Violistul sighetean Istvan LOGA – despre care cunoșteam câteva detalii de la tatăl lui, profesorul Istvan Loga – mi-a transmis în urmă cu câteva săptămâni, la rugămintea mea,  o scurtă biografie a lui și… recunosc, am fost plăcut surprins de performanțele pe care le-a „punctat” în carieră până la această dată. Am selectat doar câteva borne din biografia sa, pe care le puteți citi în continuare. Mai mult, muzicianul Istvan Loga – cu o deosebită condescendență – și-a dat acordul pentru un interviu pe care-l încadrez sub logo-ul… #SIGHET700.

Cine este Istvan LOGA?…

Istvan LOGA este un violist născut la Sighet, premiat cu GRAMMY. Și-a început călătoria muzicală la Școala de Arte „George Enescu” din Sighetu Marmației, punând bazele unei cariere remarcabile în muzica clasică. Căutarea sa pentru excelență l-a condus la Chicago College of Performing Arts, unde a obținut o Diplomă de Performanță sub îndrumarea eminentului Roger Chase.
Continuându-și educația, Istvan a întreprins o călătorie transformatoare la Conservatorul Regal din Bruxelles, obținând un Master în Muzică la Viola sub mentoratul Prof. Paul De Clerck. Înainte de aceasta, și-a perfecționat abilitățile la Facultatea de Muzică a Universității din Debrecen, Ungaria, studiind cu Dr. Gabor Pongracz și rafinându-și și mai mult meșteșugul.
Explorând Olanda, Istvan s-a dedicat clasei de cvartet de coarde a lui Marc Danel și Stefan Metz la Nederlandse Strijkkwartet Academie din Amsterdam. De asemenea, s-a aprofundat în clasa de muzică de cameră a cvartetului Artemis la Chapelle Musicale Reine Elisabeth în Waterloo, Belgia, primind instruire specializată în clasa de viola a Prof. Ervin Schiffer la Prins Claus Conservatorium Groningen, în Olanda.
Angajamentul lui Istvan față de îmbunătățirea continuă este evident prin participarea la masterclass-uri în întreaga Europă, învățând de la muzicieni de seamă precum Adam Romer, Vladimir Bukac, Eberhard Feltz, Josef Kluson, Stefan Metz, Oliver Wille, Schmuel Ashkenazi, Brant Taylor, Matthias Tacke și alții. Călătoria lui a inclus experiențe semnificative la festivaluri și academii renumite în orașe precum Morges, Davos, Bruxelles, Zagreb, Dusseldorf, Nordhorn, Mainz, Bruges, Casalmaggiore și altele.
Cu un talent excepțional și o pregătire riguroasă alături de cei mai buni muzicieni și violiști ai lumii, domnul Loga a fost invitat să cânte la violă alături de pianista de renume mondial Martha Argerich și violonista japoneză Yuzuko Horigome, după cutremurul devastator din Japonia, pentru a strânge fonduri pentru o cauză caritabilă. A cântat cu orchestre precum Charlemagne Orchestra, Camerata Ardesko, Mainzer Virtuosi, Civic Orchestra of Chicago, Illinois Philharmonic Orchestra, Chicago Philharmonic, Oistrakh Symphony of Chicago, Northbrook Symphony, Chicago Jazz Philharmonic și Chicago Sinfonietta. De asemenea, este violistul principal al renumitei Camerata Chicago.
În plus, Istvan Loga a colaborat cu ABC/Disney în drama de televiziune ”Betrayal”, fiind ales din peste 200 de aplicanți pentru a cânta la vioară în episodul nouă. Interpretarea sa abilă a încântat publicul la evenimente notabile, inclusiv Warner Bros. Bugs Bunny at the Symphony, Johnny Mathis la Akoo Theatre și Andrea Bocelli la Allstate Arena.
A colaborat cu artiști de top precum John Legend și Kirk Franklin și recent a lucrat cu PJ Morton, tastieristul formației Maroon 5 și artist solo R&B, prin Matt Jones Orchestra. În calitate de violist principal, a contribuit la succesul înregistrărilor și concertelor live ale MJO, incluzând piesa câștigătoare de GRAMMY „How Deep Is Your Love”, apreciatul Tiny Desk Concert și spectacolele sold-out de la Kennedy Center. Colaborările domnului Loga se extind la o gamă diversă de artiști, inclusiv Austin Mahone, Dorinda Clark-Cole, Benjamin Wright, Jr., Eric Benét, BJ the Chicago Kid, Spike Lee, Big Sean și mulți alții.
Dincolo de realizările sale academice și masterclass-uri, Istvan și-a arătat arta prin lansarea a două albume solo pentru viola: „Homage to Korea”, inspirat de călătoriile sale în Coreea și vizionarea producțiilor de muzică folclorică, și „Journey”, un album experimental care îmbină R&B plin de suflet cu bogate cântece folclorice coreene. Aceste albume demonstrează virtuozitatea și expresivitatea sa muzicală și reflectă vocea sa unică ca violist solo.

Discuția cu violistul Istvan LOGA…

Ideea discuției, interviului, se dorește a fi și un omagiu adus orașului natal, Sighetu Marmației, dar și un preambul – sper – la întâlnirea oficială, aniversară, a celor 700 de ani de la atestarea orașului nostru, întâlnire cu personalități din țară și din diaspora care va avea loc în luna august a.c..

Ion Mariș (I.M.): Domnule Istvan Loga… faceți parte din categoria personalităților care „luminează” imaginea orașului nostru. Puteți să ne destăinuiți cât de încurajator a fost începutul sighetean? Care sunt primele amintiri muzicale legate de copilăria dumneavoastră în Sighet?
Istvan Loga (I.L.): Primele mele amintiri muzicale sunt legate în primul rând de familie și de anii copilăriei petrecuți la Sighet. Tatăl meu mi-a deschis foarte devreme interesul pentru muzică și m-a expus la multe genuri muzicale încă din copilărie. În casă se asculta multă muzică, iar asta mi-a trezit curiozitatea și dorința de a cânta. Bunica mea obișnuia să îmi cânte când eram mic, iar eu am descoperit că îmi plăcea și mie să cânt. A fost, într-un fel, primul meu contact direct cu muzica.Tatăl meu și-a dorit întotdeauna să cânte la un instrument cu coarde, dar nu a avut această oportunitate când era tânăr. Astfel, când a apărut ocazia, m-a încurajat pe mine să urmez acest drum. Privind în urmă, îmi dau seama că acel sprijin din familie a fost foarte important pentru începutul meu muzical.

I.M.: Ați fost oare și elev al Liceului „Dragoș-Vodă”? Cât a contat palierul liceal în educația primită?
I.L.: Nu, nu am fost elev la Liceul „Dragoș-Vodă”. După clasa a VIII-a am plecat din Sighet pentru a continua studiile în Ungaria, unde am urmat un liceu vocațional de arte. Acolo existau mai multe specializări – dans, pictură și muzică – iar eu am ales, bineînțeles, secția de muzică. Din câte îmi amintesc, la momentul respectiv opțiunile erau să merg la Cluj-Napoca sau în Ungaria. Încă de atunci eram curios să văd lumea și să experimentez lucruri noi. În același timp, oportunitatea de a studia muzica într-un cadru diferit era foarte interesantă pentru mine. Privind în urmă, cred că acea decizie a fost un pas important care mi-a deschis drumul către experiențele internaționale pe care le-am avut mai târziu.

I.M.: Care sunt profesorii din Sighet care v-au descoperit talentul muzical?… bănuiesc că aici a avut un important rol și…  tatăl dvs!
I.L.: Da, fără îndoială tatăl meu a avut un rol foarte important. El a fost cel care m-a încurajat de la început și mi-a cultivat interesul pentru muzică.
În același timp, la Școala de Arte din Sighet am avut profesori care au contribuit mult la formarea mea muzicală. Am studiat vioara cu profesorul Gavaller Alexandru, iar la solfegiu și teorie muzicală cu profesorul Nicolae Paraschiv. Ei au fost printre cei care m-au ghidat în primii ani și m-au ajutat să îmi dezvolt disciplina și baza muzicală.
Privind în urmă, îmi dau seama că acea perioadă și oamenii care m-au îndrumat atunci au avut un rol foarte important în parcursul meu.

I.M.: Pe parcursul carierei internaționale, v-ați prezentat vreodată – explicit – ca fiind din Sighet – Maramureș – România? Cum a reacționat publicul?
I.L.: Da, desigur. De multe ori spun că sunt din Sighetu Marmației, din Maramureș, România. Pentru mine este important să menționez locul din care provin.
De cele mai multe ori, reacția oamenilor este una de curiozitate. Mulți nu cunosc foarte bine regiunea, iar atunci apar discuții interesante despre România, despre Maramureș și despre tradițiile de acolo.
În același timp, port cu mine și amintirile din oraș – străzile, clădirile vechi, atmosfera copilăriei și comunitatea diversă care l-a format: români, maghiari, evrei și alte minorități. Sighetul are o istorie foarte bogată, iar pentru mine este important să povestesc despre aceasta – despre memoria evreiască, despre perioada comunistă și faimosul penitenciar, dar și despre cultura vie care există aici.

I.M.: Care sunt amintirile sighetene pe care le purtați „la suflet” prin lume?
I.L.: Cele mai dragi amintiri din Sighet sunt legate de familia mea și de atmosfera copilăriei. Îmi amintesc cu drag de anii petrecuți la Școala de Arte „George Enescu”, de competițiile muzicale organizate acolo și de momentele în care cântam la biserică. Străzile orașului, muzica din casă și sărbătorile împreună cu cei dragi sunt lucruri pe care le port mereu cu mine. Chiar și când călătoresc prin lume, aceste amintiri îmi dau rădăcini și inspirație.

I.M.: Cât de dificilă a fost adaptarea în sistemul muzical universitar internațional?
I.L.: Adaptarea la sistemul muzical universitar internațional a fost o călătorie cu mai multe etape. În Ungaria, nivelul nu era foarte ridicat, dar chiar și așa, mediocritatea colegilor m-a motivat să dau tot ce am mai bun și să fiu mai bun decât… mine însumi.
Când am ajuns în Belgia și Olanda, lucrurile au fost complet diferite. Sistemele muzicale internaționale sunt foarte exigente, iar nivelul colegilor mei era extrem de ridicat. La Conservatorul Regal din Bruxelles și la Prins Claus Conservatorium din Groningen, te întâlneai cu oameni din întreaga lume, extrem de competitivi și dedicați. A fost nevoie nu doar de disciplină și multă muncă, ci și de abilitatea de a te înțelege cu toți colegii. Reputația ta și etica muncii erau la fel de importante ca talentul muzical.
În același timp, această perioadă m-a provocat și m-a ajutat să mă dezvolt foarte mult. Am învățat să fiu responsabil, să primesc feedback și să colaborez cu oameni din culturi diferite. Privind în urmă, pot spune că aceste experiențe m-au format nu doar ca muzician, ci și ca persoană.

I.M.: Ce diferențe majore ați observat între viața muzicală din România și cea din țara în care v-ați stabilit, Statele Unite ale Americii?
I.L.: Diferențele între România și Statele Unite în privința vieții muzicale sunt foarte evidente pentru mine. În România există foarte mult talent și pasiune, dar oportunitățile profesionale pentru muzicieni sunt limitate. Chiar dacă există orchestre sau școli de muzică, cantitatea de muncă și proiecte stabile este mult mai mică.
În Statele Unite, lucrurile stau complet diferit. Aici există o cerere reală pentru muzică, inclusiv muzică clasică, și ești respectat ca profesionist. Bisericile, orchestrele și diverse proiecte oferă oportunități reale de a cânta și de a construi o carieră. Etica muncii și reputația sunt foarte importante, iar nivelul profesional este ridicat, ceea ce te motivează să dai tot ce ai mai bun.
Din experiența mea personală, aceasta diferență se simte cel mai mult: în România, muzica clasică există, dar cultura muzicală s-a schimbat mult și nivelul general de apreciere a acestui gen nu mai este la fel de puternic. În schimb, în SUA simți că muzicienii sunt respectați și există oportunități reale de a face performanță la cel mai înalt nivel, ceea ce te ajută să crești continuu ca artist.

I.M.: Este dificil de trăit din muzică în lumea occidentală?
I.L.: Viața de muzician în lumea occidentală are provocările ei, dar și oportunități reale. Pentru a reuși, nu este suficient să fii doar talentat – trebuie să fii un instrumentist foarte bun, pentru că nivelul cerut este foarte ridicat.
În același timp, contează enorm să fii plăcut, ușor de lucrat și să ai o reputație bună. În această industrie, oamenii revin la cei cu care se înțeleg bine și care își fac treaba cu profesionalism. Combinația între calitate muzicală excelentă și etică impecabilă este cea care îți oferă cele mai multe oportunități și te ajută să construiești o carieră durabilă.

I.M.: Ați avut experiențe muzicale pe întreg mapamondul și succese deosebite. Care a fost „povestea” GRAMMY-ului?
I.L.: Povestea GRAMMY-ului începe aproape întâmplător. În Chicago, l-am întâlnit pe stradă pe Matt Jones, un talentat aranjor de coarde, care căuta muzicieni pentru a înregistra câteva piese pentru un artist. Am început să lucrăm împreună și, de-a lungul anilor, am construit o relație profesională foarte strânsă.
Treptat, vestea s-a răspândit că există un grup de muzicieni specializați în înregistrări de coarde în Chicago, iar oportunitățile au început să apară. Aceasta ne-a adus colaborări cu artiști importanți, inclusiv PJ Morton, pianist și membru al formației Maroon 5. Am avut privilegiul să fiu violist principal pe piesa „How Deep Is Your Love”, care a câștigat un GRAMMY.
A doua experiență GRAMMY a venit prin colaborarea cu legendarul artist gospel Kirk Franklin, câștigător al Grammy-ului pentru albumul „Long Live Love”. Am avut ocazia să înregistrez și să lucrez direct cu el, ceea ce a fost extrem de inspirant și memorabil.
Pentru mine, aceste realizări nu sunt doar despre premii, ci despre relații, muncă de echipă, reputație și pasiunea pentru muzică. Tot ce am construit de-a lungul carierei, inclusiv studiile internaționale și colaborările constante, a dus la aceste momente speciale.

I.M.: V-ați gândi la un proiect artistic dedicat orașului natal, în contextul aniversării… #Sighet700?
I.L.: Mi-ar plăcea să fac un proiect dedicat Sighetului, nu neapărat pentru #Sighet700, ci mai degrabă pentru viitorul apropiat.
Am câteva idei, dar nu m-am decis încă ce anume aș face. Poate un concert sau un proiect muzical care să aducă împreună artiști din diaspora și să celebreze cultura și tradițiile orașului. Pentru mine ar fi o bucurie să pot aduce un omagiu orașului natal și să creez o experiență memorabilă pentru comunitate.

I.M.: Cum apreciați viitorul cultural al Sighetului și ce rol credeți că poate juca diaspora artistică în dezvoltarea lui?
I.L.: Cred că viitorul cultural al Sighetului poate fi promițător dacă se valorifică tradițiile și patrimoniul local. Este un oraș cu o istorie bogată și diversitate culturală, care poate inspira noi proiecte și inițiative artistice.
Diaspora artistică poate juca un rol important, aducând experiență internațională, idei noi și colaborări care să sprijine și să încurajeze tinerii artiști. Chiar dacă nu sunt mereu acasă, legătura mea cu Sighetul rămâne puternică și orice contribuție, oricât de mică, poate avea impact asupra comunității.

I.M.: Dacă aveți un mesaj destinat tinerilor muzicieni din Sighet… care ar fi acela?
I.L.: Le-aș spune tinerilor muzicieni să fie curajoși și să nu se teamă să își urmeze pasiunea. Talentul este important, dar munca, disciplina și dorința de a învăța continuu fac diferența.
Să fie deschiși la colaborare, să asculte și să învețe de la cei din jur și să fie mândri de rădăcinile lor. Chiar dacă drumul poate părea greu, oportunitățile vin pentru cei care perseverează și se străduiesc să fie cele mai bune versiuni ale lor.

I.M.: Mulțumesc! Sper să ne vedem la Sighet, în luna august, la întâlnirea cu personalitățile din țară și din diaspora sigheteană!
I.L.: Mulțumesc! Abia aștept să revin la Sighet și să întâlnesc comunitatea. Va fi o ocazie frumoasă să ne revedem și să schimbăm impresii.

Ion Mariș

Un caz remarcabil în peisajul  rezistenţei anticomuniste din Maramureş îl constituie familia Vlad din Dragomireşti, unde 5 din cei 7 fraţi și-au închinat viaţa idealului naţional, unii dintre ei mergând până la sacrificiul suprem. Ultimul aflat încă în viață, domnul Aurel Vlad din București împlinește azi venerabila vârstă de 93 ani.

Vlad Ioan, tânăr avocat, locotenent de vânători de munte, a murit eroic pe câmpul de bătălie în luptele de pe Tisa din Ungaria, în  noiembrie 1944.

Vlad Gheorghe, arestat în perioada 1938-1939 şi bătut la Ministerul de Interne, apoi student la medicină, ajuns pe front în luptele pentru eliberarea Transilvaniei în 1944, apoi medic la Săcel – Maramureş, arestat în februarie 1948, condamnat, închis la Aiud.

Vlad Vasile, student la Medicină la Cluj a cunoscut o primă arestare în 1948. Eliberat la scurtă vreme, a continuat activitatea subversivă  în Bucureşti intrând în legătură cu grupul luptătorilor paraşutaţi (cunoscut sub numele de grupul „Tănase – Golea – Samoilă”), i-a ajutat pe aceştia să-şi găsească locuinţe, să-şi repare aparatul de radio-emisie, etc. A fost condamnat la moarte şi executat la 31 octombrie 1953, împărtăşind soarta celorlalţi 12 din „lotul paraşutiştilor”.

Vlad Mihai, un alt frate, a fost condamnat şi el şi întemniţat în perioada 1953-1955.

Vlad Aurel, cel mai mic dintre frați (născut în 09 martie 1933), a crescut în atmosfera plină de patriotism şi spirit de sacrificiu pe care o induseseră în familie fraţii mai mari. A ascuns în curtea casei din Dragomirești câteva cărţi ale fraţilor săi după arestarea acestora, fiind mai târziu bătut la Securitate din acest motiv. A făcut parte din grupul  de rezistenţă condus de Vasile Popşa, deşi nu avea încă 16 ani. Arestat în 1949, a fost dus la Securitate la Vişeu şi de acolo la Sighet. Anchetat de căpitanul Mureşan, Aurel Vlad a refuzat să dea orice informaţii despre partizani, la care securistul a ordonat: „Duceţi-l la beci, minte cu neruşinare, dar avem noi şi alte metode…”. Noaptea în celulă auzea cum era torturat Dunca Pâţu, un ţăran din Ieud care-i găzduise pe fraţii Popşa. În atmosfera liniştită din noapte, strigătele omului torturat  stârneau groaza…

După 3 săptămâni de anchetă, Aurel Vlad a fost dus  la Oradea în septembrie 1949 apoi la Cluj pentru proces. La 9 martie 1950, chiar de ziua sa de naştere, a primit sentinţa de condamnare la 6 ani închisoare. În luna mai ajunge la Târgşor, iar în octombrie la Canal în colonia Peninsula, comuna Valea Neagră unde va petrece aproape 3 ani, apoi pe un şantier din Constanţa. În afara muncii extenuante, a condiţiilor  mizerabile, a cunoscut şi regimul de carceră în urma protestelor. După încă un an de temniţă, petrecut la Gherla, este eliberat în luna mai 1955.

După eliberare, cunoaşte foarte multe greutăţi, după mai multe încercări nereuşite de se încadra în muncă ajunge la o exploatare forestieră. Fiind izolat în munte, Securitatea nu reuşeşte  să-l implice în acuzaţiile mincinoase ce aveau ca scop al doilea val de arestări din 1958. Reuşeşte să termine liceul în 1962 şi apoi Politehnica la Bucureşti în 1973. Repetatele abuzuri şi nedreptăţi la care este supus la locul de munca îl determină să ceară emigrarea în S.U.A. pe motiv de persecuţie politică. I s-a aprobat în 1981, retrăgându-i-se  cetăţenia română. A locuit apoi peste 40 de ani la New York şi a fost implicat în viaţa şi lupta exilului românesc fiind şi unul dintre credincioşii activi ai parohiei greco-catolice române din metropola americană. În acelaşi timp însă Aurel Vlad a fost mereu cu sufletul aproape de ţară sprijinind (moral şi material) mai multe iniţiative pentru restabilirea adevărului istoric (printre ele și prima ediție a memoriilor lui Aurel Vișovan)  şi cinstirea martirilor şi eroilor neamului românesc, inclusiv cele 3 monumente din Dragomirești închinate deținuților politici din localitate.

S-a întors definitiv în țară acum câțiva ani.

La mulți ani cu respect și recunoștință, domnule Aurel Vlad !

Preot prof. Marius Vișovan

Pentru mulți dintre noi este vorba despre un loc, o țară, o limbă, un fel de mâncare sau o persoană, familie și prieteni.
Pentru mine acasă este o stare de spirit, nicidecum un loc, nicidecum un fel de mâncare sau o limbă.
Acasă este acolo unde inima îmi este în stare de bine și calm, nu e datorită unui „grad” în societate, nu e datorită unui obicei, tradiție sau o familie de sânge.
Acasă însemnă pentru mine cei sau cel ce îmi înțelege sufletul, cel sau cei ce vorbesc aceași limbă a sentimentelor cu mine.
Acasă este acolo unde frecvența magnetică a celui de lângă mine o înțelege și împărtășește pe a mea.
Pentru că, în final, ceea ce se aseamănă și ne definește este cea ce rezonează cu noi, locuri, oameni, sentimente și emoții.
Separarea se face între noi în momentul când am decis să explorăm alte locuri, alte culturi, alte tradiții sau obiceiuri de viață.
Separarea se face când ne distanțăm de cei ce ne înconjoară, când obiceiurile lor, gândirea lor, nu mai rezonează cu noi.
Separarea se face atunci când unii dintre noi aleg să evolueze, să exploreze alte dimensiuni. Atunci un nou tărâm se dezvăluie celor ce sunt pregătiți pentru mai mult.
În cazul meu asta s-a întâmplat, am ales să descopăr tărâmuri necunoscute, tărâmuri neexplorate pentru mulți dintre noi. Atunci o nouă lume mi s-a arătat, una care mă definește, una care îmi arătă că există mai mult, una care este plină de aventură și magie.
Am ales să cred în magie, în ceva ce există în afara vălului separării.
Sincer ce am descoperit este… fenomenal.
Simbolurile pe care le văd în ultimile zile sunt incredibile, nu vorbesc de senzațiile ce mi s-au declanșat în corp. Evoluez în adevăratul sens, fizic și psihic, pentru că am ales.
Ce îmi atrage atenția în jur sunt crucile sub orice formă, pe un tricou sau o biserică, într-o fotografie, inimile într-un medalion atașate la un colier, semnul infinitului, cuvântul „je t’aime”, „te iubesc” într-un tatuaj. Coroane, trandafiri și artă.
Asta văd în ultima vreme.
Tandrețea, ochii blânzi, îmbrățișările oamenilor în fața mea… asta văd.
Nu cuvinte și reguli, ci prezență, acum și aici.
Nu date limită a proiectelor, ci prezență acum și aici.
Programul și datele limită le-am scos din programul meu, m-am predat cu totul universului și sincronicității zilei de azi.
În prezent acum și aici.
Sunt copil din nou, vorbesc prietenilor mei imaginari, Îngerilor, Arhanghelilor, lui Isus și Mariei Magdalena.
Am ales să plec, am ales să iubesc, acum și aici.
Nu mă interesează ce politică și ce societatea ni se arată, impune sau ni se cere să credem.
Nu mă interesează că ne-au furat banii și viitorul.
Că ne-au manipulat de-a lungul timpului.
Nu mă interesează nimic din toate astea.
Pentru că o dată conștientizată iluzia, ea dispare, pentru eternitate.
O nouă lume se naște, cea pe care mi-o imaginez în fiecare zi.
Eu sunt începutul și sfârșitul.
Eu decid aici și acum.
Eu mă rog să văd și să înțeleg mai mult.

Ionița Năneștean
(Québec – Canada)

Foto: I. Maris

Colaboratorul din diaspora (Minneapolis – USA) al publicației „Salut, Sighet!”, prof. Gheorghe Bărcan, fost deținut politic, s-a născut la Săliștea de Sus – Maramureș la 05 iunie 1931.
Clasele primare le-a urmat în comuna natală, prima clasă de gimnaziu la Năsăud iar din a doua clasă de gimnaziu  până în clasa a IX –a la Sighet, la Liceul „Dragoș-Vodă”.
În septembrie 1949 părăsește Liceul „Dragoș-Vodă”, fiind anchetat de securitate, este reținut pentru anchete timp de 10 luni, la Vișeu, Bistrița și Satu Mare, fără a fi condamnat, apoi este trimis la Canal. Este în detenție timp de 29 de luni, între oct. 1951 – martie 1954.
După eliberarea din închisoare, în anul 1954, dă examen și este admis la Universitatea Babeș – Bolyai Cluj, Facultatea de Matematică – Fizică, unde se remarcă prin rezultate foarte bune la toate materiile studiate.
După prima sesiunea din anul IV de la facultate, în 1957, este exmatriculat și urmează altă serie de chinuri și persecuții. Este reprimit la facultate și-și încheie studiile în anul 1964, având media anilor peste nouă.
În toamna anului 1964 este repartizat profesor la Liceul B. P. Hașdeu din Buzău iar din anul 1965 reușește să se transfere la Liceul din Vișeul de Sus de unde se pensionează în anul 1990.
În anul 1968 se căsătorește cu prof. Maria Tăut (Bărcan) și au doi copii, Rodica (stabilită în USA) și Victor (în Marea Britanie), ambii absolvenți de studii universitare.
Timp de 6 ani (1974 – 1980), prof. Gheorghe Bărcan împreună cu soția, vor preda în Maroc matematica în limba franceză, unde va locui întreaga familie.

În ultimii aproape zece ani Profesorul Gheorghe Bărcan, împreună cu soția, au locuit în Minneapolis – Minnesota, SUA, la fiica lor Rodica, de unde periodic, ne trimitea scrierile/ amintirile domniei sale pentru a le publica la „Salut, Sighet!”.

Profesorul Gheorghe Bărcan a „plecat” în Călătoria Veșnică sâmbătă, 11 ianuarie 2025.

Dumnezeu să-l odihnească în pace!
Condoleanțe familiei!

Echipa „Salut, Sighet!”

De aproximativ două luni primesc constant – în format electronic – o publicație săptămânală, „Monitorul BUCOVINEAN”, care apare la Hliboca (regiunea Cernăuți, Ucraina). Hliboca este centrul administrativ al raionului Cernăuți, situat la aprox. 30 km sud de orașul Cernăuți. Conform recensământului din anul 2001, din cei 9302 locuitori, 12,16% sunt vorbitori de limba română.

La ediția din acest an a Festivalului Internațional de Poezie din Sighet (octombrie 2024) au participat și trei poeți din regiunea Cernăuți. Unul dintre ei, Nicolae ȘAPCĂ, binecunoscutul poet, publicist și editor (căruia i s-a acordat Premiul pentru poezie al Editurii Valea Verde), este și directorul acestei interesante publicații „Monitorul BUCOVINEAN”. Trebuie să recunosc că până la momentul la care am început să primesc „Monitorul” nu aveam idee ce face, cum trăiește și cu ce probleme se confruntă minoritatea românilor din regiunea Cernăuți. Am început să citesc cu interes fiecare număr primit – zilele trecute am recepționat ultimul număr din acest an, nr. 51, Joi, 26 decembrie 2024 – și am sesizat durerea celor care se află într-o țară în plin război, speranța pentru un an mai bun, dorința de-a trăi în pace, de-a fi respectați, de-a se dedica culturii și promovării tradițiilor proprii.

Acest ultim număr al anului 2024 include articole care evidențiază Colindele (Festivalul datinilor de iarnă „Florile Dalbe”), Sărbătoarea, Iubirea, Libertatea („Carpe Diem – din confesiunea lui Moș Crăciun”), performanțele românilor din Ucraina („Între Cluj și Culiceni își împarte viața Ana-Maria”, „Cântecul este pasiunea ei – Viorica Lupu”) etc. și în mod special „Demnitatea Națională” („Dragostea față de neam trebuie altoită din leagăn”), un amplu material semnat de inimosul Nicolea Șapcă.

Sunt – grație acestei publicații – conectat cu o comunitate românească despre care știam foarte puține lucruri și pe care n-o „simțeam” aproape deloc. Astfel am avut o plăcută revelație și am conștientizat că există o Românie „de afară”, din păcate prea puțin cunoscută, care nu-și uită obârșia! Nota bene: publicația „Monitorul BUCOVINEAN” este tipărită cu sprijinul Departamentului pentru Românii de Pretutindeni.

Mulțumesc, Domnule Nicolae Șapcă, mulțumesc Echipei care asigură continuitatea „Monitorului BUCOVINEAN”.
FELICITĂRI!… LA MULȚI ANI CU/ ÎN PACE!.. și… aștept cu nerăbdare următorul număr, primul din anul 2025.

Ion Mariș

Pe străzi miroase a moarte

și nu mai există cuvinte, nici liniște, nici iertare
și-n sufletele oamenilor, întunericul poartă numele fiecărei zi
îngerul morții calcă peste viață în kibuțul Kfar Aza din apropierea graniței Israelului cu Fâșia Gaza
peste trupurile firave ale copilașilor

atârnă cuțitul nemilos al războiului
Potopul al-Aqsa de pe uscat, din aer și de pe mare

vine o zi când o să cauți dragostea dar ea nu va mai fi

când lacrimile își fac cărare până la Dumnezeu
să ne rugăm pentru cei ce plâng și-și strâng mai tare copiii în brațe.

Premiul Nobel pentru medicină a fost acordat în 2023 lui Karikó Katalin şi Drew Weissman pentru vaccinurile ARN mesager contra Covid-19. Eu, acum doi ani, scriam articolul: „Karikó Katalin va primi, cândva, un premiu care i se cuvenea din 2021”. Reiau articolul pe care l-am publicat pe www.salursighet.ro pe 22 octombrie 2021:

* * *

Citind despre Karikó  Katalin şi contribuţia ei fundamentală la dezvoltarea vaccinurilor împotriva coronavirusului Sars-Cov-2, cel care ne-a schimbat felul de a privi viaţa dar şi de a ne privi unii pe alţii, am descoperit un planetar om de ştiinţă, cu o mână salvatoare întinsă peste o planetă bolnavă.

Scriu acest articol în speranţa că cei care motivează neîncrederea pe care o au în vaccin prin faptul că nu ştiu cum acţionează acesta şi că a fost descoperit prea repede, vor fi mai bine informaţi şi astfel vor avea o cale mai uşoară de a lua decizia potrivită lor.

Un biochimist, Karikó  Katalin, stabilită în SUA din 1985, „[…] povestește cum s-a născut în Ungaria și până la vârsta de 10 ani nu a avut nici apă curentă, nici TV. Ea mulțumește profesorilor buni pe care i-a avut și care au fost implicați în meseria lor, astfel încât să-i trezească curiozitatea și pasiunea pentru știință″. (sursa: https://www.hotnews.ro/stiri-meetyourmep-24640851-cine-este-katalin-karik-biochimista-care-dezvoltat-tehnologia-vaccinurilor-mrna.htm )

Are 65 de ani şi în prezent este „vicepreședinte senior al BioNTech, compania germană de biotehnologie care a dezvoltat un vaccin împotriva COVID-19 alături de gigantul farmaceutic american Pfizer″. (sursa: https://www.hotnews.ro/stiri-meetyourmep-24640851-cine-este-katalin-karik-biochimista-care-dezvoltat-tehnologia-vaccinurilor-mrna.htm )

Karikó Katalin „a dezvoltat tehnologia vaccinurilor mRNA, utilizată de BioNTech și Pfizer. […] Tot munca ei a inspirat și Moderna, compania biotech americană care a dezvoltat un vaccin anti-COVID concurent„. (citat din aceeaşi sursă)

Ceea ce urmează mai departe, e dedicat celor sceptici, care se îngrijorează de prea rapida apariţie a vaccinurilor, de prea scurta perioadă când acestea au putut fi verificate pentru efectele negative posibile. O precizare înainte de a mă folosi din nou din www.hotnews.ro. Nicăieri nu scrie că eficacitatea vaccinurilor ar fi fără cusur, deci de 100%.

„Cu toate astea, drumul până să ajungă aici nu a fost unul ușor și lipsit de piedici. Chiar dacă prezența unui vaccin eficient în prezent pare „mult prea rapidă” pentru unii oameni, cercetători precum Katalin lucrează de ani buni la această tehnologie.

Karikó a descoperit în 2005 o modalitate de a configura mesagerul ARN (mRNA) – o moleculă care demarează producerea de proteine – astfel încât acesta să treacă nedetectat de sistemul natural de apărare al corpului. De atunci și până în prezent, ea și-a perfectat munca astfel încât vaccinul să nu aducă niciun impact negativ asupra corpului.

Aceste noi vaccinuri folosesc o bucată mică de mRNA din genomul coronavirusului pentru a instrui corpul cum să producă proteina-țepușă a virusului – partea care ajută SARS-CoV-2 să se atașeze de celule și să le invadeze și care declanșează răspunsul imunitar.

Atunci când corpul detectează prezența proteinei acesta dezvoltă anticorpi pentru a o neutraliza, rezultând în protecție împotriva virusului. Spre deosebire de alte vaccinuri mai tradiționale, cele mRNA stimulează și producerea de celule T care opresc coronavirusul din a se reproduce″.

Destinul lui Karikó Katalin a fost vizibil influenţat de o carte despre cum trebuie să-ţi trăieşti viaţa fără stres, carte dată de un profesor în timpul liceului. Distinsa doamnă cercetător spune că „Dacă nu aș fi citit această carte nu cred că aș fi reușit, deoarece m-a învățat să fiu focusată pe ceea ce pot să fac, indiferent de ce spuneau cei din jur”.

Biochimista este de părere că dificultățile te fac să te focusezi și să descoperi o forță pe care o ai în tine, așa cum s-a întâmplat în cazul ei. „Dacă stăteam acasă, în Ungaria, poate nu descopeream că pot face atât de multe lucruri”, a mai spus ea.
Karikó  Katalin s-a vaccinat pe 18 decembrie 2020 şi pe 18 ianuarie 2021.

Ea este„biochimistul care și-a dedicat aproape întreaga viață ARNm și ale cărei cercetări au condus la vaccinurile Pfizer-BioNTech și Moderna. De-a lungul carierei sale, omul de știință s-a concentrat pe ARN-ul sau ARNm mesager – scriptul genetic care transportă instrucțiunile ADN către locul producător de proteine ​​al fiecărei celule, ribozomii. Katalin Karakó era convinsă că ARNm ar putea fi folosit pentru a instrui celulele să producă medicamente, inclusiv vaccinuri″. (sursa: https://www.origo.hu/itthon/20210115-karika-katalin-megkapta-a-masodik-oltast.html)

„Tehnologia mRNA a fost utilizată în diagnosticul cancerului, adică o proteină mesager care conține informații, un „mesaj”, este folosită în scopuri medicale. Procedura în sine este folosită de zece ani, dar este prima dată când este folosită pentru a dezvolta un vaccin, iar savantul maghiar a jucat un rol uriaș în asta″, spune acelaşi site maghiar.

New York Times confirmă, de asemenea, că banii nu au fost niciodată scopul pentru omul de știință. Nu a câștigat niciodată mai mult de 60.000 de dolari pe an, ceea ce poate părea foarte mult în Ungaria, dar deloc în Statele Unite. scrie pe site-ul https://propeller.hu/technika/3653760-kiderult-ennyit-keresett-kariko-katalin

Reiau acum, pentru neîncrezători, pentru cei care spun că leacul împotriva Sars-Cov 2 a apărut prea repede, informaţia: „Karikó a descoperit în 2005 o modalitate de a configura mesagerul ARN (mRNA)″. Iar premiul de cea mai mare notorietate pe care i-l doresc acordat nu poate fi altul decât Nobel!

Şi dacă i se va acorda, râvnitul premiu nu va fi cea mai mare bucurie pentru Karikó Katalin. Modestă, „creatorul maghiar al vaccinului împotriva coronavirusului, nu a fost niciodată o persoană materială, pentru ea a fost mai important să poată ajuta oamenii prin știință″, scrie Life.hu.

* * *

Karikó Katalin a primit acum acest râvnit premiu. Cunoscută pentru modestia ei, cred că prea puţin se gândeşte la ceea ce a fost. Pentru oamenii de valoarea distinsei cercetătoare născută în Ungaria şi care trăieşte şi lucrează în SUA, contează ceea ce urmează.

Adică, mai important este drumul decât finalul lui.

Horia Picu

Ziua Păcii

Războiul s-a terminat
În sfârșit am aflat
Că viața nu e decât un cadou
Pentru a mă regăsi din nou

Ziua recunoștinței

Tu, cel care nu ai făcut nimic în a mă ghida
Îți mulțumesc, ai făcut mult mai mult decât puteai
Tu cel care m-ai lăsat singură să mă descurc
Dacă ai ști cât de mult m-a ajutat
Tu cel care m-ai făcut să plâng
Tu cel care m-ai judecat și detestat
Tu cel care m-ai respins
Și ție, cel care m-ai iubit
Îți mulțumesc!

Mulțumită ție am ajuns unde sunt acum
Mulțumită ție am început să trăiesc
La mulți ani, ființă dragă
În sfârșit îți recapeți viața
Cu tot ce-i mai bun pe Pământ

Nu mă voi întoarce în trecut nicicând
Pentru a evita negrul profund.

Iertarea

Te iert pentru tot ce mi-ai dat și tot ce nu mi-ai dat
Mă iert pentru că ai plecat supărat
Te iert pentru că am plecat mult prea devreme
Te iert pentru că mi-ai zis mult prea des n-am vreme
Mă iert pentru că nu am învățat a cere

Te iert pentru ce ai știut și nu ai știut
Mă iert că am așteptat mult prea mult
Mai mult decât aveai de oferit
Mai puțin decât puteai oferi

Dar am ajuns la momentul când
Nu mai aștept, nu mai am nevoie, nu mai cer
Acum știu, simt, înțeleg, cresc, evoluez, dau și primesc

În sfârșit te iert și mă iert
Că nu am știut cum
Nu ai știut când
Nu am știut să
Nu ai putut și-ai încercat să faci mai mult
Te iert și mă iert
Pentru totdeauna.

Ionița Năneștean
(Canada)

Las-o să doarmă

cu vârful tălpilor înțepând cerul, iubește-i fiecare lacrimă ca o lume abia vărsată din coasta unui înger lăsat să sângereze nevăzut printre oameni.

Aș fi murit de o mie de ori fără să fi știut cine mi-a ținut respirația departe de moarte. Eram tânără și creșteam frumusețe. Iarba își făcea loc peste trupul meu, când ploua
veneau păsări cu luna pe nori.

Nu voi ști niciodată cine mi-a sărutat fruntea în largul nopții, apoi s-a întristat lângă patul meu, iubind sfârșitul mai presus decât orice întrupare cu dragoste desăvârșită.

Când iubesc Dumnezeu îmi face azimă din conturul inimii și toată lumina acestei vieți se sfârșește în vene, departe.

Ziua când vom fi cu adevărat fericiți

Ies din tine ușor, pentru o zi fără zăpadă, până și zâmbetul cade sub unicul strat de cenușă în care am învățat să sap cele mai splendide riduri

o femeie cu adevărat puternică își îmbrățișează slăbiciunile ca pe ceva organic
mă adâncesc în corpul închiriat versus ador să călătoresc cu trenul personal și dacă România mea ar fi o planetă în care viteza s-ar desființa aș fi pe deplin fericită fiindcă aș avea tot timpul din lume să șterg oamenii din ferestre iar în locul lor să desenez blocuri cu ceață radioactivă

pentru nostalgici
confecționez cele mai dulci cireșe origami

adevărul e că fiecare zi din viața mea îi este dată unui înger să o păzească
sunt singură până duminică iar în restul zilelor navighez paginile rămase albe din toate cărțile cărora nu le-a fost dat să cunoască durere de om

azi noapte
călușeii mei preferați s-au întors înapoi în hergheliile de hârtie.

Suntem atât de fragili când gravitația încetează

Îți vorbesc ca și cum cuvintele m-ar stinge pe dinlăuntru. Te-am zidit în zorii gândurilor, încercând să memorez granițele luminii peste pielea ta. Dacă aș fi putut mi-aș fi smuls sufletul din carne și ți l-aș fi dat pentru ochii mei muritori ce n-au închipuit vreodată atâta frumusețe, nici viață nici moarte deplină care să asculte desăvârșit.

Prin tine puteam vedea drumul către alte lumi, cu stele pe margini căptușind sângele când îi vine timpul să facă valuri. Și mă cuprinde așa o teamă că va sosi ceasul când dragostea se va naște fără să doară, atât de departe de lumea noastră, a oamenilor.

Lumina ta este un soare viu ce iese devreme în toate zilele sângerând un râu alb atât de strălucitor pentru
ochii mei, că mi-ar fi cu totul și cu totul imposibil să te iubesc numai cu această inimă.

Antonia Luiza DUBOVICI

sursă foto: pinterest

Îngerul meu umblă-n opinci

Un înger iscălește în locul meu
când se crapă de ziuă își ia cuvintele în desăgi și le dă de pomană, că altfel cum îți poți sătura sufletul dacă nu dai din ce n-ai.
Visul ierbii-i ca un cavou fără mort. Că așa-i datina p-aici, pui moartea să moară în locul tău și no, ai treabă bugăt, n-ai timp de hodină.

Îngerul meu grăiește-n limba pădurii, cutreieră hotarele morilor, închină cu tăți sătenii. Când nu-l văd, mere și cântă la ceteră. Dar nu-i bai, inimă sfântă lasă-mă să iubesc să mi se stingă dorul.

Viața e un luminiș ce vânează tăt ce capătă și din căpătate se trece așe iute ca abia apucă să-ți sie dragă.

*

Dimineața, iubind

La urma urmei nu suntem decât prăpastia dintre îngeri.
O jumătate de cărămidă ce se visa locuită și sfărâmată în restul zilelor.
Iubim roua sângelui, crestăm cuvinte în praf cu degete fantomă.
Aș putea să duc sufletul tău deasupra apei. Ca o pasăre fluidă ce îngenunchează la țărm. Sub ape un sărut sângerează.

Dumnezeu îmi vorbește iar eu am buze fără granițe.
În visul meu se sfințește lumină.

Pot să jur că o dată am auzit o perlă plângând când cineva o smulgea din carnea ei.

Am să despart lacrimile cu un toiag iar poate atunci dragostea își va culca îndrăgostiții înapoi în stele.

*

Risipiri în frontul de Est

Când dispari de pe fața pământului cu tinerețea smulsă ca niște pantofi scoși din oameni, îți visezi restul vieții, copiii nenăscuți, dragostea ca un vehicul de mântuire în care n-ai să mai urci. Cineva sus operează un bisturiu cu îndemânare scoțând totul la suprafață. Te vezi viu ca o arsură pe suflet. Dumnezeu devine clar, e prima dată când îl vezi, poți să-L atingi și cuvintele sunt trase din trupul lor.

Inima morții nu simte nimic, niciodată. Ești ca-ntr-un tablou de Dali, cu mecanisme plutitoare în forma unui ceasornic ce strânge în jurul lui universul întreg, se așterne liniște ca într-un vis frumos
privești cerul și ochii limpezesc perdeaua zorilor.

Eroi dați uitării pe pământul înghițit de cruci și rugăciuni zgâriind noroiul uscat.

Cineva umblă în furtună, are numele îngerului meu.
Oamenii se șterg ca într-o pânză neclară,
păianjeni noi ies în lumină
cerul își vărsă sângele.

La un moment dat devine imposibil sa despărți sufletul tău de sufletul altora, tentacule uriașe ca niște magnolii înflorite pentru puțin
cad în neștire peste locul ce nu va fi aflat niciodată.

Antonia Luiza Dubovici

Sursă foto: Pinterest

Pale blue eyes

De mică am lustruit frumusețe, mă închipuiam o călătoare într-o lume ferecată cu păsări
de la răsărit la apus
trupul meu invizibil ca
un izvor de apă neagră pentru toate florile pământului
viu ca un cireș nenăscut, degetele mele pătând pântecele mamei
de parcă ea creștea înlăuntrul meu

un cosmos rotund și iubitor
locuind în
camera de gardă a îngerilor
se făcea că mama era plină de râvnă și mica inimă vie tremura la gândul că s-ar putea risipi într-o secundă ucigașă
dar

cuvântul nu poate fi tăiat din pântece dacă va fi cumva smuls va aștepta în doliu eternitatea
numărătoare inversă

până când Dumnezeu va rândui o altă mamă care să-l nască.

*

Metamorphosis

Nu mai am nimic de ascuns, am intrat în noapte cu inima sângerând. Șoptești un poem
pereții se strâng în jurul tău ca o haită flămândă
aluneci în vis
într-o lume întunecată cu gheare făcute să mângâie și apoi să rupă din tine
bucăți.

Ridurile erup frumos sub concealer, niagare ascunse plesnesc în farmecul nopții, eu pot renaște și muri în același timp
miliarde de atomi se dezintegrează și ard miliarde de fantome microscopice.

Am ieșit din beznă, lumina se întinde pe chipul meu
șters de ruj, de eyeliner, de gura ta nemiloasă.

Femeia din oglindă își acoperă lacrimile cu mâinile arse,
slabă și ostenită
ca un calvar călcat de mulțimi de miriapode

misterul feminității e să iubești când nu mai poți, bolnavă și moartă
când frumusețea
se topește fără s-o simți

Și zbori ca o sirenă căreia i-au crescut aripi.

*

Corpus

Vine o zi în care să te ridici la capătul cuvintelor
e ca și cum atingerea s-ar săvârși cu ferestrele deschise
mâna mea adormind în mâna ta când granițele se desfac ca la moartea unui sărut sublim
strălucim în multiverse

poate că într-o lume paralelă timpul meu s-a sfârșit deja iar
cuvântul acesta își trage respirația precum stelele moarte ce îndrăznesc să lumineze încă ochilor noștri târzii

nu mai știu dacă viața mea este o insulă locuită sau un simptom pentru o boală incurabilă

în vis sunt mai vie ca atunci când mă trezesc și umblu printre oameni

îți desenez dragostea ca dintr-un pom copt unde
fructele dulci putrezesc totdeauna primele iar umbrele se întorc înapoi în oameni
și nimeni nu se îndură să le mai privească o dată măcar

dar deja s-a făcut dimineață și plouă sinistru.

Antonia Luiza DUBOVICI

sursă foto: Pinterest

Locuitorilor din Sighet, ortodocși și greco – catolici, de acasă și din diaspora, tuturor celor care sărbătoresc azi Paștele, echipa noastră de redacție le urează/
Жителям Сігета, православним та греко-католикам, з дому та з діаспори, всім, хто сьогодні святкує Великдень, наша редакція бажає їм /
Στους κατοίκους του Sighet, Ορθόδοξους και Ελληνοκαθολικούς, από το σπίτι και τη διασπορά, σε όλους όσους γιορτάζουν σήμερα το Πάσχα, το γραφείο μας τους εύχεται /
Al popolo di Sighet, agli ortodossi e ai greco-cattolici, da casa e dalla diaspora, a tutti coloro che oggi celebrano la Pasqua, la nostra redazione li augura/
Aux habitants de Sighet, orthodoxes et gréco-catholiques, de chez eux et de la diaspora, à tous ceux qui célèbrent Pâques aujourd’hui, notre rédaction leur souhaite/
To the people of Sighet, Orthodox and Greek Catholics, from home and from the diaspora, to all those who celebrate Easter today, our editorial team wishes them/
An die Bewohner von Sighet, Orthodoxe und Griechisch-Katholische, aus der Heimat und aus der Diaspora, an alle, die heute Ostern feiern, unsere Redaktion wünscht ihnen/
Al pueblo de Sighet, ortodoxos y greco-católicos, de casa y de la diáspora, a todos los que celebran hoy la Pascua, les desea nuestra redacción:

Paște Fericit!
Щасливого Великодня!
Καλό Πάσχα!
Buona Paqua!
Joyeuses Pâques!
Happy Easter!
Frohe Ostern!
Felices Pascuas!

Salut, Sighet!

Viața pe nesfârșite

Iubesc felul în care frumusețea își descompune sufletul
oamenii nu pricep
cum un sărut poate trece de carne ca o ancoră 4D dezvelind substraturile adâncurilor și ultimii lor pereți

cascade de păsări înoată pe sub piele
ne desparte macrocosmosul ca o fâșie subțire de sticlă dacă o ating mi-ar fi teamă că m-aș prăbuși în gol, în toate viețile anterioare și cea mai fragilă amintire cu mine s-ar topi în respirația unui nou născut.

Acolo unde nu umblă nimeni
noaptea devine o singurătate cu străzi nesfârșite
iar singura lumină aprinsă ar țâșni de la capătul lumii prin ceață și foc, ca-n filmele lui Tarkovsky.

*

Wet snow

Și parcă nu e atât de întuneric când te îmbrățișez, lumina erupe sălbatic în vis respir un aer ce nu mai există. Asculți o melodie din memorie, cineva a scos cuvintele și le-a ars.
Viața îmi e o rămășiță pe care o îmbrac când plec la culcare. Sărutul fantomă m-a închis definitiv în camera mea. Ce frumos ard acești solzișori de lumină dimineața pe stomacul gol. Mă desfac de păcate, sunt vie și înțeleg dragostea ca un om ce se topește în întregime. Iubim până la capăt, până când moartea se stinge și noi ne dezvăluim unul altuia, gravitația încetează.

Plouă și ninge, acest soi de zăpadă fluidă se naște și moare la infinit.
Iar eu caut frigul din păsări și îmi închipui zborul ca un fel de pradă stranie ce a învățat să-și iubească sfârșitul.

Antonia Luiza DUBOVICI

Surs[ foto: Pinterest