți. Profesorii erau de regulă și la supraveghere și la corectare, la ambele faze. Un grup de profesori, pe obiecte, primea pentru corectare în jur de 120 de lucrări de la aceiași elevi (cam de la 4 clase), din nu se știe ce oraș provenite și, după corectare, erau convocați în același loc, bine organizat, unde o echipă consemna rezultatele. Se deschideau lucrările, se asocia numele cu numărul de alături și se evidențiau notele. Era un barem fixat; din câte îmi amintesc, cei cu un număr de puncte sub 300 (în general majoritar),erau respinși și la fel cei ce aveau la o lucrare nota zero (0 puncte); cei cu numărul de puncte peste 320, erau admiși (nu atât de mulți). Au rămas cei cu un număr de puncte între 300 și 320, care se discutau (erau destui). Aici se deschideau registrele școlare și se căutau aprecierile, din timpul anilor, la lucrările cu notele mai mici; dacă erau bune, elevul promova, altfel pierdea Bacul. Se considera și aici munca profesorului și nu rezultatul unei lucrări, chiar de trei ore, care putea exprima o deformare a cunoștințelor. Accentul era tot autoritatea profesorului, în cei 3 ani. De aceea, un elev putea promova examenul cu 301 puncte și-l putea pica cu 319 puncte! Cei cu examen de Bac puteau intra la Facultate, fără examen, în Maroc și în exterior cu taxe, poate și cu burse. În general, procentajul de reușiți era între 25%-30% , uneori și cu excepții mari, cum ar fi 7% sau 70%, la unele clase.

Gheorghe BĂRCAN, fost profesor detașat în Maroc, 6 ani
Minneapolis, 08.09.2020




PoetikS – Antonia Luiza Dubovici

Antonia Luiza Dubovici

Iarna pe care n-am mai atins-o

Era cald ca o dragoste de septembrie.
Strugurii se sfârșeau la capătul unei lumi unde oamenii treceau zilnic cu fețele acoperite. Dumnezeu locuia aproape precum cerul ce plânge în șoaptă. Numai să credem că rostul nostru nu este să ne frângem inimile, nici să ne temem când întunericul ne va strânge ori când umbrele cad ca niște răni vechi, curățind drumul dinlăuntru. Sunt slabă și oasele-mi dezvelesc dimineața când singurătatea îmi zâmbește obraznic.

Câteodată în pieptul meu aud cum bate inima unui înger, poate această ascultare mă ține vie, să nu mă frâng, doar îmi cunosc patimile în lumina ce-mi pătează fereastra.
O agățare vie a pleoapelor bâjbâind în zăpadă ca într-o îndrăgosteală oarbă.
Îmi întinzi inima, să-mi arăți cum este de fapt dragostea în carantină. Un acoperiș bizar peste suflete înecate ce lasă ploaia să cadă-n voie.
Din cealaltă cameră, bunica din fotografie împletește fluturi
iar eu o privesc dând la o parte perdeaua din ochii ei.

Când iubești e ca atunci când ții cartea deschisă și cuvintele topesc în sufletul tău
zăpezile din iernile din totdeauna.

Antonia Luiza DUBOVICI

sursă foto: 1.bp.blogspot.com