Între Așteptări și Neașteptare (autor, prof. Gheorghe Bărcan)

prof. Gheorghe Bărcan

Am sosit în Maroc, dar nu eram în excursie, ci pentru activități didactice, responsabile. După o cazare provizorie și o sumară orientare asupra „locului”, cunoscând progamul cu toate ale lui, trebuia sa ne fixăm urgent niște prorități. Aveam de efectuat activități didactice într-o țară străină și trebuia să fim la înălțime, așa cum ne și considerau.

Ne-am mutat de la hotel într-un apartament, după două săptămâni, cu încă o familie, fără copii, având câte o cameră fiecare, bucătăria și baia comune.

Ne-am decis să-mi iau repede carnetul de conducere, pe care nu-l aveam și „apoi mașina”, atunci având și timp liber. Am plătit 20 de ore de pregătire, dar, după 13 efectuate, instructorul a fost mulțumit și m-a prezentat la examen; am reușit. M-am deplasat la uzinele „Somaca” de la Casablanca, cu contractul, unde se făcea o reducere pentru cooperanți; am optat pentru un Fiat 127 cu 3 uși, bleu-ciel, mașina anului în 1974, o mașină mică, economică și frumoasă. Mi s-a livrat, la cerere, în luna mai 1975, când aveam și locuință. Având două salarii și, cu reducerea făcută, ne-am străduit și am achitat-o mai repede. Fiind mică, era și mai ieftină și excelentă la drum, cu consum foarte redus: 4,5 litri % – 5 litri /100 km.

Problema principală era școala și i-am acordat toată atenția în pregătire. Cursurile începeau practic la 01 octombrie, când căldurile se mai potoleau. Fac câteva precizări. Nu se preda la liceu geometria plană și în spațiu; sigur erau predate în clasele gimnaziale. Am să prezint într-un paragraf aparte activitatea de predare la clasă, începând cu prima lecție, unele precizări fiind deja făcute. Dar am să prezint alte multe situații mai deosebite de pe acolo, cu atâtea particularități, precum și modul de viață, obiceiuri, activități locale, excursii în spații mirifice, exotice, excepțional de frumoase, unice în felul lor, pe care le-am explorat pe întreg spațiul marocan.

Așa cum spuneam, domnul dr. PETRESCU, pentru care aveam o recomandare din țară, lipsea, era în concediu și domnul dr. Relle, colegul dânsului, s-a oferit să-i țină locul, în tot ce poate. A fost în fapt medicul familiei și protectorul nostru, pentru tot stagiul din Maroc. Ne-a spus să ne spălăm mereu pe mâini, să nu atingem ochii, fiind multe afecțiuni a lor, să nu intrăm în zone aglomerate, fiind mulți bolnavi de TBC și, în zilele călduroase, să fim mai izolați, să nu facem baie în râuri, fiind frecvente cazuri de holeră. Apa de la robinet era potabilă, o puteam folosi. Noi spălam toate legumele și fructele cu hipermanganat, le spălam și apoi le foloseam. Cu domnul dr. Petrescu ne întâlneam mai rar, ocazional; odată ne-a făcut un consult radiologic. Era și artist, făcea picturi cu peisaje locale de toată frumusețea, foarte apreciate, organizând și câteva expoziții.

Relatam în articolul anterior că la început am primit un avans de salar și, până la regularizarea lui, mai primeam câte un mandat, din când în când, pe care îl ridicam de la Trezorerie.

Statul la rând. Prima dată când m-am prezentat să-i ridic, apropiindu-mă, am văzut două șiruri care așteptau; unul era lung, de bărbați, și celălalt doar cu 3-4 femei. Mă gândeam, apropiindu-mă, la care să mă așez; probabil erau mai multe ghișee, pentru pensii, pentru salarii, alocații, ajutoare sociale. Dar acestea nu justificau această separație, fermă. M-am așezat la rândul lung de așteptare, al bărbaților, pentru a nu apare dincolo ca și cel ce cară bagajele, la sibieni, când își purtau oile la pășunat. Dar numai de acolo, un bărbat ieșea și altul intra, pe partea cealaltă se părea că activitatea nu a început, că femeile făceau de pază. M-a obsrvat repede un ceauș organizator și a venit la mine, invitându-mă să merg să-mi ridic banii. M-am deplasat, crezând că nu era bine să fac altfel; acolo se vede că erau persoane obișnuite, aceleași lună de lună, cunoscute, care, în anumite zile, veneau să-și ridice drepturile mărunte. Eu, străin, printre aceștia, singular, am fost detașat de reguli. Când am ieșit, am constatat că rândul bărbaților era în rulaj continuu, iar dincolo, la femei, prima era aceeași, pe poziție și, în urmă, s-au mai adăugat vreo două. Înăuntrul băncii, la toate ghișeele erau numai bărbați. Mi-am dat seama că femeile vor începe să se miște, atunci când de la bărbați va ieși ultima persoană.

Pe acolo așa era gândirea, tradițiile, acceptul, ca și trăirile, așa erau rânduielile; bărbatul era șeful.

Atunci când a venit regularizarea, cu difernțele aferente, mi-am deschis un cont la banca „Societe General de Banque de Meknes”, unde-mi intrau bani lunar, salariul net. Am primit un CEC și ridicam bani când doream, în baza soldului disponibil.

Doamna Spadoni, o „Icoană” a timpului. Tot mergând pe la Liceu, unde mă interesam și de locuință, odată, în februarie cred, vine la mine un profesor de arabă, marocan, și-mi spune: am auzit că este un apartament liber de închiriat, în poziție centrală, foarte bun. Un medic român (!) ce-l ocupă pleacă și rămâne liber. Deși neîncrezător, știind că existau atunci în Meknes sau apropiere de Meknes, trei medici români, dar nu le știam adresa acolo și am plecat deîndată la locul indicat. Am fost primit de o venerabilă doamnă, în vârstă, Doamna Spadoni, văduvă de ofițer francez. M-a primit foarte onorabil și avea o imagine de liniște, bunătate și sinceritate totale. Îmi spune că are un medic bulgar chiriaș (conta ?!), în apartamentul din fața celui ce-l ocupa dânsa, dar care pleacă doar peste 2-3 luni, așa cum a anunțat-o. Nu conta, mai puteam aștepta puțin, era o poziție foarte sigură, în apropierea Trezoreriei, care tot timpul era păzită de 1-2 polițiști. Am spus că suntem o familie cu doi copii mici și am dori să-l închiriem. A fost pe loc de acord să-l ocupăm, imediat ce pleacă medicul și mi-a spus și chiria: 250 de Dh/lună, plus 100 Dh/lună pentru bona care întreține curățenia. Am vrut să și plătesc prima chirie, dar mi-a spus să fiu liniștit, este al meu, odată cu plecarea chiriașului. Mi-a spus că ne vom înțelege bine și ca „vecini”. Am vizitat și medicul și mi-a spus că începând cu 01 mai, apartamentul va fi liber. Am și cumpărat frigiderul de la dânsul, foarte bun și necesar, la un preț convenabil, pe care l-am și achitat; voiam oarecum să mă „asigur”, deși aveam mare încredere în cuvântul domnei Spadoni. Apartamentul era excepțional, mai mult decât credeam: două camere spațioase, bucătărie mare, baie foarte încăpătoare, cu vană și încălzire cu gaz, o terasă spre curte și un balcon spre stradă; peste așteptări! Am mers cu atâta bucurie acasă și am spus noutatea deosebită și soției, care s-a bucurat și ea foarte mult, dar am comunicat succesul și colegului de apartament, care era încă în căutare și altora, aproape și pe stradă, crezând că și alții se vor bucura! O credință și bucurie deșartă! În timp de o săptămână, după ceea ce am văzut (aș fi dat și 500-600 de dirhami pentru el, pe lună, am vizitat-o pe doamna Spadoni și i-am dus și un buchet de flori, cu gândul de a insista să-i achit prima chirie, pentru că aveam ceva presentimente. Dar dânsa îmi spune din nou că nu e nevoie, dar vine prima cu o comunicare, care m-a îngijorat teribil, mi-a dat fiori, la început.

Îmi spune că a venit un nou pretendent pentru apartament, însoțit de o doamnă dr. oftalmolog, în sprijin, o recomandare a lui din țară (doamna doctor avea o fetiță, cu care doamna Spadoni făcea ore de pian). Nu mi-a spus dacă și doamna a intervenit în „afacere” sau doar l-a susținut prin recomandarea că este un om deosebit (și într-adevăr, avea dreptate!), dar și prezența dânsei era pentru a mă disloca de acolo, având și relații apropiate cu doamna Spadoni, știind și că apartamaentul era deja angajat. Solicitantul, colegul meu de apartament, cunoscând toate datele de la mine, face direct propunerea, considerând, probabil, orice altă înțelegere prealabilă nesemnificativă, precum în negocierile din piață, din medina, pentru alimente, usturoi, mărfuri, alte produse, în amestec bizar cu cele de conștiință umană, tot ca o marfă (!). A început demersurile cu supraevaluările și negocierile lui, pentru a elimina orice reținere, împotrivire. Doar că s-a izbit de un caracter, o cinste și demnitate rară, cu totul necunoscute în educația și trăirile lui. Cu calm și liniște, împăcare, așa cum le vedeam și din mărturisire, doamna îi răspunde avalanșei demersurilor necinstite: domnule… apatamentul nu-mi mai aparține; l-am promis; dacă veneați primul, oricare altul primea același răspuns. Îi arată apoi obrazul, cu degetul și-i spune: sunt și în vârstă, dar oricând eu am ținut în a-l respecta, pe acesta și cuvântul; nici pentru mii de dh nu-mi voi schimba promisiunea. Urmează Knock-out-ul: Peste toate, Mr.Bărcan vă este și compatriot! După toate cele încheiate, „cuplul” a ieșit din casă, din apartament, cu codițele între picioare, precum vulpițele. Înafară de murdarul comportament față de un coleg, a scos în evidență și un „nărav” urât, românesc, național. Dacă nu era această doamnă, Icoană a cinstei, se ajungea la o dispută, negocieri „de piață”, în care elementul negocierii era cinstea, sau ce ținea loc de aceasta. Mai târziu am aflat de alte comportamente asemănătoare ale „colegului”, la care nu fac referire, dar care toate împreună au conturat același „caracter”.

Gheorghe BĂRCAN, fost profesor detașat în Maroc, 6 ani
Minneapolis, 22.09.2020




O altă optică școlară, marocană (autor, prof. Gheorghe Bărcan)

prof. Gheorghe Bărcan

Pot spune că aterizarea în Maroc a fost toamna, așa cum în mod obișnuit s-ar spune. Este însă foarte greu sa delimităm anotimpurile în acel spațiu, precum la noi. Regatul Maroc se află într-o mare varietate de forme de relief, cu multe zone climaterice, după poziția lor față de Oceanul Atlantic, față de Marea Mediterană, sau față de marile înălțimi ale munților Atlas, unii purtând căciula albă și în verile fierbinți, toride. Într-o zonă ninge, în alta se face plajă la Atlantic, la o distanță de mai puțin de 200 de km (!).

Să spunem, totuși, că am sosit într-o toamnă prelungită, secetoasă, unde de foarte mult timp n-a căzut picătură de ploaie. Norii se adunau, promițător, din când în când, pe cerul azuriu și atunci răsunau rugăciunile din Minaretele Moscheielor, de unde muzeinii chemau musulmanii la rugăciune pentru Allah; dar norii se împrăștiau peste Ocean și Mare, unde-și descărcau bogăția de ape și unde nu aveau nevoie de ea.

În lunile sepetembrie și octombrie ale acelui an, 1974, au pătruns zilnic spre cer rugăciunile, dar norii n-au lăsat să cadă ploaia pe sol. Mai târziu în acel an și în următorii, timpul s-a mai răcorit, a și plouat și au apărut și câțiva fulgi de nea, care au format un strat subțire de zăpadă, spre bucuria și jocul cetățenilor, care au făcut să dispară repede, bătucită de „dansul” acestora, în șlapii lor.

După această mică stabilizare a demersurilor, am ieșit pe înserate pe străzi și bulevarde, amestecându-ne și noi în acea lume pestriță, sub multiple aspecte. Discret, făceam mici prospectări, pentru a sincroniza ceea ce știam, cu realitatea prezentă, pentru a ajunge la o acomodare lină, puțin câte puțin, în rezidența noastră de acolo.

Întreaga panoramă se prezenta ca o noutate: aglomerație, o lume zglobie, într-o continuă exprimare, „netăcută”, fără teamă, în diferite limbi și dialecte, cu o vestimentație felurită și lejeră și ea, totul exprimând o libertate neconvențională, fără o supraveghere cât de cât observată. Și totuși, în acest conglomerat de politici, ideologii, forme statale atât de diferite și adunate la un loc, aceasta se făcea în mod discret, ca de după o perdea, pe nesimțite, pe nevăzute, așa cum voi mai relata, probabil. Era și firesc, pentru a realiza o protecție statală, cu respectarea condițiilor de cooperare ferme: instrucție și numai instrucție și nicio activitate sub influența politică. Deși străin total acolo, mă simțeam ca după o descătușare, într-un comportament uman firesc, de liniște și așteptare. Am trăit într-o vitregie și condiții de răutate umană draconice și nu mă speria personal absolut nimic, dar teama și grija erau majore pentru cei ce mă însoțeau și pentru care eram responsabil, fiind preocuparea de bază, dar care se anunța însă liniștitoare.

Bacalaureatul era în desfășurare și după mai multe plimbări pe la școală, într-o sală profesorală imensă, mi s-a comunicat repartizarea claselor: două clase de a V-a (cu câte 4 ore/săptămână), două clase de a VI-a (cu câte 5 ore/săptămână) și o clasă de a VII-a umană (cu două ore/săptămână), deci 20 de ore/săptămână. Mi s-a înmânat și programa școlară, după cea franceză, destul de în detaliu, orarul școlii și locația claselor. Liceul era structurat pe cele 3 clase, cele numite, clasele V-VII.

Am avut o convocare a profesorilor de matematică, o mulțime, liceul fiind unul din cele mai mari din Maroc. A fos o masă rotundă, fără un program anume, procedurile și metodologia fiind cunoscute. Responsabilul acestor întâlniri (trimestriale!) era un profesor francez cu vechime, fără remunerație. Pentru că eram câțiva noi veniți (domna Vaida, eu și mi se pare încă vreo două persoane), ne-a prezentat în linii mari ce trebuia știut, de la început. A fost o întrunire deosebit de plăcută, deschisă, care a durat în jur de o oră, unde s-au exprimat păreri, propuneri, masa fiind încărcată cu prăjituri excelente și sucuri, în mulțime de varietăți.

Înainte de a aminti aceste metodologii (sunt destul de multe, cu totul diferite precum la noi), am să fac o scurtă desprindere de subiect. Am întâlnit în Meknes un fost coleg de an de la Cluj, Moisecu Adam, din prima parte a studiilor, care a fost transferat la Meknes, împreună cu soția, tot de matematică, cu un copil excepțional, Răzvan, elev la Liceul „Paul-Valery”, de la Misiunea Franceză. El a fost cuprins în primul grup de 4-5 profesori trimiși, experimental, cu contract în străinătate, după care au urmat multe mii, care au adus țării o cantitate imensă de valută. Ne-au invitat pe la ei, având condiții de locuit foarte confortabile, cu toate cele necesare, ei fiind deja după 4 ani de cooperare, în condițiile de până atunci extrem de favorabile lor. Ce ne-au spus ei, mai în detaliu și cu ce ni s-a comunicat la liceu, am să le rezum aici. Dacă o să-mi scape ceva, le voi reaminti la timpul potrivit.

* Nu se făceau planificări anuale, trimestriale, zilnice, planuri de lecții.

* Nu se țineau consfătuiri, cercuri pedagogice, consilii profesorale, ore de dirigenție, lecții deschise.

* Trimestrial, se făcea o întrunire pe catedre, în care se dicutau și analizau diferite aspecte legate de acest obiect. Probabil să se fi mai convocat vreuna, dacă se impunea, dar nu-mi amintesc; activitatea se desfășura în firescul ei.

* Trebuia să realizezi obligatoriu programa dată, ordinea capitolelor fiind la decizia profesorului, cu respectarea independenței lor și a continuității expunerii.

* Nu erau manuale școlare și erai liber să-ți alegi cursurile după care să predai materia, să realizezi programa. Din anul al II-lea au apărut aceste manuale, dar erau facultative.

* Notarea elevilor se făcea numai pe baza lucrărilor scrise; examinarea orală era exclusă. În funcție de numărul de ore, se dădeau lucrări scrise, individuale, nesupravegheate strict, care erau corectate și apoi se analizau cu elevii în clasă; nu erau notate, ci doar o pregătire a celorlalte. Urmau lucrări scrise de două ore, supravegheate, 3-4, după numărul de ore, corectate și notate într-un carnețel. Notele erau de la 0 la 20.

* În orarul școlar se căuta evitarea ferestrelor la profesori, nu la elevi; cursurile se încheiau la orele 12 fix și se reluau la 14, unele; duminica fiind singura zi liberă. Porțile se deschideau după fiecare oră, pentru ca elevii liberi să poată ieși afară și erau în jur destule cafenele, cofetării, unde puteau și fuma; fumatul nu era o problemă a școlii.

* Nu se făceau meditații, erau excluse.

* La sfârșitul trimestrului, se întruneau toți profesorii ce au predat la aceeași clasă și treceau mediile într-un registru școlar în 3 exemplare: unul se trimitea părinților, unul (paremi-se) se dădea elevului și altul îl însoțea la examanul de Bac. Media se făcea adunând punctele de la lucrările date și se împărțea suma la numărul lor; deci, cel ce absenta de la o lucrare (nemotivat, anunțat și aprobat) avea nota 0. Pe lângă medii, se treceau la fiecare elev mențiuni ce-l caracterizau, precum: silitor, în proges, delăsător, turbulent, leneș, respectuos, felicitări, tablou de onoare ș.a. Acestea contau foarte mult în promovabilitate și, mai ales, la Bac. Mediile erau ponderate, funcție de numărul de ore pe obiecte.

* La sfârșit de an, elevul era declarat promovat sau repetent; nu erau corigențe și nu se putea tripla o clasă. În acest caz, elevul era exclus de la învățământul de stat și putea continua la cel privat, cu taxe mari, dacă le putea suporta. În fapt, era o corigențăț rezolvată pe loc, prin repetenție, eventual. Dacă cel puțin unul dintre profesori nu dorea unul sau mai mulți elevi în clasa următoare, se făceau 2-3 tururi de discuții, cu toți profesorii clasei și dacă cel cu propunerea nu ceda, decizia lui era suverană: repetenția acuma, după 6 luni de activitate și nu după încă o lună de vacanță!

* Directorii erau doar cu rol administrativ, astfel pregătiți, chiar dacă erau și profesori și nu făceau inspecții la clasa, rol ce revenea exclusiv inspectorilor de specialitate; cred că era bine.

* Nu se făceau acele dări de seamă de sfârșit de trimestre sau de an, cu toate pomelnicile și premiile lor.

* Lecțiile trebuiau predate foarte ordonat și sistematic, pentru că transcrierea lor în caiete era aproape unica sursă de pregătire a elevilor, pentru bacalaureat și altele, cărțile fiind foarte scumpe, inaccesibile multora și pentru toți era greu să înțeleagă și să-și extragă din acestea ce li se cerea în programa școlară.

* Bacalaureatul se organiza cu mulșă grijă, cu probleme dificile propuse, cu o supraveghere severă. Elevii primeau direct pe file materialul pentru soluționare, cu numele acoperit, lipit bine și sigilat, alături cu un număr, un singur elev în bancă („distanțare”) și 3 profesori suparaveghetori, 2 fiind tot timpul prezenți. Profesorii erau de regulă și la supraveghere și la corectare, la ambele faze. Un grup de profesori, pe obiecte, primea pentru corectare în jur de 120 de lucrări de la aceiași elevi (cam de la 4 clase), din nu se știe ce oraș provenite și, după corectare, erau convocați în același loc, bine organizat, unde o echipă consemna rezultatele. Se deschideau lucrările, se asocia numele cu numărul de alături și se evidențiau notele. Era un barem fixat; din câte îmi amintesc, cei cu un număr de puncte sub 300 (în general majoritar),erau respinși și la fel cei ce aveau la o lucrare nota zero (0 puncte); cei cu numărul de puncte peste 320, erau admiși (nu atât de mulți). Au rămas cei cu un număr de puncte între 300 și 320, care se discutau (erau destui). Aici se deschideau registrele școlare și se căutau aprecierile, din timpul anilor, la lucrările cu notele mai mici; dacă erau bune, elevul promova, altfel pierdea Bacul. Se considera și aici munca profesorului și nu rezultatul unei lucrări, chiar de trei ore, care putea exprima o deformare a cunoștințelor. Accentul era tot autoritatea profesorului, în cei 3 ani. De aceea, un elev putea promova examenul cu 301 puncte și-l putea pica cu 319 puncte! Cei cu examen de Bac puteau intra la Facultate, fără examen, în Maroc și în exterior cu taxe, poate și cu burse. În general, procentajul de reușiți era între 25%-30% , uneori și cu excepții mari, cum ar fi 7% sau 70%, la unele clase.

Gheorghe BĂRCAN, fost profesor detașat în Maroc, 6 ani
Minneapolis, 08.09.2020




PoetikS – Antonia Luiza Dubovici

Antonia Luiza Dubovici

Iarna pe care n-am mai atins-o

Era cald ca o dragoste de septembrie.
Strugurii se sfârșeau la capătul unei lumi unde oamenii treceau zilnic cu fețele acoperite. Dumnezeu locuia aproape precum cerul ce plânge în șoaptă. Numai să credem că rostul nostru nu este să ne frângem inimile, nici să ne temem când întunericul ne va strânge ori când umbrele cad ca niște răni vechi, curățind drumul dinlăuntru. Sunt slabă și oasele-mi dezvelesc dimineața când singurătatea îmi zâmbește obraznic.

Câteodată în pieptul meu aud cum bate inima unui înger, poate această ascultare mă ține vie, să nu mă frâng, doar îmi cunosc patimile în lumina ce-mi pătează fereastra.
O agățare vie a pleoapelor bâjbâind în zăpadă ca într-o îndrăgosteală oarbă.
Îmi întinzi inima, să-mi arăți cum este de fapt dragostea în carantină. Un acoperiș bizar peste suflete înecate ce lasă ploaia să cadă-n voie.
Din cealaltă cameră, bunica din fotografie împletește fluturi
iar eu o privesc dând la o parte perdeaua din ochii ei.

Când iubești e ca atunci când ții cartea deschisă și cuvintele topesc în sufletul tău
zăpezile din iernile din totdeauna.

Antonia Luiza DUBOVICI

sursă foto: 1.bp.blogspot.com




Itinerarii marocane (autor, prof. Gheorghe Bărcan)

prof. Gheorghe Bărcan

Drumuri, trăiri și experiență didactică

Decolarea. În baza unui Protocol între state, s-a hotărât acordarea de către România a unei asistențe didactice în 3 țări africane: Marocul, Algeria și Zairul. Durata era pe 4 ani, cu posibilități de prelungire. Susținerea financiară a acestei cooperări didactice a fost susținută și încurajată de UNESCO, pentru ca aceste state să-și formeze cadrele necesare economiei, dezvoltării. Prevederile erau pentru 10 ani, timp considerat suficient pentru realizarea obiectivului.

În baza acestui Protocol, s-au semnat contracte individuale între profesorii detașați și angajatorul marocan, cu drepturi și obligații, cu efectuarea obligatorie a 2 ani din contract, următorii 2 ani putând fi prelungiți, an de an, cu acordul celor două părți semnatare. Erau pevăzute salariile, cu impozitarea și taxele CAS și pensii, precum la marocani, la fel ca și sporurile de mărire anuală a lor. Reținerile pentru CAS și pensii se livrau diect Ambasadei României în Maroc, care le transfera în țară. În particular, între detașat și statul român, s-a convenit ca după 4 ani de cooperare, era obligatorie revenirea în țara pentru 4 ani și, apoi, dacă mai dorea, putea relua datașarea, pentru 2 sau 4 ani, în aceleași condiții, cu acordul ambelor părți.

Acestea fiind stabilite, cei recrutați pentru plecare în Maroc, au fost chemați la Cluj pentru o pregătire a limbii franceze, timp de o lună, cu câteva teme de politică externă și, bineînțeles, cu ceva „infuzii ideologice”. Mai amintesc faptul că, înainte de recrutare, am fost convocați la Baia Mare și am fost examinați la limba franceză, pentru Maroc impunându-se vorbirea curentă a acestei limbi, care apoi se consolida și în pregătirea de la Cluj. Fără a mă lăuda, cred ca am fost printre cei mai buni la această verificare.

După pregătire am fost chemați la o Comisie, tot la Cluj, pentru interviul în limba franceză. Erau de față 3-4 reprezentanți ai Marocului, asistați și de persoane din România, de la Ministerul Învățământului. Ne-au chemat pe rând și au organizat cu noi o discuție în limba franceză, pe o temă sau alta, dar și cu secvențe din domeniul matematic. Am fost declarați printre cei reușiți, amândoi, iar cei care n-au corespuns la interviu, se înscriau pentru Algeria sau Zair, dacă doreau. După aceasta am semnat contractele și ni s-a comunicat data prezentării la București, la aeroport, când ni s-au înmânat și pașapoartele (Pașapoarte Diplomatice). Pe un pașaport erau trecuți ambii noștri copii, dar am făcut pregătirea și vaccinurile necesare doar pentru Rodica, de 4 ani, Victor, de 2 ani, fiind mai slăbuț, n-am vrut să-l luăm în acest an, pentru că nu știam cum este pe unde mergem, nu cunoșteam condițiile și ne era teamă că nu va rezista. L-am lăsat cu mama, la fratele meu Daniel, medic la Spitalul din Borșa.

În jurul datei de 10 septembrie 1974, ne îndreptam spre avion, cu bagajele lăsate pentru cală, având cu noi doar ceva bagaje de mână, cu actele și toate cele necesare și admise; atunci nu erau restricțiile de acuma, pentru terorism. Am urcat scările și ne-am ocupat locurile, ușile s-au închis și în față a apărut o stewardesă, care ne adresează un salut călduros și apoi ne prezintă instrucțiunile de zbor, în franceză; o înțelegeam. Avionul a început manevrele de decolare și, încet, apoi mai repede, foarte repede s-a înălțat tot mai sus și și-a luat direcția spre Maroc.

În timpul zborului am fost serviți cu bunătăți fel de fel, de care noi le duceam dorul, sau pe altele nici nu le cunoșteam.

Am plecat din București la orele 18:00 și am ajuns în capitala Marocului, la Rabat, tot la orele 18:00; plecare și sosire instantanee, o teleportare. Distanța de parcurs era de 4.000 km, avionul zbura cu 1.000km/oră și distanța de fus orar între România și Maroc este de 4 ore, de unde explicația teleportării.

Coborâm din avion la Rabat, pe coasta Atlanticului, într-o atmosferă umedă și un amurg plăcut, într-un mediu exotic și miros de plajă. Lume multă, cu ținută la costum, sau în specificile jilabale albe, cu un turban tot alb, într-un amestec de exprimări arabo-franceze și de altele. Erau prezenți și delegați ai Ambasadei Române, pentru a ne ura bun venit și cam atât; în rest, s-au văzut mai puțin. Au plecat în Maroc două avioane, cu cca 400 de profesori; altele în Algeria și Zair.

Peripeții. Ni s-a înmânat un avans de 2.000 de dirhami (Dh), cca 400 de dolari, urmând ca regularizările să fie făcute după 2-3 luni, cu restanțele cuvenite. Prima noapte am fost cazați în capitală, cu o cină de excepție, apoi ne-am informat și, din a doua zi, am pornit spre locurile noastre de muncă. Ne-am documentat și am plecat spre diferitele destinații, cu mijloace de transport adecvate, după localitățile și amplasamentul lor. Erau variate zone de confort, de la unele deosebit de plăcute, ca dezvoltare, climă și mediu, altele aride, deșertice, greu de suportat, cu călduri toride în cea mai mare parte a anului. Probabil, repartițiile au fost și după interviul susținut și nu la întâmplare, cu grade de pretenții locale diferite, cu un nivel de dezvoltere diferit. Cu toate aranjate, mai departe, cu gasirea locuinței și altele, eram independenți, trebuia să ne decurcăm singuri. Și românii erau descurcăreți, de altfel.

Trei familii, Vaida Ana (din Năsăud, cu 2 copii și soțul, însoțitor), Mincic Aurel (din Beiuș, cu soția, însoțitoare) și Bărcan Gheorghe (cu soția, încadrată și un copil însoțitor), am luat drumul spre Meknes, cu trenul, în două compartimente vecine, noi împărțindu-l cu familia Mincic. Situat la cca 120 de km de capitală, era unul din cele 4 orașe imperiale, de mărimea Clujului, de o mare preferință și frumusețe magnifică. Era situat central, mai spre nordul țării, ferit de influențele climatice sahariene, sau de umiditatea oceanică și maritimă, excesive. Dacă eram puși să alegem repartiția și-l cunoșteam, pe acesta îl alegeam, dintre toate celelalte. Un alt mare avantaj îl reprezenta locația aici a Misiunii Franceze, cu școli deosebit de valoroase, câteva în tot Marocul, unde copiii puteau învăța limba franceză, engleză și celelate, în mod calitativ superior. Elevii erau în majoritate francezi, urmați de marocani și, mai puțini, de la ceilalți cooperanți, pentru care taxele erau de 3 ori mai mari (pentru că francezii administrau școala, excepțional de bine organizată, marocanii dețineau spațiul și acesta oferindu-ți o plăcere deosebită).

Au fost mai multe staționări și, la un moment dat, privind pe geam și vedem familia Vaida coborâtă, în discuție cu un marocan. Trenul se puese deja în mișcare și noi nu mai puteam coborî. Atenție, comunicare și solidaritate românească! Am zărit pe geam gara La Fayette, din centrul orașului, unde trebuia să coborâm și noi, dar am mers mai departe, până la cea comercială, mare, de la periferia orașului. Am văzut în gara mare un marocan, lângă un Renault 4 și l-am rugat să ne ducă în centru, la un hotel. Drăguț, a acceptat și pe drum i-am povesti drumurile noastre, pentru a primi unele informații. I-am spus că eu sunt repartizat la Liceul „Sidi Baba” și el a exclamat brusc: dar acolo este elevă și soția mea; școala ne este în drum și trecem să o vedem. O noutate desprinsă: erau printre elevi și căsătoriți. Am trecut pe la liceu și conducătorul nostru s-a întors repede și ne-a spus că aceasta este în construcție extinsă și că se va încheia doar la anul. Ne-a invitat pe la el pe acasă, fiind tot în drum și, nu prea bucuroși, am acceptat; erau toate prea dintr-odată.

Acasă ne-a prezentat soția, o frumoasă doamnă și câțiva copii. După o ieșire scurtă în oraș a soțului, între timp noi întreținându-ne cu „eleva”, ni se întinde o masă deosebit de apetisantă, cu carne prăjită, frigărui, pui la rotisor și altele, cu prăjituri și mulțime de sucuri, care ne-au determinat să eliminăm, încetul cu încetul, precauția, reținerea, un fel de teamă și ne-am adunat la „muncă”, evitând totuși atitudinea de lăcomie și păstrând decența. Cel ce ne-a adus știa că eu nu voi funcționa la acel liceu și că nu-i voi putea ajuta soția, dar a făcut acest gest ca o prezentare a ospitalității marocane, fapt ce ni s-a și confirmat mai apoi.

Părăsind gazdele atât de ospitaliere, am ieșit cu multe mulțumiri și am rugat cărăușul să ne ducă la un hotel bun, pentru cazare. Ne-a dus la hotelul Majestic din centrul orașului, la mai puțin de 70 m de unde trebuia să coborâm din tren, gara La Fayette! Am luat două camere, pentru cele două familii, deocamdată pentru o săptămână, timp în care să ne căutăm o locuință.

Eu am coborât apoi, rugând șoferul să mă ducă până la spitalul Mahomed V, unde funcționa un medic român, dr. Pertrescu, pentru care aveam o recomandare. M-a întâmpinat domnul dr. Relle, francez, de 25 de ani în Maroc și ne-a spus: Mr. Petrescu e plecat în concediu și vă rog să-mi spuneți mie de tot ce aveți nevoie, pentru că am să-l înlocuiesc, în tot ce voi putea. Domnul dr. Relle avea o frumoasă familie și ne-au ajutat mai mult decât ori pe cine am fi găsit în Maroc. Au fost îngerii noștri păzitori.

Am rugat conducătorul nostru să-mi spună costul purtării cu mașina, aproape toată ziua și, surpriză, îmi spune: mi-a făcut plăcere, nu vă costă nimic!; cu toată insistența, așa a rămas. Ne-am mai întâlnit după aceea, întâmplător, și m-am revanșat eu altfel.

În aceeași zi, spre seară, ne-a vizitat domnul dr. Relle și ne-a dat câteva sfaturi utile, pe care le-am respectat toată perioada, unele fiind specifice acelor locuri.

A doua zi, de dimineață, ne-am prezentat la „Delegație” (un fel de inspectorat școlar zonal, dar cu drepturi de decizie mult sporite) și am prezentat contractele.

Mie mi s-a schimbat repartizarea la Liceul Moulay Ismail, aproape de centrul orașului, un liceu masiv, sub formă ovală, o adevărată citadelă, cu o imensă curte. Birourile administrației se aflau imediat la stânga intrării. Am fost bine primit de către cei doi directori, Mr. le Proviseur și Mr. le Cenceur, cu urări de bun venit în Maroc și mult succes în activitate. Mi-au spus să trec zilnic pe acolo și că îmi vor comunica clasele, programa și orarul școlii. La acest liceu a fos repartizată și doamna Vaida. Nici vorbă de planificări, anuale, trimestriale, dirigenție și multe altele; era eliminat mult balast. Nu am fost programați pentru bacalaureat, pentru a ne putea instala. Măriuca avea în trei zile la liceul Lalla Amina, în centrul orașului, foarte aproape de liceul unde voi preda eu. Un plasament de toată frumusețea, cu o alee în față, pe care erau înșirați mulțimi de palmieri, aliniați, iar în față un vast spațiu liber. Aceleași comunicări i s-au făcut și ei, de către o doamnă, directoarea liceului, o figură ce exprima noblețe, cum a și dovedit. Trei zile trebuia să predea la Liceul El Fchtali, ceva mai la marginea orașului, unde mergea cu autobusul.

Ne-am instalat deci în orașul de reședință Meknes, un oraș frumos, exotic, cu toate împrejurimile lui, aflat sub aureola celor 1001 de nopți arabe, părasindu-l, mai târziu, cu frumoase amintiri despre muncă, ospitalitate și respect uman. Ceva cu totul specific, altfel decât la noi, așa după cum se va mai vedea.

Gheorghe BĂRCAN
fost elev al Liceului „Dragoș-Vodă”, Sighet
Minneapolis, 21.08.2020




O comună în revoltă, Săliștea de Sus (autor, prof. Gheorghe Bărcan)

prof. Gheorghe Bărcan

Proteste, întemnițări și ucideri. Îndată după câștigarea alegrilor din 1946, democrații-comuniști au și demarat acțiunile, în forță, pentru transformările socialiste din economie, având drept sfătuitori „pricepuți” consilierii sovietici (cine nu-și aduce aminte de renumitul Vasanski, de o viclenie și obrăznicie rare?!) și, ca pavăză, Armata Roșie, de „eliberare” (de „ocupație”). Au urmat deîndată arestarea elitelor țării, din toate domeniile, victime fiind și episcopii greco-catolici, mulțime de preoți și chiar credincioși potrivnici. Locația a fost închisoarea din Sighet și altele.

Trei fugari ai comunei Săliștea de Sus s-au desprins mai repede în luptă, cu arma în mână. Ei au rezistat mai mult, fiind declarați cu acest statut de partizani și umblau mai mult pe dealuri și prin păduri. Primul a fost luat în vizor Vlad Gheorghe a Împăratului, de la început, el fiind acela care a fugit după hoțul care a furat urna la alegeri, hoț care după aceea a devenit primar, pușcăriaș de drept comun, informator, apoi securist și a decedat timpuriu. Următorul a fost Pașca Gheorghe, un renumit și neînfricat vânător, prin care se realiza mereu verdictul: punct ochit, punct lovit. A fost și el luat repede în evidență, mai ales pentru arma sa cu luneta, primită cadou de la nemți, la o vânătoare de urși. Nu concepeau notabilitățile, securitatea, pe un civil având armă cu lunetă și cu așa mare precizie. A fost somat să predea arma și a refuzat: „e o donație, premiul meu de vânător, pentru precizie și curaj”. Odată, i s-a întins o capcană și n-a lipsit mult pentru a fi întemnițat. Al treilea, Iuga Dumitru a Anuței, cu care eram puțin și neamuri, a avut ceva scandal cu secretarul PCR comunal, brigadier silvic și i-a bombardat geamurile casei cu pietre, într-o noapte; era o figură mai iute, explozivă; i-a ramas numai calea codrului și lui. S-au reunit cei trei și se supravegheau și păzeau reciproc. Au pus informatori pe urmele lor, dar ieșeau mereu din încercuire, din ambuscade, fără a răni sau ucide vreun urmăritor. Pașca era mai ales salvatorul, el cunoscând toate plaiurile, ascunzișurile, camuflajele. Oamenii îi ajutau cu alimente și, uneori, mai ferit, coborau și ei prin zonele comunelor. Căutau mai ales pe cei mai aprigi în construcția socialismului, exagerați și făceau cu ei multe exerciții fizice, dure. La despărțire le spunea: „să fiți de omenie, mai blânzi, pentru că altfel, când mai venim, o să vă „aruncați” singuri pe jos, fără a vă mai spune noi. Dar, cum se spune, cu ulciorul nu megi de multe ori la apă.

Primul care a căzut, a fost un frate a lui Pașca Gheorghe, Pașca Dumitru, luptător cu arma în mână, fiind împușcat timpuriu într-o casă la Dragomirești, pe Izvor, pe Baicu. După mai mult timp, a fost împușcat Iuga Dumitru, pe la Bruteni, unde locuiau câteva familii pe un deal, la marginea comunei. În ambele cazuri a fost turnătorie. Pe Vlad Gheorghe a Împăratului l-au executat fără somație, pe lângă Romului, unde se spune că era cioban la oi. Cum se obișnuia, cadavrele nu le-au fost date familiilor, unele nici nu se știe pe unde le-au dus. Se manifestă cunoscutul „respect” al torționarilor față de morți, față de om, față de viață însăși. Pașca a rămas singur, dar era greu să-l găsească, cu tot sistemul amplu de informatori, miliție, securitate. Până la urmă l-au localizat într-un bungalov, pe dealul Cotogeri și l-au încercuit mulțime de milițieni și securiști, locali și de prin alte raioane; se credea un succes de răsunet prinderea lui. L-au somat să se predea, că nu are scăpare. Dar el era pregătit de mult pentru o întâlnire. Grota era lungă, cu două intrări-ieșiri. Pentru prima dată s-a decis să-i pedepsească, până atunci, de ani de zile, a tot fugit din fața lor. Avea vedere spre afară și prin deschideri mici în stâncă, invizibile din exterior; a tras de 4 ori, selectiv: s-au rostogolit spre grota șeful securității Tg. Lăpuș, adjunctul miliției rationale Vișeu și 2 subofițeri, unul după altul, repede. Era cu el o fată, a Porumbului, care se spune că a fost trimisă să-l umărească, dar au rămas împreună. Avea un copil, altul pe drum și suficiente provizii înăuntru: carne conservată, brânză ș.a. În timp ce fata mai trăgea fără țintă, Pașca a ieșit de acolo pe cealaltă deschidere, a aruncat ceva grenade fumigene, a tras câteva rafale și s-a dus. Urmăritorii au mai tras și ei în acel vacarm, poate s-au și împușcat unii pe altii, apoi, cu câteva căruțe și-au adunat morții și răniții și au coborât de pe unde nu trebuia să le fie locul și umbletul. L-au depistat după câtva timp într-o altă grotă, cu un dezertor-informator, pe care l-a executat chiar el, apoi canonada de armament greu l-a răpus și desfigurat, în februarie 1956, tot pe la Romuli. Am auzit de uciderea lui pe tren, prin Salva, eu fiind în drum spre Cluj, la Facultate, din vacanța de după prima sesiune din an. A fost recunoscut de fosta lui soție, după urmele lăsate de ghiarele unui urs pe corp, la o vânătoare. L-au expus în Năsăud pentru „disprețul” lumii, dar toți care l-au văzut își făceau semnul crucii, discret, aducându-i un omagiu. Era iubit și admirat de „toată lumea”. A avut cea mai lungă perioadă de partizanat din zona, de peste 10 ani. Deci, din această comună au fost ucise prin împușcare patru persoane.

Au murit în detenție: Iuga Grigore Gajanul, în cumplita închisoare de la Gherla, unde s-a aplicat și reeducarea inițiată la Pitești, Coman Găvrilă, elev din „lotul Vișovan”, copil de trupă, care a trecut și pe la Penitenciarul TBC Tg. Ocna și Chiș Dumitru (Mitrucă) a lui Vasalie, în ucigătorul lagăr de la Capul Midia. Mi-am luat la revedere de la el, atunci când am fost chemat pe platou pentru transfer în altă locație; era la infirmerie și atât de bolnav, încât abia putea să vorbească. Când i-am spus că eu plec de acolo, dar nu știu unde, el mi-a răspuns: „Mă duc și eu, Gheorghiță…„Lasă, nu vorbi așa, fii curajos și rezistă, să ne întâlnim acasă și să spunem oamenilor ce ne-au facut, ticăloșii”. L-am sărutat, o strângere de mână și, privindu-i fața, o lacrimă s-a văzut lucind parcă sinistru, pe obrazul lui uscat. Am plecat și eu cu obrajii umezi; eram vecini și neamuri. Nu cred că a rezistat mai mult de o zi, două… Deci au plătit cu sacrificiul total lupta pentru credință, libertate și pentru sentimentul național, șapte persoane; patru prin împușcare și trei au fost exterminate prin detenție.

Alte întemnițări. Au fost urmăriți mai mulți și arestați destul de repede; au făcut detenție în diferite locații de temniță și lagăre de muncă de exterminare mai multe persoane, pe anumite perioade de timp, printre care amintesc: Vlad Darie, verișor cu mine, Chiș Ioan, diacul, Chiș Ion a lui Vasalie, un alt frate a lui Pașca, Țurlaș Grigore din Măgura, Trif Vasile, preot comunal, toți fiind într-o organizație PNȚ (realizată de Popșa Ioan) și Bărcan Gheorghe, elev. Bărcan Dumitru, tatăl meu și cu mine am fost urmăriți peste 2 ani, din 01.04.1949 și până în 17.10.1951, când ne-am prezentat la Securitate, după ce inginerul protejat de noi a fost dus de mama și preluat pe Dealul Bocicoelului, de către același Nan Vasile, care l-a și adus la Săliștea. După peste 3 ani de tăinuire și protejare în casă la noi, unde nu mai putea rămâne, l-a dus să se ascundă la el acasă, precum la noi. Au mai fost condamnați Chiș Mihai Burla, Vlad Ioan Horea (câte trei luni), Chiș Florica a Medicului (6 luni). Bărcan Marișca, mama mea, a vândut un loc în Podul Stârcului, pentru a plăti cota restantă în bani și pentru a nu fi arestată. Au fost și mulți urmăriți și unii au plecat prin alte locuri de muncă, o mulțime, cu sutele, pentru a evita persecuțiile și detenția, pe luni sau ani de zile, dacă nu voiau să participe la transformările socialiste din comună. Cum se poate constata, au fost în jur de zece persoane care au suferit detenție directă și, împreună cu cei uciși, numărul lor devine 17, sau mai mulți.

Închisorile din „libertate”. Ar fi greșit să considerăm doar pe cei amintiți, persecutați, în suferință. Pentru Gospodăria Colectivă se comasa tot pământul fertil, mai bun, de-a lungul Văii Izei și de pe alte văi, mai mici, iar pentru cei ce refuzau să intre în asociere (și erau mulți sau cei mai mulți), li se repartiza terennul cel sărac, rămas, din zonele mărginașe, de „pe coaste”, imposibil de a reuși să se întrețină familia cu astfel de terenuri. Se întâmpla atunci ceea ce era firesc să se întâmple: oameni apți de muncă erau dislocați de la locurile lor de domiciliu și-și schimbau „rezidența”, umplând subsolurile minelor, spațiile fabricilor și zonelor forestiere sau, sezonier, în locurile fertile ale Banatului. Erau mulțimi, cu sutele, pentru că Săliștea de Sus era a doua din raion, după Ieud, care a suferit traumele colectivizării forțate, cu atâția oameni alungați de pe ogoarele lor, de la casele lor.

Cu toate acestea, la un loc, comuna Săliștea de Sus poate fi considerată ca fruntașă în aceste brutale confruntări sociale și, de multe ori, sau aproape mereu, nici nu mai era și nu este amintită, tot timpul fiind expozate Ieudul și Dragomireștiul, meritorii, bineînțeles, dar nu atât de repetitiv și singurele, pentru că se depășește o măsură.

După Dragomirești, spre Săliștea, s-a format parcă un mic defileu, dealurile, urcușurile laterale, strângând parcă între ele traseul șoselei și râul Iza și, probabil, această gâtuire a șoselei făcea comunicarea, găsirea localității, mai dificilă, sub mai multe aspecte.

Au fost destui uciși direct sau prin temnițe, întemnițați, cum am arătat mai sus și o mulțime care nu au făcut detenție, dar au avut tot felul de restricții domiciliare, au fost alungați de pe ogoarele lor; totul a rămas în afara relatărilor; nu s-a spus nimic despre ei, de parcă la Săliște a foat doar „liniște și pace”, așa cum nu a fost, după cum se știe și exprim și acuma.

Cei patru fugari, partizani locali, au fost toți patru uciși; printre ei, Pașca Gheorghe, renumitul vânător, doborând câțiva din elita torționarilor, pentru a scăpa din încercuire, când era obligat s-o facă, pentru a se salva. Tot la Săliște, la o descindere a securității, în miez de noapte, la casa preotului greco-catolic Trif Vasile, suspendat, cu casa supravegheată, au fost găsiți acolo trei studenți partizani, doi reușind să fugă, pe geam, sub tirul milițienilor de afară, scăpând cu șansă, doar cu arma în mână. L-au prins doar pe unul din frații Șofrone, cu o grenadă în mână, care a fost supus unor chinuri groaznice și mutilat cumplit, ajungând și pe la Pitești. Pașca Gheorghe era și armurier și repara armele și înzestra cu ele și grupul de partizani. Cele relatate sunt luate din Dosarele lecturate de la CNSAS, ori au fost spuse de cei implicați.

O cale asemănătoare a urmat și revenirea la cultul greco-catolic în comună, timp de peste 25 de ani săvârșindu-se activitățile spiritual religioase într-o cameră a unei case, cu totul improprie pentru aceste servicii sacre. Nimic nu s-a primit, nimic nu s-a cedat acesteia, de către biserica „soră”ortodoxă și, în acest timp, bisericuța greco catolicilor, proprietatea lor, stătea închisă, zăvorâtă cu bare și lacăte, preoții ortodocși făcând serviciile religioase în noile biserici construite. S-a construit o frumoasă biserică în Dragomirești, una în Bogdan Vodă, unde s-a obținut și retrocedarea bisericii proprii. Toate felicitările! Numai la Săliștea nu mișca nimic, lipsea mobilizarea oamenilor pentru aceasta acțiune. Abia în 2015, s-a deschis un cont la BRD Dragomirești, pentru parohia greco-catolică din Săliștea, pentru donații, de către Părintele Protopop Codrea Vasile, la rugămintea noastră. Cu mulți ani în urmă am rugat deschiderea acestui cont bancar, dar nu s-a dat curs solicitării. Am adunat în jur de 25.000 de euro, în cca un an și s-a cumpărat un teren central (în suparafață de aproximativ 11 ari), s-au pregătit cele necesare, inculsiv proiectul pentru o bisericuță și, cu un sprijin financiar și din partea Episcopiei, s-a reușit construcția unei frumoase capele, o bisericuță modestă, sfințită în 28 noiembrie 2018, peste care sperăm să se ridice și frumoasa bisericuță pentru salișteni, binecuvenită, după multă așteptare, cu lipsurile ei. Poziția este bună, la loc deschis, bine ales, de o parte a șoselei și mulțimea oamenilor, ce trec prin fața ei, își face Semnul Crucii, o închinare, rostesc o scurtă rugăciune, rugi ce sunt astfel amplificate. Menționez că majoritatea sumei a fost donată de către ortodocși, iar pentru cele două biserici ortodoxe, mari, construite, cu două case parohiale, au contribuit, la fel și cu spor și greco-catolocii. Doamne ajută!


Gheorghe BĂRCAN
fost elev al Liceului „Dragoș-Vodă”, Sighet
Minneapolis 03.08.2020




PoetikS – Antonia Luiza Dubovici

Să fii sfințit

Am tăcut, când ți-am întins mâna și chipul acelei
dimineți de duminică a intrat ca o suliță adâncă,
mușcând din odihna apelor.
Te numeam vindecare, căci numai rostirea numelui
Tău, mă tămăduiește dinlăuntrul oaselor.
Vântul sufla până la cer, în fiecare colțisor de viață.
Brusc, frigul se tămăduise de el însuși, nemaiavând
nicio putere.
Cu poarta deschisă, stăteam în fața bisericii
iar fiecare cuvânt rostit în inima mea, era un clocot
de lumină.
Atunci am știut că stai și asculți, căci atingerea Ta
semăna unei oglinzi în care se varsă liniște ca o
ploaie mult așteptată peste pământul însetat
buzele mele păstrau încă sărutarea prafului, dar
undeva înlăuntru știam că dincolo de noapte, nimic
nu mai ocolește întunericul.
Dincolo de noapte, mâinile Tale așteaptă, ca o casă
zidită-n mijlocul pustiului, lăcaș pentru cei zdrobiți în
nesomn.

Dacă durerea și-ar alege un alt nume, dacă moartea
s-ar topi pe drumul ei și toate rugăciunile noastre
ne-ar trezi din miezul acestei vieți ca dintr-un vis
dulce, întru odihna dragostei noastre din care să se
risipească toate umbrele.

În sinceritate, până și moartea devine îmbrățișare.
O căldură vie, de care te desparți când ți-e cel mai drag.
Totul ar fi curat și alb,iar peste tulburările
noastre s-ar vărsa verdeață, ca într-o grădină în care
Stăpânul a semănat veșnicie. Tot El ar îngădui ploaia
și tot ce s-ar naște ar purta numele frumuseții.

Dar eu stau în fața bisericii cu uși închise, cu sufletul
aprins în întuneric și știu că singura lumină ce se
poate privi are numele chipului Tău.

Antonia Luiza DUBOVICI




Babilonul pandemic (autor, Ileana Pisuc)

Zilele trecute, mi-a trecut așa, un gînd răzleț prin cap: Ce-ar fi, dacă aș renunța și la emisiunile TV? Cum am reușit să-mi scot din „grilă” facebook-ul, după care nu regret nici o clipă, cred că o să pot, încet, încet sa mă debranșez și de acest „mic terorist”.

Am ajuns s-o fac pe DJ-ul în ultima perioadă, butonînd în disperare, căutînd acel post, de unde să-mi parvină acele răspunsuri, care să mă lămurească în întortocheatele probleme și provocări ale realităților cotidiene. La început, am selectat canalele, care mi se păreau mie că difuzau (credeam eu), cît de cît, cu moderația necesară, subiecte pe care se bate monedă, cele legate de Covid.

Recunosc, că, fiind la mare depărtare de țară, orice amănunt pentru mine este important, soarta plecării mele, depinzînd de evoluția acestei infecții globale, sau mai bine zis a paraliziei globale. Nu ascund faptul că, pentru o mai bună informare, nu e deajuns doar o sursă și n-o să fiu ipocrită, asemeni celor care nu recunosc că ascultă manele (dar o fac pe ascuns), ci recunosc că am început să trag cu ochiul și la alte posturi ca, în final, să pot eu discerne cît adevăr și cîtă mistificare este, în tot ce ni se oferă, ca fiind „realitatea” cea adevărată. E totuși de neînțeles, cum în această era tehnologică performantă de informații, să fie atîta dezinformare și-ți trebuie multă dexteritate, să le dai de capăt sau să poți să urmărești un fir, cap-coadă, care să te ducă undeva! Totul, musai să aibă o coloratură politică. Dacă a ieșit ceva rău, e de vină adversarul, dacă a ieșit bine, succesul e motiv de împăunare doar pentru ei.

Sărmani bărbați „de stat”! Cît de departe sunteți de figurile proeminente ale marilor bărbați de stat din trecut, cu toate scălămbăielie voastre de „noi emanați”. Mulți nu au prestanța nici măcar de a purta corect o mască pe figură, d-apoi dacă ar trebui să mînuiască o sabie, o lance, o spadă…? Fie și ca Don Quijote de la Mancha care măcar se lupta cu un personaj imaginar, cu morile de vînt. Ai noștri au ales să bată apa-n piuă, își pasează vini unii altora, ca niște copii răzgîiați, în timp ce noi, stăm cuminți pe tușă, răbdînd cu stoicism ploaia de ,,mingi,, care ni se abat direct în cap! Nu se găsește un limbaj comun, nici după mai bine de 2000 de ani, de la căderea Babilonului, cînd, din cauza îngîmfării și a aroganței celor ce voiau să se înalțe mai sus de Dumnezeu, Acesta, le-a încurcat limbile, iar Opera acestora s-a dus pe apa sîmbetei.

Eu văd în toate mijloacele de comunicare în masă un Turn Babel, din care nimeni nu înțelege nimic. Exact ca și în cazul prăbușirii Babilonului, asistăm neputincioși la prăbușirea economiilor lumii. Dacă această pandemie este adevarată, de ce se lasă căderea liberă în cap a omenirii, dacă e fake news, de ce nu se dezminte această catastrofă numită Coronavirus?
Trăiesc (sper că momentan, nu definitiv) într-o țară (SUA), de la care am mari speranțe. Practic, o văd ca pe un etalon în democrație, dar, ceva, undeva, nu merge nici aici. Nu prea se vede diferența în abordarea acestui flagel. Parcă asistăm la un scenariu planetar, menit să ne bage în gard pe toți. Big-Brotherul a îmbătrînit și el, îl lasă genunchii, i se înmoaie picioarele…
Aici, se vorbește despre o armată spațială de ultimă generatie (sper că nu și ultima!), care o să ce? Păi dacă un amărît de virus decimează zilnic mii de oameni…

De la ruși vin zvonuri de înarmări, cu cele mai performante și sofisticate echipamente, care s-ar putea război cu sateliții.
Trăgînd concluzii, eu, cu mintea mea de provincială, mai neaoșă (și cîrcotașă), zic așa: nu va trece mult timp și locul acestor performante arme, va fi luat de banala praștie, cu care își vor ataca sateliții în spațiu, iar pe pămînt se vor bate cu ghioagele. Măcar va fi o luptă cît de cît dreaptă: care pe care! Noi o să asistăm tot de pe margine, admirîndu-i pe cei care vor avea mai multe pietre pentru praștie, iar celorlalti, cu ghioagele, să le urăm să aibă cît mai puține noduri la ele. De abia atunci se va liniști lumea și o vom lua iar de la început, de la Adam și Eva și de la mărul mușcat (a nu se confunda cu firma Apple!).

Ileana PISUC

05 Aug. 2020/ Richardson – Texas

PS: Și așa, tot parodiind pe diferite subiecte, fac aproape anul aici și nu pot pleca acasă. Tot am sperat în mai bine, acum e mai rău. Aș avea ceva speranțe să trec Tăul, dar n-am conexiunile necesare. Toți vecinii se feresc de noi ca de niște ciumați… Păcat!




O comună cu revolte, în vremuri de urgie (autor, prof. Gheorghe Bărcan)

prof. Gheorghe Bărcan

Se împărțeau familiile localității, de către cei „mari” ai comunei, sau cu directive de mai sus, în clase sociale; moșieri nu erau pe la noi, dar familii bine înstărite erau, dar niciuna cu exagerări deosebite, precum prin alte părți. Îndurai multe dacă te treceau la categoria „chiaburi” și aici se proceda extrem de arbitrar, politic; oricum, localitatea era prea plină de chiaburi, de cum erau în realitate; era clasa „chiaburilor politici”, o altă categorie socială, fiind originali și aici. Mă refer la cazul nostru; am fost înregistrați cu 3,5 ha de pământ arabil (mai mult de jumătate tot la 2 ani fiind arat și semănat cu ovăz, pentru vite, fiind puțin rodnic) și în jur de 20 ha de fânețe. Tata, fratele Ion și cu mine, făceam tot fânul și executam singuri, în familie, toate muncile agricole. Singurul sector în care făceam asocieri era cel legat de oi și așa făceau aproape toți, afară doar de 2-3 familii, probabil; aveam doar în jur de 30 de oi și nu putea fi altfel tratată problema, decât prin asociere. Dar, imediat ce noi am fost urmăriți de Securitate, am și fost declarați chiaburi în noul concept, cu toate persecuțiile ce au urmat de aici, ca și pentru mulți alții, de altfel; chiaburilor politici li se fixau cote mari, la diferite produse, peste putința de a le achita și atunci trebuia să le plătești în bani, scump, sau să faci luni de închisore, proporțional cu cotele restante. Mama a vândut un loc în „Podul Stârcului”, pentru a scăpa de închisoare.

* S-au produs câteva evenimente în plină perioadă de totalitarism politic, când tot ce spunea Partidul era Lege și care preziceau, mai discret sau mai apăsat, că acest „monolit” se apropie de dezintegrare. Am să expun trei astfel de evenimente, semnificative, chiar dacă păreau banale, nu neapărat cronologic.

A venit de la raion o echipă cu reprezentanți ai partidului, pentru a instala Secretarul PCR pe comună; au adus și candidatul pregătit cu dânșii, un „CFR-ist” de la Vișeu de Jos. În prezența aproape totală a membrilor de partid, șeful de la raion propune candidatul, il caracterizează și, formal, întreabă dacă mai este vreo propunere. Se ridică o mână sus și o voce timidă se aude: eu propun ca Secretar PCR pe tov. învățător Grad Lupu, omul nostru din comună. Conducătorul raional a crezut, probabil, că s-a organizat și o altă propunere, doar pentru a evita banalitatea cu candidatul unic. În aceeași optică, supune la vot a doua propunere, mai întâi, tot formal. Doar că votul a fost unanim pentru aceasta și cealaltă propunere, prima, a căzut de la sine. Și-au strâns scriptele, deja făcute și au plecat înapoi, cu candidat cu tot, cu o înfrângere totală. Pare o victorie mică, banală, dar nu este așa. Este deosebit de semnificativă, pentru că s-a respins rolul conducător al partidului, de la centru. Oarecum, o fisură !

* La o sesiune de alegeri de deputați, la o circumscripție, pe lângă candidatul de bază, chiar Președintele CAP-ului, au mai trecut o persoană obscură, un bătrân, formal, tot pentru a evita candidatura unică, lucru care, de fapt, se manifesta în mod aproape exclusiv. Doar că la vot, marea majotitate a votului era pentru acea propunere obscură și aici se evidențiau două aspecte, dezastruoase: nu se suporta CAP-ul și nu se suporta aceeași unică hotărâre, a partidului, probabil nici candidatul acestuia. A fost o intenție de a falsifica alegerea, dar le era teamă de spiritul săliștenilor, sănătos, dovedit și cu alte ocazii. Aceasta a căzut chiar bine, prevestitor, pentru că în scurt timp, celălalt candidat a avut probleme grele cu Legea, cu o detenție de un an.

* Un alt eveniment, cu totul deosebit, s-a produs în Săliștea de Sus la care, indirect, am fost și eu prezent; o acțiune a săliștenilor, o revoltă, o răzmeriță mai neobișnuită, un „Brașov” mai mic, cu foarte largi ecouri în țara și în afara ei. Luni de zile s-a relatat despre aceasta la „Europa Liberă” și la „Vocea Americii”. Evenimentul a fost pe larg redat într-un înscris, redactat cu multe detalii în lucrările simpozionului, ce are loc anual în comună, în luna august, de mult timp, prin activitatea neobosit de fructuoasă a profesorului de istorie, Iuga Simion. Am să mă refer doar la unele aspecte ale acestei acțiuni, în măsura în care am fost și eu implicat, colateral.

S-a remarcat solidaritatea hotărâtă a întregii localități și atunci, la tragerea clopotelor celor două biserici „într-o dungă”, un anunț de mare pericol, de către fratele celui maltratat și lăsat în baltă de sânge, la postul de miliție. Șoseaua națională s-a umplut de oameni, de îndată, cu mic, cu mare, de la un capăt la altul al ei. Ulițele de pe lângă primărie erau înțesate de lume, care cereau pedepsirea „nemernicului”, a șefului de post al Miliției, plutonierul V. Gherghel, care a executat o ilegalitate, cu mare brutalitate, în spiritul lor de torționari. Lumea era gata să-l linșeze.

Acest individ era cunoscut pentru ticăloșiile lui; favoriza comerțul clandestin cu electronice din Banat, pentru unele țărănci. Se spunea că a batjocorit fete și femei, când veneau să-și schimbe buletinul; era bănuit și ca suspect în organizarea a două omoruri, a doi cetățeni cu care a avut conflicte; făcea „Pașa” ce voia! Unul dintre cei uciși a fost găsit mort în tunel, dar s-a constatat că murise mai înainte și avea o tăietură sub un genunchi, prin care i s-a scurs sângele. Al doilea, un tânăr ce urma să fie încorporat în câteva zile, a fost găsit mort, atârnat de un gard, aproape de casă, cu aceeași tăietura sub genunchi. Oamenii vorbeau că s-ar fi folosit de un personaj cu mintea puțină. Chiar și incidentul amintit l-a provocat tot el, în zilele de 5-6 mai 1981 . A vrut să încalce un obicei al locului, de a se servi un „aldămaș”, într-un târg cu valoare mai semnificativă. În cazul de față, a vrut să scoată afară din localul de consum de la gară un țigan, care a cumpărat un cal de la un țăran, spunând: ce cauți aici, „cioroiule”! Se spune că avea probleme cu el mai dinainte, l-a plesnit și a întins mâna să-l înșface; vânzătorul a pus mâna în față, în care avea și biciul de la cai, pentru a-l proteja și a spus: „este cu mine, la un aldămaș”, servim o țuică! Milițianul, ca om al Legii, trebuia să pedepsească discriminarea rasială și nu să o practice. Enervat de înfruntare, a chemat în ajutor un milițian din comuna Săcel, mai aproape de conflict, dar i-a venit în ajutor un milițian dintr-o altă comună, care se afla acolo, la Săcel. I-au urmărit cu mașina pe cei cu caii, a săltat vânzătorul și l-a transportat cu mașina la postul de miliție, lăsând căruța în seama altora, cu țiganul dispărut și el. L-au dus „la post”, la 3 km de gară, iar acolo l-a zdrobit în bătaie și l-a lăsat pe jos, în sânge și cu fracturi. Au rupt un scaun de capul omului. Milițianul venit îl lovea cu bastonul, acolo jos unde era, sărindu-i și părul de pe cap, iar celălalt ștergea cu un cearceaf sângele de pe jos. Auzind soția și fetița lui au intrat în post și strigau să nu-l omoare (!), dar au fost scoase pe hol. Fratele lui auzind, a mers la biserici și a tras clopotele într-o dungă, semn de mare pericol și șoseaua, ulițele s-au umplut de lume, cu miile. Simțind pericolul, el a început să amenințe cu arma, cu miliția, cu securitatea cu armata, apoi s-a ascuns în dulapul de fier, văzând pericolul iminent. Lumea s-a întărâtat și mai tare și autoritățile n-o mai puteau stăpâni. Au spart becurile și, pe întuneric, au forțat ușa și au pătruns în sediu, unde nu-și vedea decât fratele pe jos și „calaul” era lipsă. Celălalt milițian s-a lungit sus, pe soba de teracota, pitit și el. Un copil de la geam, „Gavroche” al revoltei din Săliștea, îi arătă dulapul unde s-a ascuns milițianul și, forțând ușa, i-a aplicat o singură lovitură peste cap, cu „hanfaul” greu de la căruță, lăsându-l jos, în comă. După ce și-a scos fratele afară, milițianul de pe sobă a coborât și, profitând de neatenție, a ieșit în curte, a trecut râul Iza, ud înainte de a intra în apă, trecând dealul speriat, spre Vișeu.

Aveai impresia că toată comuna era prezentă (mii de oameni!) și stătea nemișcata, pe poziții, având „armele agricole” cu ei, furci, bâte, securi. Șoseaua națională era înțesată de lume, de la un capat la altul al ei. „Trupele”, de la margine de comună, verificau mașinile și nu lăsau să treacă milițieni; cei găsiți erau dați jos, cu cale întoarsă, pe jos sau cu mașina. Nu puteau forța lucrurile, pentru că lumea multă dezlănțuită, era de neoprit, îi călca în picioare, chiar cu unele victime. Pe ulițele din jurul Primăriei era atâta lume, că nu puteai pune „nici acul”, cum se spune! Printre aceștia, în mulțime, s-a întâmplat să fie și un maior de miliție, cu misiune de reconciliere probabil, rătăcit pe acolo. Se spune că o femeie i-a dat cu traista peste cap și a căzut jos. Dar, se pare că femeia avea în traistă și un „ceaon”! (o oală rotundă din fier cromat, în care se făcea mămăligă, mai ales).

Lumea a refuzat salvarea ce venea să-l duca pe milițian, care s-a întors la Vișeu și a permis doar doctorului Vlad Ioan, din localitate, directorul Spitalului Vișeu, la o revenire, să treacă și să ducă sălișteanul rănit. Pe milițian l-au scos cu pături, strecurându-se pe lângă pereți și l-au dus într-un birou spunând că e mort și l-au transportat mai apoi la Spital la Dragomirești, pe ferite. Mai multe femei voiau să intre și să vadă dacă e mort, pentru că acel nemerrnic nu merita să trăiasacă; probabil erau din acelea batjocorite de el. Au intrat și l-au vazut plin de sânge, leșinat, ieșind apoi împăcate. A rămas inapt, cu oasele capului sparte și a fost încadrat în Baia Mare, la ceva munci ușoare, după recuperare.

S-a stat toată noaptea pe șosea și pe ulițe și a doua zi plină, strigând schimbarea conducerii Miliției, a Primăriei, a CAP-ului și Cooperației. S-au tras și a doua zi clopotele în dungă și centrul comunei, drumurile, erau în stăpânirea răzvrătiților. Dar, după acalmie, doar la miliție s-a adus un alt șef, mai mare în grad. Pe omul bătut l-au dus și pe la Cluj, dar a rămas inapt pentru muncă, toată vara stând mai mult la pat (unul Șofrac, a lui „Ciopac”).

Practic, a fos o confruntare cu Miliția, o Instituție Opresoare a Statului și cât de multe exemple, mult mai grave ca acesta, s-au întâmplat în comună, ucideri destule, când a lipsit o astfel de reacție; erau alte vremi, partidul cu Instituțiile lui de forță, opresoare, era în ascensiune atunci, iar acuma se aflau în declin, lumea fiind saturată de rele, de impilare și nu mai putea ține capul tot plecat. A fost ca un fel de prevestire, pentru ce avea să vină.

A venit și procurorul șef regional pentru a potoli starea de agitație și evenimentul a avut răsunet și la cele mai înalte foruri, la București. Oamenii au spus că în cazul în care cineva va fi pedepsit pentru un ticălos, vor arde toată comuna, așa cum au și făcut-o, tot ei.

Nu s-a lua nicio măsură împotriva nimănui și au fost împăcați că nu s-au legat de însemnele Partidului, o motivație formală, că doar nu puteau încercui toată comuna cu garduri de sârmă ghimpată. Aceste însemne nu le făceau rău oamenilor și nu salvau nici partidul; erau niște lozinci, pe care milițienii le purtau și pe frunte. Dacă avea milițianul și chipiul pe cap, în mod sigur că și acestea erau aruncate pe jos, când l-a lovit, cu toate însemnele de partid. Au rămas oamenii pe locuri două zile și o noapte. Dacă se intervenea în forță, cu armata, era un carnagiu și, probabil, comuna era distrusă, nemulțumirea și opresiunea fiind prea mare, de neîndurat, de neoprit, ajunsă la un punct critic. Mai mult, începeau să se agite și comunele învecinate, în spirit de solidaritate, sau pentru problemele lor, situația, dacă se ambala, putând deveni extrem de periculoasă. Mi s-au relatat evenimentele mai apoi, eu nefiind prezent și le-am rezumat.

În a doua zi a răzmeriței am fost plecat la Sighet, cu soția și la întoarcere am trecut pe la Săliște, să vedem pe mama și să-i mai aducem câte ceva, așa cum făceam de regulă. Mirarea m-a cuprins când, în drum spre Săliște, după comuna Vad, tot ieșeau 2-3 milițieni în stradă și, când treceam, tot notau ceva pe un carnet. Cum gestul se tot repeta, am coborât de câteva ori din mașină și am vericat semnalizările, tot ce trebuia și n-am găsit nimic în neregulă. În Bogdan Vodă și Dragomirești, aproape au sărit pe mașină, să mă vadă; nu știam ce, dar ceva era. Când m-am apropiat de Săliște, drumul era blocat de lume, cu bâte, cu furci și-mi fac semn să opresc. Se vedea că cetățenii comunei făceau controlul circulației, în locul milițienilor, care erau alungați! S-au apropiat de mașină și, cunoscându-ne, au dat verdictul: lăsați-i să treacă, e dl. profesor Bărcan cu soția. Înaintam și masa de oameni se tot despica și ne făceau loc. Nu ne-au spus despre ce-i vorba și nici n-am întrebat, dar bănuiam că ceva nu e bine, sau e bine, speram. Spre primărie și mai departe mergeam încet, încet de tot, oamenii fiind foarte înghesuiți. Am ajuns acasă, unde ne-au relatat de revoltă și am plecat repede, pentru a nu fi învinuit ca instigator, cu pericol, în situația mea.

Am ajuns cu bine la Vișeu și dimineața, înainte de orele opt, mergând spre școală, întâlnesc pe drum pe căpitanul de Securitate, Dunca, fost elev de al nostru, care mă întreabă: ași fost ieri la Săliștea, d-le profesor? Am fost la Sighet și m-am întors pe la Săliștea, să văd pe mama și să-i aduc câte ceva. Am auzit, mi-a raspuns el, puțin zâmbind. Deci asta era: am fost urmărit pe tot traseul, cu timpii parcurși.

prof. Gheorghe BĂRCAN
fost elev al Liceului „DragoȘ- Vodă”, Sighet




În Lumea Contrastelor (autor, prof. Gheorghe Bărcan)

prof. Gheorghe Bărcan

* S-ar putea spune că lumea e construită mai ales din contraste, care se manifestă, oarecum, peste tot. În contrastele legate direct de viață, avem mereu prezente în existența ei: binele și răul, frumosul și urâtul, iubirea și ura, hărnicia și lenevia, bogăția și sărăcia, inteligența și prostia, libertatea și întemnițarea ei, Legea și Fărădelegea, virusul care ucide și vaccinul care îl ucide și atâtea altele. În unele, o parte este în favoarea vieții, iar cealaltă în disconfortul ei, în fiecare dintre acestea manifestându-se lupta pentru întâietate sau pentru univocitate absolută a uneia, ceea ce este foarte greu de obținut și, chiar dacă se realizează, de moment, partea care pierde regenerează, pentru că există sămânța ambelor părți, viabilă și, oricare dacă „moare”, putând „regenera”, amândouă fiind cuprinse în structura existenței, în parcurgerea ei, cât este ea și pot dispărea, ambele, numai odată cu ea, cu viața. Sunt unele ce nu-și au dezvoltarea în ființa umană, dar care i se alătură și sunt căutate sau respinse, cu satisfacție sau în disconfort; de exemplu, contrastul dintre coloritul florilor, între diferitele nuanțe de culori în pictură, acela ce armonizează atât de bine costumațiile așa de frumoase, maramureșene, albul și negrul sau albastru, în scris, dar care pot avea și alte inerpretări: curat și murdar, drept și nedrept, speranță ș.a.

* În temnițele și detențiile comuniste, cu toate atributele lor, cu multiplele forme de chinuire, de o cruzime ce depășește imaginațiile umane, a unei enorme mase de oameni, din care șiruri multe si pline au fost desprinși și au luat drumul subteran spre veșnicie, în saturația suferințelor acestora și bucuriei demente a torționarilor. Contrastul acestei vieți cu aceea de „libertate”, așa cum a fost ea atunci, este enormă, într-o discriminare cumplită. Drumul spre acele locații de distrugere umană, înfiorătoare, se făcea printr-o poartă sinistră, cu mult mai multe intrări decât ieșiri, plusul rămas pe acolo fiind „hrana” diabolicelor ființe ce le administrau. Cele petrecute în acele spații ale suferințelor, nu pot fi redate în intimitatea, esența și cursivitatea lor, nici de cei ce le-au îndurat, chiar și atunci când aceștia au o calitate deosebită în a reda evenimente, acțiuni, fenomene. Ele rămân acolo unde s-au petrecut, iar în locul și plinătatea lor mai departe mergând ecourile, care fac diferența între cele două situații, ca între o durere greu simțită, trăită și vaierul ei ce se aude, ca o reverberație, până departe, în timp. Prin acele locuri, cele 3 dimensiuni terestre îți erau restricționate de strânsoarea celulei ce te „găzduia”, iar pe spațiile muncilor de exterminare doar una nu-ți putea fi suprimată, cea spre „Înălțime”, Cerurile fiind mereu prezente cu proscrișii, pe oriunde se aflau.

De aceea, scăpând și trecând de acea sinistră poartă, parcă îți venea să te învârți puțin în loc, precum o sălbăticiune, când o eliberezi din cușca ei, luând apoi o direcție și „fugind” spre a te depărta de colivia ce te-a ținut atâta, la așa mare greu. Te uiți în jur, dacă nu vin totuși după tine acele ființe apocaliptice, care-ți vor rămâne, obsesiv, mult timp în amintiri. Contrastul între cele două stări se manifestă sub multe aspecte și le putem acoperi pe toate, spunând că Legea și Fărădelegea se substituiau una alteia, într-o largă desfășurare.

* Îmi vine în minte prima zi de ieșire din detențiile celulare, cu restrângerile dimensiunilor spațiale, în variate realități, unele mai demonice ca altele. După o noapte de călătorie cu trenul „fantomă”, în mers prioritar, fără opriri, înghesuiți ca sardelele în vagoanele de marfă, care aveau o mică deschidere, cu gratii (?) în partea de sus, am străbătut Câmpia Bărăganului în toată lungimea ei, într-o căldură sufocantă și aproape asfixiați. Ajungând în zona Canalului, garnitura se oprea din când în când, pentru a descărca la „vrac” osândiții, vii și morți la un loc, în lagărele muncilor de exterminare, deschise pe acele spații dobrogene. Ultima oprire, la Capul Midia, unde ocupanții ultimelor 3 vagoane, printre care eram și eu, urmau să-și îndure chinurile și suferințele, sub teroarea criminalului Borcea. Am fost cu repeziciune îmbrânciți de securiști, de pe malul stâncos, udat de valurile spumoase ale Mării, spre platoul mai de jos, din spate, unde ne aștepta, „cu drag”, lagărul de muncă, Capul Midia, o citadelă a gulagului românesc.

Cu repeziciune am fost repartizați pe barăci, ni s-a înmânat gamela și lingura și, cu o viteză uluitoare, ni s-a servit „un dejun” rapid și am fost încadrați provizoriu într-o brigadă, pentru o zi plină de muncă, într-o „ecluză”. Foarte obosit de drumul lung, de nesomn și foame, de toate suferințele îndurate, cu afecțiuni pulmonare grave ce nu mi-au fost comunicate, am început munca brută în ecluză, într-o frenezie uluitoare. Așa decurgea munca pe acolo, una apocaliptică, în praf, fum și detonări, cu înjurături și „îndemnuri” bine simțite. Abia ne târam spre ieșire, în final, pe o scăriță săpată oblic în peretele ecluzei, cu o bordură din rude de lemn pe margine; fără acestea, eu mă prăbușeam în gol, de oboseală, de nesomn și boala. În capul scării ne aștepta adjunctul coloniei, Bogdan, care-i plesnea cu biciul peste spatele gol, cu care-și mâna căluțul ce-l plimba cu caleașca, în urma căreia picături de sânge, mărgăritare roșii, cădeau pe solul care le absorbea cu o lăcomie însetată. Urgia și greutatea muncii, sălbăticia tratamentului aplicat de torționari, în aceste săpături ale pământului, cu multe mii de morți rămași în adâncurile lor, peste care trec apele „Magistralei Albastre”, din adâncuri până la suprafață, nu se poate exprima în plinătatea ei și-i rămâne consacrată întreaga netrebnicie, prin expresia: „fără cuvinte”.

La peste 64 de ani, în turnura ce a luat-o viața, regimul de teroare comunistă fiind destrămat, formal, am fost pus în situația de a zbura peste țări, mări și oceane, în State, la fiica noastră, de unde, plecând într-o excursie în Arizona, am vizitat „Marele Canion”; o minune a lumii, mai exact, una din cele șapte minuni ale ei. Râul Colorado a produs o erodare a solului, la o adâncime de 1600 m, în aproximativ 17 milioane de ani și se mai vede și acuma un firicel albastru jos, în adâncuri, cu aceeași răbdătoare activitate. Am intrat prin mai multe „ferestre”, privind spre malurile consolidate ale acestei uriașe săpături, cu pereți sculptați în variate forme și culori, cu acei stâlpi masivi, mai rezistenți, crescuți parcă din adâncul abisului, într-o arhitectură de o frumusețe de nedescris. Am rămas prin împrejurimi două zile și rămân la concluzia unanim recunoscută, că această minune nu o poți relata în strălucirea și forma ei fenomenale, în atmosfera ei, rămânându-i consacrată expresia: „fără cuvinte”.

Dar și comparația între urâțenia acelor două săpături: săpături-ecluze, adânci, acele morminte masive umane, la grămada, create până la exterminarea victimelor, impuse de vietăți umanoide criminale și uriașa muncă rodnică a acelui fluviu, Colorado, care, răbdător, în milioane de ani, a creat acea adâncă și largă săpătură, de o extraordinară frumusețe, o minune a pământului, o creație a naturii înseși, rămâne tot: „fără cuvinte”, dar într-un contrast total. Contrastele între cele două stări, le înglobează pe cele dintre moarte și viață.

* Am adăpostit un fugar, un urmărit al securității, legat de Decretul de desființare a cultului greco-catolic, spunea el, pe care l-am protejat și tăinuit, în casă la noi, 3 ani, o lună și o săptămână, cu toate cele necesare, în posibilitățile vremii, cu mari greutăți, pericole, îndurări grele și sacrificii, până când nu s-a mai putut. El a ajuns la noi printr-o păcăleală, un fel de înșelăciune a cuiva, pentru a scăpa de el. Dar n-a mai plecat, de teama prinderii lui și a prigoanei, cu cine știe ce final, iar problema predării, a denunțului de către noi era exclusă, nu se punea. Acesta manifesta o pronunțată spiritualitate și mergea des la preotul greco- catolic din vecinătatea noastră, care a refuzat îmbrățișarea noului cult și venea și dânsul pe la el, pentru cele spirituale. Dar casa acestuia era în supraveghere și dânsul lăsat ca momeală până la arestare, după cum mi-a spus preotul.

A descins securitatea la noi și la preot, o „păcăleală de vineri, întâi aprilie” 1949, la orele 01 din noapte. Fugarul era în casă, într-un adăpost construit de acesta inginerește, dar nu l-au gasit și credeau că-l vor gasi la preot; dar acolo au dat peste 3 studenți, înarmați; 2 au sărit pe geam cu arma în mână, cu îmbrăcăminte ușoară. Milițienii, în paza pe afară, speriați, au tras târziu și imprecis și i-au scăpat; pe al treilea l-au prins și a petrecut grele suferințe, fiind puternic mutilat. Au venit să prindă 4 bandiți și au plecat cu unul singur. Inginerul a rămas în continuare la noi, fără a-și da ghes cu plecatul, tăinuit și protejat la noi în continuare și, începând cu acea dată, am fost urmăriți la fel, eu și tatăl meu. Am mai umblat pe dealuri, mai în adăpost acasă, unde ne-am stabilizat. Nici prin gand nu le-a trecut la securiști că am putea fi „dosiți” într-o casa în supraveghere, judecată pe care ne bazam și noi. După peste 3 ani de ascundere și protejare la noi, l-a preluat aceeași persoana care l-a și adus și, cu multă grijă, l-a predat părinților lui, stând ascuns acolo precum la noi; au urmat apoi arestarea, detenția, eliberarea, cu toate ale lor, petrecute în timp.

Eu și tata ne-am prezentat de îndată la Securitatea din Vișeu; tata a fost eliberat, cu condiția de a se înscrie în CAP, în formare atunci, fiind un agricultor de mare apreciere. Mie mi s-a propus „să-l ajung din urmă pe tatăl meu”, cu condiția să colaborez cu ei pentru a-l prinde pe Pașca, renumitul partizan maramureșean. A urmat primul meu refuz categoric de colaborator al securității, după care, înjurându-mă mi-au strigat: „ai să-ți petreci viața prin pușcării, banditule!”. A urmat detenția și m-am eliberat după 29 de luni, trecerea și petrecerea cărora le-am relatat. Îmi părea bine că am rămas singur, pentru că au fost implicate 5 familii în tot acest demers și nu știu dacă tata ar fi rezistat, pentru a tăinui totul, ferind pe mai mulți de arestări, probabil și de mai mult. Au condus securiștii anchetele, dar eu le-am dominat, de la un capăt la altul. Am dus tot greul singur, în beciuri cu întuneric beznă și șobolani, în celule înghețate, pe unde am contractat grave afecțiuni pulmomnare (pleurită, TBC pulmonar), muncile de exterminare de la Canal, unde abia mă târam, cu o greutate de 37 kg. Am salvat pe 7-8 persoane de detenție, pe unii cu viață și nimeni din cei implicați în caz nu a fost chemat să dea vreo declarație. Cercul s-a închis !

În urma exmatriculării din facultate, mă aflam la munca de jos, pe șantierul Brazi- Ploiești, muncitor necalificat. Elevul care altădată aducea mâncare banditului ascuns la noi, cei ai casei fiind pe câmp, împreună cu mine, la recoltări, era atunci șeful sectorului energetic de pe șantier. Mă bucuram când îl vedeam și mă gândeam că am și eu un mic merit în această devenire, pentru că am tăcut totul și l-am scăpat de închisoare sigură, cu mari jertfe; era student atunci și ajungea pe la Pitești, cu cine știe ce continuări. I-am făcut o vizită într-o seară (eu am fost cazat la o baracă pe șantier, apoi la o gazdă în comuna Brazi) și, pe neașteptate, soția lui îmi spune, răspicat, în față: „Tu și cei ca tine nu trebuiau lăsați să iasă afară de pe unde ați fost, chiar dacă vă mitraliau, pentru că ai fost și ai rămas dușman al țării!”… Ea îmi era străină și nu-mi cunoștea istoria, fiind purtătorul de cuvânt al soțului, care era și laș! Am rămas împietrit, simțeam că ochii au produs lacrimi, dar n-au curs pe obraz (!), vertical și mă sufocam. El credea, probabil, că am tăinuit atunci nu pe un „bandit”, ci pe bolșevicul de azi. Am plecat de acolo împleticindu-mă, cu rău la stomac. Cea mai inumană și grotească răsplătire pentru așa mare bine, cu un sacrificiu atât de greu, care putea fi total; bine că n-aveau permis de port-armă, cine știe…. Era contrastul murdar dintre viață și moarte, dintre ideologia comunistă, bolșevică și cea firească, umană. Era de-ajuns un simplu mulțumesc de pronunțat, care a fost însă substituit „ideologic”, cu acea cumplită „dojană”.

Și tu, Brutus?!

Demniățile, ca și micimile cele mai mici, se produc și mai pe jos.

Sau, cum spune o zicală maramureșeană: „Cui îi dai a si, îți dă a muri!”

Nici eroului principal n-ar merita să-i spun: „jos pălăria!” Decepția a fost ca la niște intersecții, unde în loc de strălucirea diamantină ce credeam că o să întâlnesc, am dat peste un ciob de sticlă, sau larva unui licurici!

Cu toate acestea, nimic nu scade meritul celor îndurate, ci îl întărește, rămânând mereu în ținuta ce mi-am format-o, indiferent de situații; au fost câțiva care au meritat sacrificiul, iar pentru ceilalți nu eram eu responsabil pentru devenirea lor, pentru influența bolșevismului, la care au aderat; se vede și de aici pericolul acestei ideologii, care nu face diferența între moarte și viață!!

prof. Gheorghe BĂRCAN
fost elev al Liceului „Dragoș-Vodă”, Sighet
Minneapolis, USA

foto: Marian Nichifor




Din Studenție (autor, prof. Gheorghe Bărcan)

prof. Gheorghe Bărcan

„Micimi” în Sfere Înalte, „Înălțimi” și mai pe Jos

* Se întâmpla în anul II de studii. O colegă, printre cei mai buni studenți din an, până la acea dată, numai cu note de 10/10, la toate examanele, Ciocan Florica, are examen la științe sociale. Răspuns așteptat, corect și complet, de nota 10, pe care profesorul se și pregătea să o treacă în carnetul de note, când asistentul intervine și rostește: Tov. Profesor, vă rog să considerați pentru seminar nota „2″ și să faceți media. Profesorul s-a executat și a trecut în carnet nota „6”. Era o observație puternică, probabil încărcată și cu ceva funcții și responsabilități politice, pentru că abia sosise de la Moscova, inima ideologică comunistă a lumii. Ieșind din sala de examene, profesorul a spus studentei să faca cerere de reexaminare. Mulțumesc, domnule profesor, dar accept nota, care mă și scoate din monotonie; nu mă afectează, e puțină între cele multe; de altfel, e bună și ca amintire de viață. Ea a mai lipsit de la seminarii, pentru că făcea multe consultații, având ceva greutăți pe acasă. Puteam și singuri să apreciem ca utopice Tezele Comuniste, în cele două faze ale dezvoltării lui: „Pentru fiecare, după cantitatea și calitatea muncii” și „Pentru fiecare, după capacitatea și nevoile sale”, fără lămuririle asistentului; absurditatea lor era evidentă. Dar competența profesorului și a asistentului nu era aceeași, între curs și seminar era o diferență, nu era în medie de 50%/50% și nu trebuia să se execute astfel, încălcându-și demnitatea; putea să-i micșoreze doar puțin media. Un exemplu de demnitate și înălțime „mai pe jos” și „micime” mare în sfere înalte, universitare!

* Eram tot in anul II și aveam examen la limba rusă, cel mai greu obiect pentru mine; eu doar într-un an universitar am avut contact cu limba rusă, în timp ce colegii mei vorbeau rusește, cu studiul ei încă din ciclul II. Aveam 4 examene în sesiune, primele trei, la obiecte de specialitate, fiind promovate cu nota 10. Mă zbăteam să nu iau mai puțin de 8, pentru a-mi păstra bursa de merit; colegii mă susțineau și mă ajutau în pregătire, pentru acest examen, atât de greu pentru mine. Lecțiile din semestru le știam bine pe toate, citit, tradus, vocabular, gramatică, precum și din cele 10-15 pagini traduse din limba rusă. Oricare student care trata subiectul ca și mine, primea nota maximă, fără alte întrebări. Profesorul știa însă că eu nu am „spate”; a fost însă mirat de răspunsul meu și a decis: „harașo” tov. Bărcan, eu fiind foarte mulțumit; însemna nota 8. Luându-mi indexul de note și văzând acolo cele 3 examene toate notate cu 10, nu-i venea să creadă; mă considera coada grupei, precum la rusă. A răsfoit carnetul și mai în față cu rezultate similare și se tot uita, pe sub ochelari, când la mine, când la note. Îmi spune atunci, hotărât: la tablă, tov. Bărcan; mi s-au muiat picioarele, pentru că bănuiam întrebări suplimentare, pentru a-mi mări nota. Am încercat să protestez, să-mi manifest mulțumirea, dar degeaba: la tablă! Mi s-au pus două întrebări din gramatică (domeniul meu), cu răspunsuri corecte. A treia, decisiva: De ce se folosește aici genitivul? Pentru că este o negație, am răspuns. „Oceny harașo” și m-a „batjojorit” în carnet cu un 10 (la limba rusă!). O demnitate, peste aceasta; m-a notat peste merit (la totalul limbii ruse), probabil și ca o scuză, un bonus, pentru aprecierea generală nedreaptă ce o avea asupra mea. O demnitate universitară, umană, de înălțime, mult peste detaliul unei note (prof. Grigoriev).

* Examen la „Mecanica Rațională”, foarte greu, de un an de zile, cu 4 ore/săptămână, cu excepționalul și exigentul Prof. Brădeanu, la care era o plăcere să audiezi cursurile. La lucrarea scrisă era foarte greu și se punea mare accent pe partea practică. Colegului meu, Radu Florin, i se anunță nota 6 (sau 7), după răspuns, la care el se pronunță răspicat: n-o primesc! Probabil i se întâmpla aceasta pentru prima dată, profesorului. Doi colegi au ieșit bucuroși de la examen și, la întrebarea noastră, ce ați făcut? Zece, au răspuns ei din mers, apoi, întorcându-se, au completat: amândoi! Te bucurai cu examenul luat, aici! Domnul profesor, deloc afectat, jignit, supărat, îl întreabă cu calm: de ce? I se răspunde tot cu o întrebare: ce am greșit? Răspunsul excelent, dar lucrarea scrisă nu e conformă. Îmi pare rău, am rezolvat-o bine și pe aceasta! Am s-o revăd și nota pe urmă, îi răspunde cu același calm firesc, fără a se simți jignit. După puțin timp îl anunță: nota 9; ai făcut ceva artificii, dar ai salvat-o bine. Ce să spui? Curaj și demnitate „în zona celor mai mici”, demnitate și la Înălțimea universitară. Felicitări amândurora și în sfera înălțimilor și mai pe jos!

* În 1964, eram prezent la Examenul de Stat, Facultatea Matematică-Mecanică, și mă aflam în confruntare la Analiza Matematică, obiect de bază, cuprinzător. Biletul conținea două subiecte de teorie și o probemă de integrală definită, pe o funcție trigonometrică, unde apărea numărul „pi”. Am pregătit examenul după un curs mai nou, modern, de prof. Miron Niculescu. Profesorul examinator era și dânsul coautor, într-un curs în două volume, cu mai multe părți, litografiat, cu mulți ani în urmă, tot la Analiza Matematică. Am tratat toate subiectele, fără nicio ezitare și așteptam nota, care întârzia. Se vedea o ezitare, o răceală pe fața profesorului, eu fiind nedumerit. Deodată îmi spune: să-i spun poezia în limba franceză, care permite stabilirea pentru numarul „pi” mulțime de zecimale. Am rămas surprins: o poezie în limba franceză la examenul de stat la matematică, care nu se găsea nici în cursuri, nici în bibliografie și era o veselie, o distracție cu ea în clasele mici de liceu. Dacă greșeai un singur cuvânt din poezie, se făcea praf numărul „pi”. Dar atunci erau dezvoltate calaculatoarele și nu mai aveai nevoie de poezie și oare dânsul o mai reținea, o mai putea corecta. „Nod în papură”. Pronunță sec, în românește, nota 8! Total nemulțumit, am ieșit, cu un salut formal, de conveniență, ducând însă cu mine o bănuială și „Înălțimea, demnitatea universitară”, văzându-o aruncată pe jos!

A urmat la răspuns, mai târziu, colegul meu, același Radu Florin, care a tot fost întrerupt în expunerea subiectelor, de același profesor și, enervându-se, a întrebat: oare sunt obligat să mă pregătesc după un anume curs? arătați-mi unde greșesc! Ieși afară! i s-a strigat și examenul de stat era ratat. Aici nu mai era Domnul prof. Brădeanu și nici calitățile, caracterul dânsului. Auzind președintele comisiei de scandal, Domnul Prof. Academician Călugheranu, a chemat înăuntru candidatul, pentru a-și încheia expunerea. I s-a atribuit nota 6, nota minimă pentru a putea merge mai departe. Cu aceasta i s-a diminuat media generală la 8,50, cu care nu mai putea prinde Liceul lui din Târgoviște și a rămas asistent universitar la Institutul de 3 ani, Oradea. S-a frânt un destin. Am priceput atunci și eu problema cu poezia în franceză, așa cum bănuiam. Cred că protestul colegului a fost și el prea dur, putea fi altfel exprimat, dar, cu această ocazie, s-a văzut cât de ușor cade o Înălțime și demnitatea pe care cineva numai formal le are, luându-i locul calicia stabilizată. Se remarcă îndrăzneala prea mare a studentului și demnitatea sobră, de Înălțime, a Președintelui, care a reparat ce se mai putea repara din „Înălțimea” universitară.

Sunt câteva exemple date și câte or mai fi, atât de „Micime” cât și de „Înălțime”, demnitate. Cele prezentate aici, redau însă doar câteva cazuri de „reverențe”, mai mărunte, făcute în cinstirea sau necinstirea acestei nobile profesii, de inimă și suflet, dar sunt destule cazuri cutremurătoare, cunoscute, relatate în media, care arată în ce mod degradant și-au murdărit chemarea unii de „mai sus”, dacă a fost o chemare și nu o trișare în alegerea ei și care, în desfășurare, te lasă „fără cuvinte”. Mai sunt și cazuri în care aceștia și-au dus drumurile în „două lumi”, unul în prinos de jertfire și respect profund nobilei chemări, iar altul în prizonieratul decadent al vremilor, cu tentațiile lor în trăiri indecente, în mari ticăloșii, de care s-au lăsat învinși, li s-au predat, un amestec în care vezi alternativ contrastele.

Am dat exemple din învățământ, pentru că aici intervine „educația”, o greutate enormă în comportamentul uman, precum este și „spiritualitatea” în cel religios, sau „legalitatea și dreptatea” în magistratură, „sănătatea” pentru cei care o administrează, pentru care au depus și jurământ și altele, care trebuie să fie, toate, bariere de netrecut de la „înălțime” la „micime”, trecere care le distruge conținutul, le desfigurează, le transformă în „hidoșenie”. Se manifestă și mai pe jos aceste neașteptări. Toate cuprind însă spiritualitatea, în sensul larg al cuvântului, moralitatea societății, fără de care aceasta se compromite sub multiple aspecte și creează în societate neajunsuri majore, așa cum e acuma la noi. Aici nu e permis să se treacă de la „Înălțimi” la „Micimile joase” , ci și mai mult, să apere și „Înălțimile” din zonele mai de jos, de „micimi”. Am folosit expresia „micime” pentru răul uman, de la cel mic, până la cel de mare „grandoare”.

Gheorghe BĂRCAN
fost elev al Liceului „Dragoș-Vodă”, Sighet

Minneapolis, USA

sursă foto: www.ubbcluj.ro




„Jocul” de-a Șantajul („Șantajul Roșu”) – autor, prof. Gheorghe Bărcan

prof. Gheorghe Bărcan

În regimurile comuniste (de dictatură), șantajul era o metodă des folosită, pentru succesul și dezvoltarea acestei ideologii, cu atâtea victime lăsate în urmă. Victoria era ceea ce conta și nu mijloacele prin care se putea obține. Demnitatea, onoarea, cinstea, fair-play-ul ș.a. erau entități abstracte, fiind respinse, greu primite și ca noțiuni, ca prezențe formale. Chiar în stadiul embrionar de formare a acestei ideologii, practicarea acestuia era perseverentă și rodnică. Am să mă refer la câteva exemple concrete, din propriile mele conflicte de acest gen, sau ale altora, chiar dacă unele au mai fost amintite, sub o altă fațetă, care prezenta nesațiul acestei Instituții de „neisprăviți” pentru persecuții cumplite, pentru ca miezul subiectului, în această relatare este „șantajul”, evidențiat până în zilele noastre, o metodă brută de susținere și dezvoltare a dictaturii, atunci, de salvare și câștig, după aceea.

Mă aflam cu tatăl meu la Securitatea din Vișeu, unde ne-am prezentat, după o urmărire și ascundere de doi ani și jumătate. Prezentarea a fost determinată de plecarea de la noi a protejatului nostru, inginerul Pop Mihai, pe care l-am tăinuit acasă la noi, ascuns în casă, peste trei ani. După o ședere „lejeră” de două zile, împreună, la Securitate, în aceeași cameră, cu liber și prin curte, evident păzită, tata este dus la o „convorbire”. După ceva timp, sunt chemat și eu la „interviu” și tata nu era prezent; l-am revăzut după 29 de luni! Dus în fața unui ofițer, la un birou, mi se spune:

– Depinde de tine, dacă-l ajungi din urmă pe tatăl tău!
– ?
– Te lăsăm în libertate, dacă ne ajuți să-l prindem pe Pașca Gheorghe!

M-am bucurat enorm că tata era liber; el nu rezista detenției decât foarte puțin timp, zile. Cuvântul „depinde” mi-a intuit imediat cam despre ce ar putea fi vorba, dar eu eram pregătit, moral, fizic și sub toate aspectele, pentru o altă cursivitate a vieții, nu aceea „de a-l urma pe tatăl meu” și mă bucuram că am rămas singur, pentru a le înfrunta. De aceea, i-am răspuns cu calm și determinare:

– Eu sunt aici și am să răspund pentru ce voi fi găsit vinovat; când îl veți prinde pe Pașca, va răspunde și el pentru ce a făcut. Dar eu nu vreau să ies liber, cu picioarele pe umerii nimănui!
– Banditule, ai să-ți petreci viața prin pușcării, a venit prompt răspunsul! A sunat și i-a spus unuia: ia-l!

În circa o jumătate de oră eram în cursa spre Bistrița, centrul regional, având lângă mine pe banchetă un securist, în uniformă, pentru a elimina o abordare a mea de către vreun cunoscut. A urmat apoi calvarul celor 29 de luni, din care am scăpat cu viață ca printr-o minune. Șantajul aici era evitarea întemnițării, cu final incert, în schimbul unei libertăți, la care și altfel aveam dreptul, dar acum propusă a fi murdărită. Securistul nici nu se aștepta la un refuz, distanța dintre cele două trăiri fiind enormă, ca între viață și moarte.

Deci, acei ticăloși jonglau cu atâta ușurință cu două entități fundamentale ale vieții, pe care le calcau in picioare: Întemnițarea, cu o finalitate atât de incertă atunci și Libertatea, un statut firesc, fundamental al vieții, al omului, cu normele ei de demnitate în care trebuie să se manifeste. Le opuneau una alteia, încercând să le murdărească, prin șantaj, în realitate, pe amândouă și, din păcate, în destule cazuri au și reușit.

* Am încheiat prima sesiune din anul IV, ultimul an de studii și așteptam sesiunea. Pe afișierul Facultății apare un anunț cu privire la mine: să mă prezint la Serviciul de Cadre al Universității, în data de…, ora… M-a neliniștit anunțul și pentru că am visat, cu două seri înainte, că eram pe câmp, la cosit și un șarpe roșu a sărit la mine. Am pus piciorul peste el, dar și-a ridicat sus capul și m-a înțepat de picior, de unde curgea o dâră de sânge. L-am strivit și m-am trezit, încercând să mă bandajez… Un vis… În mod firesc, nu aveam motiv să-mi fie teamă, dar trăiam într-o lume a „temerilor”, în care ele creșteau, se dezvoltau, se trăiau. Prezent acolo, m-a întâmpinat un civil, mi-a spus să iau loc și să scriu o scurtă autobiografie. Securistul (!), mi-am spus de îndată ce l-am văzut. În multul timp în care am avut „plăcerea” să-i am în preajmă, cu toate îndurările acestei prezențe, portretul lor mi s-a imprimat în imagini din interiorul lui: privirea abjectă, mimica feței, zâmbetul fals sau grimasele, mișcările sacadate ale membrelor, neliniștea, agitația animalului de pradă, gata să te înșface, până și sunetul nefiresc al glasului, mirosul lor pomădat, …, toate la un loc fixau adevăratul chip al torționarului, al brutei gata să se dezlănțuie. Trecând peste detalii, într-o dimineață, la orele 9, mă aflam în sediul Securității din Cluj, luat de pe stradă de același personaj de la Cadre, așezat la un birou, cu hârtie, toc și cerneală și cu avertismetul imperativ al unuia: – Scrie banditule, tot ce ai facut, că noi le știm pe toate!

Până în ziua următoare, tot la orele 9, mă aflam pe aceeași poziție, activitatea fiindu-mi „încurajată” de acele personaje, diurne și nocturne, care se tot schimbau, prin toate insultele ce s-ar putea găsi într-un dicționar, în care să fie scris tot ce se poate și nu se poate scrie despre ele. Obosit, necăjit și iritat, la un moment dat, voiam să arunc cerneală pe fața unui „mânz” și poate o scăpam cu tot cu călimară! Pot interveni gesturi necugetate în situații limită, care să fie scump plătite; mă ucideau în bătaie! Dar apare „salvatorul” meu, mereu același, care, cu o voce „binevoitoare” îmi spune:

– Ești un student bun și noi vrem să te protejăm, să te ajutăm (?); dar singura șansă pentru a-ți terminia studiile, este să colaborezi cu noi! Mi-a trecut parcă și iritarea și oboseala, „foamea”, mă găseam în „domeniul” meu și i-am răspuns:
Am rezultate bune pentru că am muncit; dar ceea ce faceți dvs. este un șantaj, pe care nu-l accept. Dacă aș cunoaște că se organizează ceva împotriva Statului, știu unde să merg să anunț (pentru a nu le apărea dușman, pe față). Însă rolul de cățeluș dus de lesă, de unul în cizme, nu-l accept cu niciun preț! – Banditule, ai să zbori din facultate (!), zbieret încheiat cu aruncarea în cap a tamponului de sugativat, din lemn greu, masiv.

Nu după multe zile, am și fost exmatriculat, de peste tot, deși eram unul din cei mai buni studenți din an; mi-am reluat studiile, prin Instanță, după 5 ani de persecuții, fără serviciu sau la munca de jos, muncitor necalificat pe un șantier. Cum au amestecat acei indivizi entități fundamentale de viață: libertatea, cu gradul ei minim de a se putea atunci manifesta, întemnițarea (?), cu finalul ei atât de incert, formarea profesională, controlată și supusă presiunilor de condiționare, cu activitatea cea mai abjectă, de delator, de vânător de libertăți și stingeri de vieți umane. Întreg acest amestec forțat avea drept țintă unică obținerea, prin șantaj, a participării, alături de ei, la persecuții umane de toate gradele.

Securitatea a cerut Decanatului exmatricularea, motivând-o printr-o minciună: că am fost condamnat și n-am precizat aceasta în actele de la Dosar. După încheierea sesiunii am plecat acasă, neliniștit dar, la întoarcerea din vacanță, eram trecut pe afișier exmatriculat. Șeful cel mai mare al regiunii Cluj, cu rangul de elită cel mai înalt, Primul Secretar, Vaida, a avizat favorabil Adresa și sancțiunea s-a împlinit. Au urmat 5 ani de persecuții, controlate mereu și supravegheate, fără oboseală, de sinistra Instituție, cu refuzul unor locuri modeste de muncă și dese eliminări din acestea. Mi-am găsit până la urmă așezarea pe un șantier, ca muncitor necalificat, iar la târnăcop și lopată, pozări de cabluri electrice, efectuarea de legături, echiparea de panouri…

Pentru desfacerea contractelor de muncă se foloseau aceleași minciuni ordinare, folosindu-se de informatori cu nume conspirative; cu aceste note informative mincinoase te dădeau afară din orice loc de muncă și te puteau și întemnița. Un amestec de minciună, multă prostie, tupeu și șantaj, în această colaborare dintre securist și turnător.

După cum se vede, șantajul și minciuna erau asociate și se foloseau cu dezinvoltură. Majoritatea informatorilor erau astfel recrutați, prin șantaj, cu privarea de drepturi ce le aveau, cu acordarea altora la care nu aveau dreptul, cu „arginți”, cu multiple amenințări pentru familie, prieteni ș.a. Aveau o libertate neîngrădită, sub toate aspectele, pentru aceasta.

Consider că protejarea celor 4 familii, direct implicate în aceste evenimente, a fost într-o tăinuire totală, nici unul dintre membrii lor nefiind întrebat de ceva, printr-un sacrificiu al meu care putea fi încheiat cu jertfa supremă. Dar încercarea torționarilor de a mă racola prin șantaj a fost respinsă ferm.

Am renunțat la libertate, la care aveam tot dreptul și care puteau lua cu ea și viața; am renunțat la studii. Am renunțat la tot ce-mi aparținea, nu mai aveau ce să-mi ia din bunurile acestei lumi materiale. Mi-au rămas sentimentele interioare, numai ale mele, Credința în Dumnezeu, sentimentul de libertate, de dreptate și respect uman. Cele păstrate, împreună cu cele sacrificate se constituie într-o „Bogăție” mai strălucitoare decât a oricărui brilliant și, de aceea, consider că această „Luptă” are puritatea lacrimilor ochilor ce plâng sau râd, sau aceea ce o are roua ierbii în diminețile senine de vară. Această „Bogăție” nu a fost și nu va fi niciodată spre vânzare, pentru că este unică, uriașă, spirituală, încărcată de măreție și frumusețe, nu are preț și este sculptată în viața însăși, de unde nu se poate disloca nici dacă aceasta se stinge și o va urma în alte lumi, în veșnicia cuvenită…

Gheorghe BĂRCAN, fost elev al Liceului „Dragoș-Vodă”, Sighet
Minneapolis, USA




De pe Pământ, „Cristos S-a Înălțat!” (autor, prof. Gheorghe Bărcan)

prof. Gheorghe Bărcan

Pământul Patriei, al României de azi și de mai înainte, reprezentată pe harta lumii în multe configurații, era odată o întindere mare și rotundă, frumoasă, în normalitatea ei firească, destul de diferită de cum este acuma. Vrăjmașii timpurilor, ai pământurilor și ai lumii, au lăcomit întruna la acest pământ sfânt, dat nouă în locuire, stăpânire și ocrotire de Domnul, de peste mulțime de veacuri, nouă celor ce vorbeam aceeași limbă, aveam aceleași crezuri, aceeași religie, aceleași datini și tradiții, peste timp, aceleași preocupări și îngrijiri ale lui, în păstrare, folosință, și apărare, pe unde ne aflăm dintru începuturi. L-au pizmuit și pângărit prin interior, în multe și sălbatice feluri, împotriva celor ce-l foloseau, în trăinicie și nu totdeauna il stăpâneau, trecându-i în năvală fruntariile. L-au mușcat și din exterior, știrbindu-l întruna, micșorându-i suprafețele, lăcomind la bogățiile lui, la aurul verde ce-l acoperea pe mari întinderi și la acela mult, de alte culori, din interiorul lui, așa cum era pe atunci organizat pământul țărișoarei noastre, pe voivodate și țări, ori, mai târziu, într-o țară mare, rotundă, România.

Le-au stârnit lăcomie și poftă multă și de la mari depărtări, chiar de peste Bosfor, un Canal separator și unificator de continente, din cine știe ce părți ale Asiei, sau mai din vecinătăți și s-au năpustit asupra granițelor sale, cu devastări, cu ucideri peste sălbăticia și barbariile timpurior străvechi, care a fost străină unei minime note de civilizație umană, a timpului. Sunt multe localități, pe întinsul patriei, care au fost martirizate în cumplita sălbăticie și barabarie, care ar trebui să aibă, la intrare și ieșire, o tabliță, pe care să scrie: „Localitate martirizată”.

Lăsând Pământurile în împărțirile și despărțirile lor atât de zbuciumate, pe locurile unde suntem și de unde nimeni și nimic nu ne poate strămuta și să vedem oamenii care s-au luptat cu dârzenie și eroism pentru acestea, s-au jertfit ori au fost jertfiți pentru ele. De Ziua Eroilor, a martirilor neamului, care de veacuri s-au jertfit pentru acest Pământ, pe care este inscripționată România, aici jos și „Sus”, așa cum este și a rămas el acuma, cum a fost sau cum ar trebui să fie, se cuvine să ne închinăm, să ne rugăm și să aducem un profund omagiu celor care ni l-au dat spre folosință și apărare, de acolo pe unde ne aflăm, din inimă, suflet, gând și cuvânt, dacă nu este altfel cu putință; fie că ei sunt așezați în atâtea locuri necunoscute, împrăștiați pe cine știe unde, sub glia strămoșească sau străină, ori pentru care s-au ridicat monumente memorabile, pentru cinstirea și omagierea lor.

Un mesaj deosebit de emoționant transmite Doamna Ana Blandiana, de înălțătoarea Zi a Eroilor, în numele „Alianței Civice”, cu regretul că nu putem fi iar împreună, așa cum am fost de peste 20 de ani, pentru a-i comemora la „Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței” de la Sighet pe eroii neamului, de Înălțarea Domnului-Ziua Memoriei, la Memorial și la Cimitirul Săracilor, în această sfântă zi, în care peste întinse spații se rostește: „Cristos S-a Înălțat!”

Întâlnirea de la Sighet nu a putut avea loc, pentru respectarea celor stabilite, pentru protejarea sănătății, a vieții multor oameni, care ar fi fost expuși virusului ucigaș, precum și a celor puțini, vârstnici, care au mai rămas, ca mărturie a urgiei și a crimelor comuniste.

Dumnezeu să-i aibă în ocrotire și răsplată pe eroii și martirii trecuți la cele veșnice, pentru care pronunțăm și noi, azi, o cucernică rugăciune, iar, pentru acei martiri ai neamului, care-și mai duc în greutățile vârstei și nedreptăților sociale organizate, viața, în zilele timpului rămas, tot o rugăciune, o plecăciune și urarea de a rămâne cât mai mult timp ca martori ai ticăloșiei și cruzimii vremilor.

Omagiu și cinstire eternă Eroilor neamului!
Veșnica lor pomenire!

USA, Minneapolis, 28.05.2o2o

 Gheorghe BĂRCAN, fost elev al Liceului „Dragoș-Vodă”, Sighet

sursă foto: Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței, Sighet




Lege și Clemență (autor, Ileana Pisuc)

Trăim vremuri pe care nici cei mai avangardiști regizori nu cred că s-ar fi gîndit vreodată că le-ar putea pune în scenă. Sau dacă le-ar fi imortalizat, într-un final, tot s-ar fi ajuns la un happy-end, altfel n-ar fi fost la fel de sigur, că în cazul unui final în coadă de pește, succesul ar fi fost la fel.
De obicei se lucrează cu ,,materialul clientului” i se oferă cam ce ar vrea el să primească, toate scenariile vrînd-nevrînd, urmează același tipic, cu un punct culminant dar, la final, atunci cînd „clientul” stinge televizorul sau părăsește sala de cinema, trebuie să rămînă cu satisfacția că, în cele din urmă, binele a învins și filmul și-a meritat banii.
Filmul de groază pe care-l trăim pe viu în aceste zile, e departe de a-i prevedea happy-end-ul, sau cum s-a exprimat recent un comentator TV mai hîtru, „luminița de la capătul izoletei” e cam înecată în ceață.
Totul în aceste zile e sumbru, în ciuda freneziei de afară. Primăvara își vede liniștită de treabă, Pămîntul se învîrte în continuare, numai că fără noi! În case e o saturație de frică, de neputință, de lehamite, pînă la urmă.
Mulți dintre noi, de o anumită vîrstă, am auzit, am citit sau chiar am cunoscut pe viu regimuri oprimante: despotice, criminale, mafiote, totalitare, comuniste.
Întotdeauna tendința unui popor (cu frică de Dumnezeu), a fost de a aspira spre societăți libere, democratice, unde Omul și drepturile lui să fie primordiale.
S-a murit pentru asta, s-a stat în închisori, s-a ales de multe ori calea martiriului, doar pentru a nu se abdica de la acele norme universale, în care fiecare individ în parte, să fie tratat cu demnitate, în onoare și libertate. S-a pledat pentru legi ferme conform modelelor legislative ale unor state avansate în democrație, legi care să apere drepturile inalienabile ale fiecăruia dintre noi, fără discriminare!

Deunăzi, urmăream pe un post TV un documentar despre Maria Tereza, împărăteasa Austro-Ungariei.
Un personaj istoric emblematic, care a condus un imperiu timp de 40 de ani. Se mai zicea că sub mănușa de fier cu care conducea, se ascundea o mînă delicată de femeie. M-a fascinat istoria ei, care, în decursul celor 40 de ani de domnie, a aplicat două reguli de fier pentru poporul ei: Lege și Clemență.
Și iar mă întorc la aceste zile nefaste, în care curg ordonanțe militare, stări de urgențe, în funcție de necesitățile momentului.
Nimeni nu poate contesta oportunitatea acestor măsuri, dacă într-un final duc la același rezultat: apărarea și protejarea cetățeanului! Asta, însă, pînă cînd din apărat, cade în cel de victimă!
Mă doare sufletul cînd văd cîte un amărît de pensionar, care, poate, niciodată în viața lui, nu a scos o foaie pt. o lucrare de control, să fie „prins” fără „foaia de circulație” completată, sau completată greșit.
Amenzile aplicate pentru această categorie de „infractori” au atîtea zerouri la coadă, cîte poate, n-au toate pensiile lor adunate pe un an. Nimeni nu-și pune problema dacă din rea credință sau din neștiință au greșit!
Știu că necunoaștere legii nu te absolvă de pedeapsă. Spuneți-le și lor de Monitorul Oficial…
Ei, aici ar trebui să intervină Clemența!
Maria Tereza a rezistat 40 de ani în fruntea imperiului. La noi, mai mult de cîteva luni (la guvern) sau 4-5 ani la președinție, n-au rezistat, mai ales ultimele guverne. Oare e așa de greu să fii empatic cu proprii cetățeni? Faceți armată cu o categorie de oameni debusolați, bătrîni, unii flămînzi chiar, bolnavi și îngrijorați, despărțiți și izolați de copii, fiecare pus în colțul lui.
Voi repeta la nesfîrșit acest cuvînt CLEMENȚĂ!
Mai lucrați și cu inima, domnilor, numiți vremelnic în funcții, care, (credeți voi) vă dă dreptul să uzați de niște instrumente pe care acum le aveți la îndemînă și de care, din păcate, unii cam fac exces de zel în aceste zile.
Vor trece și astea într-un final, se vor despărți apele, dar contează cum vom ieși cu toții din aceasta.
Societatea, asemeni acestui parșiv de virus, va suferi mutații greu de prevăzut. Să ne ajutăm unii pe alții, asemeni ca pe front, cînd îți luai camaradul căzut și, cu prețul vieții, îl cărai în spate, să-l scoți înafară și să-l salvezi. Nimeni nu-ți stătea să-ți sufle în ceafă pe cine să-l cari și pe cine nu. Viața, pentru toți e la fel de prețioasă.

Așa e și acum! Un imens front, în care trebuie să empatizăm unii cu ceilalți. Haina militară, stelele de pe umăr, nu te fac invincibil! Poți să fii jandarm, polițist local sau național. Legea are mai multe fațete, creierul fiecăruia trebuie să discearnă măsura cu care trebuie aplicată. Nu vă transformați în simpli executanți robotizați!
Viața nu e numai despre legi. Este mai mult de atît și nimeni nu vă dă dreptul s-o aplicați după bunul plac.
Înțelegeți că fiecăruia dintre voi i se poate întîmpla să ajungă vîrsta de 65 de ani. Eu zic că e o binecuvîntare, mulți n-au avut șansa aceasta. Nu faceți din vulnerabilitățile unui om, motiv de a vă arăta mușchii. Efemeră demonstrație…
Să nu dam verdict în cazul celor mai puțin curajoși, care, din slăbiciune (omenească) au clacat și au abdicat în fața unui dușman perfid, incorect, care joacă la cacealma (coronavirusul).
Să nu-i „răstignim” în necunoștință de cauză, pe acei medici, care au învățat de toate (și nu puține) în facultate, mai puțin un lucru; că trebuie să moară ei întîi, înainte de a apuca să salveze vieți și care au intrat în prima linie fără a fi înarmați!
Trebuie păstrată dreapta măsură în a-i judeca și blama. Aceste slăbiciuni trebuie tratate cu CLEMENȚĂ, iar excesele de zel, care înjosesc ființa umană, tăiate din fașă.
Să stăm și să medităm în aceste zile, să ne facem fiecare mea culpa, la partea de vină cu care am contribuit personal cu voie sau fără voie la această „supărare” a Pămîntului.
Poate că Pămîntul, în cele din urmă o să-și revină și n-o să ne mai urecheze, că prea ne-am luat nasul la purtare și am ajuns prea răzgîiați!

Ileana PISUC
(Dallas – Richardson, USA)