In memoriam prof. Gheorghe BĂRCAN (05.06.1931 – 11.01.2025)

Colaboratorul din diaspora (Minneapolis – USA) al publicației „Salut, Sighet!”, prof. Gheorghe Bărcan, fost deținut politic, s-a născut la Săliștea de Sus – Maramureș la 05 iunie 1931.
Clasele primare le-a urmat în comuna natală, prima clasă de gimnaziu la Năsăud iar din a doua clasă de gimnaziu  până în clasa a IX –a la Sighet, la Liceul „Dragoș-Vodă”.
În septembrie 1949 părăsește Liceul „Dragoș-Vodă”, fiind anchetat de securitate, este reținut pentru anchete timp de 10 luni, la Vișeu, Bistrița și Satu Mare, fără a fi condamnat, apoi este trimis la Canal. Este în detenție timp de 29 de luni, între oct. 1951 – martie 1954.
După eliberarea din închisoare, în anul 1954, dă examen și este admis la Universitatea Babeș – Bolyai Cluj, Facultatea de Matematică – Fizică, unde se remarcă prin rezultate foarte bune la toate materiile studiate.
După prima sesiunea din anul IV de la facultate, în 1957, este exmatriculat și urmează altă serie de chinuri și persecuții. Este reprimit la facultate și-și încheie studiile în anul 1964, având media anilor peste nouă.
În toamna anului 1964 este repartizat profesor la Liceul B. P. Hașdeu din Buzău iar din anul 1965 reușește să se transfere la Liceul din Vișeul de Sus de unde se pensionează în anul 1990.
În anul 1968 se căsătorește cu prof. Maria Tăut (Bărcan) și au doi copii, Rodica (stabilită în USA) și Victor (în Marea Britanie), ambii absolvenți de studii universitare.
Timp de 6 ani (1974 – 1980), prof. Gheorghe Bărcan împreună cu soția, vor preda în Maroc matematica în limba franceză, unde va locui întreaga familie.

În ultimii aproape zece ani Profesorul Gheorghe Bărcan, împreună cu soția, au locuit în Minneapolis – Minnesota, SUA, la fiica lor Rodica, de unde periodic, ne trimitea scrierile/ amintirile domniei sale pentru a le publica la „Salut, Sighet!”.

Profesorul Gheorghe Bărcan a „plecat” în Călătoria Veșnică sâmbătă, 11 ianuarie 2025.

Dumnezeu să-l odihnească în pace!
Condoleanțe familiei!

Echipa „Salut, Sighet!”




„Monitorul BUCOVINEAN” și Românii de pretutindeni! (autor, Ion Mariș)

De aproximativ două luni primesc constant – în format electronic – o publicație săptămânală, „Monitorul BUCOVINEAN”, care apare la Hliboca (regiunea Cernăuți, Ucraina). Hliboca este centrul administrativ al raionului Cernăuți, situat la aprox. 30 km sud de orașul Cernăuți. Conform recensământului din anul 2001, din cei 9302 locuitori, 12,16% sunt vorbitori de limba română.

La ediția din acest an a Festivalului Internațional de Poezie din Sighet (octombrie 2024) au participat și trei poeți din regiunea Cernăuți. Unul dintre ei, Nicolae ȘAPCĂ, binecunoscutul poet, publicist și editor (căruia i s-a acordat Premiul pentru poezie al Editurii Valea Verde), este și directorul acestei interesante publicații „Monitorul BUCOVINEAN”. Trebuie să recunosc că până la momentul la care am început să primesc „Monitorul” nu aveam idee ce face, cum trăiește și cu ce probleme se confruntă minoritatea românilor din regiunea Cernăuți. Am început să citesc cu interes fiecare număr primit – zilele trecute am recepționat ultimul număr din acest an, nr. 51, Joi, 26 decembrie 2024 – și am sesizat durerea celor care se află într-o țară în plin război, speranța pentru un an mai bun, dorința de-a trăi în pace, de-a fi respectați, de-a se dedica culturii și promovării tradițiilor proprii.

Acest ultim număr al anului 2024 include articole care evidențiază Colindele (Festivalul datinilor de iarnă „Florile Dalbe”), Sărbătoarea, Iubirea, Libertatea („Carpe Diem – din confesiunea lui Moș Crăciun”), performanțele românilor din Ucraina („Între Cluj și Culiceni își împarte viața Ana-Maria”, „Cântecul este pasiunea ei – Viorica Lupu”) etc. și în mod special „Demnitatea Națională” („Dragostea față de neam trebuie altoită din leagăn”), un amplu material semnat de inimosul Nicolea Șapcă.

Sunt – grație acestei publicații – conectat cu o comunitate românească despre care știam foarte puține lucruri și pe care n-o „simțeam” aproape deloc. Astfel am avut o plăcută revelație și am conștientizat că există o Românie „de afară”, din păcate prea puțin cunoscută, care nu-și uită obârșia! Nota bene: publicația „Monitorul BUCOVINEAN” este tipărită cu sprijinul Departamentului pentru Românii de Pretutindeni.

Mulțumesc, Domnule Nicolae Șapcă, mulțumesc Echipei care asigură continuitatea „Monitorului BUCOVINEAN”.
FELICITĂRI!… LA MULȚI ANI CU/ ÎN PACE!.. și… aștept cu nerăbdare următorul număr, primul din anul 2025.

Ion Mariș




PoetikS – Antonia Luiza Dubovici

Antonia Luiza Dubovici

Pe străzi miroase a moarte

și nu mai există cuvinte, nici liniște, nici iertare
și-n sufletele oamenilor, întunericul poartă numele fiecărei zi
îngerul morții calcă peste viață în kibuțul Kfar Aza din apropierea graniței Israelului cu Fâșia Gaza
peste trupurile firave ale copilașilor

atârnă cuțitul nemilos al războiului
Potopul al-Aqsa de pe uscat, din aer și de pe mare

vine o zi când o să cauți dragostea dar ea nu va mai fi

când lacrimile își fac cărare până la Dumnezeu
să ne rugăm pentru cei ce plâng și-și strâng mai tare copiii în brațe.




Previziunea mea de acum 2 ani s-a adeverit! Karikó Katalin a primit Premiul Nobel pentru medicină! (autor, Horia Picu)

Premiul Nobel pentru medicină a fost acordat în 2023 lui Karikó Katalin şi Drew Weissman pentru vaccinurile ARN mesager contra Covid-19. Eu, acum doi ani, scriam articolul: „Karikó Katalin va primi, cândva, un premiu care i se cuvenea din 2021”. Reiau articolul pe care l-am publicat pe www.salursighet.ro pe 22 octombrie 2021:

* * *

Citind despre Karikó  Katalin şi contribuţia ei fundamentală la dezvoltarea vaccinurilor împotriva coronavirusului Sars-Cov-2, cel care ne-a schimbat felul de a privi viaţa dar şi de a ne privi unii pe alţii, am descoperit un planetar om de ştiinţă, cu o mână salvatoare întinsă peste o planetă bolnavă.

Scriu acest articol în speranţa că cei care motivează neîncrederea pe care o au în vaccin prin faptul că nu ştiu cum acţionează acesta şi că a fost descoperit prea repede, vor fi mai bine informaţi şi astfel vor avea o cale mai uşoară de a lua decizia potrivită lor.

Un biochimist, Karikó  Katalin, stabilită în SUA din 1985, „[…] povestește cum s-a născut în Ungaria și până la vârsta de 10 ani nu a avut nici apă curentă, nici TV. Ea mulțumește profesorilor buni pe care i-a avut și care au fost implicați în meseria lor, astfel încât să-i trezească curiozitatea și pasiunea pentru știință″. (sursa: https://www.hotnews.ro/stiri-meetyourmep-24640851-cine-este-katalin-karik-biochimista-care-dezvoltat-tehnologia-vaccinurilor-mrna.htm )

Are 65 de ani şi în prezent este „vicepreședinte senior al BioNTech, compania germană de biotehnologie care a dezvoltat un vaccin împotriva COVID-19 alături de gigantul farmaceutic american Pfizer″. (sursa: https://www.hotnews.ro/stiri-meetyourmep-24640851-cine-este-katalin-karik-biochimista-care-dezvoltat-tehnologia-vaccinurilor-mrna.htm )

Karikó Katalin „a dezvoltat tehnologia vaccinurilor mRNA, utilizată de BioNTech și Pfizer. […] Tot munca ei a inspirat și Moderna, compania biotech americană care a dezvoltat un vaccin anti-COVID concurent„. (citat din aceeaşi sursă)

Ceea ce urmează mai departe, e dedicat celor sceptici, care se îngrijorează de prea rapida apariţie a vaccinurilor, de prea scurta perioadă când acestea au putut fi verificate pentru efectele negative posibile. O precizare înainte de a mă folosi din nou din www.hotnews.ro. Nicăieri nu scrie că eficacitatea vaccinurilor ar fi fără cusur, deci de 100%.

„Cu toate astea, drumul până să ajungă aici nu a fost unul ușor și lipsit de piedici. Chiar dacă prezența unui vaccin eficient în prezent pare „mult prea rapidă” pentru unii oameni, cercetători precum Katalin lucrează de ani buni la această tehnologie.

Karikó a descoperit în 2005 o modalitate de a configura mesagerul ARN (mRNA) – o moleculă care demarează producerea de proteine – astfel încât acesta să treacă nedetectat de sistemul natural de apărare al corpului. De atunci și până în prezent, ea și-a perfectat munca astfel încât vaccinul să nu aducă niciun impact negativ asupra corpului.

Aceste noi vaccinuri folosesc o bucată mică de mRNA din genomul coronavirusului pentru a instrui corpul cum să producă proteina-țepușă a virusului – partea care ajută SARS-CoV-2 să se atașeze de celule și să le invadeze și care declanșează răspunsul imunitar.

Atunci când corpul detectează prezența proteinei acesta dezvoltă anticorpi pentru a o neutraliza, rezultând în protecție împotriva virusului. Spre deosebire de alte vaccinuri mai tradiționale, cele mRNA stimulează și producerea de celule T care opresc coronavirusul din a se reproduce″.

Destinul lui Karikó Katalin a fost vizibil influenţat de o carte despre cum trebuie să-ţi trăieşti viaţa fără stres, carte dată de un profesor în timpul liceului. Distinsa doamnă cercetător spune că „Dacă nu aș fi citit această carte nu cred că aș fi reușit, deoarece m-a învățat să fiu focusată pe ceea ce pot să fac, indiferent de ce spuneau cei din jur”.

Biochimista este de părere că dificultățile te fac să te focusezi și să descoperi o forță pe care o ai în tine, așa cum s-a întâmplat în cazul ei. „Dacă stăteam acasă, în Ungaria, poate nu descopeream că pot face atât de multe lucruri”, a mai spus ea.
Karikó  Katalin s-a vaccinat pe 18 decembrie 2020 şi pe 18 ianuarie 2021.

Ea este„biochimistul care și-a dedicat aproape întreaga viață ARNm și ale cărei cercetări au condus la vaccinurile Pfizer-BioNTech și Moderna. De-a lungul carierei sale, omul de știință s-a concentrat pe ARN-ul sau ARNm mesager – scriptul genetic care transportă instrucțiunile ADN către locul producător de proteine ​​al fiecărei celule, ribozomii. Katalin Karakó era convinsă că ARNm ar putea fi folosit pentru a instrui celulele să producă medicamente, inclusiv vaccinuri″. (sursa: https://www.origo.hu/itthon/20210115-karika-katalin-megkapta-a-masodik-oltast.html)

„Tehnologia mRNA a fost utilizată în diagnosticul cancerului, adică o proteină mesager care conține informații, un „mesaj”, este folosită în scopuri medicale. Procedura în sine este folosită de zece ani, dar este prima dată când este folosită pentru a dezvolta un vaccin, iar savantul maghiar a jucat un rol uriaș în asta″, spune acelaşi site maghiar.

New York Times confirmă, de asemenea, că banii nu au fost niciodată scopul pentru omul de știință. Nu a câștigat niciodată mai mult de 60.000 de dolari pe an, ceea ce poate părea foarte mult în Ungaria, dar deloc în Statele Unite. scrie pe site-ul https://propeller.hu/technika/3653760-kiderult-ennyit-keresett-kariko-katalin

Reiau acum, pentru neîncrezători, pentru cei care spun că leacul împotriva Sars-Cov 2 a apărut prea repede, informaţia: „Karikó a descoperit în 2005 o modalitate de a configura mesagerul ARN (mRNA)″. Iar premiul de cea mai mare notorietate pe care i-l doresc acordat nu poate fi altul decât Nobel!

Şi dacă i se va acorda, râvnitul premiu nu va fi cea mai mare bucurie pentru Karikó Katalin. Modestă, „creatorul maghiar al vaccinului împotriva coronavirusului, nu a fost niciodată o persoană materială, pentru ea a fost mai important să poată ajuta oamenii prin știință″, scrie Life.hu.

* * *

Karikó Katalin a primit acum acest râvnit premiu. Cunoscută pentru modestia ei, cred că prea puţin se gândeşte la ceea ce a fost. Pentru oamenii de valoarea distinsei cercetătoare născută în Ungaria şi care trăieşte şi lucrează în SUA, contează ceea ce urmează.

Adică, mai important este drumul decât finalul lui.

Horia Picu




PoetikS – Debut – Ionița NĂNEȘTEAN

Ziua Păcii

Războiul s-a terminat
În sfârșit am aflat
Că viața nu e decât un cadou
Pentru a mă regăsi din nou

Ziua recunoștinței

Tu, cel care nu ai făcut nimic în a mă ghida
Îți mulțumesc, ai făcut mult mai mult decât puteai
Tu cel care m-ai lăsat singură să mă descurc
Dacă ai ști cât de mult m-a ajutat
Tu cel care m-ai făcut să plâng
Tu cel care m-ai judecat și detestat
Tu cel care m-ai respins
Și ție, cel care m-ai iubit
Îți mulțumesc!

Mulțumită ție am ajuns unde sunt acum
Mulțumită ție am început să trăiesc
La mulți ani, ființă dragă
În sfârșit îți recapeți viața
Cu tot ce-i mai bun pe Pământ

Nu mă voi întoarce în trecut nicicând
Pentru a evita negrul profund.

Iertarea

Te iert pentru tot ce mi-ai dat și tot ce nu mi-ai dat
Mă iert pentru că ai plecat supărat
Te iert pentru că am plecat mult prea devreme
Te iert pentru că mi-ai zis mult prea des n-am vreme
Mă iert pentru că nu am învățat a cere

Te iert pentru ce ai știut și nu ai știut
Mă iert că am așteptat mult prea mult
Mai mult decât aveai de oferit
Mai puțin decât puteai oferi

Dar am ajuns la momentul când
Nu mai aștept, nu mai am nevoie, nu mai cer
Acum știu, simt, înțeleg, cresc, evoluez, dau și primesc

În sfârșit te iert și mă iert
Că nu am știut cum
Nu ai știut când
Nu am știut să
Nu ai putut și-ai încercat să faci mai mult
Te iert și mă iert
Pentru totdeauna.

Ionița Năneștean
(Canada)




PoetikS – Antonia Luiza DUBOVICI

Antonia Luiza Dubovici

Las-o să doarmă

cu vârful tălpilor înțepând cerul, iubește-i fiecare lacrimă ca o lume abia vărsată din coasta unui înger lăsat să sângereze nevăzut printre oameni.

Aș fi murit de o mie de ori fără să fi știut cine mi-a ținut respirația departe de moarte. Eram tânără și creșteam frumusețe. Iarba își făcea loc peste trupul meu, când ploua
veneau păsări cu luna pe nori.

Nu voi ști niciodată cine mi-a sărutat fruntea în largul nopții, apoi s-a întristat lângă patul meu, iubind sfârșitul mai presus decât orice întrupare cu dragoste desăvârșită.

Când iubesc Dumnezeu îmi face azimă din conturul inimii și toată lumina acestei vieți se sfârșește în vene, departe.

Ziua când vom fi cu adevărat fericiți

Ies din tine ușor, pentru o zi fără zăpadă, până și zâmbetul cade sub unicul strat de cenușă în care am învățat să sap cele mai splendide riduri

o femeie cu adevărat puternică își îmbrățișează slăbiciunile ca pe ceva organic
mă adâncesc în corpul închiriat versus ador să călătoresc cu trenul personal și dacă România mea ar fi o planetă în care viteza s-ar desființa aș fi pe deplin fericită fiindcă aș avea tot timpul din lume să șterg oamenii din ferestre iar în locul lor să desenez blocuri cu ceață radioactivă

pentru nostalgici
confecționez cele mai dulci cireșe origami

adevărul e că fiecare zi din viața mea îi este dată unui înger să o păzească
sunt singură până duminică iar în restul zilelor navighez paginile rămase albe din toate cărțile cărora nu le-a fost dat să cunoască durere de om

azi noapte
călușeii mei preferați s-au întors înapoi în hergheliile de hârtie.

Suntem atât de fragili când gravitația încetează

Îți vorbesc ca și cum cuvintele m-ar stinge pe dinlăuntru. Te-am zidit în zorii gândurilor, încercând să memorez granițele luminii peste pielea ta. Dacă aș fi putut mi-aș fi smuls sufletul din carne și ți l-aș fi dat pentru ochii mei muritori ce n-au închipuit vreodată atâta frumusețe, nici viață nici moarte deplină care să asculte desăvârșit.

Prin tine puteam vedea drumul către alte lumi, cu stele pe margini căptușind sângele când îi vine timpul să facă valuri. Și mă cuprinde așa o teamă că va sosi ceasul când dragostea se va naște fără să doară, atât de departe de lumea noastră, a oamenilor.

Lumina ta este un soare viu ce iese devreme în toate zilele sângerând un râu alb atât de strălucitor pentru
ochii mei, că mi-ar fi cu totul și cu totul imposibil să te iubesc numai cu această inimă.

Antonia Luiza DUBOVICI

sursă foto: pinterest




PoetikS – Antonia Luiza Dubovici

Antonia Luiza Dubovici

Îngerul meu umblă-n opinci

Un înger iscălește în locul meu
când se crapă de ziuă își ia cuvintele în desăgi și le dă de pomană, că altfel cum îți poți sătura sufletul dacă nu dai din ce n-ai.
Visul ierbii-i ca un cavou fără mort. Că așa-i datina p-aici, pui moartea să moară în locul tău și no, ai treabă bugăt, n-ai timp de hodină.

Îngerul meu grăiește-n limba pădurii, cutreieră hotarele morilor, închină cu tăți sătenii. Când nu-l văd, mere și cântă la ceteră. Dar nu-i bai, inimă sfântă lasă-mă să iubesc să mi se stingă dorul.

Viața e un luminiș ce vânează tăt ce capătă și din căpătate se trece așe iute ca abia apucă să-ți sie dragă.

*

Dimineața, iubind

La urma urmei nu suntem decât prăpastia dintre îngeri.
O jumătate de cărămidă ce se visa locuită și sfărâmată în restul zilelor.
Iubim roua sângelui, crestăm cuvinte în praf cu degete fantomă.
Aș putea să duc sufletul tău deasupra apei. Ca o pasăre fluidă ce îngenunchează la țărm. Sub ape un sărut sângerează.

Dumnezeu îmi vorbește iar eu am buze fără granițe.
În visul meu se sfințește lumină.

Pot să jur că o dată am auzit o perlă plângând când cineva o smulgea din carnea ei.

Am să despart lacrimile cu un toiag iar poate atunci dragostea își va culca îndrăgostiții înapoi în stele.

*

Risipiri în frontul de Est

Când dispari de pe fața pământului cu tinerețea smulsă ca niște pantofi scoși din oameni, îți visezi restul vieții, copiii nenăscuți, dragostea ca un vehicul de mântuire în care n-ai să mai urci. Cineva sus operează un bisturiu cu îndemânare scoțând totul la suprafață. Te vezi viu ca o arsură pe suflet. Dumnezeu devine clar, e prima dată când îl vezi, poți să-L atingi și cuvintele sunt trase din trupul lor.

Inima morții nu simte nimic, niciodată. Ești ca-ntr-un tablou de Dali, cu mecanisme plutitoare în forma unui ceasornic ce strânge în jurul lui universul întreg, se așterne liniște ca într-un vis frumos
privești cerul și ochii limpezesc perdeaua zorilor.

Eroi dați uitării pe pământul înghițit de cruci și rugăciuni zgâriind noroiul uscat.

Cineva umblă în furtună, are numele îngerului meu.
Oamenii se șterg ca într-o pânză neclară,
păianjeni noi ies în lumină
cerul își vărsă sângele.

La un moment dat devine imposibil sa despărți sufletul tău de sufletul altora, tentacule uriașe ca niște magnolii înflorite pentru puțin
cad în neștire peste locul ce nu va fi aflat niciodată.

Antonia Luiza Dubovici

Sursă foto: Pinterest




PoetikS – Antonia Luiza Dubovici

Pale blue eyes

De mică am lustruit frumusețe, mă închipuiam o călătoare într-o lume ferecată cu păsări
de la răsărit la apus
trupul meu invizibil ca
un izvor de apă neagră pentru toate florile pământului
viu ca un cireș nenăscut, degetele mele pătând pântecele mamei
de parcă ea creștea înlăuntrul meu

un cosmos rotund și iubitor
locuind în
camera de gardă a îngerilor
se făcea că mama era plină de râvnă și mica inimă vie tremura la gândul că s-ar putea risipi într-o secundă ucigașă
dar

cuvântul nu poate fi tăiat din pântece dacă va fi cumva smuls va aștepta în doliu eternitatea
numărătoare inversă

până când Dumnezeu va rândui o altă mamă care să-l nască.

*

Metamorphosis

Nu mai am nimic de ascuns, am intrat în noapte cu inima sângerând. Șoptești un poem
pereții se strâng în jurul tău ca o haită flămândă
aluneci în vis
într-o lume întunecată cu gheare făcute să mângâie și apoi să rupă din tine
bucăți.

Ridurile erup frumos sub concealer, niagare ascunse plesnesc în farmecul nopții, eu pot renaște și muri în același timp
miliarde de atomi se dezintegrează și ard miliarde de fantome microscopice.

Am ieșit din beznă, lumina se întinde pe chipul meu
șters de ruj, de eyeliner, de gura ta nemiloasă.

Femeia din oglindă își acoperă lacrimile cu mâinile arse,
slabă și ostenită
ca un calvar călcat de mulțimi de miriapode

misterul feminității e să iubești când nu mai poți, bolnavă și moartă
când frumusețea
se topește fără s-o simți

Și zbori ca o sirenă căreia i-au crescut aripi.

*

Corpus

Vine o zi în care să te ridici la capătul cuvintelor
e ca și cum atingerea s-ar săvârși cu ferestrele deschise
mâna mea adormind în mâna ta când granițele se desfac ca la moartea unui sărut sublim
strălucim în multiverse

poate că într-o lume paralelă timpul meu s-a sfârșit deja iar
cuvântul acesta își trage respirația precum stelele moarte ce îndrăznesc să lumineze încă ochilor noștri târzii

nu mai știu dacă viața mea este o insulă locuită sau un simptom pentru o boală incurabilă

în vis sunt mai vie ca atunci când mă trezesc și umblu printre oameni

îți desenez dragostea ca dintr-un pom copt unde
fructele dulci putrezesc totdeauna primele iar umbrele se întorc înapoi în oameni
și nimeni nu se îndură să le mai privească o dată măcar

dar deja s-a făcut dimineață și plouă sinistru.

Antonia Luiza DUBOVICI

sursă foto: Pinterest




Cristos a înviat! Христос воскрес! Χριστός Ανέστη!

Locuitorilor din Sighet, ortodocși și greco – catolici, de acasă și din diaspora, tuturor celor care sărbătoresc azi Paștele, echipa noastră de redacție le urează/
Жителям Сігета, православним та греко-католикам, з дому та з діаспори, всім, хто сьогодні святкує Великдень, наша редакція бажає їм /
Στους κατοίκους του Sighet, Ορθόδοξους και Ελληνοκαθολικούς, από το σπίτι και τη διασπορά, σε όλους όσους γιορτάζουν σήμερα το Πάσχα, το γραφείο μας τους εύχεται /
Al popolo di Sighet, agli ortodossi e ai greco-cattolici, da casa e dalla diaspora, a tutti coloro che oggi celebrano la Pasqua, la nostra redazione li augura/
Aux habitants de Sighet, orthodoxes et gréco-catholiques, de chez eux et de la diaspora, à tous ceux qui célèbrent Pâques aujourd’hui, notre rédaction leur souhaite/
To the people of Sighet, Orthodox and Greek Catholics, from home and from the diaspora, to all those who celebrate Easter today, our editorial team wishes them/
An die Bewohner von Sighet, Orthodoxe und Griechisch-Katholische, aus der Heimat und aus der Diaspora, an alle, die heute Ostern feiern, unsere Redaktion wünscht ihnen/
Al pueblo de Sighet, ortodoxos y greco-católicos, de casa y de la diáspora, a todos los que celebran hoy la Pascua, les desea nuestra redacción:

Paște Fericit!
Щасливого Великодня!
Καλό Πάσχα!
Buona Paqua!
Joyeuses Pâques!
Happy Easter!
Frohe Ostern!
Felices Pascuas!

Salut, Sighet!




PoetikS – Antonia Luiza Dubovici

Antonia Luiza Dubovici

Viața pe nesfârșite

Iubesc felul în care frumusețea își descompune sufletul
oamenii nu pricep
cum un sărut poate trece de carne ca o ancoră 4D dezvelind substraturile adâncurilor și ultimii lor pereți

cascade de păsări înoată pe sub piele
ne desparte macrocosmosul ca o fâșie subțire de sticlă dacă o ating mi-ar fi teamă că m-aș prăbuși în gol, în toate viețile anterioare și cea mai fragilă amintire cu mine s-ar topi în respirația unui nou născut.

Acolo unde nu umblă nimeni
noaptea devine o singurătate cu străzi nesfârșite
iar singura lumină aprinsă ar țâșni de la capătul lumii prin ceață și foc, ca-n filmele lui Tarkovsky.

*

Wet snow

Și parcă nu e atât de întuneric când te îmbrățișez, lumina erupe sălbatic în vis respir un aer ce nu mai există. Asculți o melodie din memorie, cineva a scos cuvintele și le-a ars.
Viața îmi e o rămășiță pe care o îmbrac când plec la culcare. Sărutul fantomă m-a închis definitiv în camera mea. Ce frumos ard acești solzișori de lumină dimineața pe stomacul gol. Mă desfac de păcate, sunt vie și înțeleg dragostea ca un om ce se topește în întregime. Iubim până la capăt, până când moartea se stinge și noi ne dezvăluim unul altuia, gravitația încetează.

Plouă și ninge, acest soi de zăpadă fluidă se naște și moare la infinit.
Iar eu caut frigul din păsări și îmi închipui zborul ca un fel de pradă stranie ce a învățat să-și iubească sfârșitul.

Antonia Luiza DUBOVICI

Surs[ foto: Pinterest




Despre Carte (prof. Gheorghe BĂRCAN)

(Câteva păreri personale)

Fără îndoială, trăind printre oameni, în „lumea lor”, și nici nu poți trăi altfel, izolat de această lume, îți dai seama, chiar fără o preocupare deosebită, că fiecare are un mod specific de ținută, o anumită formație, un fel de a fi, de a se manifesta, comporta. Chiar doi gemeni în general aflați în identități afișate, formale, uneori lipsind și acestea, își dezvoltă specificități de viață proprie, care prezintă multe diferențieri semnificative, de la unul, la altul. În mod firesc, fiecare își așează propriul „stil” de viață printre cele întâlnite „pe drum”, comparativ, cu admirație sau respingere, având astfel posibilitatea descoperirii de modele de accept, de corecții, de apropiere de unele, sau depărtare de altele.

În mulțimea cărților ce apar, legitimate, nu toate sunt elaborate pentru instrucție în atâtea domenii, sau pentru alte modele privind diferite particularități de viață nesemnificative. Sunt și din acelea care privesc viața în trăirea ei comportamentală, o componentă esențială în formarea și ansamblul acesteia, a unui individ sau altul, ori a unor grupări sociale. Ea reprezintă, ca și o peliculă, un mod de manifestare dintr-o societate a timpului, a indivizilor ce o formează, redă modele de viață care exprimă cultura, civilizația, instrucția și educația, la un moment dat, progresiv sau retrograd, atât de diferențiat în cadrul unor persoane, a unui grup social, națiuni, una față de alta, sau și mai mult, sub aspect global. Deci în astfel de relatări sunt reprezentați oamenii, cu ce au ei mai specific, în trăirile lor, atât de multe și diferențiate, de unde să tot alegi și să alegi bine. Sunt multe proiecții în care se găsește omul, scos din realitatea lui, în toate modurile de manifestare a vieții, precum în filme, în teatru, în carte și în atâtea alte reprezentări culturale sau de altă natură.

Că este foate importantă această latură compotamentală în viață, e destul să ne amintim cazurile prezentate în mass media, chiar din învățământ, începând de la gimnaziu, până la înălțimea universitară, pe unde s-au produs monstruozități de comportament, „realizatorii” lor fiind persoane „instruite”. Sunt destui „spcialiști” care pentru abateri grave de la regulile de conduită morală, în diverse forme, au pierdut dreptul de a mai profesa. Unii, după procese, au făcut și mai fac închisoare, dar au rămas destui pe post, cu conștiința poate la fel de pătată, în cine știe ce fel mascați, tolerați. De multe ori, nu istețimea lui sau a avocatului sunt cauza acestor nedreptăți, ci intervenția politicului.

Se poate analiza cartea, acest prieten al omului, care-i poate fi oricând la îndemână, îl are la „buzunar”, cum se mai spune. Dar se poate afirma, fără să greșesc, că fiecare dintre ele, cele legitimate, prezină modele, varietăți de trăire de viață, succese sau înfrângeri, izbânzi, măreții, căderi în luptă, cu multiple aspecte, motivații, parcursuri și sfârșituri, în victorii sau infrângeri, deprimări, din care poți să alegi, să păstrezi, selectiv, mai mult, sau mai puțin. Fără ca autorul să inducă direcții de urmat, filele cărții neavând caracterul unor „rețete” obligatorii. Însă paginile uneia sau alteia, izolat sau în ansamblu, te plimbă prin vastul câmp al trăirilor umane, dintr-o parte sau alta, de peste tot, cu tot ce au ele, și-ți dau posibilitatea să te îmbogățești cu unele, ori să te desparți de altele și să-ți formezi propriul profil de viață, iar la randu-ți, să adaugi ceva din propria „bogăție”, din traiectoria vieții proprii, la ceea ce deja s-a câștigat, prin comportările manifestate și propriile tale „scrisuri”, dacă s-au realizat bine.

Frumusețea și nobila valoare a calităților umane, precum cinstea, demnitatea, credința, spiritualitatea, curajul, solidaritatea, speranța, hărnicia, respectul familial, modestia ș.a., câștigate puțin câte puțin în cei 7 ani de acasă, se îmbogățesc apoi prin carte, lectură, prin modele comparative. E necesară o bună lectură, ca și exemplele, experiențele și munca, pentru formarea și deprinderea calităților nobile, prin si pentru viața însăși. Nu se află, în totalitatea lor, la fel, la unul, la altul, sau la fiecare și ele sunt distribuite într-o anumită structură, după alegerea, stăruința și silința fiecăruia. Nici nu se poate face o ierarhizare umană după valoare acestor însușiri, după numărul lor, fiecare în parte și toate la un loc dau valoarea cuvenită; toate au frumusețea lor și îmbogățirea cu ele depinde de fiecare. Pe lângă adevărurile din obiectele de științe, din diferite domenii ale societății, e bine să fie așternute peste ele aceste lecturi, peste abstractul lor, aceste stări comportamentale, pentru a te apropia de un „întreg uman”, de un adevăr împlinit de viață, fără știrbituri. Cartea bună, cu noi, deschisă și citită, dă o mai mare șansă de reușită, de frumusețe, de viață împlinită. De aici dictonul: „Cine are carte, are parte”.

Îmi vin în minte cărțile Preasfinției Sale, Episcopul Ioan Suciu, numit și Episcopul Tineretului, ucis în temnița de la Sighet, de către torționarii atei; a scris mai multe cărți de o deosebită frumusețe și utilitate, adresate mai ales tineretului în formare, cum sunt: Tinerețe, Eroism, Pier Giorgio Frassati ș.a., care oferă o lectură extrem de plăcută, formativă în sensul celor amintite, având un caracter moralizator-spiritual, în tot largul lui cuprinzător, viața unor tineri de frumoasă și înaltă ținută, dar și calități literare.

În primele clase de gimnaziu de la Sighet, îmi plăcea să citesc mult, la intâmplare, cărți captivante, mai ieftin găsite sau împrumutate. Mai mulți elevi se foloseau de aceste cărți, care au devenit pasionante, prin spiritul lor de aventură. Domnul profesor Gr. Balea, cu teologia greco-catolică absovită, a refuzat să fie încadrat ca preot la alt cult, ca și ceilalți teologi greco-catolici și ne preda matematica, urmând și absolvind Facultatea de Matematică, la fără frecvență. La o oră de dirigenție, ne-a vorbit despre aceste cărți de aventuri, lipsite de orice valoare, „doxurile și din colecția celor 5 lei”. Ele te pot captiva, încât să neglijezi învățătura și pot avea o influență negativă asupra noasră, imprimându-ne o viață aventuroasă, fără niciun căpătâi, o viață dinclo de firescul ei. Mi-au plăcut atât de mult cele auzite, care erau și împotriva proiectelor mele de viitor, încât, mergând acasă, le-am ars pe toate câte le aveam, lăsând o singură carte din colecția „5 lei”: „Omul din Maroc”, de Edgar Wallace, care era mai plăcută, acțiune încheiata la Tanger, un loc de o deosebită frumusețe. A fost parcă o predicție, pentru că, peste mult timp, am avut rezidența 6 ani în Maroc, în detașare didactică și le-am văzut, de aproape, pe toate de pe acolo.

În adolescența „trăită” și mai târziu am citit mulțime de cărți bune, printre care volumul „Ajută-te singur”, de autorul, mi se pare, Samuel Smiles, care m-a influențat mult în dobândirea unui bun și ferm comportament în viață. Nu se prezenta ca o lectură unitară (roman, nuvele sau…), ci prezintă mulțime de situații diferite, unele deosebit de dificile, de cumpănă în viață, departe de varietățile de aventură, ci părți de viață reală, ce le poți întâlni, le poți trăi și rezolva, într-un fel sau altul. Am răsfoit-o mult și mi-a fost utilă. Mi-a plăcut să citesc, mai la început, romane de aventuri de A. Dumas, apoi de A. J. Cronin, W. Schakespeare (foarte mult), poezii de G. Coșbuc, O. Goga, M. Eminesu, „luceafărul” poeziei românești, Vasile Alecsandri, Ana Blandiana, o mare poetă, find printre scriitorii care au introdus „versul alb” în poezie, pe lângă cele versificate, de mare frumusețe. A scris și multe volume în proză, deosebit de valoroase, în care răzbat parcă sensibilitățile poeziei și pentru ambele genuri a adunat mulțime de premii. Ion Agârbiceanu, Liviu Rebreanu, Cezar Petrescu, de la care, prin influența romanului „Apostol”, am luat decizia de a îmbrățișa profesia de cadru didactic, atât de greu obținută și multe altele, de alți autori.

Nu pot să nu amintesc aici frumusețea și noblețea poeziilor lui Radu Gyr, strălucitul poet al închisorilor, indiferent de nu știu ce interpretări i s-ar da, care citite, îți apar ca o rugăciune a victimelor, te fac să auzi și acuma trosnetul zăvoarelor și zgomotul vizetelor ce-ți tulburau somnul, liniștea, gândurile și te făceau să simți, în toată plinătatea atmosfera de „Iad”, de sinistru, atmosferă realizată de figuri diabolice. Amintesc la fel de poetul Andrei Ciurunga, poetul „Canalului”, a muncilor de exterminare, care, în mod plastic și „viu” relatează locul unde ciocanul sau lopata, nu voiau să-ți cadă din mâini, să te părăsească, făceai corp comun cu ele. Plin de mulțime de gropi comune dealungul lui și pe de lături, el se poate numi „Canalul Morții”, mai potrivit decăt „Magistrala Albastră”.

„Acest Danubius care varsă,/Pe trei guri apă și pe a patra sânge”.

În primii trei ani de facultate, citeam destul de multe cărți de literatură, românescă și unversală, la alegere, pentru că ele se așterneau foarte bine, peste aspectul abstract și puțin rigid al matematicilor și veneau ca o cerință.

Curios, la o statistică făcută odată, la Biblioteca Universitară din Cluj și la altele, s-a constatat că studenții de la Matematică și de la alte Facultăți cu profil tehnic-științific, aveau mai mulți cititori de la aceste facultăți, procentual, ca și cei de la filologie. Eu mă gândesc la două situații. Acolo se studiază cartea unui anumit autor, deci autorul, sub diverse aspecte, modele ce le prezintă într-o anumită interpretare, pe carte, pe autor, de la unul la altul, cu astfel de „disecări”. Noi aveam avantajul să alegem de la una, la alta, fără a neglija studiului de specialitate. Într-un comportament organizat, se pot satisface ambele. Mai era, cred, și un element psihologic: impunerea unei anumite activități, studiul unei anumite cărți, e mai puțin agreabil decât unul liber ales. Ar mai fi și faptul că acolo îi pregătesc pe studenți și cum să facă, profesori fiind, să le placă și „celorlalți”, din alte medii, cartea, cititul, literatura. Obiectiv atins!

O carte, un film, alte reprezentări interumane, pot fi prieteni sau adversari ai omului, ori timp pierdut. Multe sunt lansate cu efecte dăunătoare, în mod deliberat, pentru degradarea umană, fiindcă sunt în lume si astfel de generatori de rău.

Câte nu s-ar putea spune despre aceste deosebiri, între a profesa, într-un domeniu sau altul, în care te-ai format și a acționa comportamental.

profesor Gheorghe BĂRCAN
Minneapolis, Minnesota, USA, 17.08.22

 




Respectul (autor, prof. Gheorghe BĂRCAN)

O entitate umană cu o foarte largă cuprindere. El stă la baza multor însușiri, pe care le legitimează și le condiționează existența.

Nu putem vorbi de respectul uman, înainte de a-l avea tu insăți, respectul față de propria persoană, adică să fii sincer, altruist, cu respectarea cuvântului dat, să manifești spiritul de solidaritate umană, în baza credinței, să fii sigur că-ți câștigi existența prin muncă proprie, nu prin furt și multe altele.

O societate, un stat, nu pot progresa, dacă în interiorul acestora nu se manifestă respectul uman. Ce respect uman au manifestat guvernanții, care s-au tot schimbat din patru în patru ani, de atâtea ori, când fiecare și toți la un loc au spoliat țara de bogățiile ei și le-au furat bucata de pâine, necesară unui trai decent, oamenilor de rând. Au fost alungați peste hotare o lume dintre aceștia, cu milioanele, pe aceia care i-au ales, pentru a le proteja interesele, în spirit de dreptate. Au înlocuit respectul cu nesimțirea, afișându-se în fața lor cu ceasuri de zeci de mii de euro, cu brățări și șiraguri de briliante, de valoare uriașă, unde fiecare „mărgică” este furată de la unul, de la altul, cu bolizi de sute de mii de euro, care-i și zdrobesc pe șoselele patriei, adevărate morminte. Peste acestea se suprapun conturi de milioane sau miliarde de euro, alături de portmoneul unei bătrâne, ce-l ține strâns în mână, cu câteva bancnote, venitul ei lunar, pentru a-l feri de hoții străzii de la noi. Există o mare mulțime, cuprinsă de disperare și o clică ce înoată în bogății.

Sistemul juridic, magistrații din toate instanțele ar trebui să dea legii respectul ce i se cuvine, ca roba dumnealor, de culoare neagră, să fie sperietoare pentru cei ce nu respectă legile, nu-i respectă pe cei cu care viețuiesc în societate și fac să fie privați de drepturi, de bunuri, să fie privați de respecul celor ce ar trebui să facă dreptate. În destule cazuri percepția este inversă. Mă gândesc la acele pensii speciale, uriașe, care sunt dezbătute aproape de când au apărut. Se cere și se promite suprimarea sau impozitarea lor majoră, apoi se revine și iar începe, făcând din aceasta un „turneu” ce se tot repetă. Totdeauna blocajul era la nivel juridic, pentru că numai acolo se pot apoba sau respinge anumite proiecte de Lege. Deseori, se invocă motivul că un drept câștigat, nu se poate suprima. Dar acesta nu este un drept, ci o hoție curată. Toti juriștii profită de acesta și, pe lângă dumnealor alte mulțimi de categorii de funcționari ai statului, până la primari, gradual, deci toată conducerea societății. De aici neputința acordării pensiilor de drept cuvenite, nespoliate, pentru majoritatea ce au depus bani acolo, la depozit, lunar, unde nu mai sunt, fiind consumați prin tot felul de hoții, care sunt blindate și prin legi. Respect uman reprezintă astfel de practici?! Magistrații au salarii foarte mari (și le merită). Au și pensii speciale  nedreptăti în curtea unde se face dreptate) și, după câte știu, se cere și scurtarea timpului de muncă la 45 de ani! Tocmai acuma, când Instanțele de judecată sunt atât de aglomerate? Când un magistrat are sute de Dosare de soluționat, unele cu mai multe volume de sute de pagini? În asemenea condiții sunt firești erorile, excluzând pe cele voite (și sunt destule). Cred că singura posibilitate este mărirea numărului de locuri la Facultățile de Drept, crearea unei infrastructuri care să conțină spațiile necesare, pentru studierea și judecarea Dosarelor în mod firesc și nu în săli unde să nu vezi magistratul dintre Dosare. Acordarea de salarii mărite pentru cei cu muncă grea, stresantă, periculoasă (magistratura, aviația, poliiția ș,a.). În felul acesta s-ar degaja Instanțele, s-ar încasa CAS-uri mult mai mari și pensiile s-ar mări de doua-trei ori, în logica de drept și nu prin hoțomănie. Nu se procedează așa, pentru că în ape tulburi și haos se dezvoltă și se maschează mai bine fărădelegile.

După respetul credinței și spiritualității, pe locul următor, locul 2, este respectul Instituției familiale, care cuprinde două părti: relația de respect total, între cei doi soți ce formează cuplul familial și creșterea cu mare grijă a copiilor și sprijinirea instruirii lor, solide, după preferință și posibilitați, până vor ajunge independenți, „pe picioarele lor”, dacă Domnul îi bincuvîntează cu aceștia. În mod firesc, respectul între frati, între soți, între părinți și copii trebuie să fie deosebit, într-o dragoste frumoasă. Dar se întâmlă ca, în destule cazuri, acesta nu numai să lipsească, dar să intre în confruntări de o gravitate, ce nici nu poți să o redai.

Populația lumii este formată și din această mare mulțime de cupluri, la vremea lor, cu mici excepții, este și o „lume a familiilor”. Și de aici se vede cât de important este respectul familial, care induce respect în societate, în cadrul unui stat, între state, ceea ce ar influența mult dispariția războaielor, la baza cărora stă tocmai lipsa de respect a unui Stat, față de alttul.

Am să fac o scurtă remarcă privind respectul în regimul comunist și războiul din Ukraina.

În regimul instalat în țară după sfarșitul celui de al II-lea Războilui Mondial, cuvântul respect uman a fost aproape scos din dicționar, dar oricum, lipsea din vocabularul uzual. Un singur respect se cerea, se admitea, obligatoriu de a-l manifesta: „respectul față de Partid”, care era în toate și peste tot. Îți era refuzat respectul față de toate drepturile civile (libertate, libera exprimare, libera circulație, spiritul de proprietate, dreptul la libera credință, dreptul liber de a fi ales și multe altele). Cei nearestați aveau doar dreptul la circulație internă, în nuanță de turmă. Dar ce e cel mai grav, nu ți se respecta deptul la viață, prin chinurile anchetelor și a muncilor de exterminare. Au ucis multe sute de mii de oameni, din milioane de întemnițați. Nu respectau omul, trăirea naturală a vietii, nu respectau nici moartea, nu respectau viața însăși, o monstrozitate.

Nimeni nu are dreptul să ucidă, peantru că nu omul a creat viața, ci Dumnezeu și fac o mare greșeală Statele în care se aplică pedeapsa capitală, în multe variante. Viața oricărui om nu aparține nimănui, ci Careatorului și nu o poate nimeni suprima. Un om foate periculos social, cu fapte deosebit de grave, poate fi izolat pe viață, cu un tratament mai sever. De multe ori, după 10-20 de ani pot apare probe care să-l declare nevinovat, execuțiile nefiind imediate, în general.

În Ukraina este un măcel. Rusia, cu cele mai întinse spații din lume, nu respectă dreptul Ukrainei la teritoriul propriu, la bunurile ce le conține, la bunăstarea și viața oamenilor și de luni de zile tot distrug, inclusiv atâtea vieți aflate pe aceste pământuri, pe care vor să-l apere, în mod legitim. Mulți prizonieri sunt deportați în Rusia, obicei al acestui Stat, pentru a-și umple golurile spațiale. Sunt și azi mulțime de români prin spațiile siberiene, rusificați. Este responsabilă și pentru mulțimea de soldați ai săi, căzuți în luptă și împrăștie moartea peste tot. O lipsă de respect pentru un Stat, pentru pamântul său, pentru bunuri și oameni, pentru viață și chiar pentru moarte. Pentru nimic !

Se cere și se impune respectul și în caz mai general, în derularea zilnică a vieții. La noi în comună (Săliștea de Sus, acuma oraș, cred și în multe alte localități de pe Valea Izei), oamenii își arată respectul, unul față de altul, prin exprimarea „Lăudat fie Isus” („Laude-se Isus”), cu răspunsul : „În veci Amin”. Prin aceasta își exprimă și unirea în credință, trăirea în spiritualitate. După sărbătorile de Paști și Înălțare, salutul este legat de aceste mari evenimente, pe perioade determinate.

În orașe, oamenii își exprimă respectul la întâlnire prin „Bună ziua” (seara, dimineața), cea mai simplă formă de respect, dar care, în cuprinderea ei largă, cu tot ce ține de bine, reprezintă un profund respect, generalizat. Și cât de simplu se poate folosi, fără efort și timp pierdut, cuprinzând și o apropiere între oameni, în nevinovăție și spiritualitate, așa cum este scrisă și în învățăturile Bibliei.

profesor, Gheorghe BĂRCAN
Minneapolis, Minnesota, SUA, 04.08.2022




Sinceritatea (autor, prof. Gheorghe Bărcan)

Sinceritatea este o entitate ce-și are locul în relațiile dintre două persoane, în cadrul unui grup social, sau cu o mai mare extindere. Este prezentă și în individualitate, sinceritatea unei persoane față de ea însăși. Ea semnifică o „frumusețe”, o „noblețe” de caracter, de comportament, acolo unde și când o găsești. Minciuna, s-ar putea vedea opusul ei, dar nu este totdeauna așa. În cazul unei stări de normalitate într-o societate, cu viața trăită în firescul ei, lipsită de orice turbulențe, cele două entități ar fi într-adevăr contrare, opuse una alteia. Aceasta ar fi o stare ideală, care nu se prea găsește și nu știu să se fi petrecut vreodată, de când societatea este organizată în tipicul vremilor.

S-ar pune problema dacă ele au un caracter absolut sau relativ, interpretativ. Dar cum absolutul în viață lipsește, cam în toată desfășurarea ei, nu se poate crede că s-ar găsi chiar aici, într-un domeniu atât de sensibil, de care depind atâtea, bune și rele. Din expunerea unor realități, se va putea deduce că ambele sunt interpretative și uneori sunt chiar „prietene”, că e necesar și bine să se sprijine una pe alta, în anumite situații. Depinde de timpul în care ele se produc și de cei de care țin. Îmi exprim câteva păreri personale, în care ar putea apare și unele erori. Acestea sunt studiate, în filozofia și generalitatea lor, de către specialiști, dar și în acest caz se pot prezenta deformate, în funcție de istoria timpului în care se produc, când ce era odată minciună se prezintă ca adevăr și invers. Istoria mai recentă este bine reprezentată în acest domeniu și se poate ușor constata. Am să mă refer la câteva exemple în legătură cu Statul, în relațiile familiale (deosebit de importante în acest domeniu, familia fiind Instituție de bază a societății) si sub aspect general.

Chiar în prezent, în administrație, în domeniul politic, în Instituțiile de bază ale Statului, se aud acuzații de minciună, de falsitatea sincerității, afișate sau declarate și, la o analiză pe fond, se constată, de multe ori, că situațiile sunt inversate, că acuzatorul devine acuzat, sau că ele se află de ambele părți. Se folosește mult minciuna si promisiunile, sinceritatea formală, de către conducătorii societății, pentru a-și aduna enorme bogății din banii și bunurile publice, „unele” dintre ele fiind soluționate prin Instanțe, cu sancțiuni grave și rușinoase. Azi sunt puține „robe” a celor care ne conduc, care să poarte cu ele corectitudinea și demnitatea umană, să fie curate și nepătate. Depind mult acestea de evoluția timpului în care se organizează societatea, de către aleșii noștri, de cinstea și demnitate lor, care atât de mult lipsesc.

Cum am în vedere „sinceritatea” și „minciuna”, ca fenomene în relațiile dintre oameni, acestea nu se pot limita doar la o anumită perioadă, la un anumit regim, izvoarele lor fiind depărtate în timp. Am să dau câteva exemple din regimul nu demult trecut, în prezent dezvoltarea și manifestarea lor fiind în „concordanță” cu noile organizări sociale, la fel cu multe ciudățenii.

În mediul rural, numărul chiaburilor a crescut mult, celor câțiva existenți li se adăugau mulți țărani mijlocași, care se opuneau întovărășirilor și colectivizării. Acestora li se fixau cote foarte mari și dacă nu le puteau achita, le puteau plăti în bani, altfel făceau închisoare între 3 și 6 luni. Unii declarau veniturile diminuate, minciună ce se putea afla uneori și erau acuzați de sabotaj și sancționați sever. Care scăpau, minciuna folosea întreținerii familiei, așa cum, cu toată sinceritatea au declarat la constituirea ei, „până la sfârșitul vieții”. Iată cum minciuna proteja sinceritatea, iar aceasta o motiva.

Dacă așteptau un vițel de la o vacă, trebuia obligatoriu anunțat medicul veterinar și erai obligat să-l îngrijești bine un an de zile, să aibă o anumită greutate, pe care-l prelua Statul, bine crescut, la un preț „oficial”. Mulți oameni, cu familie mai numeroasă și cu copii, luau imediat vițelul și-l asfixiau; chemau apoi medicul veterinar să constate că vițelul s-a născut mort. O minciună care îi permitea să fie sincer față de familie, față de copii, pentru întreținerea ei având nevoie de lapte. Aici sinceritatea și minciuna familiale se protejau reciproc, împotriva abuzurilor si ilegalităților de tot felul. O acțiune fără imputare, pentru nevoile familiei. Este însă dură suprimarea vieții unui tânăr animal.

În regimul trecut, detenția și exterminarea celor închiși era mai multă ca oriunde și ne mângăiam doar cu gândul că am scăpat de el. A continuat însă sub forme diversioniste, la butoane rămânând aceiași torționari sau urmașii lor, cu puține excepții. În aceea situație, „minciuna”, „tăcerea” „sinceritatea” și „solidaritatea umană” trebuiau să fie într-o strânsă colaborare, înlocuindu-se una cu alta, pentru a suprima suferințele, sau pentru a le diminua eventual, pentru cei în curs de a le îndura. S-au înființat mulțime de organizații de elevi și studenți, pentru a lupta împotriva răului si terorii ce se dezvolta, dar au fost anihilate destul de repede, datorită neglijenței sau trădării, la nivel general. Au primit ani grei și mulți de temniță și munci de exterminare, de unde destui nu s-au mai întors. Pentru studenți fiind rezervată închisoare de la Pitești, cu un tratament de o monstruozitate nemaiîntâlnită în lume. De mai lungă durată au fost organizațiile PNȚ si PNL și, mai ales, luptele de partizani, care cuprindeau țărani, elevi, studenți și chiar femei, îndurând o lungă prigoană, destui plătind lupta lor dreapă prin sacrificiul total. Pașca Gheorghe din Maramureș a fost ucis după 10 ani de partizanat, ducând cu el și câțiva torționari.

Conducerile precedente ale Statului erau cunoscute, poate câteva zeci de mii. Dar au fost închiși milioane și aici se vede rodul informatorilor (opt sute de mii sau mai mulți). Afară regimul era criticat de masele de oameni, care-și spuneau unii altora oful nemulțumirilor. Unii erau arestați și condamnați, alții erau închiși și șantajați să spună tot ce au auzit, să trădeze, pentru că regimul voia să cunoască și pulsul societății. Unii rezistau și foloseau minciuna, pentru salvarea celor cu adevărat revoltați de „ordinea” din țară, alții se înrolau în mulțimea informatorilor, aliați ai securității, care făceau ca altă mulțime de oameni să ia calea prigoanei, chinurile anchetelor, pentru alte descoperiri, sau condamnarea, prin instanțe sau în forme administrative. Aceasta tagmă a informatorilor, mărea suferințele celor închiși, sau le sporea numărul lor.

În această situație, tăcerea celor știute, sau minciuna unor activități subversive, la care poate au luat și ei parte, era o obligație morală, trecând peste orice suferințe. Acest comportament proteja sinceritatea, asumată sau neasumată, a credinței si gândurilor tale de mai înainte și prin această ținută se manifesta eroism și demnitate umană. Iată cum „minciuna” proteja sinceritatea, iar aceasta motiva această ținută. Se produceau mulțime de abuzuri, Legea și Fărădelegea se substituiau una alteia, iar lupta ascunsă împotriva acestora, era cu asocierea tăcerii, minciunii și nesincerității, în timp, lupta pe față fiind imposibilă, cu prezența în tară a colosului Armatei Roșii, până în 1958. Nici azi nu s-a terminat procesul de cunoaștere deplină a celor ce au colaborat cu securitatea și au produs atâtea cazne, pentru „arginți”, sau alte favoruri și apar cazuri de mare surpriză și acuma. Multe Dosare au fost distruse, periate și mai sunt și azi destule la „secret”.

Familia, Instituție de bază a unei societăți, are doua componente: relația între cei doi ce formează cuplul familial și buna creștere, educație și instrucție a copiilor, până ajung „pe picioarele lor”, dacă Domnul îi binecuvântează cu această „bogăție”. Într-o familie, sinceritatea totală este de bază, pentru a trăi și a se dezvolta în idealurile frumuseții, bunici, părinți si copii. În fapt, aceasta ar fi ceea ce au promis la întemeierea familiei, sub jurământ, în fața preotului la altar și în fața ofițerului de stare civilă și nu trebuie decât să respecte ce au promis, să fie sinceri.

Dar, din păcate, abaterea de la promisiuni, nesinceritatea familială și în general, cresc de la an la an și prin aceasta aduc familiile în suferință. Unele de la înființare pornesc greșit, punând la bază interesul. În cele mai multe cazuri, acestea se destramă, în suferința copiilor, mai ales. În alte situații intervin părinții, peste dorința tinerilor și multe au aceeași soartă. Este necesară o avertizare, din partea părinților, dar neforțată. În acest domeniu se produc multe situatii cameleonice și tinerii nu le observă. În cele mai multe cazuri intervine imoralitatea societății de azi, când promisiunile și jurământul, de la început, le consideră mulți simple formalități și, evident, acestea eșuează. Printre altele, se promite fidelitatea, respectul, să rămâna împreună și la bine și la greu, până la sfârșitul vieții. Dar mulți se „sfârșesc” și sunt „reanimați” și iar încep cu altă sfârșire si reanimare, de nu știu câte ori. Copiii sunt însă adevăratele victime în acest „joc” de-a familia, traumatizați și aceștia, ca și părinții vitregi și se definesc bine prin exprimarea „vitregiei”, în toate nuanțele ei. Admir pe acel partener care rămâne singur, jertfă pentru susținerea si îngrijirea copiilor, fără a „încerca” alte variante de familii, mai „norocoase”.

Într-un film western, o doamnă spune patenerei sale: îmi place tipul acela și aș dori să fim în relații mai apropiate. Fac apoi o baie mai fierbinte și sunt precum am fost mai înainte, Nu, stimată doamnă (domn)! Chiar dacă ați face baie în apă clocotindă, tot nu veți mai putea fi ceea ce, probabil, ați fost (cândva).

Sunt mulți tineri sau persoane adulte care folosesc mult „mobilul”. El este foarte util în atâtea situații: salvează oameni, descoperă răufăcători, înlesnesc comunicări utile și rapide, în atâtea alte cazuri. Dar dacă o persoană onestă ar auzi la multe mobile „ce aud” ele, „ce răspund”, „ce programează”, mulțime de acte josnice și tragedii, peste toate „sinceritățile” si „bogăția minciunilor”, poate ar cere să se desființeze, pentru că fac mai mult rău decât bine. Este a doua față a lui, cea a lumii reale, în trăirile ei. Nu se știe care este raportul între cele două laturi ale acestuia, cea onestă, foarte utilă, ori cea încărcată de mult rău, cu care produce adevărate catastrofe, atâtea depărtări de firescul vieții și multe alte necazuri și tragedii.

În ce privește sinceritatea în general, ea își păstrează caracterul de noblețe, deși se împuținează și nerespectarea ei duce la înșelătorii, la dobândirea de bunuri necuvenite, la hoții, jafuri și uneori la mari suferințe.

Gheorge Bărcan
Minneapols, Minnesota, USA