Domnul învățător Iuga Gheorghe, Olu (autor, prof. Gheorghe Bărcan)

prof. Gheorghe Bărcan

Îmbrăcat frumos, cu haine și opinci noi, cu gatii și cămașă din pânză de in și cânepă, albite și «bilițe », cu ghiozdanul în spate, cu mama de mână, am plecat la Școala din Buleni, o școală cu două săli de clasă și o cancelarie, pentru clasele I-IV, cu două clase dimineața și două după masa. Aceasta era școala, nu departe de casa noastră. Avea și o curte frumoasa, acoperitoare.

După mica festivitate de început de an, cu toți elevii și învățătorii celor 4 clase prezenți, cu flori și scurte cuvântări, se anunță programul, pe clase, după care elevii claselor de dimineață intră cu învățătorii lor înăuntru, ceilalți elevi cu însoțitorii lor plecând spre case. Școala, instrucția și educația, au început!

Marea majoritate a elevilor rămâneau în mediul de la țară; deci instrucția și educația lor trebuia să fie folositoare acelui mediu de viață, iar școlile pedagogice aveau programa adaptată acestor prevederi. Un învățător știa să cânte la vioară, să planteze și altoiască arbori fructiferi, multe alte activități din grădină prezente în mediul rural ș.a.

La clasa I am fost repartizat domnului învățător Iuga Gheorghe, a Olului, care de la început s-a manifestat cu o severitate excesivă pentru fragilitatea noastră de micuți, scăpați din mâna mamei, în ce privește ordinea, curățenia, punctualitata, disciplina, evident și învățătura, mai ales. Avea o ținută impecabilă, sub toate aspectele și-ți puteai fixa ceasul, pe care nu-l aveam, după cum venea și pleca domnul de la școală; era cu o multiplă pregătire, în multe domenii. Cânta la acordeon, la vioară, repara ceasuri, acordeoane, era frizerul dascălilor și a altor personalități din comună, era croitorul de lux al doamnelor, confecționa stilouri deosebit de bune și rezistente, folosind doar carapacele, tuburile unor stilouri stricate, cu care puteai scrie pe mai multe pagini cu indigo, având ca «peniță» un vârf rotunjit de ac de seringă, ne desena în creion, și privindu-ne, duceam acasă imaginea ce ne-o vedeam și în oglindă; se pricepea la tâmplărie, dulgherie ș. a. El și-a construit singur casa, mai târziu, cu toate ale ei. Cum s-ar spune, un om multiplu și nu cum l-a denigrat unul (tot dascăl, făcut cumva pe scurtătură) în ideologia nefastă a timpurilor ce a tăbărât peste noi. Ce mai inginer era, dacă era!

Eu eram o fire extrem de timidă și nu se asocia prea bine cu severitatea domnului învățător. Am pornit cu greu scrisul, mai cu certare și am dus-o așa cam tot anul, cu o teamă instalată. Spre sfârșit de an, la o «scriere frumoasă», văzând că nu mă prea descurc «frumos», a luat stiloul dânsului și mi l-a pus în mână, apoi mi-a purtat dânsul mâna cu a lui, pe o jumătate de pagină și mai departe am mâzgălit-o eu. Eram doar nepotul directorului, Iuga Gheorghe a Birăiței (bunicul după mama a fost primar (birău) până a plecat pe front, de unde nu s-a mai întors, cum am mai amintit) și se gândea să mă scoată la liman. Mi-a notat scierea frumoasa cu 5/10, probabil pentru partea dânsului de scriere. Odată ne-a povestit ceva și la urmă ne-a spus să desenăm fiecare ce vrem din acea poveste. Eu am desenat un urs prin pădurea de brad despre care se vorbea; mi-a notat-o cu 10 și a arătat-o clasei. Am suflat și eu mai ușurat, mi-am ridicat capul puțin mai sus. Tot timpul mi-a plăcut foarte mult desenul în școală și adunam laude; nu i-am dat însă cursivitate, din multe împrejurări, de toate… și cred că am pierdut mult.

La citire eram foarte bun. Așa cum era la noi învățarea scrisului și a cititului, literă cu literă, apoi cuvântul și nu prin metoda globală, direct, ca în alte părți, ci prin litere, pe rând, apoi cuvintele. De exemplu: a, A; m, M, apoi mama, Mama. Tot așa cu tata, mere, cucul… și celelalte, până se citea și scria tot alfabetul, la sfârșit de manual. Dar, cum am mai spus altă dată, eu am observat că am memorie foarte bună. Astfel, din mers, eu și memoram toate paginile. La sfârșitul abecedarului am spus la careva de-a casei să mă urmărească din abecedar, pagină cu pagină, pe litere, pe cuvinte și pe texte, scrise mai spre sfârșit și le-am reprodus cu totul, fără greșeli. Am încheiat totuși anul cu bine, printre elevii buni din clasă.

Domnul învățător a plecat în România, refugiat, o parte din Transilvania intrând sub ocupație maghiară. De acolo a plecat pe front, a căzut prizonier și a revenit în localitate după 1946, mult schimbat, în suferință ce a îndurat-o prin stepele înghețate rusești, siberiene. Nu putea suporta mersul cu trenul sau în aglomerație pe autobus și, când trebuia să meargă la Vișeu, la raion, mergea peste deal, pe jos, cca 8 km. Tatăl soției a fost asistent medical calificat și făcea pe medicul, în cazuri mai ușoare. Erau în stare buna, l-au făcut chiabur și i-au luat aproape tot. Avea o casă foarte mare, cea mai mare din localitate, cu o curte extinsă, numită «Curtea Medicului», pe care CAP-ul a făcut-o sediu.

Învățătorul avea trei copii la școală, soția nu avea serviciu, deși avea 3 ani de «învățământ rural», fără a-l încheia, prin venirea ungurilor. Atunci învățătorul mai efectua diferite munci, cu mică remunerație, benevolă, pentru a rezista. Era totuși personajul cel mai creativ din comună, cel mai folosit și de autoritățile locale, pentru diferite scrieri, lozinci. Picta pe sticlă, pe hârtie, și-a confecționat două sisteme de litere, mari și mici, din nu știu ce material, în toate manifestând ingeniozitate, dar, în schimb, a fost persecutat și de oficialități și de conducerea școlii, pentru nu știu ce crez politic avut, ce nu-l manifesta, contra ideologiei vremii. Mi-am reîntâlnit primul învățător din viață, după mulți ani și peripeții, la școală, dânsul învățător cu activitățile amintite, pentru care aveam și îi purtam un mare respect, iar eu profesor suplinitor, tolerat câtva timp, cu cea mă joasă salarizare, III/1, desi eram calificat pentru ciclul doi. Erau echitățile și dreptățile sociale ale vremilor de atunci.

Gheorghe BĂRCAN, fost elev al Liceului „Dragoș-Vodă”, Sighet
Minneapolis, USA, 06.09.2021

Sursă foto: http://www.graiul.ro/




Mesaj de suflet destinat echipei de redacție a site-ului „Salut, Sighet!” și colaboratorilor acestuia (autor, prof. Gheorghe Bărcan)

Pentru mine Amurgul vieții ca și Zorile s-au repetat mult, dar multul lor este relativ față de „timpul din Lumea lui”.

Am ajuns la o vârstă „bogată”, peste toate așteptările și, prin câte locuri m-au purtat pașii, am avut o copilărie fericită, pot spune, singura din etapele vieții cu această trăire. Peste celelalte s-au suprapus, într-un fel sau altul, mai devreme și mai tărziu, de prea multe ori, suferințe nedrepte de neimaginat, în afara voinței mele, care am fost obligat să le suport, în forță. Cu toată străduința mea cinstită, corectă, onestă și demnă, de a le face fericite aceste etape de viață, pentru mine și pentru cei din jur, nu s-a putut, în conjuncturile vremilor, am fost împiedicat de acestea. Am ieșit din strânsoarea celulelor și din țarcurile muncilor forțate aproape un schelet și, încetul cu încetul mi-am format o pregătire solidă, cu un efort deosebit, cu multe întreruperi, șicane. De la spațiile înguste, care aproape te striveau, am ajuns să survolez spații largi, Mări și Oceane, lumea largă, într-o familie unită, acuma în alte conjuncturi, purtând însă mereu cu mine suferința și ticăloșia ce mi-au străpuns organismul și au rămas în profunzimea lui, de peste 30 de ani.

Am sprijinit copiii, în cea mai fermă preocupare, pentru a-și realiza o pregătire solidă și au realizat-o. Aveau însă salariile așa de mici, că noi le plăteam chiria și altele, din pensie. Amândoi vorbesc fluent limbile franceză și engleză. Dar a venit în țară o echipă de francezi, care recrutau informaticieni. După interviu, la o lună, era cu contract de muncă în Paris, cu o remunerație conformă și, acum, ne ajută el pe noi. În scurt timp, conducea o echipă de mai mulți informaticieni și a realizat mai multe studii în domeniu, fiind în relații de srviciu și cu specialiști din SUA. Franța era mai aproape și mai convenabilă familial. În scurt timp, a dus-o și pe sora lui acolo și funcționa ca secretară la un barou de avocați. Au plecat din lipsuri, greu de suportat, nu de „buieci”, când România nu intrase încă în U.E.

Revoluția noastră, cea din „Răsărit”,
Sperăm că multul „bine” l-a adus.
Dar cât de mult aceasta ne-a dezamăgit,
„Obligându-ne” să trecem spre „Apus”.

Baronii politici de ieri, deveneau baronii economici da azi, aceiași, nesătui în a-și face doldora buzunarele, cu o lăcomie sălbatică.

Îi vizitam de sărbători, iarna sau vara, atunci când aveam o stabilitate cardiacă. În țară nu voiau să mă opereze, fiind prea în vârstă și eram un pacient obișnuit al secțiilor de urgență cardiologică din Borșa, Baia Mare, Cluj-Napoca. Ne-am și cumpărat un apartament și ne-am mutat la Cluj, mai aproape de un centru cardiologic puternic. Am fost de două ori la terapie intensivă, de 1o și respectiv 6 zile. După intrarea în UE, am lut „Certificat Internațional” de asigurare și stăteam mai mult la copii, iarna și vara. „Vizitam” Parisul! Ne-am pregătit locul de veci la un cimitir din Cluj, iar pe placajul din marmură neagră, de pe cruce, ne-am trecut numele, prenumele și data nașterii, urmând ca, la vremea potrivita, să completăm și restul. O să-l facem cadou cuiva, noi nu cred să mai putem ajunge pe acolo, cu neputințele noastre; am fi și singuri. Câte traume produce lăcomia administrației țării, politica, hoția!

Tot în Franța am făcut cele două operații pe cord, în 2007 și 2010, de 4 ore fiecare, în afara timpului de scanare, la fel de lung, de către un chirurg român, Dr. Marius Andronache, unul din cei mai solicitați în Franța pentru ablații cardiace. Deși a dat concurs și a reușit la Cluj, locul nu l-a putut ocupa, pentru că rămânea în rezerva pentru o „beizadea”. De atunci, inima s-a calmat și doar din acest an au început aritmiile, cu vârsta, dar cu schimbarea medicației, se pare că s-au mai stabilizat.

După câțiva ani, Rodica a plecat în USA prin căsătorie și ne-a obținut dreptul de vizită, dar nu puteam rămâne odată mai mult de 6 luni. Cum în timp puteau apare probleme medicale, extrem de scumpe, de neachitat, ne-a obținut rezidența și, cu aceasta, avem dreptul de asigurări sociale. Plătim lunar doar o sumă mică, după pensia noastră. Ea a fost angajată în State într-un foarte bun srviciu, în domeniul financiar, cu o largă rețea în toată America.

După puțin timp, a plecat și Victor în Anglia, prin căsătorie cu o doctoriță din Iași, care lucra acolo, cu pregătirea lui găsindu-și imediat un loc bun de muncă. Acuma au ambii și cetățenie amaricană, respectiv engleza și sunt stabiliți acolo. Și-au cumpărat fiecare casă, cu plata în rate, costul chiriei fiind precum ratele, dar sunt alte condiții, libertăți și, în final, rămâi proprietar. În fiecare vară mergeam în țară, pentru 2 luni, făcând întrerupere cam 10 zile la Londra, la dus și la întors, unde eram într-o bucurie nespusă, în jocul nostru cu cele două nepoțele, două minuni de fetițe. După Brexit, eram doar în trecere, asistența socială fiind pentru noi suspendată acolo. Ultimii 10 ani i-am petrecut la fiica noastră, Ana Rodica. Suntem cu ea și cu nepoțelul nostru, Samuel, clasa VIII-a deja, foarte capabil și cu o voce deosebită. Ea ne îngrijește forte bine și o mai ajutăm și noi cât putem.

De 3 ani n-am mai fost în țară; aveam biletele de drum, dar eu am căzut și mi-am fisurat rău mâna dreaptă, trebuind să anulăm plecarea; a apărut apoi pandemia. Sperăm ca la vară, daca sănătatea ne va permite, să mai mergem o dată în România, prin unele locuri dorite.

Începând din martie 2018, am început să scriu pe calculator, amintiri de viață, neavând ce face, pentru a-mi mai activa memoria, fără a o lăsa să se degradeze prea mult. Am trimis un articol la „Salut, Sighet!”, condus de doamna Oanța Brîndușa, profesoară de limbi clasice, la CNDV, Sighet. Articolul a fost foarte bine primit cu mulțime de vizualizări și comentarii. Doamna prof. Brîndușa m-a încurajat să mai scriu, să trimit articole. Am fost trecuți cu soția la Corespondenți Diaspora și, în trecerea timpului de peste 3 ani, am trimis și mi s-au publicat peste 6o de articole, mai multe comentarii și alte publicații pe Facebook-ul nostru și pe al „Salut, Sighet!”. Îmi pare bine că la această vârstă am discernământ, că memoria s-a schimbat foarte puțin și pot construi fraze care, prin calitatea lor, permit trecerea spre conținut, mai mult memorialistic, scopul articolului. La vârsta aceasta se poate că „Amurgul” sau „Zorile, la un moment dat, oricând, să nu mai apară și atunci cred că este necesar, cu un minim simț de bunăcuviință să spun câteva cuvinte despre această activitate.

Aduc mulțumiri și mult respect întregii echipei de redacție a siteul-ui „Salut, Sighet!”, care, fiecare în parte și toți împreună au făcut să apară această mulțime de materiale, de o calitate sau alta, care, în mulțimea lor, mi-au adus nespus de mari și multe bucurii, chiar și prin faptul că m-au făcut să manifest prezență și nu o absență prezentă, în această secvență de viață. În același timp, îmi cer scuze, dacă, uneori, cu totul involuntar, am produs disconfort, de un fel sau altul cuiva. Le urez multă sănătate tuturor, cu bucurii și multe succese în viitor, pentru toți și pentru cei dragi lor.

O mulțumire aparte aduc doamnei profesoarte Oanță Brîndușa, cu care am avut o densă cooperare, dumneaei fiindu-mi îndrumătorul și protectorul meu în acest demers, dânsei datorându-se întreaga mea evoluție. Dar, așa cum se întâmplă în general, uneori, protectorul poate avea și reproșuri sau disconfort pentru aceasta. La început se exprima că-i pare bine că m-a „descoperit”. Dânsa are un program deosebit de încărcat, cu o vastă rețea în toate domeniile, social, cultural, artistic, administrativ, economic, didactic…  și eu am deranjat-o mult cu anumite corecturi și cu multe alte detalii și oricare au fost acestea, le-a soluționat. Nu știu dacă pe parcurs sau în prezent, mai păstrează această apreciere pentru mine, dar mi-ar părea bine să nu fi devenit regret. În comunicările avute, am găsit numai bunavoință în a mă ajuta și sprijini mereu, în articole și comentarii, orice prezență fiind însoțită de mult respect, deși se pot face repeziri mascate și prin astfel de comunicări. Dar au fost exprimări în toate, totdeauna, sub forma unei prietenii respectuoase de la început, cu care dânsa ne-a onorat. Foarte greu s-ar putea realiza o recunoștință potrivită pentru toate acestea și mai mulți cred că ar trebui să spună același lucru. Dar o asigur de păstarea unui profund respect și a unei înalte prețuiri, prietenii, chiar în situația când s-ar produce anumite manifestări ce nu mi-ar plăcea. Agreabilă prezență a fost și fiica dânsei, frumoasa și inteligenta masterandă Sebastiana Joicaliuc, din ale cărei poezii am avut și inspirația de nuanțări de articole. A fost tot timpul între noi un respect, apreciere și prețuire depline. Le doresc, din inimă și suflet, cu mult drag, multă sănătate, cu bucurii, împliniri și numai succese, împreună cu toți cei dragi!
O persoană de baza în acest colectiv este și domnul inginer Ion Mariș, care prospectează nevoile Sighetului în diverse domenii și, din când în când, intervine cu câte un articol de mare întindere, cu mii de vizualizări și largi dezbateri. Am avut și câteva contacte directe cu dânsul (on-line).

Am mai avut câteva corespondențe pe articole și comentarii cu doamna profesoară Luminița-Erika Colopelnic, desfășurate cu mult respect, aprecieri și eleganță.

Mi-au produs însă o bucurie enormă felul în care au fost primite articolele, cu mulțime de vizualizări și, mai ales, marea mulțime de comentări, deosebit de frumoase, atât pe articole cât și la „scrisurile” pe facebook. Am comentat și discutat cu mulți elevi sigheteni articole și comentarii, deosebit de frumos și am evidențiat totdeauna succesele lor remarcabile.

L-am citit pe părintele Marius Vișovan, cu multă plăcere și respect și am avut parte de comentarii ale dânsului, deosebit de plăcute, apreciative, uneori în formă mai concisă, simbolică.

Se detașează aici, la comentarii, Domnul Sergiu Ovidiu Luscalov, cu o largă distribuție pe mulțime de articole, cred, cel mai amplu comentator. Le analizează în profunzime, cu detalii, pe tematica lor, într-o foarte corectă interpretare și semnificație. Sunt rare și articolele mele (câteva) care să nu le fi comentat și din lecturarea lor, se vedea că înțelege perfect fenomenul memorialistic al acelor vremi. Toate manifestă o formă detaliată, într-o logică corectă, cu multe aprecieri în trăirea și indurarea lor.

O mulțime din foștii mei elevi au făcut comentarii superbe la mai multe articole, ei necunoscând, ca elevi, situațiile dramatice prin care am trecut. Așa a fost prof. Bălin Petru, matematician, Chiș Gheorghe, inginer industria textilă, Chiș Dumitru, profesor de matematică ș.a., și multe eleve, cu nume schimbate prin căsătorie și mulți necunoscuți. Felul cinstit și plin de revoltă în care au interpretat cumplita și masiva detenție comunistă, sălbăticia ei, aprecierile solidare în îndurarea acestora, în toată silnicia lor, m-au emoționat profund.

Mi-a produs o enormă bucurie și satisfacție comentariul scriitoarei Antonia Luiza Dubovici, la articolul „La Răscruce de Drumuri” (04.02.2021) și altele, în care, pe lângă elogiul adus victimilor acelor cumplite barbarii, arăta și că înțelege acele cumplite fenomene memorialistice. Scrie: „Vă citesc de fiecare dată cu un deosebit interes. Povestea vieții dvs. este subiect de carte și film. Vă mulțumesc din suflet pentru aceste împărtășiri, le prețuiesc din adâncul inimii. De asemenea, sunt plină de gratitudine pentru fiecare tânăr care a luptat pentru o Românie mai bună și s-a sacrificat până la sânge, cu lacrimi, cu timp, cu viață. Dumnezeu să vă răsplătească pentru fiecare gest de bunătate și pentru deciziile nobile și demne pe care le-ați luat, de-a lungul vieții dvs. Dumnezeu să vă dăruiască multă sănătate și bucurii, alături de cei dragi!„.

Îi doresc, din inima și suflet, cu tot dragul, multă sănătate, cu bucurii, împliniri și numai succese, alaturi de familia dumneaei, dragă și scumpă.

Doresc la toți participanții la activitățile amintite, sub orice formă, de orice fel și oricum primite, multă sănătate, cu bucurii și numai succese, împreună cu cei dragi. Scuze pentru unele nominalizări omise, fiind totuși cuprinse în respectul și urările apreciative generale, făcute cu tot dragul, din toată înmă.

Cu tot respectul și prețuirea, cu urări de multă sănătate, cu bucurii și numai succese, împreună cu cei dragi. Mă închin nobleței manifestate în toate relațiile avute cu toți, în aceste activități.

Gheorghe BĂRCAN




Ilegalități „legalizate” (autor, prof. Gheorghe Bărcan)

prof. Gheorghe Bărcan

După scăparea cu viață din cumplitele temnițe ale vremilor, aveam un tonus moral și un optimism extraordinar, în toate fibrele ființei mele, dar și în cele moral-spirituale, pentru că am ieșit învingător total, având dreptul să îmbrac „hainele de sărbătoare” cele mai frumoase, spre invidia torționarilor și bucuria celor ce purtau încă cinstea printre oameni. Aveam ambele mâini pline de victorii, din anchetele diabolice și chinurile muncilor de exterminare, torționarii având doar o mână plină de mostrele chinurilor criminale ce mi le-au aplicat, pentru a mă suprima, refuzând solicitarea lor de colaborator și a lipsit puțin pentru a reuși. Cealaltă mână le era goală și seacă, așa cum a rămas mereu și în continuare, celelate tentative de racolare având același rezultat și în libertatea ce mi-au chinuit-o, în alte forme. Era ca și cum această formație, a răului mare, Securitatea, n-a mai existat pentru mine. Dar în mâinile mele stăteau persoane tăinuite și protejate de suferințe grele și altele cu viața salvată, cu grele sacrificii. Ce bucurie mai mare poți avea și care cu nimic nu se poate compara/cumpăra!

Cine poate gândi alfel, în aceste situații faptic trăite și în cine știe ce fel de „altfel” înțelese și interpretate, este o ființă de așa comportament și micime sufletească, încât ar fi de neînregistrat, pe orice „cântar” de demnitate umană, oricât de sensibil ar fi el. Nu puteai fi lipsit de toate drepturile, pe viață, cum au gândit zeloșii comuniști multă vreme, pentru că erau și presiuni externe care-i obligau, prin semnarea unor acorduri, să respecte anumite drepturi universale, fundamentale. Dar unii, chiar victime ale acelor represiuni, au rămas cu sechelele acelor năravuri, „insinuând” compromisuri, daca pregătirea profesionala îți dădea permisiunea să beneficiezi de unele drepturi și să le și exerciți. Erau „suspiciuni” și cum puteam fi profesor la liceu, în învățământ, predând matematicile!

Această stare deosebită, mi-a dat un astfel de avant, de neoprit, încât în acel an, 1954, am realizat, după eliberare, o activitate de extremă densitate, peste orice optimism. După puțină reîntremare, am promovat cele două clase de liceu rămase, cu examen de maturitate. Am reușit și la examenul de admitere, la Facultatea de Matematică-Fizică, UBB-Cluj, toate trecându-le în mod onorabil. La întâi octombrie, același an 1954, eram student, înlocuind draconica persecuție din înghesuiala și strânsoarea celulelor și a gardurilor de sârmă ghimpată, în benzi multiple (!?), pline de chinuri, cu săli de curs și amfiteatre superbe, audiind cursuri de o frumusețe și competență captivante, într-o atmosferă de respect uman. „Iadul” și „Raiul”. Nici nu știu cum au încăput toate acestea într-un singur an! Dar, cu ajutorul Domnului, de multe ori și prin multe poți trece. Armata, teama mea, am efectuat-o în cadrul Facultății, în 2 ani.

Eram unul din cei mai buni studenți din an, ajungând să închei și prima sesiune din anul IV, ultimul an de studii, când s-a produs un Stop dureros, ilegal și ticălos.

Am început anul III, când s-a produs revoluția din Ungaria, în octombrie 1956, împotriva regimului și a dominației sovietice. Au fost acțiuni de solidarite cu aceasta și în România și, evident și la Cluj, cu întruniri și manifestări. Ea a fost destul de repede înăbușită, mulți gasindu-și sfârșitul sub tancurile sovietice, sau fugind peste granițe, „ciungiți”, câți și cum au putut să scape.

Pe mine m-au prins aceste evenimente în anul III, pe care l-am trăit cu multă neliniște, tot anul, legat de acele evenimente, asteptându-mă să fiu oricând luat de securitate și interogat, cu situația mea de fost întemnițat. Mult timp s-au făcut numeroase arestări, cu bătăi și rețineri, sau alții eliberați, unii poate cu angajamente de colaboratori. Un coleg de facultate a fost luat de la Cămin și n-a mai venit; mai tărziu se spunea că ar fi murit și doar securitatea știa cum. Chiar așa, cu griji zilnice, anul III a trecut, cu promovare lejeră. Totuși, privind Foaia Matricolă, neliniștea se vede concretizată în note. În primii doi ani am 14 note de 10, și 4 note de 8, nici una sub 8, în anul III am doar cinci note de 10 și șase note de 8, nicio notă sub 8, o diferență evidentă. Am început anul IV și nutream speranța că poate scap și îmi închei studiile, așa cum ar fi fost normal. Dar rămâneam oarecum mirat că nu m-au căutat deloc; aș fi fost exmatriculat din anul III! În fapt, eu nu am fost condamnat, aveam doar învinuiri de natură religioasă și am fost cercetat numai în regiunea Rodna și Maramureș și nu aveam nimic de a face cu regiunea Cluj. Nu mi s-au reținut în sarcină activități politice și nu eram o figură marcantă, pentru a fi urmărit peste granițele anchetelor, în alte județe și se vede că nu eram nici în evidența Securității Cluj; oarecum, o stare de normalitate. Dar aveam dreptul de a-mi urma studiile oriunde în țară, cu restricție eventual pentru Moscova! Era sfârșit de an 1957, am încheiat și cursurile primei sesiuni din anul IV, ultimul an de studii și, neavând nicio abatere, student conștiincios, mă gândeam că poate voi scăpa, fiind aprope ajuns la „mal”.

Dar, spre sfârșit de decembrie sau început de ianuarie a anilor 1957, 1958, sunt chemat la Serviciul de Cadre al Universității, unde, un civil îmi cere să scriu o scurtă autobiografie. Scurt am scris-o, bănuind că e formală și eram alarmat, prevăzând greul. Imediat când l-am privit pe „primitorul” meu, mi-am spus: „securistul”, pentru că se cunoșteau după mimica feței formată, o exteriorizare a interiorului lor ticălos. În câteva zile m-a luat securitatea de pe stradă de același civil și am stat la sediul lor 24 de ore, adunând probabil toate insultele cunoscute atunci de nemernicii vremilor. Odată, am vrut să le arunc cernela din călimară în fata, dar mă gândeam că, în furie, voi trimite-o cu tot cu călimară și m-ar fi ucis pe loc; trebuia să mă stăpânesc.

La urmă, apare același securist de la Cadre, „blând”, și-mi spune că singurul mod de a-mi încheia studiile, era să colaborez cu ei. Le-am replicat, imediat, că ce fac este un șantaj, că eu știu unde să merg să anunț un pericol la adresa statului, daca l-aș cunoaște (pentru a nu le apărea dușman, pe față), dar rolul de cățeluș purtat cu lesa nu-l accept cu nici un preț. Am evitat compromisul, în recidivă, renunțând cu dezinvoltură la o profesie de excepție, atât de conștiincios pregătită și aproape să o ating cu „mâna”. Practic, împreună cu detenția, am renunțat la tot ce viața, „pe aici”, îmi putea oferi! A urmat o bătaie brutală, lovindu-mă cu un lemn peste cap și a lipsit puțin că să-mi pierd vederea. M-au dus de unde m-au ridicat, cu avertismentul: „Ai să zbori din Facultate!” Am fost chemat destul de repede la o comisie formată la nivel universitar, și mi s-a spus că sunt în situația de a fi exmatriculat, pentru o condamnare politică, pe care am omis s-o scriu în actele din Dosar. Le-am prezentat „Biletul de Liberare”, unde la rubricile „mandat de arestare nr.”… și „pentru faptul de”… erau trase linii. Observând motivația falsă cu condamnarea, mi-au spus să merg liniștit acasă, după sesiune. La întoarcere eram însă afișați „exmatriculați”, de peste tot, pentru același motiv, eu și un coleg de an, Mitrofan Traian, în data de 08.02.1958. El a fost condamnat și nu a recunoscut, eu am fost doar cerecetat și am recunoscut în acte, cu precizarea reala, că nu am fost condamnat. Facultatea a refuzat exmatricularea, cu motivația falsă, dar a admis-o după aceea, cu avizarea de la Regionala de Partid Cluj, prim secretar fiind Vaida, „voievod” al Clujului.

Foto 2

Mult mai târziu, în 2005 și 2010, lecturându-mi Dosarele de la CNSAS, am găsit, printre altele, doua Acte legate da caz:  „Cerea de verificare la Cartoteca Nr. 362/16.11.1957 (foto principal), a Securității Cluj, către Securitatea Baia Mare, cu mențiunea foarte urgent și Adresa de răspuns de la Baia Mare (Foto 2), nr..362/27 dec.1957, către MAI Cluj. Am tot văzut și revăzut aceste Acte pentru a cunoaște adevărul, deși timpul cu evenimentele lui era de mult trecut și nu se mai putea schimba nimic. Dar așa e omul, pentru a-și cunoaște istoria vieții lui, mărunte, să știe în ce mod și cum a trăit-o. Înregistrarea răspunsului primit la Cluj, este datat cu nr.25017/8 ian. 1958.

Observație
Primele rânduri din Cartoteca solicitată conțin date personale. În rândul 3, de jos, la „alte indicii de identificare”, se scrie: „A fost condamnat politic”. O minciună scrisă, așa cum le-a fost „predată”. Probe, „Biletul de Liberare” și Cazierul Judiciar. În rândul următor, la „Scopul verificării” se răspunde: „Pentru recrutare”. N-au reușit să mă recruteze, în recidivă, eu fiind sancționat, exmatriculat, chiar pentru acest refuz. În ultimul rând, la „Ce informații se cer”, se scrie: „Tot materialul”. Deci n-aveau nimic despre mine la Securitatea Cluj și au cerut tot materialul de la Securitatea din Baia Mare, unde aveam Dosarul. În mod sigur le-am fost „predat” de cineva la Securitatea Cluj, sub statutul de fost condamnat politic. Operațiunea „turnătoria” s-a făcut spre sfârșit de noiembrie 1957 și se grăbeau; de aceea apare mențiunea „urgent” la solicitarea „Cartotecii”. Dacă știau despre mine ceva mai înainte, mă căutau când erau evenimentele tulburi, când se făceau multe arestări, „nu mă neglijau” și nu acuma, când „era liniște și pace”, după peste un an de la „tărăboi”. Revoluția s-a terminat repede, prin năvala rușilor. La noi, era liniște, „Armata Roșie” pleca acasă, după 14 ani de la încheierea războiului, cu „ghiftuirea” lor în țară, punând condiția să fie rearestați toți care au fost condamnați politic. Erau și adunați deja o mulțime și au fost recondamnați rapid, cu pedepse în jur de 20 de ani (!), pe bandă rulantă. Au executat doar cam 8 ani din condamnare, pentru că, în 1964, la presiuni externe, s-a desființat prin Decret închisoarea politica (formal), majoritatea din cei rămași plecând acasă. Ani de zile mă tot gândeam cine m-o fi predat Securității, făcându-mă să mă „înec la mal”? Eram cu 9 ani mai mare ca cei ce mai veneau la Universitatea din Cluj și nu mă cunoșteau. Mă tot obseda gândul cum s-a întâmplat, cine m-a „predat”, cine a comunicat Securității Cluj „noutatea”, pe care ei n-o știau? Până la urmă, mă gândeam că sunt destui profesori și alte persoane din zona Maramureș, Vișeu-Sighet, care știau că sunt student și poate chiar un student bun și că am fost închis politic și venind pe la Cluj, puteau discuta cu unii studenți, poate elevi de-ai lor, chiar de la alte facultăți, ca fapt divers, posibil chiar pentru a mă lauda cu învățătura. Dar, într-o astfel de discuție, dintr-un anturaj sau altul, se vede că a fost prezent și informatorul, „Iscarioteanul”. De aici, evenimentele și-au urmat „cursul lor firesc”, care m-au costat cinci ani de represiuni, cu tot ce mai aduc ele, pentru că numai după 5 ani mi-am reluat studiile, oarecum prin Instanță, încheindu-le după 10 ani de la începerea lor: 1954-1964. Dar cazul a ieșit din tulbureală și, până la urma, s-a lămurit în concretețea lui. Și care e folosul acestuia? Mi se poate da înapoi ce mi s-a luat? Nimic, decât abstractul că știu în ce fel s-au petrecut evenimentele și cu iertarea pentru „binefăcătorul” ce a început răul, cât și pentru specialistul „iscariotean”. Torționarii, au urmat ale lor proceduri, „de mare eficiență”. Acest trio mi-a produs 5 ani de chinuri, pe nedrept, mi-a schimbat destine, mi-au „împuținat viața”, mi-au produs mari dezamgiri. Începătorul, care ar părea cel mai „nevinovat”, a declanșat, a pornit însă tot răul !

În Răspunsul la Cartoteca de la MAI Baia Mare, de la care redau un paragraf: „Din verificările efectuate pe teren rezultă că, susnumitul în anul 1949 a dat ajutor la banda teroristă Popșa, fiind arestat și condamnat la un an închisoare corecțională, după eliberare din penitenciar a stat în comuna Săliștea, Raionul Vișeu, Reg. Baia Mare, până în 1952, la care dată pleacă din localitate, la Cluj.” Numai minciuni, semnate de un maior și un căpitan, securiști!

1. Nu precizează Instanța care m-a condamnat, Decizia, data, nr. și motivul. O fițuică.

2. Nu am avut nicio legătură cu „banda” Popșa.

3. Nu am avut nicio condamnare (Cazierul și „Biletul de Liberare”).

4. Din 17.oct.1951, până în 04.03.1954, data eliberării, eu am fost numai în custodia lor, în Penitenciar sau în Lagăre de muncă forțată. Deci, în 1952 nu mă puteam afla în două locuri, în același timp: în detenție, la Penitenciar sau la Canal, dar și în Săliștea de Sus sau la Cluj. Pentru toate afirmațiile am probe din Dosare.

Gheorghe BĂRCAN, fost elev al Liceului „Dragoș-Vodă”, Sighet
Minneapolis, Minnesota, USA, 08.07.2021




Tan-Tan (autor, prof. Gheorghe Bărcan)

prof. Gheorghe Bărcan

După o noapte de odihnă la Goulimine, într-o căldură înăbușitoare, fiind la porțile Saharei, ne-am trezit mai devreme și ne-am continuat drumul. Cerul senin anunța o zi de foc, care, după o udeală din ziua trecută putea fi și mai aprinsă. Înaitând tot mai mult spre deșert, am întâlnit cete de cămile ce părăseau târgul local, manifestându-și prezența prin sunetele guturale ce le emiteau, conduse de caravanierii saharieni.

La un moment dat, drumul spre destinație s-a îngustat semnificativ, lăsând loc unui singur vehicol pe el, pe o singură bandă, economic îngustată, având pe de lături amenajate zone de retragere, din loc în loc, de o parte și de alta, pentru a permite retragerea unei mașini, de orice dimensiune și a fluidiza circulația pe această unică bandă; ajuta la aceasta și cursul drept al benzii. Am ajuns cu bine la capătul drumului, acolo unde se află obiectivul nostru final, Tan Tan (nu se putea merge mai departe, cu mijlocul nostru de transport), efectuând doar 2-3 retrageri în acele zone amenajate; în afara benzii nici nu se putea rula, fiind numai nisip.

Am ajuns într-o așezare tipică de deșert, cu locuințe mai mult scunde și înghesuite, cu buticuri și mici magazine încărcate cu produse de tot felul, necesare traiului de acolo sau de altundeva, aparatură electronică și artizanat, îmbrăcăminte, țesături, covoare, toate la un preț foarte redus. Se prezența ca un „stup” încărcat cu de toate, pentru traiul curent al localnicilor și cu mărfuri de utilizare îndelungată, din toate sortimentele, disponibile spre vânzare. Bănuiesc că acei comercianți erau aprovizionați cu toate aceste produse, de o atât de largă utilitate, la un preț golit de orice adausuri fiscale, fără perceperea a niciunui impozit (poate erau și gratuități, de ce nu ?!), pe lângă alte facilități, pentru a rezista în acele ținuturi deșertice de proprietate statală, aproape puncte de frontieră, cu cine știe câte bogății ale subsolului (fosfați, cupru ș. a.), așa cum se găseau și în Sahara Spaniolă, pe care o tot revendicau (au și luat- o până la urmă).

Desigur, nu toți, dar mulți erau probabil paznici, salariați, grăniceri ai unei zone ce separau state. Deși la „margine de lume”, localitatea înghesuia atunci în spațiile ei cca. 20.000 de locuitori, cu dublarea populației până în anul 2000, se spune că, în prezent, ar avea în jur de 60000 de locuitori. Poate au venit aici și dintre cei ce administrau Sahara Spaniolă, deja acaparată pașnic, înainte de 1980. De mărime semnificativă, supraveghetoare, dispuse în cuprinsul acelor zone de vestigii printre cele mai vechi din lume, făcute de mână umană (sculpturi), mărturie de viață prin acele locuri, din marile depărtari ale timpului.

Ne spuneau localnicii că au mai fost de curând români pe acolo, ceea ce știam despre familia Vaida; la sosire am discutat și cu ei impresii despre acele locuri, unice în felul lor.

Aparatura electronică și alte produse erau foarte reduse că preț, dar de calitate mai slabă și nu se prea cumpăra de europeni; le găseai acestea în orașele de pe coasta Mediteranei, la indieni, la spanioli sau arabi, de primă calitate, tot la prețuri convenabile, chiar dacă erau puțin mai mari. Am cumpărat doar un diplomat, ceva artizanat și câteva mărunțișuri, altele putându-le găsi chiar pe drum, la întoarcere, din mers. Dar noi nu am făcut nicidecum excursia în acest scop; am făcut-o pentru cunoașterea unor locuri, unice în felul lor, cu care nu te mai întâlneai, de o rară frumusețe și specificație, pe care nu le puteai vedea în nicio altă parte a lumii.

Obiectivul a fost în parte realizat și urma drumul de întoarcere, evident, pe alte trasee.

Am trecut iar prin Goulimine și am luat drumul pe coastă până la Agadir, ajungând cu noaptea în acel oraș de basm, cu un peisaj multicolor, cu clădiri semețe printre coloane de palmieri și alte forme arboricole specifice, reclame uriașe, sunet și lumini, în atmosfera liniștită a unui tânăr și modern oraș, ce-și potolea agitația zilei în murmur de ape și miros de plajă oceanică. Am vrut să înnoptăm acolo, dar locurile erau ocupate la toate hotelurile încercate, frumusețile, aerul, climatul, peisajul și atmosfera, serviciile le declarau mereu ocupate.

Ne-am pus în mișcare spre Nord, pe Coasta Atlanticului, traversând alte câteva orășele, reflectate și ele într-un colorit superb, în undele oceanice. Amintesc aici doar de pintenul de sol ce agresează destul de adânc oceanul: Cap de Rhir; parcă era o „peninsulă” strălucitoare, o „pată” de lumină oceanică, care o făcea și mai extinsă prin reflexiile ei până departe, în ondulările oceanice. De acolo, Essaouira nu era departe și am ajuns în zori.

În acest loc funcționa ca profesor un coleg de-al nostru de facultate, Bologa Adrian, la care am tras ca niște strigoi, înspre ziuă. A rămas mirat când ne-a văzut și a întrebat :

– De unde, cum ați apărut ?
– Venim de la Agadir, pe Coastă, i-am răspuns.
– A fost o mare imprudentă să veniți noaptea prin zona aceea. Ne-a povestit apoi cum s-au întâmplat câteva nenorociri pe acolo, în condiții similare. Este o zonă pe malul oceanului cu localități mai rare și cu pădure pe marginea șoselei. Mașinile, dacă sunt izolate, își anunțau prezența prin lumini și atunci se doboarau 2 arbori, din față și din spate și din capcană se lua prada, cel mai fericit caz fiind scăparea cu viață. De astfel de cazuri am mai auzit că s-au întâmplat, mai ales noaptea, pe șosele izolate, blocajul făcându-se cu pietre. Ticăloși sunt peste tot, pe oriunde, dar am scăpat și am luat aminte. În răcoarea și umiditatea atmosferei de dimineață, un fior ne-a străbătut corpul. Noaptea nu sunt bune călătoriile nici la noi; dar pentru că suntem în zona în care este proslăvit Allah, spun că acesta ne-a salvat din nou.

Ne-au primit de altfel cu bucurie, am servit masa, soția lui dovedind spirit cald și primitor și multă pricepere în prepararea rapidă a unui dejun îmbelșugat, condițiile de acolo permițând aceasta. Am povestit de câte toate, ne- am odihnit puțin și apoi am ieșit în oraș.

Essaouira este una din cele mai agreate localități de coastă, cu plaje frumoase și un climat excepțional, cu portul său pescăresc, cu o Medina mare și cu o deosebită industrie de prelucrarea pieilor (oaie, capră, vită, viței și de multe altele), cu aspect mat sau lăcuit, pentru diferite utilități: haine, pufuri, curele ș. a. Paralel cu acestea, avea o mare dezvoltare prelucrarea lânei în fire de diferite dimensiuni, producerea covoarelor și altele.

Ne-am cumpărat mai multe suluri de piele de diferite forme, pe care în țară le-am folosit pentru confecționare de pantofi, cizme. Am primit și cadouri, așa cum se obișnuia acolo când cumpărai mai multă marfă (piele fină de căprioară pentru ochelari, fire de lâna ș.a.).

Împachetați cu toate, am părăsit splendida și plăcuta Essaouira, ne-am despărțit de prietenii noștri atât de binevoitori și ne-am îndreptat „spre casă” prin Safi, El Jadida, Casablanca, Rabat, pe care le-am salutat doar din mers, știind că o să le vizităm pe urmă de mai multe ori, pentru nevoi și cunoaștere, ele fiindu-ne mult mai aproape.

O călătorie excepțională, pentru care aducem mulțumiri familiei Păunoiu și regrete familiei Vaida, pentru că n-am fost împreună pentru a admira încântătoarele ținuturi, trasee.

Gheorghe BĂRCAN,
fost elev al Liceului „Dragoș-Vodă”, Sighet

Sursă foto: https://www.bing.com/images




Domnului Profesor BĂRCAN, cu RESPECT pentru cei 90 de ani „calculați”: LA MULȚI ANI!

Dragul nostru drag, îți dorim din suflet: LA MULȚI ANI FERICIȚI, BINECUVÂNTAȚI ȘI SĂNĂTOȘI, ALĂTURI DE NOI, FAMILIA TA ȘI DE TOȚI CEI DRAGI ȚIE!

Mulțumim Bunului Dumnezeu că am ajuns să te sărbătorim la împlinirea frumoasei vârste de 90 de ani. Ai avut o viață grea, cu multă suferință inimaginabilă, cu persecuții, cu multe obstacole și opreliști, dar credința ta în DUMNEZEU TE-A AJUTAT SĂ RĂZBEȘTI, SĂ IZBUTEȘTI! Tăria și puterea ta în luptele ce le-ai avut aproape toată viața vin și din fapul că știai că esti NEVINOVAT, că ai protejat persoane care puteau fi în locul tău, n-ai trădat și cu siguranță BUNUL DUMNEZEU O SĂ TE AJUTE! Și așa a fost… Bunul Dumnezeu te-a ajutat in lupta cu „BALAURII” de la Securitate, cu „BALAURII” care te-au chinuit în anchete și detenție; deși ai fost eliberat, n-ai scăpat de „BALAURI” nici în libertate ei urmărindu-te și persecutându-te. Dar te-ai luptat… Toată viața ai fost un luptător… AI ÎNVINS TOȚI „BALAURII”, dar și pe mulți alții… Ești un soț minunat, un tată și bunic iubitor. Toată viața ne-ai purtat de grijă, ne-ai protejat acasă, dar și departe de casă precum și în drumurile lungi și periculoase ce trebuia să le facem… Nu putem să uităm cum te zbăteai să ne faci viața plăcută, fericită și te străduiai să nu ne lipsească nimic, deși uneori asta era destul de greu… Noi îți mulțumim din suflet pentru tot ce ai făcut pentru noi și mulțumim Bunului Dumnezeu că a ales ca noi să fim familia ta. Bunul Dumnezeu te-a răsplătit cu doi copii minunați, apreciați peste tot pe unde i-a purtat viața și care acuma se îngrijersc de noi, cu toate problemele ce vin odată cu bătrânețea; mai ai și trei nepoți care ne „îndulcesc” viața și fac mai mult decât toate medicamentele … La ceas aniversar ne rugâm Bunului Dumnezeu să te protejeze, așa cum te-a protejat toată viața, să-ți dea MULTÂ, MULTĂ SĂNĂTATE să ne bucurăm împreună de tot ce ne-a dat DOMNUL și DOMNUL să fie cu toată familia noastră ȘI AZI ȘI MÂINE ȘI MEREU ȘI MEREU ÎN VECII VECILOR AMIN!
Cu toată dragostea, familia ta care te prețuiește și te iubește atât de mult!

Dragul nostru drag, la urările noastre se mai adaugă și altele (în ordinea primirii lor), care cu siguranță o să te bucure; sigur că ar fi fost mai mulți, dar doar pe aceștia i-am putut contacta.

La Mulți ani, Ghiță, Tăticule, Didai, Bughi!

Cu mult drag,
Măriuca, Rodica, Victor, Alina, Samuel, Grace și Joy

***

LA MULȚI ANI CELUI MAI BUN PROFESOR DE MATEMATICĂ DIN LUME!

Inginer Gheorghe Chiș, Timișoara

***

Mă bucur că am ocazia să vă felicit la împlinirea onorabilei vârste de 90 de ani! Să trăiți, cu sănătate și bucurie în suflet! Sunteți un model viu pentru mine și am fost foarte onorat să vă cunosc și să fac un film cu Dumneavoastră! Vă doresc să atingeți suta de ani, că de acum nu mai este mult.

Cu drag și cu deosebit respect,
Nicolae Mărgineanu (regizor film, București)

***

Respectăm în domnul profesor Gheorghe Bărcan un fiu al Maramureșului, plai de legendă pe care îl evocă cu legitimă demnitate pe meridianele lumii, un dascăl de valoare dăruit științei și școlii românești, un soț, tată și bunic devotat, un intelectual creștin… dar ceea ce îl înalță și îi înnobilează virtuțile este suferința din temnițele comuniste, suferință pe care nu și-a dorit-o dar și-a asumat-o ca preț al verticalității, fiind azi printre ultimii martori ai grozăviilor care ne-au mutilat istoria. Dumnezeu să-i binecuvânteze viața, familia și mărturia luminoasă!

LA MULȚI ANI FERICIȚI!

Preot profesor Marius Vișovan (Sighetu Marmației)

***

Îndârjirea în lupta cu timpurile de a merge pe drumul vieții în linie dreaptă, îl face pe domnul profesor Bărcan un exemplu demn de urmat. În aceste momente, nu putem decât să ne gândim cu mult respect la domnia sa, dorindu-i multă sănătate și bucurie alături de cei dragi!

LA MULȚI ANI FERICIȚI !

Cu multă considerație,
Fam. ing. Emil Popescu & Ana Popescu și Terezia Iosip

***

Dragă Ghiță,
Cu ocazia zilei tale de naștere, de la mii de kilometri depărtare, din Vișeul în care ne-am cunoscut acum mai bine de jumătate de secol, din apropierea liceului de la catedra căruia am îndrumat, amândoi, generații de elevi, îți transmit cele mai calde urări de bine, alături de respectul și considerația pe care ți le port ție, dar și familiei tale. Mă bucur că ai acceptat ca file din cartea vieții și experienței tale să se regăsească și în cartea mea „Oameni de seamă ai Maramureșului Voievodal” și îți doresc să mai aduni multe file de acum înainte! Să-ți dea Dumnezeu multă sănătate, să te bucuri de cei dragi!

La mulți ani, prietene! La mulți ani, Ghiță!

Aurel Ghilezan (Vișeu de Sus)

***

Sunt mândru și onorat că „particip” la surpriza pentru dl. profesor. M-am speriat puțin știind că, sigur, n-o să reușesc să exprim ceea ce simt. Normal că am multe amintiri cu dl. profesor. De la orele de curs când se străduia să ne explice, să ne destăinuie tainele matematicii, la cercul de matematică unde am aflat prima dată despre geometriile neeuclidiene unde m-a impresionat faptul că tot ce știam despre geometrie se aplica doar în spațiu tridimensional. Sigur, acum, sunt lucruri banale, dar pentru mine ca elev de liceu au însemnat schimbarea viitorului, de la inginerie spre matematică. Dar pentru mine mai importante sunt amintirile în care am interacționat cu dl. profesor din punct de vedere uman. Am fost ajutat material de domnul profesor, m-a susținut permanent pentru acordarea bursei (fără de care reveneam la coasă – vorba tatălui meu). După terminarea liceului ne-a rezolvat, mie și unui coleg, găsirea unui loc de muncă – profesori suplinitori – ca să ne putem înscrie la facultate la fără frecvență. Apoi s-a deplasat până la școala unde eram angajați și ne-a scos adeverințele de angajare pe care ni le-a trimis. Mai mult, în primul an de facultate, cât am fost la fără frecvență, ne-am pregătit după materialele bibliografice asigurate de dl. profesor, dar, și după ce am trecut în anul doi la Frecvență. Dacă ar fi să mă adresez direct dlui profesor aș zice:
„Domnule profesor, știu că sunt unul dintre miile de elevi pe care i-ați învățat matematică și sper că sunt unul din cei cu care v-a plăcut să lucrați la clasă. Pentru mine, dv. ați fost și ați rămas PROFESORUL, ba mai mult, OMUL, care și-a lăsat amprenta cea mai profundă în formarea mea profesională și socială, prin seriozitatea cu care ați abordat munca la clasă, prin bunăvoința și discreția cu care mi-ați acordat ajutorul-profesional sau material-când am avut nevoie. Domnule profesor, cu ocazia frumoasei vârste pe care o împliniți vă doresc multă sănătate, fericire și bucurii alături de întreaga familie. Și aș mai vrea să vă fac o urare, folosită de o prietenă comună: „Dumnezeu să vă dea ceea ce știe El cel mai bine că aveți nevoie!”

La mulți ani fericiți! Să ne auzim la centenar!

Cu mult respect,
Al dvs. elev,
Petru Bălin, promoția 1971 (expert in Informatică, Sibiu)

***

Incredibil, după 51 ani de la terminarea liceului, acum 3 ani am aflat că Maria Tăut, căsătorită Bărcan, fosta mea dirigintă s-ar afla în Minnesota. Am contactat-o telefonic și i-am făcut invitația ca. împreună cu soțul Gheorghe, fiica Rodica și nepotul Samuel, de a ne face o vizită în Arizona. Astfel că, acum 3 ani când au răspuns invitației, am făcut cunoștință cu familia din America a stimatei doamne Maria Bărcan. Din momentul întâlnirii, între familiile noastre s-a cimentat o prietenie deosebită astfel încât considerăm familia Bărcan parte a familiei noastre. Tot de atunci lui Ghiță ma adresez cu „frate-meu Ghiță”. La aniversare dorim „fratelui” meu Ghiță, ca Dumnezeu să-l binecuvânteze cu multă sănătate și bucurii alături de familia lui atât de dragă nouă.

LA MULȚI ANI FERICIȚI!

Ne bucurăm să fim și noi printre cei care „participăm” la „aniversarea” lui Ghiță. Vă iubim,

Fam. Aurel și Paulina Oniga (inspector sanitar, licențiat în drept și asistență medicală, de 24 de ani cetățeni americani, Arizona)

***

Domnule profesor Bărcan, mulțumesc lui Dumnezeu că v-a ales să-mi fiți profesor de matematică în clasele gimnaziale. De la dumneavoastă, eu și colegii mei, am avut șansa să facem primele achiziții în domeniul matematicii, atât teoretic cât și practic, aplicativ. Ați fost pentru noi, un dascăl model prin vocație, știați să vedeți viitorul din noi și să ne sădiți încredere. Întotdeauna aveați un cuvânt bun de spus celui aflat la necaz și-l ajutați necondiționat, atât cât puteați. Aveați multă dragoste pentru profesie și pentru noi, dispuneați de o pregătire de specialitate foarte bună, aveați răbdare, erați imaginativ, sensibil, cu elevat gust estetic, foarte amabil, modest, tot timpul aveați bună dispoziție pentru a ne învăța. În dumneavoastră a fost multă empatie. Pe parcursul vieții mele, în momentele când ne întâlneam, pentru mine erați un bun sfătuitor, un adevărat părinte spiritual, cu îndemnuri de a mă afirma profesional și nu numai. Prin mâinile dumneavoastră au trecut multe generații de elevi, evidențiindu-se mai târziu prin absolvirea treptelor superioare de învățământ și înregistrând rezultate deosebite în activitatea lor profesională. Domnia voastră, domnule profesor Bărcan, ați fost și veți rămane un exemplu de dascăl, de familist, în calitate de soț, tată și bunic, și om pentru toți cei care v-am cunoscut și vă cunosc. Acum, în aceste momente, când aniversați 90 de ani de la naștere, vă urez cu multă dragoste și iubire multă sănătate, multe bucurii, alături de cei dragi ai dumneavoastră și un căduros „La mulți ani fericiți!”

Cu mult respect și drag, al dumneavostră fost elev, prof. pensionar
prof. Dumitru Chiș (Săliștea de Sus)

***

90 de ani!!!
Hm! Fain prilej de a-ți revizita Viața, pe alocuri prea tumultoasă. Ai învins, Ghiță, ai învins căci nu te-ai resemnat, ai fost dîrz și călăuzit de credința că Bunul Dumnezeu nu te va părăsi. Și așa a fost. (Te-a binecuvântat cu o familie minunată, Măriuca, Rodica și Victor, în care a domnit armonia și dragostea). Pentru faptele tale generoase, te-au binecuvintat săliștenii tăi, dar nu numai ei te respectă și te laudă întotdeauna. Crizanteme, dar și trandafiri la acest amurg de viață, pentru împlinirea rugilor voastre.

LA MULȚI ANI FERICIȚI!

(P.S. Încolo, ce să zic… Vă aștept la o cafea la „Carpați”)

Cu salutări omagiale din Clujul nostru și al vostru,
Fam. profesor Petrache Mureș (Cluj-Napoca)

***

La împlinirea venerabilei vârste de 90 ani, gândul nostru se îndreaptă spre tine și îți urează zile frumoase, în sănătate, alături de iubita ta familie pe care ai venerat-o mereu și pentru care ai fost un model adevărat!

La mulți ani, Om BUN!

Fam. prof. Doina & prof. Gheorghe Coman (Tg. Mureș)

***

Domnul Bărcan: un om deosebit, un caracter minunat și cu multă înțelepciune. Amplificați aceste calităti cu „n” aparținând intervalului închis la stânga și un număr oricât de mare, interval deschis la dreapta și vom avea o lume mai bună și mai dreaptă.

LA MULȚI ANI FERICIȚI!

fam. prof. Nechita (Baia Mare)

***

Dragă Ghiță,
Mă bucur că printre cunoștințele mele am întâlnit un om că tine, cu credință în Dumnezeu, cu grijă și dragoste pentru familie și semeni, cu responsabilitate față de profesia aleasă, dar și cu sensibilitate sufletească, un om care și-a parcurs drumul vieții cu multă demnitate și nu în cele din urmă cu dorință de a împărtăși și altora din experiența vieții prin cărțile publicate. Acum când împlinești această frumoasă vârstă îți dorim multă, multă sănătate, să te poți bucura în continuare de minunații tăi copii și nepoți și de soția care îți este mereu alături.

LA MULȚI ANI FERICIȚI!

Cu toată dragostea și respectul nostru,
                                                                                                                       Fam. dr. Claudia și Ioan Ossian (Dej)

P. S. Sperăm că sunteți bine cu toții, va pupăm cu mult drag!

***
Am cunoscut mai întâi un om, apoi o personalitate și în final poezia sufletului, acel cântec pe care îl fredonăm altora fără să știm, acea melodie compusă din generozitate și forță de caracter care ne diferențiază de ceilalți. Astăzi, cu ocazia frumoasei vârste ce o împliniți, cu plăcere îmi aduc aminte de discuțiile purtate impreună, discuții din care am rămas cu mult respect pentru spiritualitatea, diversitatea de opinii, profunzimea și finețea gândirii, discreția cu care mi-ați impărtăsit din vasta dumneavoastră experiență de viată. Vă doresc să vă puteți păstra același spirit vioi și tânăr în gândire și să va bucurați din plin de anii ce urmează, ani pe care sunt sigură că îi veți petrece cu mulțumirea sufletească pentru tot ceea ce ați realizat de-a lungul vieții.

LA MULȚI ANI FERICIȚI !

Cu multă stimă și respect,
Norina Ossian, informatician, (Paris)

***
Bună dimineața! Deși distanțele mari și timpul ne despart, [noroc cu tehnica modernă, care ne mai unește] am rămas aceiași prieteni buni cu tine și frumoasa ta familie, ca pe vremea, când, cu mulți ani în urmă, ne-am întâlnit în cancelaria Liceului „Bogdan-Vodă”, din Vișeul de Sus, Maramureș. Ai rămas aceeași persoană serioasă, corectă și muncitoare, același prieten bun, care nu uită niciodată să ne felicite, din depărtare, cu ocazia diferitelor sărbători sau evenimente personale. Cum împlinești un număr foarte rotund de ani, de care eu nu sunt foarte departe [sau sunt?], îți doresc, cu ocazia acestui important eveniment din viața ta, multă sănătate, spor la scris, viață frumoasă în continuare alături de cei dragi ție, soția [și colega noastră] Măriuca, fiica ta, Rodica, băiatul Victor, nepotul tău, talentatul Samuel și nepoatele, fetițele lui Victor,

La mulți ani, așteptăm în continuare vești bune!

Prof. Tamara Moise (Bistrița)

***

La ceas aniversar, eminentului Profesor Gheorghe Bărcan, om de aleasă calitate morală, îi urez: La Mulți și binecuvântați ani alături de minunata lui familie!!!

Preot, Vasile Vlad

***
„Ca unul dintre oamenii… cu frică de Dumnezeu și neclintiți în respect fată de valorile în care i-au crescut datinile și credința…” (Ana Blandiana)

Domnului Profesor Gheorghe Bărcan i s-au frânt adolescența și tinerețea în cele mai cumpite vremuri, acelea ale regimului politic de tip sovietic instaurat în România. Doar aceste valori i-au dat puterea să suporte umilința, bătaia, înfometarea, batjocura și suferința la care l-au supus cei care ne-au adus „libertatea de la Răsărit”. Fiindcă n-a denunțat, deși a fost denunțat, fiindcă a rezistat racolării de către securiști, fiindcă a avut puterea de a-și păstra demnitatea, fără nicio vină, nejudecat de vreun tribunal, Domnia Sa a trecut prin inumanele anchete în celule miliției și penitenciarelor, prin groaznicile lagăre, colonii de muncă și șantiere organizate special spre exterminare pentru „cei care nu sunt cu noi, sunt împotrivă noastră”. Curajul și dârzenia cu care a înfruntat nedreptățile acelor nefaste și tragice vremuri, dar și neostenita și laborioasa activitate pe tărâmul învățământului – a reușit să-și continue și să-și finalizeze studiile întrerupte, cu rezultate de excepție, fiind dascălul multor generații de elevi, printre care și sălișteni-reprezintă pentru noi o lecție de mare învățătură, una fundamentală. Pe care ne-o prezintă și prin scrierile Domniei Sale, să nu o uităm. Acum, la trecerea Domniei Sale în rândul nonagenarilor, sunt onorat să-i urez multă sănătate, putere de muncă și multe bucurii alături de frumoasa-i și iubita familie!

La mulți ani, Domnule Profesor!

                                                                                                                           Prof. Simion Iuga (Săliștea de Sus)

***

Prietene Ghiță Bărcan,

Pentru faptele tale, pentru tăria de caracter de care ai dat dovadă de-a lungul vieții, chiar și atunci când oameni răi au încercat să te îngenuncheze, Dumnezeu a fost și este cu tine. Lui Ghiță Bărcan, acestui om cu O mare, atât din punct de vedere moral cât și din punct de vedere profesional, la împlinirea frumoasei vârste de 90 de ani, de pe meleaguri hunedorene, familia Bonat-Mihalca îți urează sănătate, bătrînețe liniștită alături de cei dragi ție. LA MULȚI ANI!

Familia Prof. Bonat-Mihalca Ioan & Luci (Hunedoara)

***

Mă bucur foarte tare că pot și eu participa la această deosebită SĂRBĂTOARE, a unui OM, un SUFLET deosebit.

O amintire foarte dragă sufletului meu, este că d-voastră m-ați adus acasă de la spitalul din Vișeu, cu primul nostru băiat, Claudiu, în februarie 1998. Mi s-a părut extraordinar că un profesor deosebit, care a fost profesorul de matematică al mamei mele din liceu, să se ofere să ne aducă acasă. Știam foarte puține atunci despre d-voastră, aveam să vă descopăr cărtile și articolele mai târziu și am rămas impresionată dincolo de noblețea d-voastră sufletească, ce frumos poate să „atingă” sufletele prin scris, un profesor de matematică. Eu fiind profesoară de chimie, până atunci credeam că e imposibil acest lucru. Și ca un arc peste timp, soția d-voastră a fost la festivitatea lui Claudiu de clasa a VIII-a, în 2013. Consider că D-zeu v-a trimis, pe fiecare dintre d-voastră în acele momente deosibite din viață noastră și vă consider că pe niște părinti spirituali. VĂ MULȚUMESC! LA MULȚI ANI, D-LE GHEORGE BĂRCAN!

prof. Mihaela Veresezan (Tomoiagă), Cluj-Napoca

***
Domnule profesor,
Vă admir mult! Ați avut o viată grea, plină de întâmplări din care ați învățat multe și care v-au călit personalitatea, chiar dacă v-au șubrezit sănătatea. Vă doresc multă sănătate, pentru a putea scrie despre experiența dumneavoastră și generațiilor de astăzi!

La mulți ani!

prof. Măria Tirenescu (Societatea Scriitorilor Români)

***
Stimate domnule profesor Gheorghe Bărcan,

Cu permisiunea dumneavoastră, mă alătur și eu mulțimii de urări și gânduri de bine care vi se aduc la ceas aniversar…

Au trecut mai bine de 30 de ani de la prima noastră întâlnire, dumneavoastră în calitate de dascăl iar eu ca elev al Liceului „Bogdan-Vodă” din Vișeu de Sus. Ale tinereții valuri precum și iureșul societătii românești post-decembriste m-au făcut să fiu o fire ușor rebelă, care a trecut uneori prea ușor poate pe lingă anumite evenimente care se petreceau în jurul său… Anii de liceu au trecut repede iar întâlnirile au fost tot mai rare… Ați rămas în memoria noastră de liceeni că profesorul dedicat vocației, cu abordări occidentale ale vieții (ținută, expresii etc…), precum și datorită expresiei folosite: „Măi băieți …” la care, noi nu uităm de fiecare data să completam, ușor ironic „… și fete”. Ajuns la Facultatea de Teologie din Baia Mare, am întîlnit preoți profesori care și-au sacrificat tinerețea și o bună parte a vieții pentru principii morale, din dragoste față de Biserică Universală zidită la Roma pe apostolul Petru precum și din dragoste față de națiunea română. Așa am aflat că profesorul meu din liceu, d-l Gheorghe Bărcan se numără printre cei care și-au sacrificat cea mai frumoasă etapă a vieții, tinerețea, pentru ca nația română și Biserica să nu fie ingenuncheate în fața celui mai mare flagel al secolului XX care este comunismul… M-au încercat târzii și iluzorii regrete pentru „ale tinereții valuri…”, dar m-am consolat, ușor egoist poate, cu „Parabola Semănătorului” și cu expresia biblică „Unii seamănă iar alții seceră…” Viața a mers mai departe iar în urmă cu câțiva ani, spre nespusa mea bucurie, am întîlnit familia Bărcan într-un frumos și important proiect spiritual: construcția bisericii greco-catolice din Săliștea de Sus, Maramureș. Dincolo de faptul că această familie deosebită, prin reprezentantul de frunte, d-l profesor Gheorghe Bărcan, susținut necondiționat de soția dânsului, d-na Maria Bărcan și de către întreaga familie, sunt ctitorii morali și financiari marcanți ai acestui proiect; m-a impresionat zelul și abnegația deosebită de care dau dovadă, ignorându-și propria persoană și interes în favoarea construirii acestei biserici. Toate acestea nu s-ar fi realizat fără lumina (educația) pe care Biserica Greco-Catolică Română a adus-o în sânul poporului român după Unirea Mitropoliei Greco-Orientale a Bălgradului cu Biserica Romei, sub păstorirea mitropoliților Teofil și Atanasie. Aș dori să mulțumesc personal și instituțional, în limita competențelor mele, acestei familii și în mod special d-lui profesor Gheorghe Bărcan pentru aportul și exemplul de viață, de credință și de educație transmis societătii românești și nu numai de-a lungul anilor. Mi-aș dori că exemplul familiei Barcan să se multiplice necontenit de la nivelul Orașelor Vișeu de Sus și Săliștea de Sus, până la cel mai înalt nivel al Statului Român.

Mihai Simon, Econom Eparhial, (Baia Mare)
Fost elev

***
Un gând de bine cu totul special pentru o persoană specială…  distinsului domn Bărcan Gheorghe la împlinirea celor 90 de ani de viață! Pe Domnul îl rugăm să îl tină sănătos iar pe dânsul îl însoțim cu rugăciunile noastre!

Pr. Protopop Vasile Codrea, Protopopiatul Român Unit (Vișeu-Iza)

***
Dragă Domnule Profesor, Dragă Prietene,
La cei 90 de ani ai tăi, începem aceste scurte cuvinte gândindu-ne la ține, în diversele tale ipostaze: de professor, soț, părinte, de cetățean implicat în problemele comunității și de luptător consecvent penrtu adevăr, dreptate și libertate.
Cu ocazia zilei de naștere, îți dorim multă sanitate și împlinirea tuturor dorințelor alături de toți cei dragi. Sperăm să ne mai întâlnim cu ține și Mariuca “fata în fata”, în grădină, numită de ține “semi-salbatica”. Acolo vom putea continuă să ne bucurăm în universul prieteniei noastră.
La Mulți ani!

Familia Academician Prof. Univ. Dr. Rus A. Ioan

***
La împlinirea venerabilei vârste de 90 de ANI, cuvintele nostre sunt prea sărace, nu pot să exprime recunoștința cuvenită pentru noblețea sufletească dăruită în iubirea de neam, credință și glie străbună, în parcursul vieții DUMNEAVOASTRĂ  PREABUNUL DUMNEZEU, să va dăruiască viață lungă cu sănătate și iubire din partea tuturor celor dragi.

Cu deosebită considerațiune,
Fam. Cornelia și Gheorghe Coman

***
Cu ocazia împlinirii frumoasei vârste de 90 de ani, vă dorim că Bunul Dumnezeu, să reverse harurile asupra voastră de sănătate sufletească și trupească. La mulți ani DVS. și tuturor celor dragi! Ne dorim să ne auzim din când în când, prin telefon.

Fam. Anuța și Ioan Dunca (fost deținut politic)

***
Stimate domnule Bărcan Gheorghe,

Cu ocazia zilei de naștere, vă doresc multă sănătate și bucurii alături de cei dragi! Îmi aduc aminte cu drag de o întîmplare cu final fericit și care are legătură cu dumneavoastră. La examenul de bacalaureat la matematică-în anul 1971, eu fiind o fire foarte emotivă, am luat o notă mică la examenul scris dar dumneavoastră, cu mult tact, nu mi-ați dezvăluit nota și mi-ați spus numai vorbe de încurajare. Am ajuns și la examenul oral, unde am reușit să iau notă maximă și asta numai datorită dumneavoastră, datorită felului în care v-ați purtat cu mine și pentru acest lucru vă mulțumesc din toată inima!

Cu toată stima,
Ecaterina Tomoiagă (Pentek)

***
Primele imagini din pruncie mi-l amintesc pe unchiu’ Ghiță venind, într-o Dacie mereu doldora de atenții pentru toți, dintr-o țară africană, de care eram grozav de terifiată, Maroc. Cu o veșnică pălărie de paie ce mai că aducea a sombrero. Brodam, pe seama lui, cu minte de copil, istorii beduine. L-am descoperit apoi ca un părinte ultraprotector al verilor mei, Rodica și Victor sau, în scurtele mele vizite la Vișeu, drept un director și profesor de matematici extrem de iubit și respectat. Se vorbea în familie, mai en cachet, pe atunci, despre perioadă-i carcerală. Era o evidență faptul că părea mai altfel decât ceilalți. Nu-i știam pe atunci întreagă poveste și, de altfel, eram la vârsta cea egoistă la care doar experiențele și minidramele personale contează. Spiritul lui ironic mă făcea să fiu mereu en garde și, de se-ntâmpla să dau peste piedici la blestematele de matematici preferăm să apelez la tuși Mary, consoarta-i mai mămoasă, dar mereu moralizatoare. Nu mică mi-a fost mirarea când, peste ani, trecută deja eu însămi prin niște tornade ale vieții, i-am citit, cu ochi de critic, de estet, volumul de memorii Adolescență și tinerețe frânte, subintitulat …am fost și eu la Midia. Abia atunci mi s-a devoalat plenar itinerariul biografic puțin cunoscut mie, cel al vinovatului fără vină, al insului cu un destin amplasat sub zodia onestității, credinței, refuzului de-a fi un Iuda în perioada totalitară. Temperamentul său, de sorginte romantică, empatic, grefat pe o inteligență virilă, dublat de perspicacitate și prudență, de altruism și forță sacrificială, au făcut din Gheorghe Bărcan un model etic, un etalon al moralității și religiozității. Un model aproape livresc, intruvabil în realitatea reală. Dar care își asumă alte zări și experiențe, mereu devorat de daimonul a ști-ului. A trăit pe trei continente, trei vieți penelate scriptic, în memorii sau serial, în presa online sigheteană, vigilent la dinamica lumii, punând în ecuație probleme majore și controversate ale societății noastre. Europene sau transatlantice.

În ceas aniversar nu putem decât să-i dorim, toți trei, mulți ani, rodnici și împliniți!
Dana și Alecsii

Prof. dr. Daniela Sitar-Tăut (Uniunea Scriitorilor), Alexandru Buican & Alexandru Buican Jr.

***
Prieten drag,

Ne cunoaștem de aproape 50 de ani și niciodată, da, nici măcar o dată nu am fost dezamăgită de omul și profesorul Ghiță Bărcan. O perioadă de patru ani, perioada noastră marocană comună, am fost aproape frați: eu cu ține, colegi de sală profesorală și de catedră, predând matematică în limbă franceză unor liceeni, la „Moulay Ismail”, din capitala istorică a Marocului. Familiile nostre au fost în relații foarte bune de prietenie, fiecare având doi copii, băiat și fată. Ne-am organizat într-o echipă mixtă pentru transportul copiilor la școală, la Misiunea Franceză, cu patru drumuri pe zi. Am sărbătorit împreună toate aniversările noastre, dar și ale copiilor noștri, am fost impreună la cumpărături, la piață, la pescuit, dar și la descoperirea întregului teritoriu marocan, atât de variat: Munții Atlas, Marea Mediterană, Oceanul Atlantic, Deșertul Sahara și toate marile orașe, Rabat, capitala administrativă, Casablanca, capitala economică, Fes, capitală culturală. Am prezentat cele de mai sus pentru a-ți da seama că am avut multe momente petrecute în comun și toate acestea îmi dau dreptul să mă pronunț asupra caracterului, calităților, care nu sunt deloc puține, dar și a eventualelor defecte ale tale. Singurul defect: prea mult bun simț, prea bună creștere, prea mult respect față de orice interlocutor. Acest aspect al caracterului tău se transformă într-o fină calitate, tot mai mult absentă la oameni în zilele noastre. Familia ta, domnule profesor, în special distinsa ta soție, Măriuca, este o gazdă excelentă. După revenirea în țară ne-am vizitat cu drag și plăcere, în mod reciproc. La Vișeu vedeam meciurile de fotbal de la marile campionate europene și mondiale. Ne-am bucurat împreună de prezența marelui poet și patriot, Adrian Păunescu, am fost împreună la Izvorul Izei. Un foarte interesant fenomen s-a petrecut cu familiile noastre: pe măsură ce trece timpul, în loc să ni se răcească sentimentul de prietenie, acesta pare că se amplifică și, în ultimii ani, parcă simțim nevoia de a comunica și a ne revedea. Cartea ta, a „deținutului politic” Gheorghe Bărcan, Adolescență și tinerețe furate, m-a impresionat profund, m-a informat despre lucruri groaznice, despre care nu știusem nimic înainte. Mă gândeam cât de greu a putut să-ți fie să ții toate evenimentele petrecute drept secret, dar așa erau vremurile atunci, nu puteai avea încredere în oricine. Nu te condamn pentru faptul că nu te-ai deconspirat, dimpotrivă, te admir și te respect.

În final, recunosc faptul că sunt fericită că am cunoscut un astfel de om curat, cu o familie superbă. Mă simt o fercită a sorții, mă simț o persoană bogată, având astfel de prieteni de mare calitate.

Ghiță, te prețuiesc, te respect, te admir, cu mare, mare drag,
Ana Vaida și familia de la Năsăud, România

***
La aniversarea acestei frumoase vârste mă alătur și eu cu urări de sănătate și bucurii. Felicitări pentru „parcursul” exemplar al vieții până la vârstă asta!! Ești un exemplu de demnitate și viață trăită cu curaj și sacrificiu de sine după instaurarea comunismului. Ai avut puterea să lupți și să învingi. FELICITĂRI!!!! Dumnezeu te-a răsplătit cu succese în carieră, o familie frumoasă și sănătate!

La mulți ani, dragul nostru prieten!
Stela și sigur și Remus (din ceruri)

***

La mulți ani! Cu ocazia aniversării zilei de naștere îți dorim multă sănătate, bucurii și putere de a scrie în continuare cât mai mult.

Cu respect și prețuire,
familia  prof. Dănățoiu (Vișeu de Sus)

***
La mulți ani, nenea Ghiță! Ne leagă o prietenie de o viață și momentele minunate ale copilăriei petrecute cu familia Bărcan nu le voi uita niciodată. Deși sunteți la mii de km depărtare va simțim lângă noi și experiența, ambiția și optimismul dumneavostră ne sunt exemple de reușită în viață. Vă dorim din suflet să aveți parte de zile cu soare, înconjurat de dragoste și multă sănătate și o aniversare minunată alături de familie. Vă suntem alături cu sufletul și gândul și va sărbătorim și noi în U.K. cu un pahar de șampanie și o felie de tort.

Va îmbrățișăm cu mult drag și dor,
Luiza, Maya, Thomas și Ciprian Plăcintescu

Fam. Dr. Luiza Plăcintescu & Informatician Ciprian Plăcintescu, Anglia

***
La Mulți Ani cu multă sănătate și bucurie, alături de cei dragi, să aveți parte de tot binele din lume!
Dan & Mărioara

Fam. Dr. Bărcan Daniel & Mărioara, Borșa

***

La ceas aniversar, ne bucurăm, împreună cu prof. Bărcan Gheorghe, că am „construit” o punte virtuală a amintirilor, prin intermediul publicației noastre, micșorând distanțele dintre noi și aducând în fața cititorilor o poveste  de viață incredibilă. Am fost invitați să fim părtași – pe parcursul ultimilor ani – la evocarea, cu precizie și acuratețe, a experienței incredibile, și triste dar și fericite, pe care distinsul profesor maramureșean a devoalat-o cu mărinimie în pagini bine scrise, cu talent și pasiune. Ne-ați onorat, domnule profesor, cu prezența dvs. constantă, așteptându-vă mereu, cu nerăbdare paginile expediate din SUA, dorindu-ne și dorindu-vă mulți, mulți ani de colaborare cu noi și, mai ales, sănătate și maximă mobilitate!

Să fiți mereu înconjurat de familie și prieteni și, mai ales să ne „scrieți” ce știți și cum știți mai bine, mulți ani de azi încolo! La mulți ani doar cu bucurii și mari succese spirituale!

Salut, Sighet!




Pe Coasta Atlanticului, spre Sudul Saharian (autor, prof. Gheorghe Bărcan)

prof. Gheorghe Bărcan

Tiznit. Staționând în Maroc mai mult timp, ne gândeam să profităm de aceasta și să-l prospectăm, să-l străbatem cât mai mult, în lung și-n lat, pe coasta Atlanticului sau a Mediteranei, în spațiile sahariene din Est, spre Algeria, din sud, spre Sahara occidentală (spaniolă), înspre Mauritania. Erau locuri chemătoare, probabil fantastice și în vacanțele de „iarnă” sau de „primăvară” se puteau vizita. Am programat o ieșire spre Sud și ne-am asociat cu familia Păunoiu și ceva mai târziu am plecat spre acolo. Am fost 5 persoane: soții Păunoiu cu un copil și noi doi; pe Rodica am lăsat-o la familia Fănățeanu, la Fes.

Tan- Tan era punctul final al călătoriei noastre, un spațiu în imediata apropiere a Saharei occidentale, atunci deținută de spanioli. Aveam spre acea direcție munți înalți, de peste 4000 de m. din Moyen Atlas și Haut Atlas și, mai jos, Anti-Atlas, spre porțile Saharei, cu înălțimi mai accesibile. De aceea ne- am deplasat mai spre coasta Atlanticului, trecând prin Rabat, capitala administrativă a țării, apoi spre centru, spre Marrakes, capitala sa turistică, un loc descris ca o minune a lumii, cu edificii, peisaje, tradiții, cântec și culoare, mireasmă, unite într-o armonie de senzație. Toate acestea le- am privit doar din mers, un mers potolit și încet, o furtună de nisip blocându-ne vederea doar la câțiva pași.

Ne-am continuat drumul către deșerturile sahariene, traversând totuși platouri și înălțimi, în drumuri șerpuitoare, cu urcări și coborâșuri moderate, cu peisaje extraodinare, în care se găseau masivii arbori de eucalipt sau stejari falnici, cu cedrii care răspândeau în jur un aer plăcut, pline cu coloane de palmieri și câmpuri ample de măslini, grădini cu portocali. Pe măsura înaintării, vegetația devenea mai săracă, mai puțină și drumul trecea pe lângă oaze de verdeață, plantate parcă în pământ, având ca stindard palmierii. Am trecut peste platouri pe care erau fixate corturi masive, negre, cu turme de oi în jur și cete de cămile; acestea adăposteau populația berberă nomadă. Am făcut poze cu acele prezențe și când au venit spre noi păzitorii acestora am plecat, neștiind ce vor și dacă ne vom înțelege la vorbă.

Pe lângă drumurile ce le străbăteam, pietrișurile deveneau tot mai mărunte, anunțând apropierea deșertului, a nisipului care se va așterne în jur. Arborii din acele zone aride aveau coroană mai bogată, cu tulpină mai scundă și cu frunziș des și mărunt. Se numesc „arbori de capră„, sau „arborele Argan” și în aceștia se cățărau mulțime de capre, cu copitele adaptate în acest scop, care-i dezbrăcau de podoaba lor, pe rând, alternativ, în lipsa sau raritatea firelor de iarbă. Era o imagine de peisaj extraordinară, acei arbori plini cu capre părând a fi, într- o privire mai depărtată, niște arbori fructiferi invadați de maimuțe, din care nu am văzut pe acolo și numai la capre pe sus nu ne gândeam. Se spune că această specie de arbori are o foarte rară răspândire în lume, aproape numai în această parte Sud-Estică a Marocului și în alte câteva zone sahariene, foarte rezistent în climatul acelor spații, cu rădăcini înfipte adânc în sol, nu pentru susținerea caprelor, ci pentru obținerea umidității necesare rezistenței în acele terenuri aride; ei rezistă și după golirea lor de podoaba frunzișului mult timp și se și refăceau mai apoi. Uleiurile extrase din fructele acestora, cu mult efort, este deosebit de valoros în cosmetică și în domeniul farmaceutic; am văzut „spectacolul” de aproape și caprele ne priveau mirate, „de sus”. Câteva informații mi-au fost transmise de localnicii de pe acolo, care socoteau aceste „păduri” o adevărată bogăție, aurul locului, nu numai pentru sursă de hrană a caprelor, cât și pentru celelalte produse ale lor. De aceea exploatarea lor este restricționată, cu toate că viața lor depășește mult suta de ani și sunt în Patrimoniul UNESCO, excepție făcând caprele. Alte date suplimentare despre ei le-am luat și de pe internet.

Am întâlnit prin acele locuri și așezări umane, împrejmuite cu cactuși enormi, unul lângă altul, cu spini masivi și frunze late și foarte groase ce păstrau umezeala, seva, pe fețele cărora se dezvoltau fructe deosebit de gustoase. Ei îndeplineau multiple scopuri: ofereau un peisaj deosebit de frumos și plăcut în mijlocul acelor uscăciuni, păstrau o umiditate locală și, pe lângă fructele delicioase, mai formau și un zid de apărare, aproape imposibil de trecut, de străbatut, printre formele și spinii lor.

Ne- am îndreptat din nou spre vest, țintind Agadirul, un oraș splendid pe coasta Oceanului, trecând prin Taroudent, o așezare veche numită și perla Sudului. La Agadir am staționat puțin la o colonie de mineri români, care lucrau în subsolurile cuprifere ale Sudului, printre care și doi maramureșeni cunoscuți: Ciuban Vasile (un fost elev de al meu, la fără frecvență) și Vasile Orzac. Am stat cu ei la masă și am ciocnit un ou roșu, fiind sărbătoarea Paștilor. Întâlniri întâmplătoare, departe de țară, între personae cunoscute, în prospectarea necunoscutului.

Această cetate a fost zguduită de un puternic cutremur în 1960, fiind distrusă în câteva secunde, cu peste zece mii de victime. Orașul martir a renăscut repede din ruine, infrastructura, edificiile, portul și zona industrială fiind refăcute. Sectorul balnear și turistic s-au dezvoltat și ele, toate acestea dându-i o înfățișare modernă, faimă de „Miami” marocan.

Tiznit. După acel popas am plecat mai departe spre Tiznit, oraș încântător cu palmieri, grădini irigate și măslini și cu oaze mai depărtate, cu un loc bogat în bijuterii, specializat în argintărie. Vizitând un astfel de butic, ne-a plăcut o tavă cu două ceainice și o zaharniță, cu modele frumoase, menționate de comerciant că fiind din argint. De fapt erau dintr-un fel de metal alb, suflat cu argint. Ne gândeam să o abordăm. Întrebând de preț, ni se răspunde :

– 800 de dh, monsieur!

Începem negocierea:

– Oh, este prea mult am replicat și anunț ofertă noastră:
– 300 de dh!

Am tot continuat așa, cu reduceri și adaosuri:

– 700 de dh !
– 400 de dh, răspund eu, după care urmează:
– 500 dh, le dernier prix (ultimul preț)!

Ne-am înțeles cu soția să le cumpărăm și ea spune:

– De acord, 500 de dh.

În timp ce arabul se pregătea să ne împacheteze marfa, eu mă răzgândesc, în mod sincer (nu ne era necesară atunci și erau mulți bani), spunând aceasta și soției. Ies la luptă și, după acordul exprimat, mă gândeam cum să-l abordez, pentru a nu-i da ocazia să ne insulte; m-am decis și-i spun:

Eu nu sunt de acord, e tot prea mult!
– Dar soția a acceptat, vine replica;
– Da, dar eu sunt șeful! (c-est moi le chef!)

Acesta a fost un argument puternic și pentru el, pentru că, așa se spunea, se obișnuia și așa se trăia acolo; a rămas fără replică. Pentru a-mi motiva puțin gestul, arunc un preț de refuz:

– 300 de dh.! (prima mea ofertă);
– Non! vine răspunsul.

Noi ne pregăteam atunci de plecare, când vânzătorul ne oprește :

– De acord, dar e un „mare cadou” și, spunând aceasta, ne pregătea tava iar noi dirhamii.

Plătim, ne luăm marfa și ne mai învârtim apoi prin suc. Când ieșim afară, trecând prin față magazinului, acesta era închis iar vânzătorul stătea cu picioarele într-un lighean cu apă, de unde ne zâmbește și ne face semn cu mâna, un fel de pa!, bey, bey! iar noi ne spuneam: l- am dus!; dar el nu părea păcălit!

Sosiți acasă, ne-am deplasat până la Fes, la familia Fănățeanu și am intrat cu ei în medina orașului, o medină enormă. Trecând prin față unui magazin vedem în vitrină tava noastră cu ceainicele. Identică, probabil adusă tot de la Tiznit. Ne intersăm de preț, doar pentru a ne evalua afacerea, reușită negocierii. Ni se spune: 200 de dh! Prețul se mai și ajusta prin negociere. Ce să-i faci ? Ce am luat noi a fost de la sursă, original! Ne- am zis:

– „Un mare cadou „, dar pentru el. E bine că n-am luat plasă și mai mare.

Cu călătoria noastră ne-am mai depărtat de coastă și ne-am îndreptat spre Goulimine, prin Bouizacarne, spre ținta noastră. Dar urcând spre această localitate, pe o pantă semnificativă (ne aflăm în zonă munților Anti-Atlas), am constatat urme de noroi pe șosea; se vedea că a plouat bine mai înainte. Ca rezultat al acestui fenomen, am văzut mai multe mașini staționate în derapaj pe margini, mai mult sau mai puțin accidentate și, drept stindard, una se află în echilibru instabil, cu burta pe un cioc de stâncă, în risc de a se prăvăli în valea de alături la o mică rafală de vânt. Ele coborau sau urcau atunci când noroiul s-a scurs pe șosea. Aceste fenomene se produceau foarte rar la porțile Saharei și conducătorii nu erau obișnuiți cu ele, ajungându-se la astfel de situații.

Prin această așezare, la poalele munților Bani, intrăm în marele Sud, o parte a Saharei și țara „oamenilor albaștri”, numiți așa pentru costumația lor albastră, ce-i proteja de Soare și transpirație, fiind prima fereastră a unui șir de oaze. Se poate experimenta aceasta cu o cană albastră cu ceai, pusă la încălzit la microunde; eu am experimentat și m-am ars aproape la degete, timp în care ceaiul era foarte puțin schimbat termic! Experiența locului! Fiind spre seară, ne-am luat fiecare familie o cameră la un hotel din această localitate, la un preț piperat; ne aflăm la porțile Saharei.

Gheorghe BĂRCAN,
fost elev al Liceului „Dragoș-Vodă”, Sighet

foto: Incredibilia.ro




Era un posibil pericol major (autor, prof. Gheorghe Bărcan)

prof. Gheorghe Bărcan

Cât timp am funcționat în Maroc, în fiecare an, cu câteva zile înaintea vacanței de primăvară a elevilor, a rămas un obicei de a face ei grevă, în amintirea unor frustrări de mult timp produse. Fenomenul a tot slăbit în intensitate, dar la liceele unde am funcționat se mai practica, cu mai multe sau mai puține clase, fiind mereu în scădere. Oricum, profesorii erau avertizați să rămână în clase, conform orarului și să între în sala profesorală singuri, să nu manifeste nicio apreciere ori susținere a acestor manifestări, sub amenințarea unor grave sancțiuni. Deseori intervenea poliția, când erau anunțate cazurile mai ample și cei în grevă erau aspru sancționați și loviți cu bâtele, sau arestați.

Într-o astfel de zi agitată, eu predam la o clasă care nu participa la grevă, când deodată, se dechide brusc ușa și năvălesc în clasă mulțime de elevi greviști, alungați de poliție pe coidoare, încercând să-i blocheze și ei s-au ascuns în clasa unde predam eu, încercând să scape. Am desfășurat mai departe oră, cu această „asistență”, fără întrerupere, fără a spune și fără a face nimic deosebit, crezând că așa este mai bine, fiind însă, tulburat. După puțin timp, apar în ușă 3 polițiști cu bâte, privesc la sala aglomerată și la mine și mă întreabă: „ce-i ?”

Printr-o decizie de moment, spontană, nepregătită, venită în minte în mod natural, le răspund: „un profesor lipsește și fac oră cu toți elevii”. „Uahad” (cam așa se aude în arabă, nu știu dacă e bine scris și înseamnă: de acord), îmi răspund și pleacă. În bănci erau înghesuiți mai mulți elevi și pe de margini. Eu continuam să scriu la tablă și aruncam câte o privire și înspre clasă, din când un când. Peste tot, și la elevii intruși și la cei ai clasei, se vedeau numai zâmbete. Peste cca 15 minute, elevii în grevă au început să iasă unul câte unul, fiecare aruncându-mi o privire de mulțumire, imprăștiindu-se prin labirintul coridoarelor. Eu aveam o bucurie imensă, nu pentru că aș fi aprobat răzvrătirea lor, ci pentru că n-aș fi suportat să văd în fața mea elevi striviți de baâte, în clasă sau în ușa clasei, clasă în care eu eram stăpân, orice mi s-ar fi întâmplat. Dar în spatele acestei bucurii, era un mare pericol: să fiu acuzat că am fraternizat cu greviștii și de îndată să-mi se spună: contractul de muncă vă este anulat și să părăsiți Marocul în câteva zile. Problema nu era că plecăm din Maroc, aceasta fiind cu totul și cu totul nesemnificativ, dar aveam mașină și alte lucruri, care nu mai aveau preț, nicio valoare de vânzare în aceste condiții și nici nu știu dacă puteam strânge banii necesari drumului, în așa scurt timp. Pentru că în fiecare clasă erau „amicali” care relatau undeva tot ce se petrecea în clasă; ei erau și printre greviști și printre cei ai clasei. Ce s-a petrecut ? Ori aceștia toți au tăcut, n-au auzit și n-au văzut nimic, și-au ieșit din rol, inerpretaând cum trebuie gestul meu, ori au spus la direcțiune și aceasta a tăcut. Am rămas cu satisfacția și bucuria, fără a fi fost sancționat, dar pentru o perioadă de timp eram îngrijorat, pentru că puteau apare consecințe grave, ceva mai târziu. Până la urmă m-am liniștit, a trecut totul cu bine, dar cred că dintre mulțimea de amicali o fi spus careva la directori, aceasta fiind o obligație, cu toate că mă simpatizau. Dar și directorii mă apreciau mult și m-au ptotejat, înțelegând și dânșii adevăratul motiv, după felul cum s-au desfășurat lucrurile. Oricum, tăcerea s-a stabilit fie la nivelul clasei, fie la direcțiune. Între profesor și elev, indiferent de unde sunt, pe unde se află, trebuie să existe respect, instrucție, educație și protejare, nicicând ură. Așa a fost, cred, înțeles evenimentul, de către toți care au participat la el, excluzând polițiștii. Chiar dacă aceștia nu mă credeau, nu-i lăsam să folosească bâtele și îi invitam să iasă afară și să vină cu unul dintre directori să lămurescă problema. Ei puteau intra forțat, doar dacă aveau mandate de a mă ridica, pe mine sau pe vreunul dintre elevi, cine știe pentru ce motive. Doar directorul sau inspectorul de specialitate puteau intra peste mine la oră și nimeni altcineva, sala, cu ușă cu tot, era în stăpânirea mea atunci când predam. Altfel, puteam „justifica” minciuna, spunând că eu așa am înțeles, că de aceea au venit acei elevi în clasă, deși ar fi fost cam trasă de păr, pentru că nu se întâmplau astfel de cazuri. Dacă un profesor lipsea, elevii erau scoși afară, totdeauna.

După mulți ani, 5-6 ani, în a doua parte a detașării, mă aflăm la un alt liceu, Liceul El Kattab, din Medina. Terminându-mi orele, astepam în sala profesorală să iasă de la ore un tânăr prof. belgian, care mă ducea și pe mine acasă, pentru că Dacia trimisă cu vaporul din țară n-a ajuns încă. Două clase au decis să facă grevă și au ieșit de la ore, iar profesorii ce le-au predat au ieșit cu ei în curte, printre ei, mai și discutând. O parte din curte, spre poartă și spre sala profesorală, era comună, pe unde profesorii au intrat în sală iar elevii au ieșit pe poartă, manifestând. După regulament, profesorii trebuiau să aștepte în clasă, singuri, până se va suna și apoi să se deplaseze spre salăa profesorală. S-a interpretat că au solidarizat cu greviștii și profesorul francez (foate bun) a fost deîndată anunțat să păraăsescă Marocul, cât de repede, iar celălalt, marocan, n-a mai apărut la școală, ca și cel francez. După puțin timp se auzea că profesorul marocan a fost trimis pe front, în Sahara, în luptă cu „polizario” și, după o perioadă destul de scurtă, se spunea că a fost împușcat. Nu s-a precizat dacă din față sau din spate, pentru că pe front, combatanții merg și într-un sens și în altul, nu-i așa? Era un profesor bun și colaboram bine cu el, ne consultam. Mi-a părut foarte rău.

Vorbind de „amicali”, cred că această organizare era mai largă. Acolo erau detașați profesori, sau alți specialiști, din țări cu regimuri și ideologii diferite. Marocul era Monarhie și printre cei veniți erau din țări cu organizare republicană, cu ideologii socialiste, comuniste, un amestec și era permisă o singură activitate: executarea serviciului pentru care ai fost recrutat și angajat, orice altă influență se sancționa prin eliminare, în cel mai bun caz, cum era și normal. Odată, un elev în clasă mă întreabă: ce cred eu despre socialism? Puteam evita răspunsul, dar cea mai bună și explicită poziție a fost aceea pe care am adoptat-o, venindu-mi instantaneu în gând; era evident o provocare și tăcerea putea fi considerată, oarecum, tot un fel de răspuns, sau teamă. Am pronunțat, răspicat: eu gândesc aici, pentru voi, doar matematicile și am și continuat… „fie funcția” … Pentru că și printre ei erau și socialiști sau de alte gândiri și erau cu fermitate urmăriți, ziua, noaptea. Orice alt răspuns, era interpretativ și a fost singurul bun, întrecând chiar și tăcerea.

Odată, mergând cu mașina la piața de alimente, pentru cumpărături, aflată ceva mai departe de casă, am parcat mașina în față, am intrat, am făcut cumpărăturile și m-am întors grăbit la mașină, cu sacoșele, doar că nici o ușă nu voia să se deschidă și eram foarte contrariat. În această agitație, un tânăr marocan, care stătea alungit pe bordura unui gem mare de la piață, îmi spune: aceea nu e mașina dumneavoastră, monsieur; a dumneavoastră e cea din față. N-am observat că în spatele meu parcase o altă mașină, între timp, identică cu a mea, Fiat i27, bleu ciel. I-am mulțumit și m-am îndreptat spre acolo și îmi puneam sacoșele în spate. În acest tiimp, tânărul îmi spune: dumneavoastră locuiți la nr.1, rue Accra, lângă bufetul Bachus, exact adresa locuinței noastre. Evident el nu a venit cu mine , n-a alergat nici după mașină și acolo se afla de cine știe când. Nu l-am văzut nici pe lângă locuința, pe lângă bufetul Bachus și eram sigur că-mi cunoștea și numele. Eram supravegheați discret, ca de după o perdea și cine știe cât timp o fi stat în supraveghere pe acolo. Nu aveam voie să ne întâlnim mai mult de trei personae, fără a anunța poliția. Mai făceam aniversări ale copiilor, dar părinții veneau cu ei, pe rând și plecau la fel, iar noi, nu prea făceam chefuri ample. Uneori ne mai întâlneam mai mulți, mai ales pe la familia Vaida, ei având o casă mai izolată, dar mergeam și ieșeam pe rând. Ne-au spus de la Ambasadă să ne mai întâlnim, să facem câte puțin învățământ ideologic, să ținem astfel legătura cu țara, folosind ziarele ce ni le trimitreau, dar niciodată nu am purtat discuții ideologice, în întâlnirile noastre. Mai făceam câțiva câte o întrunire, din când, în când, mici petreceri, unde doamnele își arătau măiestria în arta culinară și era cu ce, spre folosință. Vin se găsea de bună calitate, iar tărie mai aveam de pe acasă, deci „țineam legătură și cu țara” și erau și pe acolo, mai luxoase, dar nu că țuica de Maramureș.

Gheorghe BĂRCAN, fost profesor la Liceul „Dragoș-Vodă”, Sighet
Minneapolis, 07.05.2021




De Paști, în Săliștea de Sus, Maramureș (autor, prof. Gheorghe Bărcan)

prof. Gheorghe Bărcan

Evoluții, schimbări. Frumusețile de altădată, cu doruri și timpuri trecute, care nu se vor mai întoarce și care au lăsat un urmă doar regrete. Nu le comparăm deloc cu cele din vremile prezente, sau mai apropriate, pentru că sunt prea mari diferențele, față de atâtea alte datini și tradiții, de o deosebită frumusețe, cu schimbările lor profunde în trecerea timpurilor, ducând cu ele viața însăși în aceste regrese.

Fiind în perioade istorice destul de depărtate, firesc era să fie un progres, într-o normalitate a așteptărilor, a vieții, spre mai bine, în evoluția timpului. Dar schimbările s-au produs chiar invers, cam în toate cele ce cuprind viața cea de toate zilele.

Sunt și altfel de contraste, uimitoare, depărtate însă de „domeniul utilitar”, direct. Așa cum ar fi trecerea de la mersul cu căruța, la deplasări amețitoare, cu mijloacele moderne, sau cu zborurile navelor pe traectorii interplanetare și alte „minuni”, de exemplu, în domeniul informaticii.

Când eram cu domiciliul la Vișeu de Sus, sau la Cluj, Crăciunul și Paștele le sărbătoream aproape mereu la Săliștea de Sus, unde confortul, frumusețile, plăcerile și „sfințenia” lor erau depline. Ne simțeam „acasă”, cu toate.

Spații depopulate. Acuma o primă constatare, ar fi golirea comunei de oamenii locului, o mulțime fiind plecați în pribegii, prin străinătăți, pentru a putea face față nevoilor familiale, aduse de ticăloasa și micimea umană a administrării țării. Sunt familii care se reunesc de marile sărbători, cu greutăți enorme și se bucură mult de împlinirea acestora, altele sunt rămase în separația singurătăților sau în durerea atâtor tragedii, determinate de alungarea peste hotare a cetățenilor acestei țări. Cu toată măreția și evlavia cu care se petrec și se mai păstrează aceste tradiții, în luminile și sfințenia lor, peste ele parcă plutește o umbră a tristeței și disperării, a pustiului, mai mulți fiind cei care pleacă, decât cei care se întorc acasă.

Dar să lăsăm aceste întunecimi și să revenim la situații locale mai vesele, într-o privire mai cuprinzătoare, cum erau altădată și cum mai sunt rămase și mai reduse acum, în respectarea cu eforturi a frumoaselor tradiții și datini, în respectarea Sfințeniei Marilor Sărbători.

Marile Sărbători în evoluția timpului. De mic îmi reamintesc imaginile frumoase, de tradiție, în prețuire, în liniște și reculegere a tuturor sărbătorilor de peste an, când se respectau și conservau aceste frumoase datini, mai ales în Transilvania. În preajma Marilor Sărbători se țineau posturile, ca și ajunuri în unele zile și, în același timp, o mare mulțime de oameni, aproape toți adulții, se mărturiseau și se împărtășeau cu Sfintele Taine.

Sărbătorile Pascale sunt printre cele mai așteptate de peste an. În cele 7 săptămâni premergătoare Învierii Domnului, populația din comună avea și are un comportament mai deosebit. Oameni mai în vârstă, care nu participă la munci grele, posteau și postesc întregul Post Mare, în sens bizantin, meniurile fiind lipsite de toate produsele animaliere, cum ar fi carnea, de orice fel, laptele, brânzeturile, untul, ouăle; nu mâncau nimic „de dulce”. Majoritatea adulților și cei mai mici, posteau în zilele de post (luni, miercuri și vineri), cu strictețe mai ales vinerea. Foarte mulți ajunau Vinerea, unii chiar toate cele 7 vineri din post. Încă de mic, de la 8 ani, am ajunat, prima dată cu o masă la amiază, apoi doar seară. Cei mai „zdraveni”, mai puțini, practicau ajunul mare, din când în când: din seara de Joia Mare, nu mâncau nimic până Duminecă dimineață, după venirea cu „Pasca”, cu cele Sfințite, de la Biserică; se mânca apoi câte puțin în primele zile. În 3 ani consecutivi, la 10, 11 și 12 ani, am ținut și eu acest ajun mare și aproape toate Vinerile din Postul Mare. La început a fost mai greu, apoi m-am obișnuit. Cât de bună a fost această educație a foamei, prin aceste ajunuri. Uneori și la făcutul fânului nu mâncăm nimic până seară, obligați de vremea capricioasă, schimbătoare, pentru a proteja adunarea pologului uscat, de degradare, de ploaie. Și muncile grele de la coasă, de la cărat căpițe, ridicrea clăilor, tăierea și transportul lemnelor, mi-au făcut mușchii numai fibră. Educarea foamei și condiția fizică deosebită m-au ajutat să rezist, în minime condiții de a rămâne viu, în detenția cumplită comunistă.

Sfintele Taine. Comuna era mare, în jur de 4.000 de adulți și aproape toți se mărturiseau și se împărtășeau, înainte de Crăciun și de Paști. De aceea, cu destul de mult timp înaintea Paștilor, se organiza la Biserică un program prelungit pentru acestea. Se făceau și se fac multe pomeni, multe daruri pentru cei necăjiți, de aceste sărbători, într-o solidaritate creștină de profunzime.

Meniul Pascal era foarte bogat și variat. Se vopseau multe ouă, în culori diferite, culoarea roșie predominând și foarte multe se și „împistreau”, în diverse variante. Se făcea, de regulă, ciorbă de miel și miel umplut, friptură de miel, cârnat și șuncă, afumate și fierte, excepționale, cozonac special pregătit, cu multe adausuri, mai multe variante (aluatul, cu făină albă, lapte, smântâna, ouă, unt și după fermentație se umplea cu brânză de vacă amestecată cu zahăr și apoi se punea la cuptor), deosebit de gustoase, completate cu diferite prăjituri de casă. Se făcea și o pâine foarte bună, din făină albă, cu împletituri, din care una mai mică, „Pasca”, era pentru sfințit. Acestea se puneau într-o traistă frumoasă, de regulă nouă, sau într-un coșuleț și se ducea la Biserică pentru sfințire, cu o sticlă cu vin.

Pregătirea Nopții de Înviere. Săptămâna premergătoare acesteia, numită Săptămâna Mare, era și este dedicată mult pentru diverse servicii religioase (multe rugăciuni, reculegeri, mărturisiri), mulțime de femei sunt prezente la Biserică, pentru o curățenie deosebită și diferite alte aranjamente, pentru a întâmpina cum se cuvine Marea Sărbătoare.

În Joia Mare, se citesc seara cele 12 Evanghelii, iar după această se face, în Vinerea Mare, Prohodul Domnului, cu biserică plină de lume și prin împrejurimi. Din această zi, până în Noaptea Învierii, nu se mai trag clopotele la Biserică. Sâmbătă Mare este o zi de rugăciune, post, ajun și reculegeri.

Ceremonialul religios de Înviere, a avut în timp două desfășurări. Mai demult, se făcea slujba de Înviere de la miezul nopții, cu cele obișnuite peste tot în bisericile ortodoxe și greco-catolice și se continua cu Sfânta Liturghie a zilei, după care se Sfințeau cele aduse în acest scop și apoi lumea pleca acasă, spre ziuă, cu serviciile religioase terminate pentru prima zi. Mai nou, după slujba de Înviere, se sfințește Pasca și se pleacă după aceea acasă, iar dimineață, la orele stabilite, se efectuează slujba obișnuită. Sărbătorile Pascale durează trei zile, în ultimele două cu Sfintele Liturghii și cu unele mărturisiri, pentru cei care nu le-au putut efectua până atunci. Am să vorbesc puțin de slujba de Înviere. La miezul nopții se adună mult lume la Biserică, se trag clopotele, se ia Lumina și se înconjoară Biserica de trei ori, cu preotul/ preoții, cu o mulțime de oameni, în rugăciuni și cântând „Cristos a Înviat”, de multă lume, cântec amplu ce răsuna peste împrejurimi.

Apoi se ajunge la ușa bisericii, închisă, preotul bate în ușă, purtând dialogul creștin cunoscut, după care intră apoi înăuntru și se efectuează slujba de Înviere, cu dese intervenții ale unei formații mari de coriști, băieți și fete, tineri și bătrâni, care cântă în mai multe variante acest „Imn al Creștinismului”, „Cristos a Înviat”. La încheierea acestuia, lumea participă la slujbă în continuare, fie pleacă acasă și dimineață, mai târziu, o parte dintre ei se întorc la Biserică, pentru Sfânta Liturghie de Paști.

Masa de Paști. În ziua Învierii, de dimineață, cu toți ai casei prezenți, purtătorul Păștilor, a produselor sfințite, când intră în casă spune: „Cristos a Înviat” și cu toții, împreună, răspund: „Adevărat că a Înviat”, apoi aducătorul Păștilor înconjoară masă de trei ori, spunând până la sfârșit aceleași rugăciuni. Se pun pe masă, special pregătită, și alimentele sfințite, lângă cele nesfințite, separat, apoi se spală toți într-un lighean cu apă curată, în care este pus un ou roșu, sfințit și se repetă de toți versurile cu: „Cristos a înviat” și se rostește și „Tatăl Nostru”. Se trece apoi la servirea mesei, încheiată din nou cu aceleași rugăciuni. Evident, nu lipsește ciocnitul cu ouăle roșii între membrii familiei, cu aceleași exprimări. Câteva zile se servește dimineață puțin din alimentele sfințite, apoi se completează cu celelate alimente, până se termină, în cursul acelei săptămâni.

Obiceiuri. Copiii mai mici umblă de dimineață bună în Tiez, la vecini, neamuri, cunoscuți, cu o tășcuță de gât, pentru ouă. La intrare spun „Cristos a Înviat” și li se răspunde de gazdă „Adevărat că a Înviat” și-i servesc cu câte un ou roșu, mere și nuci; își cam umplu tășcuța.

După masa de Paști, aproape toți ai casei, mai ales tineret, bărbați și copii pleacă și umplu cimitirul de lângă Biserică. Copiii se dau în „cioca”, cu ouă nesfințite, lovind ouăle cu vârful, cu aceleași cuvinte ca în Tiez; oul spart îl ia câștigătorul și până la urmă iese un campion, cu cele mai multe ouă sparte. Bărbații mai în vârstă se așează pe lângă morminte, unde se dispută în jocuri de cărți, simbolizând, probabil, activitățile soldaților romani ce păzeau pe Isus Cristos, în Suferințele de pe Cruce, până la Înmormântare, timp în care se câștiga „Cămașa lui Isus” și altele, probabil și „Cununa de Spini” de pe cap. Mulți tineri se urcă în Clopotniță și trag clopotul, semn de răspândire de vești bune peste an. Tinerii mai mari (18-20 de ani), organizau jocul „de o bătută și pe ea”, un fel de „oină locală”, când timpul permitea, pe spații lărgi, cu galerii, într-o mare veselie, cu toții, fără pizmășii, o adevărată și frumoasă manifestare sportivă.

Mai ales în cele două zile următoare, ca și în toate duminecile și sărbătorile, respectate peste an, șoseaua și trotuarele alăturate erau pline de lume, tineri și bătrâni, în relații de prietenie, de afaceri, sau o recreere și-ți era mai mare dragul să-i privești în costumația locală de sărbătoare, de o frumusețe deosebită. Și o purtau cu mândrie, cu naturalețe, ca ceva ce se cuvine și ce trebuia așa făcut. Mașini erau puține și se rula cu atenție și încet. Foarte mulți elevi din comună intrau la Facultăți, câte 14-16, anual. Majoritatea acestor Facultăți fiind de 5 ani, se plimbau prin comună între 50-70 de studenți și mulțime de elevi. La un moment dat, Săliștea de Sus era comuna cu cel mai mare număr de studenți, pe țară.

Cu timpul, acele tradiții frumoase ale Marilor Sărbători s-au diminuat. Paștele, Crăciunul, sau alte serbări frumoase, „Familiale”, de mare amplitudine, ce umpleau comuna, pline de farmec, spiritualitate, noblețe, frumusețe și trăinicie, acestea s-au rarefiat, s-au împuținat. Locurile s-au umplut de multe „insule familiale” în singurătăți, suferințe și tragedii, printre cele rămase în trăinicia acelor datini frumoase, care și ele și-au mai diminuat din farmecul lor deosebit, de altădată. Erau impuse de stăpâniri stabilite într-o necinste și lipsă de credință, de onestitate, de sentimente naționale, cu ideologii străine neamului românesc, în trecerea timpurilor, îmbinate acuma și cu efectele acestei pandemii, care micșorează și mai mult frumusețea acelor datini și tradiții de altădată. Ele se manifestă totuși, mereu, în evlavie, cucernicie și credință, cu bucurii și tristeți și nu vor fi nicicând suprimate, ci dimpotrivă, vor reveni, prin „renaștere”, la amploarea și desfășurarea lor firească, de altădată, cu unele„împrospătări”, aduse de timp, în treceri.

prof. Gheorghe BĂRCAN,
fost elev al Liceului „Dragoș-Vodă”, Sighet
Minneapolis, Minnesota, USA.

foto: Rada Pavel




Viața cu trasee, reflexii, interpretări și confesiuni (autor, prof. Gheorghe Bărcan)

Viața ca un fluviu. Ea izvorăște de cine știe unde, se dezvoltă și curge, cu limpezimile și tulburările ei, apoi moare în cuprinderea apelor adânci ale „Potopului” fără margini, ale Veșniciei. Se derulează pentru fiecare, în multiple feluri, pe diferite trasee, impuse sau alese și este parcursă cu mai ușoare sau mai grele trăiri, acestea depinzând de atâtea, chiar în afara propriei voințe. De mic copil ești purtat în neștire, sub protecția și grija deosebită a mamei iubitoare, apoi de mânuță și lăsat liber, când începi să stai „copăcel”, cu căzături, ridicări și julituri, care reprezintă parcă o predicție pentru tot parcursul ei, de unde zicala: „cum îți este scris”. Dar, felul de petrecere a vieții depinde, în mare măsură, de purtătorul ei însuși.

Ea poate fi într-un fel organizată și proiectată de proprietarul ei, sau poate fi lăsată într-o desfășurare obișnuită, în lumea tuturor celorlalți, în obișnuință și voia acesteia, de parcă te-ai afla pe un fluviu, cu ceva plutitor, care te duce înainte, fără a ști exact unde ajungi, peste ce o să dai, dacă o să acostezi la un mal, sau dacă o să treci și prin cascade, cu o aterizare în cine știe ce mod finalizată, până la apele adânci, încăpătoare pentru toți.

Idealuri. E bine însă să-ți fixezi anumite direcții, idealuri, simple și frumoase în a-ți trăi viață și să nu lași totul la voia întâmplării, pentru că, altfel, ea însăși devine o întâmplare. Oricine poate să treacă, imaginativ, peste apropierile din față lui, să străpungă cu gândurile orizonturi mai apropiate și mai depărtate, să-și gândească un curs al vieții, pe spații și trasee de mai mari întinderi, după dorințele și putințele pe care crede că le are, până la o așezare, o stabilizare, de unde să înceapă altele, așa cum cerințele vieții o vor impune, sau cum vei hotărî. Chiar exercitarea acestor mici sau mari „proiecte” de perspectivă, urmărindu-le, cu mai multă sau mai puțină reușită, îți pot produce mari bucurii și satisfacții, prin care te poți convinge că aici, pe pământ, tu ești propriul tău stăpân, de drept, într-un fel.

Astfel, în adolescență, umbletul meu era mult pe câmpuri, pe dealuri, prin păduri, pe unde mă purtau obligațiile sau asumarea muncilor, spații prin care mă întâlneam cu multe specii din lumea celor care nu cuvântă, drumuri și locuri care îmi plăceau atât de mult. Mă gândeam să mă străduiesc să devin inginer silvic. Apoi, văzând atâtea nedreptăți sociale, am dorit să urmez „Științele Dreptului”. Dar viața, urmând un curs atât de învolburat, am fost obligat să-mi schimb opțiunile și am ales un domeniu în care, la momentul acela, eram mai pregătit și unde aveam și convingerea că voi fi lăsat să-l profesez în acele vremi, studiul „Matematicilor”. A fost o cale care, deși „ușoară” și frumoasă, a devenit „lungă și grea”. Obiectiv realizat.

În cuprinsul unui capitol de amintiri de viață, consemnate, precum acesta, am regăsit un titlu: „Niciodată”. L-am revăzut și redau aici, succint, cele trei „hotărâri” luate, mici idealuri secundare de viață, pe care mi le-am impus și mi-au produs un confort, o satisfacție și bucurie, printr-o puțină ordine în viață..

În prima îmi propunream, încă din liceu, să nu copiez niciodată, indiferent de situația în care m-aș afla. Nu-mi amintesc să fi avut nici în trecut acest nărav, dar, oricum, acesta nici n-ar trebui cuprins într-o preocupare, pentru că una din cele „Zece Porunci Biblice” spune: „Să nu furi”! Și l-am respectat în liceu, așa „dezordonat” cum l-am trăit, ca și pe parcursul Facultății, efectuată în zece ani de la începerea ei: 1954-1964 cu întreruperea din cauza exmatriculării ilegale.

A două restricție este de natură morală și vizează, oarecum, solidaritatea studențească. Eu am avut tot timpul bursă, chiar de după examenul de admitere, în cei cinci ani de frecventare a Facultății, tot timpul fiind cazat la un cămin studențesc, cu masă la o cantină. Bursele se dădeau în funcție de notele și mediile de la examene, după fiecare sesiune. Mi-am propus să nu rămân niciodată pentru a lua supliment de masă, pe tot timpul studenției, indiferent dacă eram sau nu eram sătul. De regulă, aveau proritate studenții bursieri sau care-și plăteau cartela, dacă rămânea mâncare și, în mod obișnuit rămânea, de fiecare dată. Am respectat aceasta cu sfințenie, mereu… Afară era de fiecare data o coadă de „supiști”, pentru a primi ceva din mâncarea rămasă. Ei nu aveau bursă mai ales din cauza notelor, dar și pentru condițiile materiale ale părinților. Chiar dacă primeau ceva bani de acasă, poate nu le ajungeau pentru toate trebuințele și mai puteau primi și ceva mâncare de la felul doi. Un minim semn de solidaritate umană.

Ultima decizie din „Niciodată” se referea la pregătirea examenelor și eu mi-am propus o anumită abordare: să nu-mi pregătesc niciun examen după bilete cunoscute. Unii profesori dădeau dânșii biltele, care de fapt cuprindeau toată materia și puteai vedea cum este ea organizată. O altă metodă era așteptarea la ușa săliii de examinare, unde fiecare student, care ieșea, spunea ce a avut pe bilet. Grupele erau de regulă împărțite în două serii și a doua dintre ele putea afla aproape tot conținutul biletelor. Dar cu câtă pierdere de timp pentru cei ce așteptau, în dauna pregătirii! Chiar dacă aveai toate bilețele, trebuia să le pregătești integral, pentru că extragerea unui bilet era aleatoare. Și în cazul când profesorul dădea bilețele, se pierdea enorm de mult timp, dând paginile cursului înainte și înapoi, pentru a construi toate bilețele și apoi să le pregătești, bucată cu bucată; era o mare ciudățenie. Simțeam și o provocare în a-mi aduna din tot cursul, subiectele de pe bilet. Am procedat mereu așa și a fost foarte bine. Aveam un mare avantaj: eram mereu foarte atent la cursuri, așa că prima citire era făcută și pregătirea examenului era de fapt o recapitulare.

Peste toate, sunt idealuri majore, care în orice familie se gândesc, se urmăresc a se realiza, cu mai multă sau mai puțină reușită. Astfel, încă de când eram mai mic, mă gândeam la un ideal familial frumos, la cel legat și de copii, ca și un altul, mereu și el în atenție, referitor la profesia practicată. M-am zbătut și am urmărit tot timpul respectarea familială în toate componentele ei, în desfășurarea acesteia, ca și preocuparea permanentă pentru creșterea cu multă grijă a copiilor, cu dezvoltarea, educația și instrucția, până vor ajunge să fie „pe picioarelde lor”, cum se spune. Am avut o continuă preocupare și pentru îmbunătățirea continuă a activităților didactice și sociale, până la pensionare. Poate am avut și unele nerealizări (viața în ansamblul ei nu este perfectă), dar dacă au fost, ele n-au fost de natură morală și alte cauze pot fi multiple.

prof. Gheorghe BĂRCAN, fost elev al Liceului „Dragoș-Vodă”, Sighet
Minneapolis, Minnesota, USA, 06.04.2021




Trăiri în neuitări, peste generații (autor, prof. Gheorghe Bărcan)

prof. Gheorghe Bărcan

În viața fiecăruia, așa cum este ea, mai învolburată sau mai liniștită, apar tot felul de întrebări, gândite numai sau și exprimate, legate de evenimentele de viață, puse de persoana însăși sau de către alții, care capătă un răspuns prompt sau întârziat, altele rămânând în așteptare sau în uitare. Unele nu pot primi răspuns, dezlegare, din atât de multe motive, poate și din acelea ce transcend posibilitățile umane. Aceste întrebări, regândiri, amintiri se aștern peste întreaga viață, până acolo unde a ajuns ea, începând de la o fragedă copilărie, din trăirile ce ți-au rămas ție în minte, sau unele fiind adăugate de către cei cu care le-ai petrecut de-a lungul anilor, mai îndepărtate sau mai de-aproape. Așa, de exemplu, uneori mă întreb cum am reținut cu precizie unele evenimente de când eram mic copil, sau de mai apoi și nu-mi amintesc de altele mai recent petrecute, de parcă nici n-ar fi existat. Probabil, firescul total al unor evenimente, sau nefirescul total al altora le adâncește în memorie, le fixează în ADN-ul propriu și acolo rămân, nu dispar; pe acestea ți le poți contura până în ultima clipă a vieții. Evident, pot fi multe alte elemente care concură pentru stabilitatea sau instabilitatea amintirilor acestor trăiri, pe mari întinderi, fără putință de a le concretiza, din sistemul de complexitate informatică ale memoriei umane. Diferențele sunt mari, de la o persoană la altă.

În momente de liniște, de retragere din actvitățile avute, sau chiar înainte de aceasta, probabil fiecare om se „uită” peste ce a trecut și n-a uitat, cu mulțumire sau reproș, cu bucurie sau amărăciune, în mod evident, nu are numai de unele, ci de unele și de altele.

Când aveam un an, cei trei frați locuiam cu părinții la bunicii după tată, în casă acestora, tatăl meu, copilul mai mic, fiind moștenitorul. Nu-i rețin pe bunici, pentru că au trecut la cele veșnice, în răsplata Domnului, când eu aveam vârsta în jur de un an..

Când eram mai mărișor, școlar și pricepeam vorbirea, puțin și sentimentele ei, mama mi-a povestit despre bunicii mei, pe ambele părți, cu multă admirație, în evenimente și comportamente de excepție, pe care le-am reținut cu multă savoare și greu le-aș putea uita.

Tatăl dânsei, bunicul meu, un om foarte bun și apreciat în localitate, cu mult resprect familial, era primar în comună, dar a fost și el concentrat pentru front, deși putea rămâne, pentru administrarea comunei, având și doi copii mici. De aceea, bunicii i se spunea și „birăița” (de la biro- primar). După un timp a fost făcut prizonier la sârbi, care i-au închis într-o „cetate”, pe care au spart-o și au fugit. Unii au fost prinși și uciși, alții au scăpat și au venit acasă mai târziu, sub numele de belgieni, francezi…, pe unde au scăpat. Alții nu s-au mai întors, printre care și bunicul meu, Ion Iuga. Bunica a rămas văduvă cu doi copii mici, pe care i-a școlarizat, cu toate greutățile. Pe cel mai mic, Gheorghe, l-a trimis la Școala Normală la Sighet, mai vânzând una, alta, deveninid până la urmă învățător, chiar în Săliștea ce Sus. Fiica ei, Marișca, de 15 ani, împreună cu mama ei duceau greul gospodăriei. Fetița aceea mică aducea iarna, cu sania cu boii, fân și lemne și de la 10 km distanță, pentru o vacă și pentru încălzire. Odată a rămas cu sania prinsă într-un vad înghețat al râului Buleasa, sub pădure și nu putea s-o scoată, iar noaptea se apropia. Oamenii care coborau grăbiți și ei cu săniile, toți vârstnici și neputincioși, nu se opreau să o ajute, deși îi ruga și nu mai știa ce să facă. A ajuns la urmă unul numit Gheorghe a Șchiopului și a spus celui de după el: vino să ajutăm fetița să iasă dintre ghețuri, pentru că dă noaptea peste ea și-o vor mânca lupii, cu boi cu tot. Au scos-o, cu forțe unite și a ajuns în noapte acasă, înghețată de frig. N-o mai puteau duce astfel și fetița aceea, mama mea, s-a căsătorit, puțin peste 15 ani, cu dispensă de vârstă și s-a mutat în gospodăria bunicilor după tată, care a ajutat ambele familii, întemeind noua familie Bărcan. Îmi plăceau mult și poveștile tatălui meu, la fel deosebite și le sorbeam ascultându-l, având și puțin spirit de aventură și curaj.

Nu mult după aceea a fost concentrat și tata, având vârsta împlinită și a fost ținut un timp la Sighet, apoi a plecat pe front, ducând după el un tun, tractat de doi cai și a ajuns cu el până la Verdun, un oraș din Franța, nu departe de Paris. Ne povestea că acolo frontul s-a rupt, că Războiul I Mondial s-a încheiat. Au apărut americanii cu noua armă, acele tancuri „broscuță”, de neoprit și care au făcut pe acolo ravagii. Ne spunea că sângele curgea șiroaie, adunat pe șosea și că toate locurile, povârnișurile, erau încărcate de cadavre, de diferite naționalități. S-a zbătut să vină acasă, la soție, la părinți, cu un cal, cu diferite mijloace de transport, pe jos, cu munci pe ici, pe colo, cum a putut, pentru hrană, penru schimbarea uniformei de soldat maghiar, neprielnică și, după mai mult timp, a sosit acasă, spre marea bucurie a tuturor. A rămas și o vorbă prin împrejurimi, la o înfrângere sau câștig mai mare, în lupte sau la jocuri: „i-am bătut (sau am câștigat) că la Verdun”, în folosință introdusă de cei ce au trăit grozăviile de pe acolo, peste timpuri.

În relatări, povestirile se mai și exagerează. Mult, mult mai târziu, între anii 1975-1978, într-un drum spre casă din Maroc, am căutat acel oraș și am trecut pe la Verdun, de unde a reușit să se întoarcă tatăl meu acasă. Am rămas cumplit de impresionat de ceea ce am văzut pe acolo: toate împrejmuirile șoselelor, până sus, spre înălțimi, pe largi spații, erau numai cruci, ordonat dispuse, purtând pe ele însemnele luptătorului care se află „jos”. Era un oraș, Crucificat. S-a dat un respect cuvenit morților, de toate națiile, frați de arme sau inamici, lăsându-i pe locul lor, unde s-au jertfit. Probabil că acuma, după peste 100 de ani, când rămășițele umane și-au pierdut căldura și forma, s-au descompus, locurile s-or fi nivelat și, în mod sigur, sunt reprezentate printr-un monument impunător, în cinstirea și omagiul celor ce s-au jertfit, fiecare pentru patria lui. Un cu totul alt tratament, alt mod de a înțelege trăirea umană pe această suprafața a Pământului, în onoare, demnitate, cinste pentru viață și omagiu pentru cei ce au pierdut-o, pentru morți. Nu precum în concepția hidoșeniilor ideologice comuniste de mai târziu, care au disprețuit și viața și moartea, iar pe cei răpuși, uciși, asasinați, propriii cetățeni, i-au aruncat în grămezi, în pământuri, sub betoane, pe sub ape și nămoluri, fără niciun semn că ar fi trecut pe acolo, prin acele locuri blestemate și stă drept „monument” de cinstire: Magistrală Albastră, falsificându-i numele din Canalul Morții sau Canalul Roșu.

Pe bunicii după tată eu nu-i rețin, fiind micuț când au plecat la cele veșnice, cu toată bunătatea lor răpusă… Mi s-a spus că țineau foarte mult unul la altul, se respectau, erau mereu pe același gând; aveau grijă și de noi, copiii, când eram mai mici.

Într-o zi, bunicul meu a plecat la târg cu doi boi; banii de cheltuieli se obțineau mai ales din vânzarea vitelor, pe lângă unele activități comerciale, mărunte. A trecut cu ei peste un câmp, pe o scurtătură, unde animalele „buiece” au început să se înfrunte, în joacă, să se alerge și au trecut peste bunicul, l-au călcat și zdruncinat rău și nu a mai putut fi salvat. Bunica s-a întristat enorm de mult și, după vreo două zile, mama i-a spus tatălui meu:

– Dumitre, soacra o să moară !
– Ce vorbești prăpăstii?! Mama este sănătoasă și doar este foarte supărată, abătută; se va liniști!

Mama le-a spus și celorlalți visul ce l-a avut, dar mai târziu; se păstrează la secret cele visate, un timp, pentru că în acest fel s-ar putea ca unele prevestiri rele ale lor să nu se împlinească. Doar că visul s-a împlinit și au rămas cu toții cutremurați și mult timp amărâți. Mama le-a spus mai apoi:

– Am visat că a venit socrul acasă și i-a spus soției lui: Mărie, tu trebuie să vii cu mine!
– Nu se poate, a protestat mama, ea rămâne cu noi și are și grijă de copil, de Gheorghiță, ne ajută.
– E musai, ea trebuie să vie cu mine, că sunt singur și am fost mereu împreună.

Spunând acestea, a luat-o pe bunica de mână, a ieșit cu ea pe portiță și duși au fost, cu toată opoziția mamei mele. La scurt timp, a murit și bunica! Se pare că au fost înmormântați în aceeași săptămână! Se poate spune, uneori, că supărarea mare nu se poate depăși și poate avea urmări tragice, sub multe forme. Se cunoaște exprimarea: „A murit de supărare”, sau: „A murit de inimă rea”. De mai multe ori de atunci, visele ei îi dădeau tot timpul dreptate, evenimentele se petreceau totdeauna precum le spunea ea, cum o avertizau visele și n-o puteam contrazice, nu aveam dreptul! Tot așa, înainte cu vreo 3 zile de la eliberarea mea din temniță, i-a spus Floricăi: mergi și cumpără-i la Ghiță un costum, să aibă, pentru că în câteva zile vine acasă. Lasă, mamă, să vină, că-i cumpăr imediat. Du-te, dacă-ți spun! După vreo 3 zile, intram pe poarta casei și costumul mă aștepta în dulap!

Bunica după mamă a rămas la unchiul în îngrijire, el moștenind pentru aceasta un loc frumos, lângă șosea, cu casă mare. Dar nu i-a plăcut tratamentul, mult diferențiat în raport cu cuscra ei, prezentă acolo și aceasta, și a paralizat. Unchiul a spus că n-o mai poate ține acolo, că soția se îmbolnăvește. A adus-o mama la noi, pe pat și a mai trăit așa, paralizată, în suferința, dar bine îngrijită, vreo doi ani. Eu aveam atunci 6-7 ani și-mi era lăsată în grijă, când plecau la lucru, pentru a o servi cu cele necesare. I-a lăsat și locul unchiului, pierzând ce era de o valoare ce nu se putea stabili, uriașă.

Dar și pe mine, anumite interpretări și dezlegări de vise, după cele visate și întâmplate mie, mă duceau la convingerea că tălmăcirea lor nu este chiar o absolută coincidență, o superstiție. Rămâne, totuși, ciudată problema acestora și nu știu cine și în ce fel le-ar putea lămuri! Minune, potrivire întâmplătoare, coincidență, avertizare cerească, sau cine știe ce alte comunicări „magnetice”, gânduri, care se pot produce între cei apropiați, în empatie și compatibilitate, fiecare cu cifrul lui de interpretare? Rezultatele extraordinare obținute în prezent, mai ales în domeniul informaticii, nu aruncă chiar la coș aceste prevestiri și comunicări din adormire, când creierul uman, acest imens „laborator”, nu doarme nici când purtătorul lui o face și s-ar putea să emită unele informații și când ființa umană tace definitiv, sau cine știe pe unde este. N-am uitat aceste relatări, spuse cu suspans, îmbinate cu ciudățenii, previziuni, „oracole” spuse și realizate, cu atâția ani în urmă și mi-au rămas imprimate în memorie, spre aducere aminte. Pentru cei credincioși, pentru creștini, nici nu este un păcat în a da o anumită interpretare, specifică fiecăruia, unor vise legate de viață, considerându-le avertismente, prevestiri date lui, scoase din nebuloasa mare a „trăirilor” creierului în dormire, deoareca chiar în Biblie, la Matei, cap. 1, versetele 18-25, se vorbește despre visul lui Iosif, pământean evreu, legat de venirea lui Isus în lume, vis realizat în toată desfășurarea, spiritualitatea și detaliile lui.

prof. Gheorghe BĂRCAN, fost elev al Liceului „Dragoș-Vodă”, Sighet
Minneapolis, Minnesota, USA, 12.03.2021

sursă foto: Facebook

 




Lupii (autor, prof. Gheorghe Bărcan)

prof. Gheorghe Bărcan

După urși, cei mai mari și mai periculoși răpitori sunt lupii și ei sunt (la noi) foarte mulți. Se apropie de el și râsul, dar râsii sunt foarte puțini, izolați și, se spune că această felină ar ataca și omul, fără a fi în pericol. Se mai aseamănă în ceva cu lupul; dacă urmărește, de exemplu, două căprioare și o prinde pe una, consumă puțin din ea și fuge după cealaltă, de obicei, cu succes. Se vede că el are un consum mai selectiv. Doar două animale, în habitat la noi, sunt de o cruzime aparte. Dacă lupul ajunge într-un țarc de oi și nu e daranjat, le omoară pe toate, deși consumă și, eventual, duce cu el una singură. Iarna coboară și prin localități, câțiva împreună, și se strecoară discret printre case, uneori în liniște și nu de puține ori, cu succes.

Casa noastră și ulița «Bulenilor» se află la poalele Seciului, un deal destul de înalt, acuma împădurit cu rășinoase, până mai jos, spre arături și pășune. De acolo, de la poalele lui, ei pot vedea prin curțile oamenilor, domiciliați pe acea uliță. Într-o seară, un gospodar nu departe de noi, a împrăștiat fân în grădina din fața casei, pentru oi, pe care le-a lăsat să mai ciugulească pe «turiș». A uitat puțin de ele, cu cina, la ceva povești cu un vecin și apoi, pe întunecate, a ieșit să le închidă în grajd. A fos mirat cum toate s-au culcat, se părea că dormeau. Ajuns la ele, nu voiau să se scoale, pentru că toate aveau gâtul rupt, vreo 15 bucăți. Le-au ucis lupii, puțini, pentru că lipseau doar una sau două. De aceea se spune la oamenii hrăpăreți: sunt «lacomi ca lupii». Tot la fel face și dihorul: intrat în coteț la găini, ucide totul și pleacă, eventual, doar cu una.

S-au înmulțit extrem de mult și urșii acuma. Coboară pe străzile din marginile orașelor și caută mâncare prin tomberoane, fiind un adevărat pericol pentru cetățeni. Poate s-a împuținat vânatul, s-au schimbat timpurile și anotimpurile, ca și obiceiurile de trai ale lor. Nu mai este «ursul tradițional» care intră în iarnă la hibernat, cu rezerve de grăsime până primăvara. Acuma îl întâlnești și iarna pe plaiurile dealurilor sau prin vecinătățile localităților.

În timpul iernii, un proprietar sau altul, pe rând, trimiteau ciobanului în ajutor pe cineva, fiind nevoie pentru făcut lemne de foc și, uneori, pentru a se mai schimba pe «turiș» cu ciobanul, mai ales atunci când era ger mare, sau pentru a-l ajuta la distribuirea fânului pentru oi. Acestea nu pot fi lăsate deloc nesupravegheate, care pot fi atacate imediat de lupi, care, de obicei, le au în «supraveghere» mereu. Într-o iarnă, în lunile ianuarie-februarie, când oile erau la noi, tatăl meu a fost trimis ciobanului pentru ajutor, pe câtva timp; locația era în Valea Runcului. Dar, în timpul iernii, se organizează în comună multe «șezători», la o casă cu o cameră mai mare și bine aranjată. Cu mai multe «lăiți» pe lângă pereți și o masă mai deoparte, lângă ele, unde se adunau în jur de 10-12 fete, uneori și neveste mai tinere, pentru supraveghere sau pentru prelungirea fetiei. Acolo se adunau în jur de ora 9 seara și stăteau până spre orele 3 dimineața. În acest timp torceau cânepa, inul, lâna, sau executau alte activități, textile mai ales; dar se mai și distrau, cu povești și altele. Acestea încep cam din luna noiembrie și se termină la începutul postului mare. În câșilegi, după postul Crăciunului, se fac multe nunți și acestea se pregătesc și prin șezători. Pe la aceste așezăminte mai treceau și grupuri de flăcăi, unde se făceau glume, se cânta din fluier sau ceteră (vioară) și se și «dansa» învârtita; băieții mai jucau și cărți, mai ales șeptic. În acest fel, și sporul la muncă era mai mare, se distrau și se alunga somnul. Un grup de flăcăi rămânea la acel așezământ un timp, iar înainte de plecare, flăcăii care plecau și aveau o relație de prietenie cu vreo fată, acestea ieșeau după ei «printre uși», adică se izolau câteva grupuri de perechi în holul casei sau chiar afară, în șatră, dacă nu era prea frig și își spuneau acolo gânduri, proiecte de viitor, făcând și unele drăgălășenii, în câteva minute, nu chiar publice. Apoi, tot grupul se îndreapta spre alte șezători, alte prietenii sau căutări. În fiecare seară, în orice șezătoare, se prezentau câteva grupuri de flăcăi; foarte rar erau unele mai izolate, din cine știe ce motive. Un foarte frumos obicei se petrecea de Crăciun; fiecare șezătoare își organiza și pregătea colinzi pentru noaptea de Crăciun, la care participau și mulți băiăți. Erau colinzi de toată frumusețea, cu un ecou peste comună, care dura până spre ziuă; se colinda gazda și toate participantele la șezătoare. Era un colind amplu care se auzea peste tot spațiul zonei, un colind începând, când altul se termina. Acuma gata cu colinzile, gata cu șezătorile și torsul; nu se mai practică, ne-am «modernizat». Confecțiile sintetice, blugii și altele, diverse, le-au luat locul. Lucrurile frumoase mor și ele, poate mai repede ca cele urâte, care sunt parcă și mai stabile, mai de durată. Păcat!

Tatăl meu, mult implicat în viața tinerilor flăcăi, nu putea lipsi de la aceste șezători. Pleca din Valea Runcului pe înserate, după ce se închideau oile și se întorcea dimneața, după orele 3. Nu era departe, fiind doar 5-6 km din comună, dar era un drum în urcare, mult prin padure, nu cu o bună reclamă privind sălbăticiunile, mai ales cele periculoase. Era multă pădure pe acele dealuri și văi, până departe, spre capătul lor, de sub înălțimi, de mare densitate, cu multe smârcuri și înfundături, cu locuri de ascunzișuri pentru toate speciile de animale; de aceea le puteai întâlni pe oricare, singure sau în formații, mai mici sau foarte mari. Nopțile pe acolo le simțeai temătoare, mai ales cei mici, copiii. Se zvonea că pe acolo umbla și nu știu ce «Mamă a Pădurii», cu victimele ei, această sperietoare fiind indusă și de zgomotele și vaietele lugubre din timpul nopții, produse de animale în atac și apărare. Se aflau prin acele coclauri mulți urși, mistreți și lupi, cerbi și căprioare și altele, o zonă mult preferată și pentru partidele de vânătoare. Ciobanul i-a spus odată tatălui meu:
– Ar fi bine să rărești drumurile acestea nocturne, într-o zonă atât de periculoasă și în acest timp de iarnă grea. O să-ți adunăm într-o zi rămășițele de prin aceste coclauri; în lunile de iarnă, mai ales în ianuarie și februarie, se adună lupii în haite mari, noaje de lupi și pentru reproduceri.

Într-una din nopți, cu un ger cumplit, se întoarce de prin șezători cu capul acoperit de căciula lui mare și călduroasă, cu un fular în jurul gâtului, opinci, cioareci, cojoc și suman, adică tot echipamentul necesar pe un astfel de ger. Cu un mers rapid, a ajuns în dreptul unei case, părăsită în lunile de iarnă, la câteva sute de metri până la destinație. Acolo se afla și un pârâu de trecut, afluent al râului Buleasa, care nu îngheța iarna total, niciodată. Ajuns aici, a fost obligat să-și ridice capul din piept, de unde numai nasul era afară, pentru a vedea unde să calce, pentru a nu se uda în apa rece. Deodată, zărește în fața lui și pe de lături, o mulțime de perechi de luminițe care sfidau parcă lumina palidă a lunii și a întunericului din jur: era o noaje de lupi în care și intrase puțin, observând și în spate, pe lângă drum, câteva peechi. În drreapta, pe «tăpșanul» de pe lângă casa părăsită, era plin de ei și câteva perechi și în față, chiar pe drum. Dacă nu l-a înghețat gerul mare, atunci chiar se simțea înghețat, în toată vietatea lui. Doar judecata nu trebuia s-o lase să- i înghețe, deși nu mai credea să-i mai folosească. Și-a amintit atunci de prevestirea cumplită a ciobanului! Decizia trebuia luată rapid și nu trebuia să manifeste teamă, când lupii l-ar fi atacat și devorat deîndată. Toate animalele, fie și numai instinsctiv, au teama de om. Dacă s-ar fi întors în spate, în mod sigur lupii l-ar fi atacat, văzându-i frica; atacul ar fi fost iminent, pentru a nu le putea scăpa și chiar dacă ar fi reușit să se cațăre într-un copac, ei l-ar fi păzit cu răbdare, până când le-ar fi căzut jos, înghețat; deci nu înapoi, nu trebuia să manifeste frică. El avea în mână o taparină cu coadă scurtă (o furcă cu coarne mici, cu care împraștia fânul la oi), care a luat-o ca sprijin pentru gheață, sau pentru a se apăra de vreun câine pe ulițele umblate, dar în niciun caz nu pentru lupi. De altfel, cu bâte nu te poți apăra de lup, pentru că o prinde repede în gură și la fiecare smucire pentru a o elibera, el o apucă mai de aproape, până ajunge la mâini și atunci ești terminat. Dar, în timp ce se gândea, a lăsat cornițele taparinei în pârău și o mișca inconștient, făcând puțin zgomot. Deodată, constată că lupii din drum se retrag în lături și parcă-l invitau să treacă, poate pentru a sări apoi pe el, să-l devoreze. N-avea ce face, răspunde invitației și intră printre lupi, trăgând taparina târâș după el și privind doar cu coada ochilor spre ei, capul ținându-l fix. Se gândea că, dacă unul îl atacă, în câteva minute va fi bucăți și nu va îndura nici lunga suferință. Dar, minune: pe măsură ce înainta, lupii care erau în față se tot retrăgeau, rând pe rând și se așezau pe fund în marginea drumului. În lateral, din poiana din fața casei, lupii începeau să se miște și ei; cineva le perturba amorurile. Cum spuneam, exista totuși o teamă de om a tuturor sălbăticiunilor, chiar și a acelora cu putere mult peste cea a omului și, la vederea lui, primul impuls este de a se feri de el. Fac excepție cine știe în ce stări deosebite în care s-ar afla, atunci când îl atacă și chiar sălbăticiuni mai mici. Simțea că transpiră, dar o transpirație rece. Ajunge la marginea haitei și, pe furiș, constată că se iau după el; era tot a lor. Nu fuge, dar merge mai rapid și-i vine în gând o idee genială: își aruncă în spate căciula și-i aude cum se încăierau cei din față cu această «pradă», distanța față de ei făcându-se astfel mai mare; aruncă apoi fularul de lână, după care urmează apoi sumanul și, după câtva timp cojocul, rând pe rând, mărindu-se mereu distanța. În spate, se auzea o adevărată morodeală, mai ales când a aruncat cojocul, cu scâncete și urlete, nefiind exclusă nici sacrifiarea unora dintre ei; în astfel de situații, dacă unul este rănit și sângerează, ceilalți sar pe el și-l consumă. Sângele îi înnebunește. Deja nu se mai vedeau, erau și curburi de drum și atunci a început să alerge cât putea de repede; nu mai simțea gerul, deși era dezbrăcat de toate «halubele», fiind doar în cămașă. A ajuns la colibă, a deschis «ușa» și a intrat înăuntru. Ciobanul, când l-a văzut în acea stare, a încremenit, întrebându-l, totuși:
– Ce-i cu tine, strigoiule?!
– Lasă acuma întrebările și hai să aruncăm jos plasca; să facem apoi foc mare, cu uscături.

Coliba era construită din două table pentru care se foloseau dranițe (șindrilă), una mai mare numită «povârneală», care se punea de la pământ în poziție oblică, și se înalță la peste 2 m, cealaltă, mai mică, numită «plasca» așezată orizontal, era lipită de povârneală. Ele erau fixate prin stâlpi puternici din turși de fag; pe lateral și în față, se umplea cu scânduri solide din lemn de fag, «lodbe». Plasca fiind aruncată, flăcările puteau să se înalțe mult, ca adevărate torțe, de speriat; lupii și, în general, sălbăticiunile periculoase au teamă de foc.
– Acuma să ieșim repede în staul să facem și acolo două focuri.

Nici n-au încheiat bine aceste operații, că lupii și-au și făcut apariția, apropiindu-se de staul, mai puțin de colibă, unde focul era în vâlvătaie. În jur, totul era scăldat în lumina flăcărilor de la cele trei focuri, față de care perechile de ochi ale lupilor păleau. Ciobanul a înțeles situația, nu mai era nevoie să-i fie relatată, dar flăcăul, tatăl meu, a început să-i relateze situația, printre aruncăturile de tăciuni aprinși printre lupi, peste gardul înalt din nuiele, care închidea oile și le apăra.

– M-au atacat lupii pe drum, dar n-au reușit să mă doboare și doar mi-au smuls hainele de pe mine, scăpând numai cu opincile, cioarecii și cămașa; eu am fugit apoi mai repede decât ei și am sosit la timp pentru a putea salva totul.

Ciobanul a început să zâmbească, înțelegând atât parodia acelei povești, cât și tragedia care se putea produce; a fost totuși un miracol. Dar nu mai le era teamă, deși se vedeau colții lupilor rânjind la câinii din staul, care rânjeau și ei la adapostul gardului. Când încerca un lup să sară gardul înalt, altul îl apuca cu fălcile, revendicând el poziția. Aruncau și cu tăciuni aprinși în ei, făcând pe mai mulți să scâncească. Lupii își continuau amorurile lor în noapte și ger, în lumina flăcărilor care se întețeau mereu, cu morodeli și lupte, cu amoruri și omoruri, cu alții devorați. Au părăsit câmpul din jurul stânei înspre ziuă, pe grupuri, dezmembrându-se haita, care probabil se va reface iar, împrospătată cu alte efective. Au lăsat în urmă mulțime de smocuri din păr de lup, mult sânge și câteva urme din cei devorați. Au pus plasca la loc, au curățat focurile din staul și tăciunii împrăștiați pe afară și, cu o greblă ce o foloseau pentru greblat turișul, fânul rămas pe jos, au început să adune și mulțimea de păr de lup de pe lângă stână, mirosul acestuia înfricoșând oile. Au fixat locul de hrană pentru oi mai departe și zăpezile ce au urmat au curățat și împrospătat mai bine locurile. Flăcăul a dat însă un concediu drăguțelor de prin șezători. Mare noroc, binevenit, dar de neînțeles, și pentru care trebuia să mulțumească mult Domnului!

Gheorghe BĂRCAN, fost elev al Liceului „Dragoș-Vodă”, Sighet
Minneapolis, Minnesota, USA, 24.02.2021

sursă foto: https://www.descopera.ro/




Un om în luptă cu un urs dezlănțuit (autor, prof. Gheorghe Bărcan)

prof. Gheorghe Bărcan

Onigău. Acest om sărac, atât de curajos și puternic, de o forță herculeană, era angajat sezonier la diferite munci, pentru a-și asigura existența lui și familiei sale. Forța lui neobișnuită îl ajuta în multe demersuri făcute, cu folos. Când eram copil, mai mărișor, auzeam de la bătrânii locului multe relatări despre el, cu un înalt grad de aventură, de realități și… cum puteam să le uit?! Astfel, ducea două berbințe cu lapte de oi, de pe deal până în comună, la o distanță de 9-10 km. Ele cântăreau în jur de 60 de kg; le punea peste umăr, pe o bucată de lemn rezistent, una pe spate, alta pe piept, pe un umăr. Mai se transmit și unele exagerări, legende, despre astfel de personaje, «pete de culoare». Am auzit că prindea o nuia de alun, de grosime potrivită și o strângea cu o mână până aceasta «lăcrima» la capăt. Dar, adevărul e că, fiind conștient de forța lui masivă, întreprindea și acțiuni temerare, riscante, așa cum este și cea prezentată mai jos, în toată realitatea ei. A plecat însă pe alte tărâmuri, în condiții umane firești, în grija Domnului.

Astfel, aproape în fiecare an era solicitat să meargă bouar în munte, de unii sau de alții, el prezentând o garanție mai mare ca oricine; și remunerația era pe măsură. În timpul verii, majoritatea animalelor urcau la munte, cele cu lapte pentru producție, iar sterpăcuinile pentru vârât; boii erau în turme separate, pe câte o mutare de munte. Animalele de pradă, urșii și lupii, o parte le urmau și ele și le mai împuținau, cu toată paza lor, dar cu totul nesemnificativ; mai erau și ierbivorele sălbatice și alte specimene de care profitau.

Într-o vară, o turmă de boi era străjuită de bouarul Onigău (e porecla lui, numele nu mi-l amintesc), care se tot plimba printre aceste cornute mari, trăgând după el uriașa lui bâtă, armă de apărare împotriva jivinelor. Mai erau confecționate și un fel de torțe formate din bucăți lungi de lemn de brad, îmbibate cu multă rășină, ușor inflamabile, pe care le foloseau mai ales în atacurile de noapte ale fiarelor mari, alături de câini, și de alte obiecte zgomotoase, în strigătele păzitorilor. Urșii atacau mai ales animalele mari, iar lupii se dădeau mai ales la oi, ziua, când erau împrăștiate pe golurile montane bogate în ierburi, sau chiar și noaptea, la stână; când erau mai mulți atacau și câte o vacă sau o junincă, izolate. Mai fugăreau și caii, până îi aruncau în prăpăstii, unde unii se schilodeau și rămâneau a lor. Între urși și boii de la munte se ducea o luptă ca și între bivolii sălbatici și leii africani, evident cu diferențele specifice, în multe privințe; ursul e cel mai puernic animal al munților, așa cum leul e regele zonelor fierbinți, o felină mult mai agilă. Amândoi însă sar în spatele buolui sau a bivolului și-l doboară prin ruperea coloanei. Ei nu se pot întâlni, dar mă întreb: care ar fi rezultatul luptei dacă ar putea avea loc (sau ar fi puși față în față)? Două forțe ale naturii. Dar să revenim la bouarul amintit, cu istoriile lui.

Într-una din zile, boii erau la pășune în grupuri mari, dar câte unii și izolați de ceilalți, prin descoperirea unei rariști bogate în ierburi suculente, de care nu se puteau despărți. Păzitorul se tot plimba printre ei, trecea de la unii la alții, dar, în mod evident, nu-i putea cuprinde pe toți cu privirea, nu-i putea contabiliza. Însă, odată, aude răgetul unui bou mai depărtat, care semnaliza un pericol, mai ales că el se tot repetă. Onigău dă fuga spre locul respectiv și, ajuns acolo, vede o namilă de urs cățărat pe spatele boului, încercând să-l doboare. A strigat cât a putut de tare, a ridicat și bâta amenințător, dar ursul își vedea de treabă și nu-i dădea nicio atenție, nu se sinchisea. Înfuriat, bouarul se repede atunci spre atacator și, fără a mai judeca, îi așterne bată de-alungul spatelui, cu toată forța. Poate și de durere, dar mai ales pentru că era deranjat în însușirea prăzii, ursul sare jos de pe bou, care, eliberat de povară o ia la fugă și rămân în scenă doar ursul și omul. Poate abia atunci și-a dat seama de pericolul în care se afla, pentru că nu se vedea în stare să se ia la trântă cu ursul, cu toată forță lui, de care era convins, dar intuia că e departe de cea a ursului. Evenimentele au început să se precipite fulgerător și omului nu-i rămânea nicio secundă de gândire, de pierdut, pentru că ursul a și declanșat atacul: năvălea spre el! Singura soluție ce o vedea în acea teribilă spaimă, încă de când a văzut ursul sărind jos, era să fugă, nu înspre urs! Dar știa că și la fugă îl întrece ursul și a rămas singură șansa de a se cățăra în bradul ce se află aproape de el. Nici nu-i trecea atunci prin cap că și ursul se cățăra și-l putea prinde de picior chiar în cățărare; dar era sigur că ursul nu va mai alerga după bou, să-și recupereze prada și că acuma el este considerat prada lui. Din câțiva pași se află lângă brad, dar nu mai avea timp să urce; era prezent și ursul acolo. Omul se află în susul copacului iar ursul din jos de el; începea lupta de-a prinselea. Au făcut câteva ture în jurul acestuia, spaima ținând mereu omul aproape de brad, iar furia animalului îl mai depărta, prin mici salturi, mai ales când se repezea în jos; avantaje pentru om. Dar, la un moment dat, ursului îi vine în cap o idee genială (să mai spună cineva că animalele n-au inteligență, în apărare și atac!): omul fiind în partea de sus și ursul în cea de jos, fiara nu se mai repede cu furie după el, ci se apropie liniștit de copac, de parcă ar fi fost obosit; omul, agitat și tremurând, îl privea cu mare atenție, bănuindu-l de un șiretlic. Ajuns aproape de copac, mai să-l atingă, când omul îi simțea și respirația, fulgerător își aruncă labele și îmbrățișează copacul, vrând să-l agațe și pe «fugar» cu ghearele. Dar și acestuia îi vine o ideie tot genială și, tot fulgerător, apucă picioarele ursului deasupra labelor cu mîinile lui, care erau și ele uriașe. Picioarele ursului deasupra labelor fiind cele mai subțiri, acesta a reușit să-i încleșteze complet brațele ursului și să le tragă spre el, dar strânse lângă copac; și-a mai proptit și picioarele jos de trunchiul bradului, pentru o fermă și durabilă stabilitate și rezistență. A urmat un moment de năucire, de amuțire, situația fiind cu totul neașteptată și neprevăzuta de «luptători», după care, îndată, două urlete s-au auzit până departe în ecoul munților: răgetul furios al ursului, enervat de păcăleală și strigătul disperat al bouarului care răcnea cu toată puterea: ajutor, ajutor, ursul ! Acestea au tot continuat, cu deosebire că în urletul animalului a urmat spaimă, apoi disperarea, văzându-se prizonier, fără putință de a se elibera; el nu cunoștea niște legi ale fizicii, ca și omul de altfel, dar acesta le-a intuit efectul. Forța uriașă a ursului se descompunea după tangenta la suprafață și normală pe aceasta, în mii de puncte, astfel încât, forța rezultantă efectivă era masiv micșorată, practic ineficientă. Se poate face experiența cu un copil și un adult, la un copac de grosime potrivită și copilul ar fi câștigător, iar adultului i-ar rămâne rugămintea să-l sloboadă! Dar această stare, cu omul nemișcat și cu ursul schimbându-și doar poziția de pe un picior din spate pe altul și între ei suferințele bradului, care era tot scuturat, de parcă cei doi ar fi vrut să-i culeagă «fructele», perele solzoase, nu putea dura.

A ținut destul de mult hărmălaia din acel loc al muntelui, până când au apărut niște oameni, păstori, ciobani, purtând ceva unelte: bâte, securi ș. a. pentru a vedea ce se întâmplă pe acolo. În această situație, numai oameni se puteau apropia; urșii care auzeau urletele se depărtau probabil sau rămâneau nepăsători, iar boii nu erau pe aproape. Ursul evită să atace un bou din mulțime, sau în apropierea lor; atunci se adunau împotriva bestiei și, dacă reușeau să-l înconjoare, să nu iasă dintre ei, ursul este terminat: îl iau în coarne, îl bat cu capetele berbecește, îl calcă apoi în picioare și-l fac zdrențe, de nici nu mai știi ce a fost.

Poate că în situația prezentă, cu urmările ei, a fost și bine că nu erau boi pe aproape: dacă-i găseau așa uniți, îi puteau considera aliați și ar fi lovit berbecește din ambele părți și i-ar fi făcut zob pe amândoi; poate și bradul ar fi avut de suferit. Oamenii sosiți se țineau mai retrași de acel loc, având teamă că ursul se poată dezlănțui și spre ei, în orice moment. Însă, la strigătele repetate ale omului de a-l ajuta și urletul animalului arătând pericolul, s-au tot apropiat, trecând cu vederea că pe măsură ce se apropiau mirosea de pe acolo tot mai urât, din ambele părți. Unul mai de aproape, l-a lovit cu securea în creștet, determinând ultimul răcnet al ursului; a mai lovit, până când a avut siguranța că nu mai poate face rău. Au strigăt atunci bouarului:

– Dă-i drumul! la care el a răspuns:
– Nu vrea să plece!

Pentru a dezlega misterul, au pășit mai cu prudență de partea omului și au constatat că mâinile lui erau încremenite și reci pe labele ursului, parcă erau sudate și au început să i le desfacă pe rând, deget cu deget, după care ursul a căzut mai jos, pe spate. Omul, epuizat de efort, de spaimă, de extraordinară întâmplare, are totuși puterea să le spună :

– Cum să mă las eu doborât de un urs?! Ați văzut, am fost mai tare ca el?!

După puțină odihnă, după alte glume, peste care trecea totuși fiorul, și-au pregătit cuțitele și au recuperat pielea ursului, pregătind-o pentru vânzare, în partajare egală, probabil. Au nesocotit și au trecut peste avertismentul: «să nu vinzi pielea ursului din pădure». A fost din pădurile munților, cu ambele prezențe reale. Peste toată întâmplarea cu urmările ei, fericite, se pune întrebarea: oare ce se întâmpla dacă nu trecea nimeni pe acolo și probabil că și cele două «existențe» n-ar mai fi avut glas să urle? Poate mâinile omului până la urmă să fi epuizat strângerea iar ursul, eliberat și speriat, să o ia la fugă și de atunci încolo să fugă oricând îi va apare un om în cale, ori să-și fi păstrat îndârjirea și să se mulțumească cu omul în locul boului pierdut, sau, sleiți de puteri, puteau să rămână așa încleștați, până când se stingeau amândoi în luptă, fiecare fiind și câștigător și pierzător atunci, până la final. Nu se știe cum ar fi fost, dacă n-ar fi fost așa! Un lucru rămâne cert: povestirea spusă are o realitate certă, indiferent de forma mai reușită sau mai puțin reușită în care s-a redat, sau în care era mai potrivit să se exprime. Întâmplarea s-a răspândit peste tot în zonă și mai departe, despre un om de mare curaj și forță, care a învins în luptă un urs cu mâinile proprii; dar poate nu s-a consemnat și mai este puțin cunoscută, de puțini, din poveștile spuse la gura sobei de unii bătrâni și ar fi păcat să nu rămână consemnată în miezul ei.

prof. Gheorghe BĂRCAN, fost elev al Liceului „Dragoș-Vodă”, Sighet
Minneapolis, Minnesota, USA, 09.02.2021

foto: Peter Lengyel




La Răscruce de „Drumuri” (autor, prof. Gheorghe Bărcan)

prof. Gheorghe Bărcan

Oricine în viață, face una sau alta, care uneori ar părea chiar arbitrare, să fie sau să nu fie, dar au fost făcute și, mai apoi, devreme sau mai târziu, să constați că erai la o răscruce de drumuri, că ceea ce părea fără semnificație, atunci, a produs succese sau insuccese majore, că a schimbat destine, în bine sau în rău. Ceva ce semăna a întâmplare, ceva „nimic”, a devenit peste timp un centru, un punct forte de viață, chiar profilul ei; dintr-o răscruce de drumuri, pe unul de mult l-ai ales astfel, fără să-i fi știut continuarea, sosirea, consecințele. Ar semăna cu o sămânță de ghindă ce cade în scorbura unei stânci și care putea cădea altundeva. Rămâne acolo căzută, apoi se mărește, face mici rădăcini, se umflă, crește, crapă stânca și dă naștere unui stejar falnic, ori se frânge sub dărâmăturile stâncii pe care a crăpat-o. Poate fi una sau alta.

1. Încă de mic copil, de la 7-8 ani, îmi plăcea să particip la cele ale casei, cu ceilalți, peste puteri, de multe ori, dar prin liber consimțământ. Astfel, de la zile de post, am trecut la cele de ajun, în Postul Mare, Vinerea, apoi am ajuns, când eram mai mărișor, de 11, 12, 13 ani, să țin ajunul mare, din Joia Mare, seara, până Duminecă dimineață, Ziua Învierii, când mâncam puțină Pască Sfințită. Revenirea la servirea mesei normale, se făcea în 2-3 zile.

Au urmat alte răbdări la făcutul fânului, cu pauze mari între două mese, ajungând ca de la o cană de lapte rece, servită la orele 4, înainte de intrarea în brazdă, la cosit, să nu mai servim nimic până seara la 10, vremea capricioasă, care ne tot amenința, obligându-ne să adunăm și clădim tot pologul uscat, pentru a nu fi degradat de ploaie; și se întâmpla deseori în timpul verii. A fost o educație, o stăpânire a foamei.

La fel și cu munca; de la prășitul câte puțin, la ziua întreagă, destul de mic, un copil, apoi, de la împrăștiat brazde, la întors pologul, la corit (scoaterea lui de la umbră), am ajuns la aruncat fânul pe claie, apoi la tras și purtat căpițe, care parcă-ți smulgeau mâinile din umeri și, de aici, la coasă, progresiv, ajungând la 12 ani un cosaș format, iar la 13 ani să fac cu fratele Ion (17 ani) tot fânul (20 de ha), tatăl nostru fiind concentrat în armată. Se știe că munca la coasă este precum înotul de grea, la care participă întregul organism. Eu aduceam și alimentele de acasă pe deal, la 10 km, câte 25-30 de kg odată, săptămânal. Aceste munci grele începeau de regulă la 17-18 ani și nu de mic copil; nu mi-au fost impuse, dar m-am angajat singur în ele. A fost o alegere salvatoare într-o Răscruce de Drumuri, pentru detenția cumplită ce a urmat, încă de mic. Foamea nu mă durea, doar mă slăbea, iar mușchii îmi erau numai fibră puternică, încheieturile și oasele întărite. Fără pregătirea, nebănuit de utilă , mă prăbușeam în puține luni și nu rezistăm cele 29 îndurate!

2. În ziua de 08.09.1948, de Sfântă Mărie Mică, treceam pe la unchiul, pentru a-mi lua la revedere, în câteva zile urmând să plec la școală, la Sighet. Înainte să ies, mi-a spus că mama mi-a transmis să duc pe inginrul Pop Mihai la noi, pentru 2-3 zile, la Sighet fiinf forțat să-și schimbe cultul greco-catolic și el nu voia. El era logodnicul nepoatei soției unchiului. Aveam două alternative: să-l ascult, sau să refuz, pentru a merge acasă să întreb și apoi, eventual, să revin, mai ales că mă îndoiam de cele afirmate; cunoscându-l pe tata, nu credeam să fi fost de acord, așa cum s-a și petrecut în realitate, fiind deja multe peresecuții pe această temă. Au urmat multe dezvoltări, continuări și eu, pentru a salva situația de multe arestări, de vieți umane, consecință a acestei diversiuni, am plătit cu 29 de luni de detenție cumplită, acoperind, tăinuind și protejând totul, urmată de alte sancțiuni pe afară, exmatriculări, restricții domiciliare, toate la un loc însumând 12 ani de chinuri și persecuții. Acestea doar pentru refuzul meu de a colabora cu Securitatea, de a le fi complice în trădări și ucideri, în trei solicitări făcute, la rând. În această Răscruce, drumul ales a fost o eroare, a produs multe suferințe, scăparea mea fiind o minune, dar a fost de demnitate, cinste și măreție.

3. Eram elev în clasa a IX-a la Liceul „Dragoș-Vodă” din Sighet și, în ziua de vineri, 01.04.1949, mă întorceam de la Biserică și, cu mâna pe clanța ușii de la intrare, gata să intru la prima oră. După programul de internat, aveam o jumătate de oră până la începerea cursurilor și, deseori, mergeam la biserica romano-catolică, foarte aproape de liceu, pentru câteva minute. M-am răzgândit și n-am intrat la oră, ci am mers la autogară să văd orarul cursei, urmând să plec acasă din ziua următoare, pentru un concediu medical, având un început de pneumonie. La autogară, autobuzul de Iza tocmai sosise și, printre primii care se dau jos, este chiar mama. Speriată, zgâriată și bucuroasă că mă vede, mă ia deoparte și-mi spune: au tăbărât în miez de noapte la noi securiștii, miliția și au căutat peste tot pe Mihai, dar nu l-au găsit, deși era sub nasul lor. Le-am spus că a fost pe la noi, dar a plecat, nu știm pe unde. Ei excelau în brutalități și teroare, nu în inteligență. Au intrat securiștii la liceu, la prima oră, pentru a mă aresta, dar eram absent. Alegerea drumului din Răscruci, a fost salvator de viață. Cu pneumonie, în detenția celulară comunistă, nu rezistăm multe zile.

4. La Securitatea din Satu Mare, unde am fost transferat, m-au mutat, din celula inițială, într-un beci mai de jos, în întuneric beznă, cu pământ pe jos și plin cu șobolani. Ca mobilier era o tablă de scândură jilavă, care, punânad-o pe cant îmi folosea de scaun și când somnul mă dobora, mă culcam pe ea, cu zeghea peste cap și gât pentru a mă proteja de mușcăturile lighioanelor. M-au mușcat de picioare și, când am prins pe unul cu mâna, care mă mușca de picior și l-am trântit de perete, m-a mușcat și de mână. Am început apoi să simț o mare fierbințelă în respirație, cu delir (febra mușcăturii de șobolan) și atunci m-am târât la ușă și am tot bătut, cu un pumn, cu altul, credeam, inutil. Dar tunelurile acelea subterane aveau rezonanță și-i deranja pe cei „de sus”. A venit un securist să mă sancționeze, dar, deschizând ușa, am căzut peste prag afară, pierzându-mi apoi cunoștința. Am simțit că m-au târât în „celulă mea” și, când m-am trezit, eram dezechipat de zeghe și îmbrăcat cu hainele mele, fără a ști nimic din ce s-a întâmplat, și doi civili mă predau la Penitencarul din Bistrița. A durat mult timp până au decis și organizat transferul și cu drumul, sigur cu mașina, am dormit mult, eram în stare gravă. Dacă rămâneam, leșinam și pe acea scândură, mă acopereau și mă devorau șobolanii. Când intra securistul ar fi avut o tresărire de durere: vedeau zeghea sfârtecată. Drumul spre ușa beciului și zgomotul făcut, a fost singurul salvator în Răscrucea de drumuri, parcă de Cineva indus.

5. Eliberat în 04.05.1954, după o lună de spitalizare și tratament pentru refacerea unui schelet eliberat din temniță și după două luni de serviciu ușor (un semiserviciu), decizia aceea „nebună” de a mă repezi la două clase de liceu rămase, cu examen de maturitate, era nefirească. Programul, atât de dens, a mai fost încărcat și cu examenul de admitere la o facultate grea, cea de Matematică-Fizică și, în perioadă rămasă, iunie-august, a rezultat o reușită de excepție, la toate, promovând clasele și reușind și la facultate, pe locul 30 din 180 admise, în prima treime, într-o concurență de peste trei candidați pe loc. Ceea ce „m-a mânat în luptă” a fost încorporarea din toamnă, cu alți 3 ani de amânări, armată de 2,5 ar fi fost tot la muncă. Dar în postură de student am făcut-o elegant, în cadrul facultății. Am reușit cu un somn extrem de redus, cu determinare, folosind uneori ligheanul cu apă rece, sau plimbarea prin roua dimineții, când există, cu concentrarea întregii capacități, cu multă voință, „a fi sau a nu fi”! Deși eram unul din cei mai buni studenți din an, am fost exmatriculat prin minciuni, abuz și ticăloșenie, din anul IV, ultimul an de sudii, în 08.02.1958. Drumul ales la acea Răscruce, prin așa intensă muncă, asociată și cu refuzul de a fi colaborator al Securității, a fos de excepție și prilej de măreție, deci un mare succes, deși am fost exmatriculat, pentru că a continuat la fel, onorabil, după aceea. În anul 1954, am fost deținut, eliberat, internat la spital, cu serviciu, elev și student !

6. Au trecut 5 ani și toate încercările de reînmatriculare au eșuat, fiind muncitor în curs de calificare pe șantierul Brazi-Ploiești. Am promovat examenul de admitere la Politehnica București, la 31 de ani, o reprofilare târzie. Am mai încercat o ultimă dată la Ministerul Învățământului, pentru reînmatriculare și m-a Primit Directorul General din MI, tov. Turcu. La solicitarea făcută, îmi spune: „Nu mai încerca: ai fost condamnat, n-ai recunoscut în acte și totul este încheiat!” Dar eu n-am fost condamnat și am recunoscut ce trebuia, i-am răspuns. „Dacă faci dovadă aceasta, te reînmatriculăm”. Am avut ideea de a cere reabilitarea la Tribunalul Vișeu și dl. judecător Bartoc mi-a respins cererea, ca fiind fără obiect, eu nefiind condamnat, cu cazierul curat. Am trimis această Decizie la tov. Turcu, care mi-a aprobat deîndată reînmatricularea și mi-am reluat studiile în octombrie, 1962, terminându-le în 1964, după 10 ani de la începere: 1954-1964, onorabil. Decizia cu solicitarea reabilitării a fost extrem de bună, în această Răscruce, genială.

7. Eram cu afecțiuni cardiace grave, fibrilații atriale, cu secvențe ventriculare, de mare amplitudine, cu mulțimi de flatere și internări la secțiile de cardiologie, în timpul unei perioade de aproape 30 de ani. Am avut mulțimi de internări cu săptămânile, la spitalele din Borșa, MM, din Baia Mare și, mai ales din Cluj-Napoca. Domiciliind deja la Cluj -Napoca, cum se întâmplă ca o criză cardiaca să treacă în câteva ore și să mă întorc acasă, altele după 2-3 zile, săptămâni, mi s-a stabilit progamul să iau 2 tablete de Rithmonorm, când apare criza, să aștept o oră și, dacă nu se ameliorează, să merg la urgențe. Am urmat acest tratamaent cu anii și o dată, însă, încalc regula stabilită și îndată ce se produce fibrilația, chem taxiul și merg la urgențe. Imediat ce mă pune pe „masă”, doamna doctor trece la telefon și-mi aud numele, apoi, ajutată de doi rezidenți, îmi face pe loc șocul electric, deși acesta se face cu pregătire, sau adormire. Mă uit la Monitor și observ pulsul de 250/minut; un rezident îmi spune că era de 300/minut și șocul electric era o mare urgență, pentru că inima se putea face bucăți. Decizia, contrară regulii, a fost singura soluție de salvare. Am rămas 10 zile la terapie intensivă, apoi am făcut o operație pe cord (ablație) la Nantes, în Franța, în 2007. După 3 ani am mai avut un puseu asemănător și am mai rămas 6 zile la terapie intensiva. Mi s-a făcut o nouă intervenție pe cord, în 2010, tot în Franța, de către acealași chirurg român, domnul dr. Marius Andronache, specialist în ablații, în Franța. În țară mi-au refuzat operația din cauza vârstei. Aceasta a fost cea mai grea Răscruce, cu o singură abordare salvatoare și pe aceea am ales-o, cu totul arbitrar, plecarea imediată la urgențe. Nu o pot interpretă decât în domeniul minunilor, cu mulțumiri Domnului și, de atunci, s-a așternut liniștea, cu un tratament susținut.

Cele relatate simplu și atât de rezumativ aici, s-au întins pe ani mulți de zile, de greutăți, necazuri, persecuții și suferințe, de speranțe, nădejdi și descurajări, încheindu-se, după grele lupte, cu succes, trăind și bucurându-mă de ele în măsura permisă de vremile și moralităților timpului în care trăiam.

prof. Gheorghe BĂRCAN, fost elev al Liceului „Dragoș-Vodă”, Sighet
Minneapolis, Minnesota, USA, 01.02.2021

foto: Marin Slujeru