1

Despre Carte (prof. Gheorghe BĂRCAN)

(Câteva păreri personale)

Fără îndoială, trăind printre oameni, în „lumea lor”, și nici nu poți trăi altfel, izolat de această lume, îți dai seama, chiar fără o preocupare deosebită, că fiecare are un mod specific de ținută, o anumită formație, un fel de a fi, de a se manifesta, comporta. Chiar doi gemeni în general aflați în identități afișate, formale, uneori lipsind și acestea, își dezvoltă specificități de viață proprie, care prezintă multe diferențieri semnificative, de la unul, la altul. În mod firesc, fiecare își așează propriul „stil” de viață printre cele întâlnite „pe drum”, comparativ, cu admirație sau respingere, având astfel posibilitatea descoperirii de modele de accept, de corecții, de apropiere de unele, sau depărtare de altele.

În mulțimea cărților ce apar, legitimate, nu toate sunt elaborate pentru instrucție în atâtea domenii, sau pentru alte modele privind diferite particularități de viață nesemnificative. Sunt și din acelea care privesc viața în trăirea ei comportamentală, o componentă esențială în formarea și ansamblul acesteia, a unui individ sau altul, ori a unor grupări sociale. Ea reprezintă, ca și o peliculă, un mod de manifestare dintr-o societate a timpului, a indivizilor ce o formează, redă modele de viață care exprimă cultura, civilizația, instrucția și educația, la un moment dat, progresiv sau retrograd, atât de diferențiat în cadrul unor persoane, a unui grup social, națiuni, una față de alta, sau și mai mult, sub aspect global. Deci în astfel de relatări sunt reprezentați oamenii, cu ce au ei mai specific, în trăirile lor, atât de multe și diferențiate, de unde să tot alegi și să alegi bine. Sunt multe proiecții în care se găsește omul, scos din realitatea lui, în toate modurile de manifestare a vieții, precum în filme, în teatru, în carte și în atâtea alte reprezentări culturale sau de altă natură.

Că este foate importantă această latură compotamentală în viață, e destul să ne amintim cazurile prezentate în mass media, chiar din învățământ, începând de la gimnaziu, până la înălțimea universitară, pe unde s-au produs monstruozități de comportament, „realizatorii” lor fiind persoane „instruite”. Sunt destui „spcialiști” care pentru abateri grave de la regulile de conduită morală, în diverse forme, au pierdut dreptul de a mai profesa. Unii, după procese, au făcut și mai fac închisoare, dar au rămas destui pe post, cu conștiința poate la fel de pătată, în cine știe ce fel mascați, tolerați. De multe ori, nu istețimea lui sau a avocatului sunt cauza acestor nedreptăți, ci intervenția politicului.

Se poate analiza cartea, acest prieten al omului, care-i poate fi oricând la îndemână, îl are la „buzunar”, cum se mai spune. Dar se poate afirma, fără să greșesc, că fiecare dintre ele, cele legitimate, prezină modele, varietăți de trăire de viață, succese sau înfrângeri, izbânzi, măreții, căderi în luptă, cu multiple aspecte, motivații, parcursuri și sfârșituri, în victorii sau infrângeri, deprimări, din care poți să alegi, să păstrezi, selectiv, mai mult, sau mai puțin. Fără ca autorul să inducă direcții de urmat, filele cărții neavând caracterul unor „rețete” obligatorii. Însă paginile uneia sau alteia, izolat sau în ansamblu, te plimbă prin vastul câmp al trăirilor umane, dintr-o parte sau alta, de peste tot, cu tot ce au ele, și-ți dau posibilitatea să te îmbogățești cu unele, ori să te desparți de altele și să-ți formezi propriul profil de viață, iar la randu-ți, să adaugi ceva din propria „bogăție”, din traiectoria vieții proprii, la ceea ce deja s-a câștigat, prin comportările manifestate și propriile tale „scrisuri”, dacă s-au realizat bine.

Frumusețea și nobila valoare a calităților umane, precum cinstea, demnitatea, credința, spiritualitatea, curajul, solidaritatea, speranța, hărnicia, respectul familial, modestia ș.a., câștigate puțin câte puțin în cei 7 ani de acasă, se îmbogățesc apoi prin carte, lectură, prin modele comparative. E necesară o bună lectură, ca și exemplele, experiențele și munca, pentru formarea și deprinderea calităților nobile, prin si pentru viața însăși. Nu se află, în totalitatea lor, la fel, la unul, la altul, sau la fiecare și ele sunt distribuite într-o anumită structură, după alegerea, stăruința și silința fiecăruia. Nici nu se poate face o ierarhizare umană după valoare acestor însușiri, după numărul lor, fiecare în parte și toate la un loc dau valoarea cuvenită; toate au frumusețea lor și îmbogățirea cu ele depinde de fiecare. Pe lângă adevărurile din obiectele de științe, din diferite domenii ale societății, e bine să fie așternute peste ele aceste lecturi, peste abstractul lor, aceste stări comportamentale, pentru a te apropia de un „întreg uman”, de un adevăr împlinit de viață, fără știrbituri. Cartea bună, cu noi, deschisă și citită, dă o mai mare șansă de reușită, de frumusețe, de viață împlinită. De aici dictonul: „Cine are carte, are parte”.

Îmi vin în minte cărțile Preasfinției Sale, Episcopul Ioan Suciu, numit și Episcopul Tineretului, ucis în temnița de la Sighet, de către torționarii atei; a scris mai multe cărți de o deosebită frumusețe și utilitate, adresate mai ales tineretului în formare, cum sunt: Tinerețe, Eroism, Pier Giorgio Frassati ș.a., care oferă o lectură extrem de plăcută, formativă în sensul celor amintite, având un caracter moralizator-spiritual, în tot largul lui cuprinzător, viața unor tineri de frumoasă și înaltă ținută, dar și calități literare.

În primele clase de gimnaziu de la Sighet, îmi plăcea să citesc mult, la intâmplare, cărți captivante, mai ieftin găsite sau împrumutate. Mai mulți elevi se foloseau de aceste cărți, care au devenit pasionante, prin spiritul lor de aventură. Domnul profesor Gr. Balea, cu teologia greco-catolică absovită, a refuzat să fie încadrat ca preot la alt cult, ca și ceilalți teologi greco-catolici și ne preda matematica, urmând și absolvind Facultatea de Matematică, la fără frecvență. La o oră de dirigenție, ne-a vorbit despre aceste cărți de aventuri, lipsite de orice valoare, „doxurile și din colecția celor 5 lei”. Ele te pot captiva, încât să neglijezi învățătura și pot avea o influență negativă asupra noasră, imprimându-ne o viață aventuroasă, fără niciun căpătâi, o viață dinclo de firescul ei. Mi-au plăcut atât de mult cele auzite, care erau și împotriva proiectelor mele de viitor, încât, mergând acasă, le-am ars pe toate câte le aveam, lăsând o singură carte din colecția „5 lei”: „Omul din Maroc”, de Edgar Wallace, care era mai plăcută, acțiune încheiata la Tanger, un loc de o deosebită frumusețe. A fost parcă o predicție, pentru că, peste mult timp, am avut rezidența 6 ani în Maroc, în detașare didactică și le-am văzut, de aproape, pe toate de pe acolo.

În adolescența „trăită” și mai târziu am citit mulțime de cărți bune, printre care volumul „Ajută-te singur”, de autorul, mi se pare, Samuel Smiles, care m-a influențat mult în dobândirea unui bun și ferm comportament în viață. Nu se prezenta ca o lectură unitară (roman, nuvele sau…), ci prezintă mulțime de situații diferite, unele deosebit de dificile, de cumpănă în viață, departe de varietățile de aventură, ci părți de viață reală, ce le poți întâlni, le poți trăi și rezolva, într-un fel sau altul. Am răsfoit-o mult și mi-a fost utilă. Mi-a plăcut să citesc, mai la început, romane de aventuri de A. Dumas, apoi de A. J. Cronin, W. Schakespeare (foarte mult), poezii de G. Coșbuc, O. Goga, M. Eminesu, „luceafărul” poeziei românești, Vasile Alecsandri, Ana Blandiana, o mare poetă, find printre scriitorii care au introdus „versul alb” în poezie, pe lângă cele versificate, de mare frumusețe. A scris și multe volume în proză, deosebit de valoroase, în care răzbat parcă sensibilitățile poeziei și pentru ambele genuri a adunat mulțime de premii. Ion Agârbiceanu, Liviu Rebreanu, Cezar Petrescu, de la care, prin influența romanului „Apostol”, am luat decizia de a îmbrățișa profesia de cadru didactic, atât de greu obținută și multe altele, de alți autori.

Nu pot să nu amintesc aici frumusețea și noblețea poeziilor lui Radu Gyr, strălucitul poet al închisorilor, indiferent de nu știu ce interpretări i s-ar da, care citite, îți apar ca o rugăciune a victimelor, te fac să auzi și acuma trosnetul zăvoarelor și zgomotul vizetelor ce-ți tulburau somnul, liniștea, gândurile și te făceau să simți, în toată plinătatea atmosfera de „Iad”, de sinistru, atmosferă realizată de figuri diabolice. Amintesc la fel de poetul Andrei Ciurunga, poetul „Canalului”, a muncilor de exterminare, care, în mod plastic și „viu” relatează locul unde ciocanul sau lopata, nu voiau să-ți cadă din mâini, să te părăsească, făceai corp comun cu ele. Plin de mulțime de gropi comune dealungul lui și pe de lături, el se poate numi „Canalul Morții”, mai potrivit decăt „Magistrala Albastră”.

„Acest Danubius care varsă,/Pe trei guri apă și pe a patra sânge”.

În primii trei ani de facultate, citeam destul de multe cărți de literatură, românescă și unversală, la alegere, pentru că ele se așterneau foarte bine, peste aspectul abstract și puțin rigid al matematicilor și veneau ca o cerință.

Curios, la o statistică făcută odată, la Biblioteca Universitară din Cluj și la altele, s-a constatat că studenții de la Matematică și de la alte Facultăți cu profil tehnic-științific, aveau mai mulți cititori de la aceste facultăți, procentual, ca și cei de la filologie. Eu mă gândesc la două situații. Acolo se studiază cartea unui anumit autor, deci autorul, sub diverse aspecte, modele ce le prezintă într-o anumită interpretare, pe carte, pe autor, de la unul la altul, cu astfel de „disecări”. Noi aveam avantajul să alegem de la una, la alta, fără a neglija studiului de specialitate. Într-un comportament organizat, se pot satisface ambele. Mai era, cred, și un element psihologic: impunerea unei anumite activități, studiul unei anumite cărți, e mai puțin agreabil decât unul liber ales. Ar mai fi și faptul că acolo îi pregătesc pe studenți și cum să facă, profesori fiind, să le placă și „celorlalți”, din alte medii, cartea, cititul, literatura. Obiectiv atins!

O carte, un film, alte reprezentări interumane, pot fi prieteni sau adversari ai omului, ori timp pierdut. Multe sunt lansate cu efecte dăunătoare, în mod deliberat, pentru degradarea umană, fiindcă sunt în lume si astfel de generatori de rău.

Câte nu s-ar putea spune despre aceste deosebiri, între a profesa, într-un domeniu sau altul, în care te-ai format și a acționa comportamental.

profesor Gheorghe BĂRCAN
Minneapolis, Minnesota, USA, 17.08.22

 




Respectul (autor, prof. Gheorghe BĂRCAN)

O entitate umană cu o foarte largă cuprindere. El stă la baza multor însușiri, pe care le legitimează și le condiționează existența.

Nu putem vorbi de respectul uman, înainte de a-l avea tu insăți, respectul față de propria persoană, adică să fii sincer, altruist, cu respectarea cuvântului dat, să manifești spiritul de solidaritate umană, în baza credinței, să fii sigur că-ți câștigi existența prin muncă proprie, nu prin furt și multe altele.

O societate, un stat, nu pot progresa, dacă în interiorul acestora nu se manifestă respectul uman. Ce respect uman au manifestat guvernanții, care s-au tot schimbat din patru în patru ani, de atâtea ori, când fiecare și toți la un loc au spoliat țara de bogățiile ei și le-au furat bucata de pâine, necesară unui trai decent, oamenilor de rând. Au fost alungați peste hotare o lume dintre aceștia, cu milioanele, pe aceia care i-au ales, pentru a le proteja interesele, în spirit de dreptate. Au înlocuit respectul cu nesimțirea, afișându-se în fața lor cu ceasuri de zeci de mii de euro, cu brățări și șiraguri de briliante, de valoare uriașă, unde fiecare „mărgică” este furată de la unul, de la altul, cu bolizi de sute de mii de euro, care-i și zdrobesc pe șoselele patriei, adevărate morminte. Peste acestea se suprapun conturi de milioane sau miliarde de euro, alături de portmoneul unei bătrâne, ce-l ține strâns în mână, cu câteva bancnote, venitul ei lunar, pentru a-l feri de hoții străzii de la noi. Există o mare mulțime, cuprinsă de disperare și o clică ce înoată în bogății.

Sistemul juridic, magistrații din toate instanțele ar trebui să dea legii respectul ce i se cuvine, ca roba dumnealor, de culoare neagră, să fie sperietoare pentru cei ce nu respectă legile, nu-i respectă pe cei cu care viețuiesc în societate și fac să fie privați de drepturi, de bunuri, să fie privați de respecul celor ce ar trebui să facă dreptate. În destule cazuri percepția este inversă. Mă gândesc la acele pensii speciale, uriașe, care sunt dezbătute aproape de când au apărut. Se cere și se promite suprimarea sau impozitarea lor majoră, apoi se revine și iar începe, făcând din aceasta un „turneu” ce se tot repetă. Totdeauna blocajul era la nivel juridic, pentru că numai acolo se pot apoba sau respinge anumite proiecte de Lege. Deseori, se invocă motivul că un drept câștigat, nu se poate suprima. Dar acesta nu este un drept, ci o hoție curată. Toti juriștii profită de acesta și, pe lângă dumnealor alte mulțimi de categorii de funcționari ai statului, până la primari, gradual, deci toată conducerea societății. De aici neputința acordării pensiilor de drept cuvenite, nespoliate, pentru majoritatea ce au depus bani acolo, la depozit, lunar, unde nu mai sunt, fiind consumați prin tot felul de hoții, care sunt blindate și prin legi. Respect uman reprezintă astfel de practici?! Magistrații au salarii foarte mari (și le merită). Au și pensii speciale  nedreptăti în curtea unde se face dreptate) și, după câte știu, se cere și scurtarea timpului de muncă la 45 de ani! Tocmai acuma, când Instanțele de judecată sunt atât de aglomerate? Când un magistrat are sute de Dosare de soluționat, unele cu mai multe volume de sute de pagini? În asemenea condiții sunt firești erorile, excluzând pe cele voite (și sunt destule). Cred că singura posibilitate este mărirea numărului de locuri la Facultățile de Drept, crearea unei infrastructuri care să conțină spațiile necesare, pentru studierea și judecarea Dosarelor în mod firesc și nu în săli unde să nu vezi magistratul dintre Dosare. Acordarea de salarii mărite pentru cei cu muncă grea, stresantă, periculoasă (magistratura, aviația, poliiția ș,a.). În felul acesta s-ar degaja Instanțele, s-ar încasa CAS-uri mult mai mari și pensiile s-ar mări de doua-trei ori, în logica de drept și nu prin hoțomănie. Nu se procedează așa, pentru că în ape tulburi și haos se dezvoltă și se maschează mai bine fărădelegile.

După respetul credinței și spiritualității, pe locul următor, locul 2, este respectul Instituției familiale, care cuprinde două părti: relația de respect total, între cei doi soți ce formează cuplul familial și creșterea cu mare grijă a copiilor și sprijinirea instruirii lor, solide, după preferință și posibilitați, până vor ajunge independenți, „pe picioarele lor”, dacă Domnul îi bincuvîntează cu aceștia. În mod firesc, respectul între frati, între soți, între părinți și copii trebuie să fie deosebit, într-o dragoste frumoasă. Dar se întâmlă ca, în destule cazuri, acesta nu numai să lipsească, dar să intre în confruntări de o gravitate, ce nici nu poți să o redai.

Populația lumii este formată și din această mare mulțime de cupluri, la vremea lor, cu mici excepții, este și o „lume a familiilor”. Și de aici se vede cât de important este respectul familial, care induce respect în societate, în cadrul unui stat, între state, ceea ce ar influența mult dispariția războaielor, la baza cărora stă tocmai lipsa de respect a unui Stat, față de alttul.

Am să fac o scurtă remarcă privind respectul în regimul comunist și războiul din Ukraina.

În regimul instalat în țară după sfarșitul celui de al II-lea Războilui Mondial, cuvântul respect uman a fost aproape scos din dicționar, dar oricum, lipsea din vocabularul uzual. Un singur respect se cerea, se admitea, obligatoriu de a-l manifesta: „respectul față de Partid”, care era în toate și peste tot. Îți era refuzat respectul față de toate drepturile civile (libertate, libera exprimare, libera circulație, spiritul de proprietate, dreptul la libera credință, dreptul liber de a fi ales și multe altele). Cei nearestați aveau doar dreptul la circulație internă, în nuanță de turmă. Dar ce e cel mai grav, nu ți se respecta deptul la viață, prin chinurile anchetelor și a muncilor de exterminare. Au ucis multe sute de mii de oameni, din milioane de întemnițați. Nu respectau omul, trăirea naturală a vietii, nu respectau nici moartea, nu respectau viața însăși, o monstrozitate.

Nimeni nu are dreptul să ucidă, peantru că nu omul a creat viața, ci Dumnezeu și fac o mare greșeală Statele în care se aplică pedeapsa capitală, în multe variante. Viața oricărui om nu aparține nimănui, ci Careatorului și nu o poate nimeni suprima. Un om foate periculos social, cu fapte deosebit de grave, poate fi izolat pe viață, cu un tratament mai sever. De multe ori, după 10-20 de ani pot apare probe care să-l declare nevinovat, execuțiile nefiind imediate, în general.

În Ukraina este un măcel. Rusia, cu cele mai întinse spații din lume, nu respectă dreptul Ukrainei la teritoriul propriu, la bunurile ce le conține, la bunăstarea și viața oamenilor și de luni de zile tot distrug, inclusiv atâtea vieți aflate pe aceste pământuri, pe care vor să-l apere, în mod legitim. Mulți prizonieri sunt deportați în Rusia, obicei al acestui Stat, pentru a-și umple golurile spațiale. Sunt și azi mulțime de români prin spațiile siberiene, rusificați. Este responsabilă și pentru mulțimea de soldați ai săi, căzuți în luptă și împrăștie moartea peste tot. O lipsă de respect pentru un Stat, pentru pamântul său, pentru bunuri și oameni, pentru viață și chiar pentru moarte. Pentru nimic !

Se cere și se impune respectul și în caz mai general, în derularea zilnică a vieții. La noi în comună (Săliștea de Sus, acuma oraș, cred și în multe alte localități de pe Valea Izei), oamenii își arată respectul, unul față de altul, prin exprimarea „Lăudat fie Isus” („Laude-se Isus”), cu răspunsul : „În veci Amin”. Prin aceasta își exprimă și unirea în credință, trăirea în spiritualitate. După sărbătorile de Paști și Înălțare, salutul este legat de aceste mari evenimente, pe perioade determinate.

În orașe, oamenii își exprimă respectul la întâlnire prin „Bună ziua” (seara, dimineața), cea mai simplă formă de respect, dar care, în cuprinderea ei largă, cu tot ce ține de bine, reprezintă un profund respect, generalizat. Și cât de simplu se poate folosi, fără efort și timp pierdut, cuprinzând și o apropiere între oameni, în nevinovăție și spiritualitate, așa cum este scrisă și în învățăturile Bibliei.

profesor, Gheorghe BĂRCAN
Minneapolis, Minnesota, SUA, 04.08.2022




Sinceritatea (autor, prof. Gheorghe Bărcan)

Sinceritatea este o entitate ce-și are locul în relațiile dintre două persoane, în cadrul unui grup social, sau cu o mai mare extindere. Este prezentă și în individualitate, sinceritatea unei persoane față de ea însăși. Ea semnifică o „frumusețe”, o „noblețe” de caracter, de comportament, acolo unde și când o găsești. Minciuna, s-ar putea vedea opusul ei, dar nu este totdeauna așa. În cazul unei stări de normalitate într-o societate, cu viața trăită în firescul ei, lipsită de orice turbulențe, cele două entități ar fi într-adevăr contrare, opuse una alteia. Aceasta ar fi o stare ideală, care nu se prea găsește și nu știu să se fi petrecut vreodată, de când societatea este organizată în tipicul vremilor.

S-ar pune problema dacă ele au un caracter absolut sau relativ, interpretativ. Dar cum absolutul în viață lipsește, cam în toată desfășurarea ei, nu se poate crede că s-ar găsi chiar aici, într-un domeniu atât de sensibil, de care depind atâtea, bune și rele. Din expunerea unor realități, se va putea deduce că ambele sunt interpretative și uneori sunt chiar „prietene”, că e necesar și bine să se sprijine una pe alta, în anumite situații. Depinde de timpul în care ele se produc și de cei de care țin. Îmi exprim câteva păreri personale, în care ar putea apare și unele erori. Acestea sunt studiate, în filozofia și generalitatea lor, de către specialiști, dar și în acest caz se pot prezenta deformate, în funcție de istoria timpului în care se produc, când ce era odată minciună se prezintă ca adevăr și invers. Istoria mai recentă este bine reprezentată în acest domeniu și se poate ușor constata. Am să mă refer la câteva exemple în legătură cu Statul, în relațiile familiale (deosebit de importante în acest domeniu, familia fiind Instituție de bază a societății) si sub aspect general.

Chiar în prezent, în administrație, în domeniul politic, în Instituțiile de bază ale Statului, se aud acuzații de minciună, de falsitatea sincerității, afișate sau declarate și, la o analiză pe fond, se constată, de multe ori, că situațiile sunt inversate, că acuzatorul devine acuzat, sau că ele se află de ambele părți. Se folosește mult minciuna si promisiunile, sinceritatea formală, de către conducătorii societății, pentru a-și aduna enorme bogății din banii și bunurile publice, „unele” dintre ele fiind soluționate prin Instanțe, cu sancțiuni grave și rușinoase. Azi sunt puține „robe” a celor care ne conduc, care să poarte cu ele corectitudinea și demnitatea umană, să fie curate și nepătate. Depind mult acestea de evoluția timpului în care se organizează societatea, de către aleșii noștri, de cinstea și demnitate lor, care atât de mult lipsesc.

Cum am în vedere „sinceritatea” și „minciuna”, ca fenomene în relațiile dintre oameni, acestea nu se pot limita doar la o anumită perioadă, la un anumit regim, izvoarele lor fiind depărtate în timp. Am să dau câteva exemple din regimul nu demult trecut, în prezent dezvoltarea și manifestarea lor fiind în „concordanță” cu noile organizări sociale, la fel cu multe ciudățenii.

În mediul rural, numărul chiaburilor a crescut mult, celor câțiva existenți li se adăugau mulți țărani mijlocași, care se opuneau întovărășirilor și colectivizării. Acestora li se fixau cote foarte mari și dacă nu le puteau achita, le puteau plăti în bani, altfel făceau închisoare între 3 și 6 luni. Unii declarau veniturile diminuate, minciună ce se putea afla uneori și erau acuzați de sabotaj și sancționați sever. Care scăpau, minciuna folosea întreținerii familiei, așa cum, cu toată sinceritatea au declarat la constituirea ei, „până la sfârșitul vieții”. Iată cum minciuna proteja sinceritatea, iar aceasta o motiva.

Dacă așteptau un vițel de la o vacă, trebuia obligatoriu anunțat medicul veterinar și erai obligat să-l îngrijești bine un an de zile, să aibă o anumită greutate, pe care-l prelua Statul, bine crescut, la un preț „oficial”. Mulți oameni, cu familie mai numeroasă și cu copii, luau imediat vițelul și-l asfixiau; chemau apoi medicul veterinar să constate că vițelul s-a născut mort. O minciună care îi permitea să fie sincer față de familie, față de copii, pentru întreținerea ei având nevoie de lapte. Aici sinceritatea și minciuna familiale se protejau reciproc, împotriva abuzurilor si ilegalităților de tot felul. O acțiune fără imputare, pentru nevoile familiei. Este însă dură suprimarea vieții unui tânăr animal.

În regimul trecut, detenția și exterminarea celor închiși era mai multă ca oriunde și ne mângăiam doar cu gândul că am scăpat de el. A continuat însă sub forme diversioniste, la butoane rămânând aceiași torționari sau urmașii lor, cu puține excepții. În aceea situație, „minciuna”, „tăcerea” „sinceritatea” și „solidaritatea umană” trebuiau să fie într-o strânsă colaborare, înlocuindu-se una cu alta, pentru a suprima suferințele, sau pentru a le diminua eventual, pentru cei în curs de a le îndura. S-au înființat mulțime de organizații de elevi și studenți, pentru a lupta împotriva răului si terorii ce se dezvolta, dar au fost anihilate destul de repede, datorită neglijenței sau trădării, la nivel general. Au primit ani grei și mulți de temniță și munci de exterminare, de unde destui nu s-au mai întors. Pentru studenți fiind rezervată închisoare de la Pitești, cu un tratament de o monstruozitate nemaiîntâlnită în lume. De mai lungă durată au fost organizațiile PNȚ si PNL și, mai ales, luptele de partizani, care cuprindeau țărani, elevi, studenți și chiar femei, îndurând o lungă prigoană, destui plătind lupta lor dreapă prin sacrificiul total. Pașca Gheorghe din Maramureș a fost ucis după 10 ani de partizanat, ducând cu el și câțiva torționari.

Conducerile precedente ale Statului erau cunoscute, poate câteva zeci de mii. Dar au fost închiși milioane și aici se vede rodul informatorilor (opt sute de mii sau mai mulți). Afară regimul era criticat de masele de oameni, care-și spuneau unii altora oful nemulțumirilor. Unii erau arestați și condamnați, alții erau închiși și șantajați să spună tot ce au auzit, să trădeze, pentru că regimul voia să cunoască și pulsul societății. Unii rezistau și foloseau minciuna, pentru salvarea celor cu adevărat revoltați de „ordinea” din țară, alții se înrolau în mulțimea informatorilor, aliați ai securității, care făceau ca altă mulțime de oameni să ia calea prigoanei, chinurile anchetelor, pentru alte descoperiri, sau condamnarea, prin instanțe sau în forme administrative. Aceasta tagmă a informatorilor, mărea suferințele celor închiși, sau le sporea numărul lor.

În această situație, tăcerea celor știute, sau minciuna unor activități subversive, la care poate au luat și ei parte, era o obligație morală, trecând peste orice suferințe. Acest comportament proteja sinceritatea, asumată sau neasumată, a credinței si gândurilor tale de mai înainte și prin această ținută se manifesta eroism și demnitate umană. Iată cum „minciuna” proteja sinceritatea, iar aceasta motiva această ținută. Se produceau mulțime de abuzuri, Legea și Fărădelegea se substituiau una alteia, iar lupta ascunsă împotriva acestora, era cu asocierea tăcerii, minciunii și nesincerității, în timp, lupta pe față fiind imposibilă, cu prezența în tară a colosului Armatei Roșii, până în 1958. Nici azi nu s-a terminat procesul de cunoaștere deplină a celor ce au colaborat cu securitatea și au produs atâtea cazne, pentru „arginți”, sau alte favoruri și apar cazuri de mare surpriză și acuma. Multe Dosare au fost distruse, periate și mai sunt și azi destule la „secret”.

Familia, Instituție de bază a unei societăți, are doua componente: relația între cei doi ce formează cuplul familial și buna creștere, educație și instrucție a copiilor, până ajung „pe picioarele lor”, dacă Domnul îi binecuvântează cu această „bogăție”. Într-o familie, sinceritatea totală este de bază, pentru a trăi și a se dezvolta în idealurile frumuseții, bunici, părinți si copii. În fapt, aceasta ar fi ceea ce au promis la întemeierea familiei, sub jurământ, în fața preotului la altar și în fața ofițerului de stare civilă și nu trebuie decât să respecte ce au promis, să fie sinceri.

Dar, din păcate, abaterea de la promisiuni, nesinceritatea familială și în general, cresc de la an la an și prin aceasta aduc familiile în suferință. Unele de la înființare pornesc greșit, punând la bază interesul. În cele mai multe cazuri, acestea se destramă, în suferința copiilor, mai ales. În alte situații intervin părinții, peste dorința tinerilor și multe au aceeași soartă. Este necesară o avertizare, din partea părinților, dar neforțată. În acest domeniu se produc multe situatii cameleonice și tinerii nu le observă. În cele mai multe cazuri intervine imoralitatea societății de azi, când promisiunile și jurământul, de la început, le consideră mulți simple formalități și, evident, acestea eșuează. Printre altele, se promite fidelitatea, respectul, să rămâna împreună și la bine și la greu, până la sfârșitul vieții. Dar mulți se „sfârșesc” și sunt „reanimați” și iar încep cu altă sfârșire si reanimare, de nu știu câte ori. Copiii sunt însă adevăratele victime în acest „joc” de-a familia, traumatizați și aceștia, ca și părinții vitregi și se definesc bine prin exprimarea „vitregiei”, în toate nuanțele ei. Admir pe acel partener care rămâne singur, jertfă pentru susținerea si îngrijirea copiilor, fără a „încerca” alte variante de familii, mai „norocoase”.

Într-un film western, o doamnă spune patenerei sale: îmi place tipul acela și aș dori să fim în relații mai apropiate. Fac apoi o baie mai fierbinte și sunt precum am fost mai înainte, Nu, stimată doamnă (domn)! Chiar dacă ați face baie în apă clocotindă, tot nu veți mai putea fi ceea ce, probabil, ați fost (cândva).

Sunt mulți tineri sau persoane adulte care folosesc mult „mobilul”. El este foarte util în atâtea situații: salvează oameni, descoperă răufăcători, înlesnesc comunicări utile și rapide, în atâtea alte cazuri. Dar dacă o persoană onestă ar auzi la multe mobile „ce aud” ele, „ce răspund”, „ce programează”, mulțime de acte josnice și tragedii, peste toate „sinceritățile” si „bogăția minciunilor”, poate ar cere să se desființeze, pentru că fac mai mult rău decât bine. Este a doua față a lui, cea a lumii reale, în trăirile ei. Nu se știe care este raportul între cele două laturi ale acestuia, cea onestă, foarte utilă, ori cea încărcată de mult rău, cu care produce adevărate catastrofe, atâtea depărtări de firescul vieții și multe alte necazuri și tragedii.

În ce privește sinceritatea în general, ea își păstrează caracterul de noblețe, deși se împuținează și nerespectarea ei duce la înșelătorii, la dobândirea de bunuri necuvenite, la hoții, jafuri și uneori la mari suferințe.

Gheorge Bărcan
Minneapols, Minnesota, USA




Cristos a înviat! Христос воскрес! Χριστός Ανέστη!

Locuitorilor din Sighet, ortodocși și greco – catolici, de acasă și din diaspora, tuturor celor care sărbătoresc azi Paștele, echipa noastră de redacție le urează/ Жителям Сігета, православним та греко-католикам, з дому та з діаспори, всім, хто сьогодні святкує Великдень, наша редакція бажає їм / Στους κατοίκους του Sighet, Ορθόδοξους και Ελληνοκαθολικούς, από το σπίτι και τη διασπορά, σε όλους όσους γιορτάζουν σήμερα το Πάσχα, το γραφείο μας τους εύχεται / Al popolo di Sighet, agli ortodossi e ai greco-cattolici, da casa e dalla diaspora, a tutti coloro che oggi celebrano la Pasqua, la nostra redazione li augura/ Aux habitants de Sighet, orthodoxes et gréco-catholiques, de chez eux et de la diaspora, à tous ceux qui célèbrent Pâques aujourd’hui, notre rédaction leur souhaite/ To the people of Sighet, Orthodox and Greek Catholics, from home and from the diaspora, to all those who celebrate Easter today, our editorial team wishes them/ Al pueblo de Sighet, ortodoxos y greco-católicos, de casa y de la diáspora, a todos los que celebran hoy la Pascua, les desea nuestra redacción:

Paște Fericit!
Щасливого Великодня!
Καλό Πάσχα!
Buona Paqua!
Joyeuses Pâques!
Happy Easter!
Frohe Ostern!
Felices Pascuas!

Salut, Sighet!

 

Foto: Ion Mariș




Timpul (autor, prof. Gheorghe Bărcan)

prof. Gheorghe Bărcan

O secvență de filozofie naivă. Timpul este o entitate filozofică despre care se spune că este dificil a fi definită chiar de către aceasta; am să mă refer, mai ales, la alte aspecte ale acestei entități, la timp în independența lui, detașat de atâtea evenimente pe care le cuprinde. Poate chiar de aceea, încerc să-l privesc stând deoparte de convulsiile așternute peste el.

Trăim în spațiu și suntem înconjurați de acesta, în existența lui tridimensională concretă, materială, palpabilă, percepută de noi. Dar viața trece și se petrece în „timp”, care nu este palpabil, dar care ne însoțește mereu, „convențional”, pe perioada de viață alocată fiecăruia, ne duce înainte pe fiecare, de la primul strigăt de viață, ne lasă în urmă trecutul și ne îndreaptă prin prezent mereu spre viitor, până la „capăt”, acolo unde este acesta; cam așa ar fi succesiunea lui: din trecut, prin prezent, spre viitor. Dar, din cauza relativității mișcărilor din natură, din viață, în timp, ordinea nu poate fi și inversată, într-o altă interpretare? De exemplu, dacă staționăm într-un tren și un altul se deplasează pe lângă noi, avem deseori impresia că trenul acela stă pe loc și noi ne deplasăm în sens invers; mai ales dacă nu avem alte repere fixe în jur. Tot așa Luna se rotește în jurul Pământului, în mod real, dar poate apărea viziunea falsă că și Soarele ar efectua aceeași mișcare relativă de rotație în jurul Pământului, așa cum apare ea, ceea ce este cu totul fals, Pământul efectuând în mod real această rotație în jurul Soarelui.

În această trecere cu viața pe traiectoria ei, mărimea, lungimea, măsura acesteia pot fi determinate numai introducând, „convențional”, noțiunea filozofică de „timp”, trecând în mediul lui, prin diferite repere, jaloane, tot „convențional” întroduse, alese, „orologii” și alte elemente de determinare, în diferite nominalizări. Astfel, secunda se consideră unitatea de măsura principală a lui, cu alte derivate ale acesteia, mult mai mici sau mult mai mari. Dacă viteza luminii este stabilită, în străbaterea ei, la 300 de mii de km/secundă, atunci, evident, distanța de 100 de km, de exemplu, o vă străbate într-o foarte mică fracțiune de secundă. Apar apoi minutele, orele, zile și nopți, luni și ani, secole și milenii, alte repere după lună de lună, după mai știu care aștri și de ce să nu spunem, distanțele de „ani lumină”, în acest univers nemărginit.

De la prima strigare de viață, când începe mersul și demersul acesteia, încă din prima secundă a acestui moment de reper, de timp, cu o localizare și perioadă specifică fiecăruia, începi să înșiri în urmă momente după momente, pe care le tot treci în evidența trecutului, în depozitul acestuia și treci mereu înainte în trăiri prezente, cu privirea și chemarea firească spre viitor, atâta cât este el, cât iți este rezervat, specific fiecăruia.

Întreagă această curgere în viață le înglobează pe toate trei într-o măsură finită de ani, din mediul infinit al spațiului și timpului în care te deplasezi. Așezarea existențiala a vieții, în spațiul tridimensional, real, peste această entitate convențională, filozofică de timp, astfel jalonat, în diverse sisteme de măsură, în asociere cu cea de spațiu, mult mai accesibilă și perceptibilă nouă, localizată într-un anumit loc, într-o anumită poziție a acestuia și cu care se asociază, induce și timpului un aspect „tridimensional”: trecut, prezent și viitor, parcurse de viața în această succesiune, se pare, în mod firesc. Dar ne putem pune întrebarera: care dintre aceste trei „dimensiuni” este cea mai legată de om, de noi, de viață? Cu care suntem cel mai înfrățiți mai nedespărțiți în parcurgerea ei, pe care o avem, pe care o dezvoltăm, fiecare? Parcă am fi tentați să spunem că prezentul și viitorul sunt cele pe care le agreem cel mai mult, pe care le purtăm cel mai mult cu noi, că ele ar determina perspectiva, devenirea, succesul și să abandonăm trecutul, cu bunele și relele lui, ca pe ceva consumat, o parte în care viața nu mai există, a murit. Dar poate nu este chiar așa, pentru că el este totuși al nostru, a fost cu noi, este o realitate, cu trăirile ei, ceva ce s-a făcut și pe care nu-l putem abandona, deslipi de noi, este încarnat în viața insăși, este încrustat în conținutul ei, este „sculptat” în aceasta, în integritatea lui. Din acesta putem învăța multe, putem face corecții din mers, putem evita alte erori sau ne poate influiența în alte și noi succese de perspectivă, de viitor; nu putem nimic suprima din acest trecut și nu-i putem nimic adăuga lui din ce n-a fost trăit în viață, de viață, încă. Sunt și exprimări de mare autoritate care spun că nu putem avea un viitor bun dacă nu ne cunoaștem trecutul, fără de care am putea repeta multe devieri și am suprima progresul în realizarea lui firească. Deci cum viitorul și prezentul sunt indisolubil legate între ele cu trecutul, rezultă că nu se poate separa o stare de alta și deci toate trei înglobează viața însăși. Mai mult, acest trecut care nu mai este și, în mod „grăbit”, este considerat dus definitiv, are și el „vietatea” lui integrală, cât ține viața și poate apărea în reflexiile viitorlui. Nu în momente ale prezentului, pentru că acestea sunt în realizare, nu se pot suprima și nici nu se pot acumula cu altele, pentru că instantaneul prezentului nu permite nicio „îngrămădire”. Dar trecutul reconsiderat, reanalizat, poate inspira proiecte, perspective de viitor, sau le poate modifica pe cele gândite, ori le poate anula pe altele, în asociere și cu gândiri din trăirile prezente, înainte de a ajunge prin momente, instantanee, la porțile prezentului. Pentru că prezentul nu „trăiește” nici măcar durata cât ai spune „prezent”, deoarece acest cuvânt nu poate fi cuprins într-un instantaneu vocal, fiind format din câteva litere, care nu-și pot avea locul la „grămadă”, toate deodată, ci pe rând, pe litere, distincte, conturate fiecare vocal. Este în consecință stabilit că trecutul, așa cum a fost el, mai bun, mai rău, mai de excepții, nu poate fi suprimat de cel ce l-a petrecut și de nimeni altcineva; el rămâne în depozitul personal al fiecăruia, mai uitat, mai reanalizat și actualizat, el umple din ce în ce mai mult ranița „la purtător”. Poate deveni mai greu în dezvoltarea lui, sau reconfortant, de împăcare și mulțumire, sau de regret, în cine știe câte feluri de amestec. Oricum, în final, atunci când cele trei „dimensiuni” ale timpului se adună într-un punct și se anulează fiecare și toate la un loc, treci într-un fel la o a patra „dimensiune”, veșnicia, cu reperele și dimensiunile ei, necunoscute până atunci nouă, unde iți depui ranița plină a trecutului vieții tale, spre o dreaptă judecată, cu răsplata și sancțiunile pe care atunci le vom afla și le vom trăi, în mod definitiv.

Observ că, mergând prea mult în trecut, s-ar părea că ne-am depărtat de celelalte două diviziuni ale timpului, de prezent și viitor, punându-ne astfel sub acuzația gravă a unui anumit tovarăș, „liber cugetător”, care ne tot spunea: „să lăsăm trecutul, așa cum a fost el și să privim spre viitor. Dar oare acesta a lăsat trecutul deoparte? Nu! El l-a așternut peste prezent și viitor, într-un nefiresc total, forțat, le-a amestecat pe toate și de aceea suntem cum suntem: un dute-vino, nici nu murim, nici nu trăim! Suntem peste tot și nicăiri, plutim!

Dar, în fapt, noi ne percepem prezentul sau viitorul, care se strecoară în viața fiecăruia spre trecut, în mod evident și la care se fac dese referiri. Dacă spun, de exemplu, că în prezent citesc o carte, să zicem în două volume, oare mă exprim bine, corect? Dar când sunt la al doilea volum, primul aparține trecutului: „a fost citit”, deci este luat de la prezent, a „trecut” de acesta. Se pot face unele reveniri, unele consultări pe secvențe, actualizări, dar acestea se fac printr-o întoarcere, o călătorie imaginară în trecut, nu le mai putem modifica, ci doar ele pot influența corecții în trăirile spre viitor. Chiar după citirea a două pagini, putem spune că prima pagină citită aparține trecutului, sau că din două cuvinte, primul este tot în trecut deja și analiza poate astfel continua și mai în detaliu. În acest fel, prezentul ni se prezinta ca o succesiune de secvențe, de momente, instantanee continue, trăite de noi, ca urmare a ceva ce a sosit din proiecțiile noastre din față, din viitor, sosite arbitrar sau dirijate de cine știe cine și vin spre noi; poate fi și un hazard. Dar viitorul, cum se prezinta el? Oare e corect să spunem că mâine, de exemplu, vom face un anumit lucru? Acum noi nu suntem acolo, „la mâinele” imaginar, ființa și existența noastră este în urmă, la locul ei prezent și nu se poate diviza, nu se poate dedubla; nu se poate ca aceeași unitate de viață să fie în două locuri diferite, distanțate, în acelaș moment. „Călătoriile” în trecut și viitor sunt lipsite de realitate, sunt imaginare, omul fiind legat de prezentul pe care-l trăiește, unitatea lui fizică nu se poate dubla, tripla, pentru a fi în două-trei locuri spațiale diferite. Poate nici să nu mai apuci să petreci timpul acela până mâine, destul de larg și neprecizat și el! În acest interval de timp, „de azi pe mâine”, se pot întâmpla infinități de evenimente și prin nici unul să nu poți ateriza acolo, „din prezent”, „la acel mâine” (sau să vină el la tine). Aceste „viitorimi” sunt doar „proiecte” de viață ale noastre sau ale altora, pentru noi, „așteptări”, sau sunt pur și simplu „previziuni” în cine știe ce mod gândite, făcute, de cine știe cine și care ar fi să se îndrepte spre noi, sau să fie abandonate, din diverse motive și să nu vină către noi, spre realizare. Dacă acestea nu eșuează și se realizează, atunci aceasta se face secvențial, prin momente, prin secvențe, prin foițe foarte subțiri, instatanee de timp, fie că sunt ale noastre sau sunt direcționate din partea altora, bune sau rele, dorite sau nedorite, așteptate sau întâmplătoare. Ele se depozitează, prin instantanee ale prezentului, ca evenimente consumate de om, într-un mod specific fiecăruia, stabilit, în laboratorul lui prezent, și trimis apoi spre același trecut, în evidența lui, așa cum este el, mereu îmbogățindu-l. Trecutul te însoțește mereu, e cu tine, nedeslipit, celelalte două „dimensiuni” ale vieții fiind într-un tranzit continuu în acest traseu, peste prezent, trecând peste el corecțiile în proiecte și așteptări din viitor, în laboratorul prezentului, spre trecut, până când se identifică și se unesc toate trei, le abandonezi (sau te abandonează) și treci „dincolo”, spunând vieții de până în acel „loc și moment” al ei: a „trecut” și trece și acesta. Atunci, trecutul, prezentul și viitorul umează a-ți fi cunoscute, în cine știe ce fel reunite, într-o nouă configurare a spațiului și timpului, în cine știe câte dimensiuni și măsură a lor. Când existența fizică a oricui se încheie, aceste entități convenționale de prezent, trecut și viitor, care ne-au însoțit în parcurgerea ei, ele se adună într-una singură sau în nici una și se face trecerea noastră din spațiul fizic real spre o altă entitate, să-i spunem „veșnicia”, cu ale ei diviziuni și împarțiri nesfârșite, făcute fără consultarea noastră. Un profesor de fizică, de la Universitate, ne spunea că în cazul în care spațiul perceput de noi ar avea a patra dimensiune, atunci am putea dispare pe aceasta, ne-am face nevăzuți; poate că în această gândire multidimensională se prezintă atâtea producții cu tot felul de teleportări în spațiu. Am putea spune că și timpul, așa cum noi convențional îl percepem în cele trei „dimensiuni”, spre încheierea lui s-ar putea configura ca o nouă entitate, probabil tot nepalpabilă, veșnicia, prin care să dispărem din spațiul fizic, real al existenței petrecut în acesta, ca și din timpul convențional, așa cum le-am petrecut. Din aceste naive analize s-ar putea vedea un dublu sens de parcurs al vieții: din trecut prin prezent spre viitor, așa cum în mod real se percepe, dar, altfel, că viitorul se strecoară prin instantanee ale prezentului spre trecut, în această raniță „la purtător”. Prezentul apare, în această înțelegere, ca o portiță, o strungă subțire, extrem de fină și sensibilă, prin care viitorul se strecoară, consumat în laboratorul prezentului, prin instatanee, în depozitul trecutului, în evidența lui. Deci o inversare a timpului nostru existențial perceput: nu din trecut, prin prezent spre viitor, ci într-o altă interpretare: viitorul vine spre noi prin instantaneele de consum ale prezentului, spre trecut, acolo unde se depozitează totul, bagajul nostru spre alte lumi. Deci într-o ordine inversă: viitor, prezent, trecut. Într-o astfel de speculație de judecată, trecutul ar fi entitatea cea mai credincioasă omului, de durată, mereu „prezența” lui fiind o legitimație cu care și trece pe a patra „dimensiune”, spre veșnicie.

Când omul trece de bariera acestei „lumi”, cu spațiul și timpul în tridimensionalitatea lor „de la noi”, așa cum le percepem, probabil că nu mai poate duce cu el aceste două entitați, cele două „lumi” fiind diferite, în cine știe ce interferență a lor.

Sintetizând aceste „judecăți”, am putea spune că în aceste zone tridimensionale de spațiu și timp, omul se află, pe traseul vieții sale încadrat de aceste entități, pe un traseu cu dublu sens. Așa cum am precizat, în relativitatea mișcărilor în spațiu și timp, în percepții și realități diferite, ca în parcurgerea existenței sale, cu o locomoție fizică sau cu cea a gândului, a judecăților, s-ar putea afla pe două sensuri de mers, în același timp și că ar putea intra în coliziune cu el însuși, așa cum uneori se și întâmplă, fără a conștientiza aceasta, cu rezultate care pot fi catastrofale. „Omul împotriva lui însuși”, „în conflict el cu el însuși”, cu consecințe asumate, oricare ar fi ele. E bine dacă prin jongleria și filozofia judecăților, a gândurilor cu existență reală, concretă sau imaginară, nu se ajunge la coliziune și se evită „ciocnirile”. Venind din trecut cu regândiri și proiecte, în asociere cu gândiri prezente, modificări, pe care să le predai viitorului pentru a fi executate aceste modificări, corecții, unificări, se poate ca acestea, ajungând la „kilometrul prezent”, intrând pe portița prezentului, în retur, în laboratorul și consumul uman prezent, să nu se fi unificat, modelat și să prezinte diferențe. Confictul, contradicția poate exploda în deplasarea omului pe drumul său cu dublu sens, ciocnirea la porțile prezentului producând dezastrul, în lupta lui cu el însuși, așa cum deseori se intâmplă, mai ușor sau cu brutalitate.

În această interpretare de sens dublu pe traseul vieții, omul este mereu „prizonierul” prezentului, el nu poate „călători” decât imaginar și în trecut și în viitor, nu-și poate dubla, tripla poziția unității sale de viață, așteptând la porțile acestui prezent consumarea proiecțiilor și așteptărilor din viitor, așa cum vin ele și să le predea apoi în evidența trecutului, consumate, sub formă definitivă și imuabilă. Trecutul nu poate nici el trece spre viitor, peste prezent, nu se poate amesteca unde nu-i este locul (doar virtual trimite mesaje spre viitor, prin proiecte, care pot fi asimilate, admise sau respinse) și singur viitorul, această dimensiune a timpului, are această libertate firească de a se apropia de prezent, de a se oferi spre consum acestuia, pierzându-și apoi identitatea în depozitul acestuia, unde se află în prezentul consumat și trimis apoi spre trecut.

În mod concret, dacă ne referim la o unitatea convențională a timpului, o zi, dacă o trăiești, ea este în viitor mâine, devine în trăirea prezentului azi, apoi urmează trecutul zilei, luând denumirea de ieri. Deci, mâine, azi și ieri. Iată cum o zi, în cele trei ipostaze: măine, azi și ieri, traăite de om, în scurgerea lor, de la mâine, prin azi, la ieri. Etapa de trăire de azi, fiind o înșiruire de infinitați de momente, celelalte două staționări ale zilei nefiind diect legate de om, de prezent și aparțin viitoruluă sau trecutului, mai îndepărtat sau mai apropiat. Dar conturul de „azi” al zilei este foarte mult divizat, în momentele ei, dacă reușește să le parcurgă pe toate, de-a lungul timpului. Altfel, această unitate de azi, poate fi mai scurtă, o scurtime construită pe momente; dacă nu se realizează toate, atunci azi și ieri pot fi știrbite prin scurtare și doar „mâine” rămâne întreg și se dăruie prezentului, care-l poate consuma integral sau parțial, cum va fi și trecutul.

 

prof. Gheorghe BĂRCAN
fost elev al Liceulului „Dragoș-Vodă”, Sighet
Minneapolis, Minnesota, USA




Edenul, Lumea de ieri, Lumea de azi și Veșnicia (autor, Gheorghe Bărcan)

În „Raiul” nostru strămoșesc,/ Toate și peste tot erau un „har”./ Un singur lucru nu părea „firesc”/ Și șarpele făcu din el un „dar”.
Adam și Eva au fost alungați din „Eden”, pentru încălcarea unei porunci a „Creatorului” și toți au fost pedepsiți și alungați pe „Pământ”: șarpele, „femeia” și „omul” (Geneza, cap. 3). Unde au ajuns, strămoșii noștri au avut copii, mai întâi pe Cain, care s-a ocupat cu agricultura, apoi pe Abel, care avea turme de oi. Odată, mergând aceștia pe câmp, împreună, Cain l-a omorât pe Abel, crezând că darurile duse de acesta Creatorului, îi plăceau mai mult.
Se vede cum omul, de la începuturile lui, a fost neascultător, apoi, „coborând” pe Pământ, au adus cu ei bunătatea și răutatea, binele și răul, invidia și ura, care au mers până la omor și altele, așa cum simbolic le prezintă Biblia, în Geneza. Acestea au continuat, cu mari dezvoltări, cu trecerea timpului.

Apoi au devenit tot mai mulți, o lume, în care oamenii se iubeau, se ajutau și se apărau. Alături de acestea și în același timp, au apărut și răutațile, disputele și certurile, însoțite de lupte, în toate variantele lor. Cu pumnii, cu trântele, cu pietre și bâte, apoi „progresiv”, cu sulițe, cu săgeți, mai târziu cu pușca, cu care suprimai adversarul doar cu un deget și o privire. Ce bine era dacă acest exploziv rămânea doar pentru binele societății, a lumii, cu dezvoltările uriașe ale lui, care în prezent are atâta forță, încât le poate fură Pământul de sub picioarele lor și să-l arunce în spațiu, pe bucăți, care să plutească prinrte aștri, împreună cu populația lui.
Din păcate, orice invenție ce se obține, trece mai întâi în posesia și folosința armatei ca „rezervă” pentru „apărare” și apoi în utilizare civilă. Astfel, folosind armament tot mai perfecționat, s-au dus lupte pe spații diferite ale lumii, izolate, „motivate” prin lipsa de resurse, prin lărgirea și uniformizarea spațiilor aglomerate și alte interese. S-a ajuns apoi la coaliții largi, care au cuprins aproape în întregime spațiul lumii, producându-se cele două războaie mondiale, de fiecare dată cu împuținarea semnificativă a populației de pe Terra.
Îndată după aceea au început dezvoltările ideologice în lume, a căror impunere a dus la revoluții civile, apoi la conflicte militare, cu victime în progresie. După primul război mondial, a început imediat, în Rusia țaristă, impunerea prin forță a revoluției bolșevice, pentru întronare în societatatea rusească a marxism-leinismului. Corifeii acestei ideologii neobișnuite au fost Marx, Engels și Lenin, acesta din urmă fiind și ideolog și conducător al acesteia, suprimându-și adversarii, după obiceiurile timpului și a bolșevismului, așa cum mai apoi i s-a întâmplat și lui. Comunismul, concretizarea acestei ideologii, necesita cheltuieli pentu fixarea și organizare lui, iar Rusia a ieșit slăbită și fără resurse din război. Dar au avut la îndemână „Tezaurul României”, lăsat pentru păstrare și „siguranță” acolo, înainte de război. Reprezenta o bogăție enormă, cu zeci de mii de tone de aur, coroane regale, mulțime de bijuterii (Cloșca cu pui, renumitele brățări dacice s.a.), picturi de mare valoare și Arhiva Statului, pe care nu le-au mai restituit. Din aceasta, cu siguranță au dispărut cercetările istorice care priveau mulțimea de năvaliri ale rușilor peste provinciile românești, cu atâtea victime și prădăciuni. S-au recuperat de pe piața externă câteva bijuterii vândute și câteva brățări dacice. Rusia, de ieri și de azi, este țara care încalcă cu atâta brutalitate normele, drepturile și legile internaționale, așa cum se vede și acuma. Cuvântul de ordine la ei a rămas „davai”.

A început si Hitler cu ideologia lui „nazistă”, dezvoltată și condusă de el, determinând al Doilea Război Mondial, cu distrugeri uriașe, umane și materile. Au învins puterile aliate, America, Anglia, Franța, Rusia s.a. În fruntea Rusiei era Stalin, apărătorul comunismului și unul din cei mai mari criminali ai lumii. S-a finalizat acest război prin folosire bombei nucleare, atunci în Japonia, teama lumii de efectele ei fiind și în prezent.
America era singurul stat ce poseda arma nucleară, în acele vremi. În Rusia sistemul și ideologia comunistă erau fixate și stabilizate și au ajutat la dezvoltare acestuia și în Asia. Se cunoștea că este tot un sistem totalitar, cu atâtea ucideri în masă. America și alte state nu trebuiau să-l lase să se dezvolte și trebuia schimbată conducerea, orientarea, cu una democratică, chiar prin forță; atunci se putea. În acest caz au înlocuit doar o ideologie totalitară, cu alta totalitară și mai agresivă. Mai mult, le-au dat în dezvoltarea și supravegherea lor și o parte din Europa (România 90%), ca să se „îngrașe”, comunizând mai multe state și constituind „sistemul comunist”. Șiind ce pericol reprezintă aceasta armă, trebuia blocată cu multă atenție producerea și dezvoltarea acesteia, având și cel mai puternic sistem de informații din lume și să distrugă chiar prin forță laboratoarele în care ar avansa aceste cercetări, pentru a nu ajunge pe mâna unor dezaxați, care pot produce atâtea nenorociri. În prezent mai multe state, mai mici sau puternice o dețin și fac lumea să tremure, în care Rusia prezintă cel mai mare pericol.

Nu știu din ce cauză se produc în lume atâția „mutanți”, unii creând monștri. În societatea umană au fost destui, în clase mai de jos sau în societatea înaltă, care au făcut lumea să se înfioare de nenorocirile ce le-au provocat. Au fost destule și în societate românescă. Cum spuneam, în lume a venit cu omul și binele și răul, frumosul și urâtul și… cu atâtea varietăți ale lor. Mai grav este când acești mutanți au loc în cazul „elitelor”, care, având și putere de decizie, pot determina și au determinat catastrofe umane. Nu numai răul, dar și binele poate avea dezvoltări de toată frumusețea, care pot merge până la eroism. Amintesc în cazul românilor pe domnitorul Brâncovenu, care merge cu sentimentul patriotic, până la sacrificiu și alții atâția.

Mai relatez un caz mai „de jos”, de pe la noi, cunoscut cred. Puhoaiele au luat trei copii și un bărbat, care intuind pericolul iminent, pentru copii, dar și pentru el, sare în apă să-i salveze. Îl prinde pe unul și-l pune pe mal, apoi pe al doilea și se afundă să-l găsescă și salveze pe al treilea. Dar nu-l mai găsește și a rămas și el în apă, „tot căutându-l”. Mai târziu au fost găsiți amândoi, mai departe, agățati de un mal, înfrățiți, eroul și copilul fiind trecuți în veșnicie și grija Domnului.
În prezent, lumea este deosebit de învolburată, într-un mare pericol. În acest război dintre Rusia și Ucraina, atrocitățile sunt fără precedent și sunt cunoscute. Putin, președintele pe viață (? !) al Rusiei, vrea să-i fie auzită și ascultată doar vocea lui, sub amenințarea atacului nuclear, pentru toată Europa, pentru Lumea întreagă. Urgiile produse în Ucraina depășesc orice imaginatie; acolo se ucid copii, bătrâni, civili, se dezmembrează familii la frontieră, o mare mulțime luând calea refugiului. Ei nu respectă legile umane elementare nici în cazul nenorocirilor, cum sunt războaiele, înțelegând că doar trebuie să ucidă și să-și consume enorma cantitate de armament, realizată și pregătită în zeci de ani și să șantajeze. Populația acestei țări cotropită a dat și dă dovadă de un curaj și spirit patriotic rar întâlnit. Îi susține și sprijină o lume întreagă, prin ample manifestații și ajutoare. Cu mândrie se poate afirma că România se află aici pe un loc fruntaș, mai ales prin societatea civilă. „Filozofic”, afirma Putin că va folosi atacul nuclear doar în „cazul existențial al unui pericol”, el singur știind ce înseamnă aceasta. Răspunde tuturor cerințelor de pace a liderilor lumii cu multă nepăsare, cu o motivație falsă și nesimtire, bine cunoscute. Întebarea ce și-o pune oricine: cum se va încheia oare acest conflict? Masa de ruși cinstiți ar putea interveni, pentru a opri dezastrul și pentru șara lor, cu un pericol nuclear mai mare și pentru ei, dacă Putin nu se oprește și va determina o catastrofă mondială.

Au fost și sunt „oameni mari” care merg până la sacrificiu pentru a salva lumea și pot exista și „monștri” care să sacrifice lumea, pentru a viețui ei, în conceptul lor de viață. Sunt „personalități” care, în cazuri critice, rămân cu lumea în care se află și care i-a produs și, din păcate, pot fi și au fost, „personaje” care vin din întunericul existenței lor și pot să ucidă lumea care i-a găzduit sau îi mai găzduiește, personaje care aparțin altei lumi, lumea tenebrelor.

Când eram copil, auzeam bătrâni care spuneau că au citit undeva și au interpretat că vor sosi vremuri când va fi mare bucurie la întâlnirea unui om cu altul, în marea raritate a pământenilor. Se vor întâlni, probabil, doar cei care au fost în prizonieratul bungaloavelor ani de zile, până când efectul iradiațiilor va trece, dacă se va întâmpla și dacă vor mai apuca și vor rezista.
Până la urmă, după un anumit număr de ani, în mod firesc sau nefiresc, omul părăsește locația lui pământească, din spațiul și timpul limitate și se îndreaptă, oricum, spre veșnicie, așa cum și-a pregătit-o spiritual fiecare.

Gheorghe Bărcan
fost elev al Liceului „Dragoș-Vodă”, Sighet
Minneapolis, Minnesota, USA




Interviu din Inima Războiului cu Prof. Univ. Dr. Ion Dubovici (aflat în Ucraina, orașul Lviv)

Antonia Luiza Dubovici

Aceste zile reprezintă testul suprem pentru omenire și umanitate în general. Un test care ne-a trezit din starea de letargie și ne-a deschis ochii înspre aproapele nostru. Ne-am pus în locul celor forțați să-și părăsească casele și mai ales în locul celor ce au ales să rămână acolo, în mijlocul unui infern creat în mod artificial de niște invadatori care nu respectă niciun drept recunoscut astăzi de toate organismele și organizațiile mondiale. Am fost în urmă cu câțiva ani în Lviv (în vizită la rudele mele) iar acum refuz să cred cum splendoarea și frumusețea unor orașe cu arhitectură sublimă pot să dispară peste noapte în focul bombardamentelor alături de inimile multor eroi ce și-au sacrificat viața încercând să salveze libertatea din ghiarele celor ce o hăituiesc. Astăzi suntem chemați în cea mai nobilă misiune pe care o putem primi și anume să ne oprim puțin din alergarea noastră precum Samarineanul Milostiv și să ne oferim în primul rând inima celor ce caută o mângâiere.

În rândurile care urmează, avem mărturia despre cum este trăit pe viu un război în numele libertății de către un român stabilit în Ucraina, de peste trei decenii, este vorba de Prof. Univ. Dr. Ion Dubovici, aflat împreună cu familia sa (soția și trei copii în orașul Lviv).

prof. univ. dr. Ion Dubovici

Scurtă biografie: Ion Dubovici, născut în anul 1962 în comuna Remeți, județul Maramureș, este stabilit în orașul Lviv (Ucraina) din anul 1990. Este Profesor Universitar la Universitatea Națională de Silvicultură din Ucraina (orașul Lviv), doctor în științe geografice, jurist internațional, prodecan (2010-2015), șef al Departamentului de Ecologie Economică și afaceri (în engl. „Ecological economics and business”) iar din 2015 – prezent, membru corespondent al Academiei de Științe Forestiere din Ucraina, autor și coautor a peste 250 de lucrări științifice. Este căsătorit cu Olena Luțișin, doctor în științe filologice și cercetător științific al Institutului Ivan Franko din cadrul Academiei Naționale de Științe din Ucraina (orașul Lviv).

Antonia Dubovici (A. D.): Sunt deja opt zile de când teritoriul Ucrainei este invadat de armata rusă. Cum au reușit ucrainenii să reziste în aceste zile?
Ion Dubovici (I. D.): Invazia armatei ruse pe teritoriul Ucrainei a început în 20 februarie 2014 în timpul anexării peninsulei Crimeea, precum și capturarea la 1 martie 2014 a unei părți din regiunile Donețk și Lugansk. Armata rusă a capturat peninsula Crimeea și o parte din regiunile Donețk și Lugansk fără ripostă din partea armatei ucrainene. La acea vreme, armata ucraineană nu era pregătită să riposteze armatei ruse. Ucraina nu avea armele corespunzătoare pentru a lupta cu una dintre cele mai puternice armate din lume, care are în dotare arme nucleare. În ceea ce privește atacul militar deschis al Rusiei asupra Ucrainei, care a început în 24 februarie 2022, aș dori să remarc că astăzi armata ucraineană este una dintre cele mai puternice, una dintre cele mai bine pregătite în lume. Astăzi armata ucraineană apără cu fidelitate independența, suveranitatea și integritatea teritorială a Ucrainei. Trebuie să recunoaștem că Ucraina a primit ajutoare semnificative cu arme moderne din partea Statelor Unite ale Americii și din partea altor țări. Acest ajutor cu arme militare a ajutat foarte mult Ucraina să poată rezista agresiunii ruse. De asemenea, trebuie să înțelegem că atunci când un stat se află în stare de război, un rol foarte important îl joacă președintele. În momentul de față, Ucraina are cel mai bun președinte care dispune de tehnici de organizare a unei cooperări eficiente cu lumea civilizată, știind cum să unească pe toți ucrainenii și să apere suveranitatea și independența Ucrainei. Îl consider pe președintele Ucrainei, Volodimir Zelenski, un erou al Ucrainei. Astăzi, mai mult ca niciodată, toți ucrainenii sunt uniți și puternici, uniți în spiritul de luptător al libertății.

A. D.: Ați primit nenumărate mesaje de încurajare din partea celor care vă cunosc (rude, cunoștințe, prieteni din România) în ceea ce privește posibilitatea de a veni în România, în calitate de refugiați. Ați primit cu recunoștință și gratitudine invitațiile celor apropiați dar totuși ați ramas în Ucraina. De ce ați ales să rămâneți în Ucraina și mai ales ce anume v-a determinat să luați această decizie?
I. D.: E adevărat, de când a izbucnit războiul în Ucraina, am primit mai multe oferte de la rude și prieteni din România, care ne-au oferit cazare, masă etc. pe teritoriul României. Sora mea, soțul ei, precum și nepoții mei m-au sunat și ne-au oferit cazare, masă și ajutor financiar. Aș dori să-i mulțumesc foarte mult domnului Nicolae-Miroslav Petrețchi, deputat în Parlamentul României, președintele Uniunii Ucrainenilor din România, care m-a sunat și ne-a oferit ajutor (cazare, masă etc.). Sincere mulțumiri rectorului Ioan Abrudan și decanului Lucian Kurtu de la Universitatea Transilvania din Brașov pentru sprijinul oferit familiei mele și colegilor mei de la Universitate. Propuneri de sprijin au venit și din partea altor prieteni din România. De ce am decis să rămânem în Ucraina? Am considerat că nu noi ar trebui să părăsim Ucraina, unde trăim și muncim, ci criminalii, teroriști ruși, care se află ilegal pe teritoriul Ucrainei, ucigând civili și distrugând infrastructura.

A. D.: Ce părere aveți despre solidaritatea și mobilizarea societății civile sighetene și nu numai, respectiv a asociațiilor și organizațiilor publice și private privind întâmpinarea nevoilor refugiaților și trimiterea de ajutoare peste graniță pentru cei rămași pe teritoriul ucrainean?
I. D.: Este minunat să vezi cum locuitorii din Sighetu Marmației și din alte regiuni îi ajută pe refugiații din Ucraina, nu doar pe cei care se află în România, ci și pe cei care au rămas în diferite regiuni ale Ucrainei, îndeosebi Transcarpatia, Ivano-Frankivsk, Cernăuți și alte regiuni. Cred că întreaga lumea se va mobiliza să-i ajute pe refugiați, care se află într-o situație extrem de dificilă. Trebuie să înțelegem că astăzi ucrainenii apără nu numai Ucraina, ci întreaga Europă, întreaga lume. Ucraina apără libertatea omului. Vreme de mulți ani, Rusia a încălcat drepturile internaționale și a stabilit reguli proprii, reguli care nu corespund celor internaționale. Apropo, Rusia nu este un stat recunoscut de ONU, cu atât mai mult un membru permanent al Consiliului de Securitate al ONU. Această țară nu a trecut în 1991 procedura de recunoaștere a Federației Ruse ca stat ONU, așa cum au făcut toate republicile din fosta Uniune Sovietică. Sper că în viitorul apropiat se va cerceta această problemă și se vor lua decizii corespunzătoare.

A. D.: Ce măsuri de siguranță s-au luat de către autoritățile ucrainene pentru a proteja securitatea persoanelor civile? Cum reușiți să vă desfășurați activitățile de zi cu zi (aprovizionare, muncă, activități profesionale și alte activități)?
I. D.: Ȋn Ucraina, în momentul de față se aplică un plan de acțiune bine organizat în ceea ce privește protejarea civililor în timpul războiului. Fiecare localitate a organizat apărarea teritorială, civilii împreună cu poliția și militari din cadrul armatei Ucrainei asigură ordinea publică, efectuând patrularea comună non-stop și verificând actele de identitate a persoanelor, respectiv vehiculele care se deplasează pe teritoriul localității etc. În fiecare localitate se aplică stări de urgenţă, ordonanţe militare. De exemplu în Kiev între orele 17:00 – 07:00, în Lviv între orele 22:00 – 06:00. Interdicția este stabilită de autoritățile locale. În această perioadă, civililor le este interzis să se afle pe stradă, se pot deplasa doar când sună sirenele, și numai în adăpost. În această perioadă se aplică restricții la circulația autovehiculelor proprii, cu excepția celor care au permise speciale. Din păcate, astăzi două sau trei localități din Ucraina sunt capturate de teroriști din Rusia, iar localnicii sunt luați ostatici. Sunt sigur că astăzi sau mâine aceste localități vor fi eliberate de armata ucraineană. În general, situația din Ucraina este foarte dificilă, mulți cetățeni ai Ucrainei sunt nevoiți să plece din Ucraina în alte țări, elevi si studenții au fost trimiși în vacanțe nevoite. Principalul lucru în condițiile actuale de război este să supraviețuiești. Autoritățile ucrainene fac tot posibilul pentru a proteja populația civilă. Autoritățile ucrainene au stabilit o cooperare cu multe țări în ceea ce privește primirea refugiaților din Ucraina.

A. D.: Care este situația de război în Lviv? Cum este atmosfera și suflul resimțit de locuitori? Ce spun rudele și cunoștințele voastre din alte localități de pe teritoriul Ucrainei?
I. D.: Situația de război în Lviv este tensionată, pentru că președintele nerecunoscut al Belarusiei Alexandru Lukașenko s-a unit cu teroriștii ruși și le oferă condiții pentru atac asupra Ucrainei. Iar distanța de la Lviv până la granița cu Belarusia este de aproximativ 200 km. Astăzi există informații că trupele militare belaruse au intrat pe teritoriul Ucrainei, adică militari belaruși sunt direct implicați în acest război, în această crimă teroristă. Dar oamenii din Lviv, cu spiritul lor de luptă, au organizat foarte bine punctele de control, apără bine orașul și nu vor permite inamicului să intre pe teritoriul orașului Lviv. De la începutul războiului în Ucraina (24 februarie 2022), locuitorii din Lviv primesc refugiați din Kiev, Harkov, Odesa și alte orașe ale Ucrainei unde situația este dezastruoasă. Rudele, cunoscuți care locuiesc în regiunile Ucrainei, unde inamicul omoară civilii, distruge infrastructura, ne transmit că trăiesc în adevărată groază. Din păcate sunt mari pierderi de vieți omenești. Dar noi credem în victoria Ucrainei.

A. D.: Poporul ucrainean este unit și neînfricat în rezistența în fața invadatorului. Ucraina în frunte cu președintele țării este apărată eroic de către numeroase personalități ucrainene cunoscute (din lumea sportului, culturii și artei etc.). Sunt soldați care au făcut sacrificiul suprem în numele libertății, stârnind admirație din partea întregii lumi. Apărarea Ucrainei se află în mâinile fiecărui locuitor al ei, potrivit citatului din opera lui Dumas „toți pentru unul și unul pentru toți”. De ce ucrainenii sunt atât de curajoși, neînfricați?
I. D.: Dacă pe timp de pace în Ucraina auzeam diferite opinii politice, atacul Rusiei asupra Ucrainei a unit toți ucrainenii, întărind spiritul ucrainean. Astăzi, nimeni nu se îndoiește că ucrainenii sunt o națiune, cu propria lor limbă, cultură, tradiții etc. Astăzi, propaganda falsă a Federației Ruse poate fi aruncată la gunoi. Întreaga lume civilizată și-a dat seama și a înțeles că Rusia este o țară teroristă condusă de Putin, care nu are nimic uman. Noi ne-am convins, că în ultimul timp reprezentanții statelor civilizate, democratice, nu mai vor să-i asculte pe reprezentanții ruși. De exemplu, marți (1 martie 2022) în cadrul unei ședințe a Consiliului ONU pentru Drepturile Omului, când ministrul de externe rus Lavrov și-a început discursul, peste 100 de diplomați, reprezentanți ai statelor civilizate, democratice, s-au ridicat și au părăsit sala. Asta înseamnă că lumea civilizată nu mai vrea să asculte minciunile unei țări teroriste. Eu cred că toți cei implicați în războiul împotriva Ucrainei, în această crimă cumplită, vor ajunge cu siguranță în fața Curții Penale Internaționale și vor fi trași la răspundere pentru fiecare crimă comisă. La întrebarea dumneavoastră „De ce ucraineni sunt atât de curajoși, neînfricați?”, răspund. Imperiul Rus a distrus și rusificat ucrainenii timp de 300-350 de ani. În toată această perioadă, ucrainenii au fost jefuiți și uciși. Potrivit surselor științifice, dacă nu era genocidul, exterminarea deliberată și sistematică intenționată asupra poporului ucrainean, Ucraina modernă ar fi numărat cel puțin 100 de milioane de oameni. Dacă luăm în considerare rusificarea ucrainenilor, numărul real al ucrainenilor în întreaga lume ar fi de aproximativ 150 de milioane. Astăzi în Ucraina locuiesc 42 milioane de ucraineni și aproximativ 20 milioane în alte state. Analizând crimele Imperiului Rus împotriva poporului ucrainean, înțelegând caracterul agresiv al rușilor, ucrainenii sunt nevoiți să se apere de teribilul lor dușman. Cum se explică că Ucraina, una dintre cele mai bogate țări din lume, se afla pe lista celor mai sărace din Europa? Rușii au jefuit Ucraina de sute de ani și chiar și după 1991, când Ucraina a devenit stat independent, rușii au afectat negativ dezvoltarea economică a Ucrainei, prin reprezentanții lor, care aveau sarcini clare în Ucraina, comiteau diverse acte criminale, organizau scheme de corupție etc. Ucrainenii înțeleg însemnătatea cuvintelor „acum ori niciodată” și sunt hotărâți să-și apere independența, suveranitatea și integritatea teritorială chiar și cu sacrificiul vieții, dorind să se separe definitiv de criminalii Imperiului Rus. Vreau să cred că acest război al Rusiei împotriva Ucrainei va pune capăt erei Imperiului Rus.

A. D.: Clopotele bisericilor și vuietul sirenelor răsună acum mai mult ca niciodată pe teritoriul ucrainean. Ce speranțe aveți și cum configurați viitorul Ucrainei?
I. D.: Din păcate, acest lucru este adevărat, sirenele sună acum mai mult ca niciodată în Ucraina. Închipuiți-vă cum trăiesc în această groază copiii, femeile, bătrânii… Eu întotdeauna am crezut într-un viitor strălucit al Ucrainei. Am spus mereu că Ucraina va deveni un stat european dezvoltat, civilizat, dar cu condiția să nu aibă relații de colaborare cu Rusia. Rusia este o piedică în dezvoltarea economică a Ucrainei, piedică în respectarea drepturilor omului și în integrarea Ucrainei în Uniunea Europeană civilizată și NATO.

A. D.: Cum ar putea România și românii să ajute în continuare Ucraina și poporul ucrainean?
I. D.: În actuala stare de război, principalul ajutor din partea României și a românilor pentru Ucraina și poporul ucrainean poate fi acordat la nivel de stat între guvernul ucrainean și guvernul român, precum și la nivel regional între administrațiile regionale din Ucraina și prefecturile județene din România. Un ajutor semnificativ poporului ucrainean este oferit de Uniunea Ucrainenilor din România, condusă de Nicolae-Miroslav Petrețchi, deputat în Parlamentul României, președintele Uniunii Ucrainenilor din România, precum și diverse companii private și cetățeni ai României. Noi înțelegem că este foarte important pentru România, ca vecinii săi să fie parteneri de încredere și de perspectivă, motiv pentru care România trebuie să promoveze, să ajute și să sprijine aderarea Ucrainei la Uniunea Europeană și NATO. Consider că este necesar să se stabilească relații interstatale româno-ucrainene apropiate, cu caracter de prietenie, reciproc avantajoase în toate domeniile de activitate.

A. D.:  Ce mesaj transmiteți sighetenilor, ucrainenilor români, românilor de pretutindeni, respectiv lumii întregi?
I. D.: În primul rând, aș dori să mulțumesc tuturor locuitorilor din Sighetu Marmației, ucrainenilor din România și tuturor celor care ajută Ucraina și refugiații ucraineni în această perioadă extrem de dificilă. Războiul Rusiei împotriva Ucrainei este o crimă împotriva umanității. Rog toți oamenii să nu fie indiferenți, să nu privească acest război, cu gândul „pe mine nu mă privește”. Indiferența oricărei persoane în stare de război este inacceptabilă. Întreaga lume trebuie să se unească împotriva teroriştilor, altfel acţiuni similare se pot repeta și în alte părţi ale lumii. Fiecare trebuie să facă tot ce poate pentru a preveni războiul. Într-un război nu există învingători, există doar consecințe teribile, mii de morți, infrastructură distrusă și așa mai departe. După părerea mea, există oameni cu o sănătate mintală îndoielnică care ajung la putere și doresc cu orice preț să intre în istorie, indiferent în ce postură, ca erou sau ca criminal, terorist. De exemplu, Hitler, Putin și alții. Consider că nu avem dreptul să privim cu pasivitate astfel de fapte criminale. Oamenii trebuie să facă tot posibilul pentru stoparea războiului.

*

În comunitatea de care aparțin (orașul Auburn și orașul Syracuse din statul NY), oamenii sunt uniți în solidaritate și oferirea de sprijin și suport financiar și material față de poporul ucrainean în frunte cu reprezentați ai bisericilor greco-catolice ucrainene (cu enoriași ucraineni, români și americani) din cadrul bisericii Sf. Petru și Pavel (Rev. Vasile Colopelnic) și bisericii Sf. Ioan Botezătorul (Rev. Mihai Dubovici), aceeași mobilizare am remarcat-o prin intermediul rețelelor de socializare în: Sighetu Marmației, Remeți și nenumărate localități din România. Cinste acestor oameni cu inimi cu adevărat bogate! Ne exprimăm întreaga noastră solidaritate și suntem alături de poporul ucrainean.

Corespondent diaspora: Antonia DUBOVICI (Auburn, NY, SUA)




Un post, trei personaje și trei comportamente (autor, prof. Gheorghe BĂRCAN)

prof. Gheorghe Bărcan

În viață, se întâlnesc astfel de diferențieri încă și mai multiplicate. Postul rămâne, mulțimea personajelor ce gravitează în jurul lui prezintă o largă varietate de a fi, de a-l gestiona, în trecerile timpurilor. Vorbesc aici doar de trei, pentru că am avut tangență cu acestea și diferențele erau cu totul nefirești, mai ales gândind la calitatea și importanța postului, care în vremi conjucturale poate suferi anumite modificări, dar anumite componente interioare trebuie să aibă o anumită stabilitate, mai ales că aici se pot forma și deforma destine umane, printr-o decizie sau alta. E vorba de Direcția Generală a Învățământului Superior din Ministerul Învățământului și Culturii.

În mod evident, acest sector important de activitate era încadrat în ideologia politică a vremii, unde educația și instrucția au un rol formativ de bază, în generalitatea lui. Dar sunt cazuri individuale, studenți cu problemele lor particulare, care se pot soluționa într-un fel sau altul și poate de această soluționare depinde viitorul lor. Nici într-un domeniu nu este o uniformitate absolută, fără particularități, care, la solicitare , trebuie să primescă un verdict de dreptate, peste toate ideologiile în generalitatea lor.

Am fost exmatriculat după primul semestru al anului IV, ultimul an de studiu, deși eram unul din cei mai buni studenți din ani. Imediat după exmatriculare, am plecat la Iași pentru a continua acolo studiile și mi s-a respins cererea, fară a o motiva. A urmat Bucureștiul, unde la fel mi s-a respins solicitarea, dar mi s-a spus: „Ești exmatriculat de la toate formele de Invățământ Superior din țară”.

A urmat drumul către acasă, cu pauza unui an pierdut, gândeam eu. Am decis să lupt pentru anul următor, făcând câteva drumuri la București, în timpul verii, după cum puteam face rost de bani; plecam când aveam 200 de lei. 130 de lei erau pentru drum, dus întors, cu 5 lei luam zilnic un bilet la personal, clasa I-a, până la stația cea mai apropiată, Chitila, cu care intram în sala de așteptare de clasă și dormeam noaptea. Mai rămâneau 35 de lei pentrun masă, pe o săptămână: biscuiți și apă de la cișmea. Te primeau în audiență după 2-3 zile de așteptare. Am fost în audiențe, cu Memoriul pregătit, la toate Instituțiile centrale, politice și administrative, ale statului. Mă ascultau puțin, apoi, de fiecare dată spuneau să las memoriul și o să fiu anunțat din timp. Cam în 10-14 zile primeam răspunsul, totdeauna de la Ministerul învățământului, semn că acolo le trimiteau, cu răspunsul invariabil: „Nu se revine asupra sancțiunii”.

Să amintesc și de primele două audiențe la Ministerul Învățământului. Prima a fost după două zile de așteptare. Mă bucuram, fiindcă Director General era un profesor de la Cluj (nu-l numesc) și speram că mă vă ajuta. Am avut și un examen cu dânsul și l-am promovat cu nota 10. Intru înăuntru și văd în spatele biroului un om scufundat în fotoliu, de unde se vedea peste birou un cap palid și foarte obosit. Mă apropiu, salut și n-am auzit niciun răspuns. În schimb văd o mână întinsă peste birou, închisă și cu degetul mare deschis, indicând cu el să pun Memoriul pe birou. Mă așteptam să mă invite apoi să iau loc și să înceapă „conversația”, care pe mine m-a costat mult, sub diferite aspecte. Dar cu același deget mare și cu mâna întinsă, îmi face semn spre ușa; să ies. „Audiența Ministerială” s-a încheiat în acest fel, „prin tacere” și, în scurt timp, am primit răspunsul negativ, acasă. La Cluj, acest profesor ținea cursul într-un amfiteatru spațios și-l auzeau vorbind, extrem de încet, doar cei ce puteau ocupa loc în primele două rânduri. Grupa noastră avea înaintea cursului ore la Observator și grăbeam pasul pentru a prinde intrarea la curs, prezența fiind obligatorie. Eu îmi luam material bibliografic și mi-am pregătit cursul în două caiete. Dânsul observa neputința de a lua notițe, protejandu-și vocea și la examen iți cerea materilul de pregătire, condiția de a fi ascultat. Avea lângă dânsul o sulă ascuțită, cu mâner de lemn și străpungea fiecare caiet, pentru a nu fi date de la unul la altul. Eram în jur de 180 de studenți și probabil mai avea ore. Ce obicei!

Mai spre toamnă, am auzit că este un nou Director la acel compartiment. Cu același program, în același fel, ajung în fața aceluiași birou. Salut, mi se răspunde, apoi domnul Director, inginer sau profesor (îl cunoșteam după câteva broșuri de transformări punctuale la geometrie), se ridică de la masă și începe să strige la mine, apăsat: de ce nu vă vedeți de studiu și faceți alte prostii ? Apoi vine către mine, aruncandu-și brațele înainte, într-unul ținând Memoriul. Eu mă tot retrăgeam spre ușă și mă feream să nu mă atingă cu acele aruncări de brațe spre mine. Când am fost aproape de ușă, am țâșnit afara fară să mai salut și am coborât repede scările, părându-mi-se că-i tot aud strigătele. O alta „audiență ministerială”, plină și ea de noblețea locului. În acea vreme au fost multe arestări, exmatriculări și au pus acolo oameni de încredere în perioadele respective, adevărați „cerberi” care să conserve „libertățile”. Așa s-au petrecut cele două „Audiențe Ministeriale”!

După acestea, mi s-au refuzat trei posturi modeste la rând, semn că persecuția continua. Cel mai lung, de o săptămână, a fost la fabrica de cherestea, pentru care am fost și „remunerat”. Cam la jumătatea lunii noiembrie, după multe intervenții, am fost primit ca profesor suplinitor de matematică în Săliștea de Sus, lipsindu-le profesorul pe acest post. Aveam dreptul să fiu încadrat și remunerat ca profesor calificat de ciclul II, cu trei ani promovați și primul semestru din ultimul an (pentru liceu). Atunci Institutul pentru ciclu II era de 2 ani și, mai nou, te calificai cu trei săptămâni de pregătire la Cluj, în două serii. M-au încadrat în categoria cea mai de jos, III/1, în loc de II/1, cu salarizarea unui absolvent de 7 clase, 520 lei/lună, în loc de 700-800 lei/ lună, cât meritam. În toată perioada de aproape 3 ani am obținut rezultate deosebite. La sfârșit de iulie mi se desface și contractual de muncă, conform art. 20, ultimul din CM (necalificat!), fiind singurul cadru calificat din școală atunci, pentru ciclul II și am fost înlocuit cu un absolvent de liceu.

Am plecat pe șantierul Brazi-Ploiești, ca muncitor necalificat la circuite secundare (legat de fizică, legături electrice), unde am ajuns într-un an la categoria de calificare 5 din 7, cu examen NTSM și ajutor șef echipă. Între timp, mai trimiteam câte un Memoriu, actualizat, cu același răspuns. Au trecut deja 5 ani și mă gândeam să renunț. Am dat examen la Institutul Politehnic București, în 1962 și am reușit cu medie mare (era și normal). Mi s-a comunicat acasă unde sunt repartizat, cu bursă. Am decis să mai încerc odată la Învățământ; dincolo, cu toate, încheiam aproape la 40 de ani și ce mai rămânea din viață? M-a primit un Inspector General, domnul „Turcu”, care mi-a răspuns la salut și m-a invitat să iau loc la masă. Se anunțau auspicii mai bune. S-a uitat peste materialul de la Securitate prin care solicitau exmatricularea și mi-a citit și Memoriul. „Se afirmă de o condamnare nerecunoscută și sancțiunea rămâne!”, îmi spune. Dacă dovedești că n-ai fost condamnat, îți aprobam continuarea studiilor. Cred că i s-a părut și dânsului ciudată motivarea condamnării, formală și avea o bănuială de persecuție. Scria doar atât: „A fost condamnat la un an închisoare corecțională și în 1952 a fost la Săliștea, de unde a plecat la Cluj”, sub semnătura unui maior și a unui căpitan de Securitate. O minciună ordinară. Nu precizează Instanța care m-a condamnat, Decizia, data și numărul ei, durata condamnării și motivul. Mai mult, în perioada enunțată eram în custodia lor, din 17 oct. 1951, până în 04.03.1954. Deci în 1952 nu mă puteam afla și la Capul Midia și la Săliștea și la Cluj. M-am eliberat o singură dată, aceea amintită: 04.03.1954. Părea că vrea să mă ajute. M-am retras respectuos și sfoară la Vișeu, la Miliție pentru Cazier, care m-a refuzat din nou (sigur era dispoziția securității, pentru a-și acoperi minciuna). Mi-a venit în gând o ideie strălucită: să cer la Tribunalul Viseu reabilitarea, daca tot mă „servesc” cu condamnarea, ceea ce am și făcut.

Am fost convocat repede în Instanță și Președintele de Tribunal, domnul Ioan Bartoc, după ce a studiat Dosarul, îmi respinge cererea prin Decizie: Se respinge cererea de reabilitare, ca fiind fară obiect. Susnumitul nu figurează în Cazierul Judiciar nr… cu nicio condamnare penală. Drept pentru care…Am trimis-o urgent la București și, destul de repede, domnul Director General Turcu, îmi trimite aprobarea că-mi pot continua studiile, Facultatea fiind acuma de de 5 ani. Le-am încheiat cu bine, cu media peste 9, în perioada: 1954-1964 !

Ultima a fost o audiere de noblețe universitară, spre rușinea celorlate două calicii, servitoare oarbe a unui regim despotic și, foarte curios, sub același regim.

De aceea, pe același post, cu aceeași funcție, foarte important e omul, care oricând are posibilitatea să nu fie slugarnic, manechin și să-și păstreze demnitatea ce i-o impune pregătirea, cinstea, onoarea și „locul”.

prof. Gheorghe BĂRCAN
Minneapolis, Minnesota, USA,
03.02.2022

sursă foto: http://turism-daniel.blogspot.com/




PoetikS – Antonia Luiza Dubovici

Antonia Luiza Dubovici

Din inimă va învia liniștea

Și știi că iubești, atunci când pământul se preface-n oglindă vie și trecătoare atunci când îți ascunzi mâinile trecute prin viață, înăbușind-o.
Râuri de riduri nu pot vorbi despre frumusețe precum se cade să cred în ochii tăi sfinți. Au trecut timpuri lungi de când tu ai plecat mai departe. Am așteptat la fereastră, punând la o parte firimiturile fiecărei zile ce m-a prins în singurătate, poate într-o zi vor veni păsări iar cerul se va îndura și își va deschide gratiile de fier. Dacă îl privesc îmi pot închipui cu desăvârșire glasul tău șoptind peste galaxii.
Dacă undeva există un loc unde dragostea poate muri, aș vrea să cred că în inimi va fi ultimul loc de stingere. Apoi va fi întuneric și tot universul va plânge.
Dacă te-aș putea pândi în oglinzi să știu că sufletul tău este în loc bun, unde poezia crește și noaptea în loc de veșnicie și-n fiecare zi este îndeajuns timp pentru toate anotimpurile. Așa cum plouă, tot așa să ningă, dar frigul să fie dulce ca o cămașă țesută din zahăr topit, să-mi amintească de viața ta, cea pe care n-am mai apucat s-o cunosc decât reconstituind firul descântecelor cărții pe care n-ai mai apucat s-o scrii. Ești ultima iarnă de care mi-era dor și teamă.

Si știi că iubești atunci când ești acasă în orice colț al lumii, iar dacă cineva te-ar încuia și-n pietre, inima ta ar zâmbi fericită, căci ea este liberă și-n întuneric, și-n închisori și niciun iad pământesc sau nepământesc nu poate ucide dragostea când ea este vie și-n pântecele morții, așa cum întunericul nu poate înghiți lumina și pasărea nu poate fi îngropată departe de zborul ei.

Antonia Luiza DUBOVICI

(SUA)

sursă foto: pinterest




Dunele de nisip de pe lângă Merzouga, Maroc (autor, prof. Gheorghe BĂRCAN)

prof. Gheorghe Bărcan

Detașați într-un ținut nou și mai ales atât de deosebit de cele cunoscute, era normal să-ți fie mereu ațâțată curiozitatea, spiritul de cunoaștere cât mai reală a locurilor în care ai fost trimis, în paralel cu activitatea de bază, didactică, ce-ți permitea aceste preocupări.

Am străbătut Coasta Atlanticului și Marele Sud Saharian, ne-am deplasat de mai multe ori spre centru, în diferite localități: Marrakech, Rabat, Casablanca, Ourzazate, Khouribga, Oujda, Taza, Ouezane ș. a. în vizite, excursii sau pentru a-i conduce la locul de muncă, toamna, pe conaționali, prieteni sau cunoscuți, trimiși pentru cooperare în Maroc.

În primăvara anului, în martie 1975, am avut o tentativă de a ne deplasa spre dunele de nisip de pe lângă Merzuga, dunele de aur de la l-erg Chebbi, împreună cu fam. Fănățeanu de la Fes. Acest oraș era spre Algeria, în Sud-Estul Marocului, tot un sud saharian, dar mai la Nord de acela pe care l-am vizitat. Ne-am deplasat spre ei, însă am fost blocați de ninsoare la numai 40 km de Meknes, în localitatea Azrou, unde zăpada s-a așternut pe sol într-un strat în care mașina își îngropă roțile până la butuc. Ne-am întors, neștiind nici care-i situația în zonele mult mai înalte ce urma să le străbatem. A doua tentativă am făcut-o la 1 mai, cu noi în mașină fiind și dl. inginer Manole Ioan, din Pitești. Am trecut de Fes și, împreună cu familia Fănățeanu, am ajuns prin Sefrou la „Col du Zad”, o zonă mai înaltă, unde ambele mașini s-au oprit, trecând printr-un gol de aer. Curând am repornit și am ajuns într-un oraș mare și frumos, de înălțime, Midelt, și mai departe prin Ksar- es-Souk, de unde începea o zonă împădurită și tot mai înaltă, un spațiu dominat de Moyen Atlas și Haut Atlas, Anti Atlas, munți înalți, depășind 4000 de m. Am trecut de un oued (ape fără pod peste ele, ocazionale, care în timp de secetă seacă total) cu apa de pe șosea destul de învolburată; a plouat mult, apa era mare și trecerea ne-a îngrijorat, dar am trecut cu bine, nu ne-am împotmolit. Ne îndreptam spre Erfoud- Rissani, drumul către Sahara. Ne aștepta însă un alt oued mult mai mare, cu apele crescute, care se tot umflau din cauza ploii și în care zăceau blocate câteva mașini ce s-au aventurat a-l trece, niște camioane mari acționând pentru a le scoate din ape.

Ne-am reîntors spre orașul de curând părăsit, dar n-am găsit locuri la nici un hotel, toate fiind ocupate de avangarda noastră, care a prevăzut urgia. Cerul arăta deosebit de amenințător, încărcat de nori adânci și negri, o ploaie densă, cu descărcări electrice cum n-am mai văzut. Părea că cerul greu se prăvale peste munți, peste păduri, drumuri și oameni, prinzând totul într-o imagine apocaliptică.

Nu ne rămânea decât drumul de întoarcere spre casă, zona fiind pentru mult timp inaccesibilă. A urmat o noapte întunecată, care parcă sfida cu întunecimile ei luminile orașului. După puțin timp, ploaia s-a transformat într-o ninsoare abundentă, cu fulgi enormi, de parcă ar fi fost frunze albe vânturate din pădurile din jur. Zăpada cădea neîncăpător pe parbriz, blocând ștergătoarele ce nu-i puteau face față; stratul de zăpadă din josul acestora se tot îngroșa și-l obliga pe dl. inginer Manole s-o dea jos cu mâna , făcând dese opriri pentru aceasta. Ne opream doar câte puțin, deoarece stratul de zăpadă creștea periculos, noi târându-ne după vreo două camioane mari care brăzdau zăpada, ne făceau pârtie și ne dădeau direcția, pe de laturi fiind prăpăstii. Ne-am chinuit enorm și cu mare efort, multe griji și risc am reușit să parcurgem același drum în retur, prin aceleași localități, ajungând tărziu, în ziua mare de unde am plecat, la Meknes. Au fost porțiuni de drum cu zone înalte și abis pe de laturi, în care parcurgeam doar câțiva km/ora, agățați de acele camioane, cu care am avut un extrem de mare noroc, vizibilitatea fiind și ea foarte redusă. Altfel rămâneam acolo în nămeții africani, cu cine știe ce finalitate. Drumul la intorcere l-am făcut în timp mai mult decât dublu.

Muntele înalt e cu aceleași fenomene și în Africa, e tot munte iar căldura sufocantă din Sahara nu poate opri nici pe acolo zăpada, frigul, înghețul din vecinătățile ei, de pe înălțimile munților și de pe delături. Am petrecut o noapte teribilă; să mori de frig, nu de căldură, în Africa!

Au fost două încercări dure și nu ne-am potolit, am urmat-o și pe a treia, cu o echipă mai completă, mai „amenințătoare” (familiile Fănățeanu, Vaida, Căpraru, Manole și noi, familia Bărcan) . În vacanța de iarnă (!), (ce contrast de vreme între anotimpuri, cu alte varietăți) am pornit iarăși spre aceeași Sahara neprimitoare, cu 5 mașini și am urmat cam același traseu, aceleași localități, trecând cu ușurință ouedul ce a mai rămas, atunci atât de învolburat. Ne-am îndreptat spre Rissani și Merzuga, unde am ajuns în ziua următoare, mai devreme, în plin deșert saharian.

În deplasarea noastră prin acele zone, unele aride și pline de uscăciune, la trecerea prin diferite localități, am văzut miei sacrificați, atârnând pentru partajarea lor după cum era obiceiul.

Cum este tradiția la musulmani, la fel și în Maroc, sunt două sărbători, printre cele mai importante: Ramadanul și El Al Adha. Despre prima probabil voi relata, dar în ce privește cea de a doua, numită și Sărbătoarea Mare sau Sărbătoarea Sacrificiului (a mutonului, a oii, a mielului), ea începe în data de 10 a celei de a 12-luni din calendarul Islamic (e variabila în timp), după pelerinajul de la Mecca (Hajj). Deci Sărbătoarea Mare e cu tăiatul mielului, semnificând evitarea sacrificării lui Ismail, fiul lui Avram, Allah oferindu-i pentru sacrificiu un miel. Religia spune că fiecare bărbat însurat trebuie să taie un miel, pe care să-l consume timp de o săptămână (și cu cei nevoiași). Se petrecea în familie, cu diverse preparate, într-o atmosferă festivă.

Spre înserare, înainte de a ajunge la ținta noastră, amintitele dune din zona orașului Merzuga, am întâlnit o stație geologică, administrată și folosită de geologi români, care făceau prospecțiuni prin împrejurimi.

Am înnoptat acolo, fiind bine primiți și tratați; a fost o noutate și mândrie reciprocă faptul că oameni, veniți din locuri atât de depărtate, se întâlnesc pe aici, în desfășurare de activități diverse, în aceste ținuturi atât de diferite de ale noastre, într-un fel unice, intersecția cu ei fiind o simplă întâmplare. Ambasadori în cunoașterea necunoscutului.

Aveau acolo condiții optime de cazare, lumină, aer condiționat, mobilier, alimente și totul ce asigura confortul necesar. România avea o larga rețea de geologi ce-și desfășura activitatea în Maroc, făcând prospecțiuni în diverse locuri, așa cum i-am cunoscut și prin Agadir, Rabat ș.a. În acel sfârșit de zi am avut bucuria de a vedea un peisaj cum n-am mai văzut și, în mod sigur, n-o să mai vedem, pentru că el se desfășoară în condiții deosebite într-un anume loc, într-o anumită ambianță de mediu și timp.

Soarele, spre apus, încadra orizontul înalt într-o lumină galben- roșiatică de mare claritate, reflectată și peste josurile sale, dincoace de linia orizontului. Spre Nord-Vest se vedeau contururile munților înalți și semeți, la poalele cărora se profilau pădurile masive de stejar, cedru și eucalypt, continuate cu culturile mai mici de măslini, portocali ș.a., printre care se strecura acea lumină splendidă în amurg de seară, spre platourile joase, scoțând la iveală, într-o imagine plăcută, pâlcuri de verdeață ce marcau prezența unor oaze, loc de popas pentru turiști, pentru cei ce trec prin jur. Un aer pur, înmiresmat și răcoros de seară, cu liniștea ce se așterne în noapte peste un ținut mirific, îmbrăcat în nuanțe de lumini multicolore ce numai un penel l-ar putea scoate din realitatea lui, l-ar putea reproduce.

Ne-am despărțit de conaționalii noștri, de gazdele noastre bune, pornind mai departe spre misterioasele dune. Pe măsură ce înaintam, mediul din jurul nostru se schimba mereu și în căldura ce se simțea tot mai mult, ni se înfățișa o vegetație tot mai firavă, mai puțină, locul acelor compacte și mari suprafețe arboricole fiind luat de plăpânde formații tot mai izolate, specii cu frunze mici și groase, pentru a putea păstra umiditatea și seva în raritatea ploilor și a zilelor fierbinți, încheindu-și prezența cu rare fire de iarbă, adânc înfipte în solul mai puțin uscat. Pietrișul de pe laturi devenea și el tot mai mărunt și rar, până ce dispărea.

Înainte de a ajunge la țintă, am trecut peste un întins platou selenar, cu o suprafață parcă de granit, determinat de Soarele arzător pe rocile de suprafață și, din loc în loc, niște pietroaie în repartiție arbitrară, mărturie de rezistență sau aflate pe acolo prin cine știe ce fenomene, ori căzute de sus !

Ne-am dispus mașinile frontal și am gonit cu mare viteză, că pe o șosea bine asfaltată. Eu am dat cu mașina peste o mică suprafață cu nisip, unde acea pojghiță dură a fost spartă, cine știe cum, ceea ce a determinat o rotire instantanee a mașinii, obligandu-mă la un slalom printre pietroaie și a fost bine că m-am redresat, că nu s-a întâmplat nimic rău, n-am știrbit niciun bolovan, sau cine știe ce se mai putea întâmpla.

În sfârșit, am ajuns la dunele atât de mult căutate, munți de nisip extrem, extrem de fin, opozanți parcă și sfidători munților celor mai mari, mai vechi și mai firești din Nord, Nord-Vest. Am început să alergăm la un loc cu copiii, să ne înpotmolim în acel sol nesigur și mișcător. O masă masivă de material fin și aurifer se înălța în valuri și rostogoliri tot mai sus și mai departe, spre Algeria. Am fost avertizați că prin nisip, pe sub acesta, sunt șerpi mici, foarte veninoși și de aceea am fost și cu prudență. Nu i-am întâlnit, nici macar șopârle, în schimb au apărut gângănii mici, inofensive, existând prin cine știe ce mod de a-și conserva viața în acele condiții. Copiii s-au distrat enorm, alergând fară spor prin multul nisip, fară a se putea prinde, ajunge, piciorușele lor tot afundându-se în el. Nu s-au bulgărit cu acesta și-l tot strecurau printre degete, în scurgerea lui prezentând reflexii aurii, în bătaia Soarelui.

Ieșeau din loc în loc fire de „iarbă”, destul de înalte, afundate mult spre sol, în adâncime, acolo unde pământul, nisipul, păstra puțină umezeală, de unde își luau cu greu seva. Trăgând de un astfel de fir, a opus multă rezistență; am săpat mult dar nu ajungeam la rădăcina lui și repetând operația, inflexibil, s-a rupt și probabil va crește din nou. S-ar putea ca rădăcina să pornească din sol și el tot ridicându-se să străbată straturile de nisip, până la o anumită înălțime; nu cred ca în vârful „muntelui” să mai fie. Ne-am umplut o sticlă cu nisip din acela fin, ale cărui boabe parcă nu aveau nici contur, erau așa de mici că nu le puteam nici delimita singure, ci doar în masă, o grupare mai mare.

Am spus că am dat peste o furtună de nisip la Marrakech sau, mai bine zis, a dat ea peste noi și au fost din acestea și pe la Meknes, departe de unde se dezvoltau, când mase mari de nisip, de cine știe de unde venite, erau ridicate de curenții de aer sus, în văzduh și purtate de curenți la mari depărtări. Intra pe sub uși, la etaj, se strecura pe sub ramele de la ferestre, socotite etanșe, intra în casă ca vântul cu subțietatea lui, atât era de fin.

Se găseau prin împrejurimi localități sau mici buticuri de pe lângă șosea, unde găseai sucuri, apă minerală, cafea ș.a.

Ne-am întors pe aceleași drumuri, fară popasuri, ajungând pe acasă, obosiți de drum, de neprevăzut, de suspans, dar mai ales de ceva frumos, măreț și necunoscut, ce am cunoscut și am pipăit, peste tot, încărcați de amintiri, cu o zestre mereu vie, așa cum se vede și din aceste amintiri tardive. Aceste relatări îmi permit să spun că am cunoscut Marocul, puțin, pe coasta atlantica de vest, în zona sahariană de Sud, Sud-Est, oarecum și central…

Prin vizite, excursii și alte deplasări am vizionat și multe orașe de pe coasta mediteraneana, deci Nordul Marocului, zona centrala, mai selectiv, fugar sau mai stabil, din mers sau cu popasuri, așa cum am să mai relatez.

Gheorghe BĂRCAN
fost elev al Liceului „Dragoș-Vodă”, Sighet
Minneapolis, Minnesota, USA, 8/01/2022




Temerile dintr-o zonă pustie (autor, prof. Gheorghe Bărcan)

prof. Gheorghe Bărcan

Puteai solicita o zi liberă atunci când se făcea orarul școlii, toate catedrele nefiind încărcate cu orele. Eu aveam vinerea liber și o foloseam pentru activități gospodărești, piață, pescuit, mici deplasări, s. a. Odată, într-o astfel de zi, m-am gândit să merg la pescuit la lacul Khemisset, de unul singur, negăsind parteneri: Mitică Mândruleanu avea ore, Visu Vaida era programat în tura pentru copii la școală, pentru amiază, eu făcând tura de dimineață; aceasta era echipa. Măriuca a rămas acasă pentru copii.

Distanța fiind mică, după programul de acasă și pregătirea cu cele necesare, am ajuns pe malul lacului devreme, pe la orele 10. Curios, nu am văzut pe nimeni pe acolo, totul era pustiu. Nici zburătoare nu vedeam și apa era atât de liniștită, neîncrețită, „plată” și calmă, ca în preajma unui cutremur. Sper că peștii în apă sunt la locul lor și n-au plecat și ei pe undeva, pentru ca pustiul să fie total. Simțeam o neliniște în pustiul sinistru, doar eu și lacul cu ale lui din adâncuri și mediul gol din jur. Aveam o stare pesimistă, care a fost alungată discret, de la sine, de pasiunea pentru pescuit și dorința de a vedea dacă lacul are pește, ori au plecat și ei. Să se fi dat o restricție la lac pentru aceea zi și eu nu știam ? Supraveghetorii lacului să fie la vreo convocare ? Oricum, eu aveam permis, peștele de acolo nu era clasificat și nu de mult timp se făceau activități la malul lacului. Vinerea acolo era ca un fel de sărbătoare de săptămână, dar se lucra în timpul zilei. Am trecut peste aceste stări psihice de prim moment, care au fost depășite de dorința și plăcerea pescuitului.

Am mers cu mașina cât de departe am putut, spre cealaltă parte a lacului, pe porțiuni denivelate, unde găseam locuri mai bune, mai accesibile de la mal și mașina să fie aproape de mine. Mi-am luat dinăuntru tot ce-mi trebuia, toate ustensilele, pregătindu-mă pentru un pescuit mai de durată, poate până spre seară, așa cum obișnuiam: „zi lumină”, cât se mai vedea pluta; am început astfel „distracția” pentru că distracție a fost!

Am prins bibani unul după altul, mulți și mari, am umplut plasa mare ce o aveam și am făcut apel la o cutie de plastic, aflată întâmplător în port-bagaj, pentru piață, adusă din țară cu ceva conținut; acolo era umplută cu 25 kg brânză telemea. Neavând unde mai pune peștele, am folosit-o pe aceasta. Cu un briceag i-am făcut câteva găuri mici în laterale, pentru a împrospăta apa și punând un bolovan, potrivit pentru stabilitate, am scufundat-o în apă și mai aveam loc suficient pentru pește; cutia avea și capac. Dar am umplut-o și pe aceasta, destul de repede. Nu cred să fi avut o aruncătură a montajului și să nu-l fi recuperat cu pește la capătul firului. Mă puteam eventual distra, practicând pescuitul sportiv: prinzând peștele și apoi să-l fi aruncat în apă, sau să-l fi selectat și înlocuit pe cei mai mici, pentru că depozitele erau pline. Însă, după ce am făcut plinul, m-am deplasat spre mașină, cu toată povara ce o aveam și am lăsat lacul cu mai puțin pește, cu siguranță. Privind însă în jur, cu ochii desprinși de apă și starea de pasiunea pescuitului, am constatat că sunt tot singur, că locurile sunt tot pustii; fară nici o altă suflare! Un sentiment de neliniște a început să mă cuprindă. Mă aflam în locuri străine și, accidental sau printr-o întâmplare, puteam să nu fiu singur, speriat de atâtea întâmplări nefericite, auzite, unele fiind cu certitudine adevărate, ca oriunde. Se vorbea de blocarea mașinii pe șosea cu pietre, noaptea, în locuri prăpăstioase în jur, sau de blocarea ei cu doi arbori doborâți, în față și în spate, cum era pe malul Atlanticului, cu mașini izolate, care se trădau prin lumină și zgomot. Așa cum nouă nu ni s-a întâmplat, în drumul spre Essaouira, când colegul ne-a făcut inconștienți, de acel drum de noapte. În astfel de cazuri, cel mai fericit lucru era scăparea cu viață. Pe oriunde, drumurile noaptea sunt periculoase, de întuneric și vizibilitate slabă, limitata și de multe altele.

Am grăbit pașii spre mașină și abia când m-am văzut înăuntrul ei am început să mă liniștesc, dar nu de tot. M-a prins un fel de frică, pentru că terenul era denivelat pe o bună porțiune și mă obliga să merg foarte încet. Am făcut înconjurul lacului și m-am mai liniștit atunci când am refăcut ocolul și am ajuns pe teren mai solid și puteam accelera, dacă cineva încerca să mă oprească. Mă aflam deja pe străduța ce ducea spre șosea, pe lângă locuința lui Săsărman. M-am șters de transpirație, care a fost din abundență, amplificată și de griji, de teamă, pe lângă căldură.

Mi-am imaginat tot felul de scenarii ce se puteau produce. Cum am spus, eram străin printre străini și peste tot sunt oameni buni și oameni răi. Astfel de oameni răi puteau fi și acolo, în acel pustiu, tineri sau mai vârstnici, care mă puteau lovi și arunca la malul lacului și să-mi ia mașina; pentu mașină și nu pentru pește! Cine-i vedea? Și dacă-i vedea cineva, îi mai vedea apoi? S- au întâmplat astfel de incidente chiar în prezența umană. Se întâmplă ca uneori sau deseori să comiți astfel de imprudențe, fără să vrei, fără să-ți dai seama, așa cum mi s-a întâmplat și mie și nu o singură dată. Dar am scapăt! Allah!

S-a făcut foarte cald și mă simțeam obosit. Bibanii! Îmi ziceam să nu mai dau crezare atâtor spuse: „atunci când prinzi mult pește, ceva nu-ți va merge bine”. De la lac am plecat cu bine și am să rulez cu grijă, să ajung sănătos acasă.

M- am oprit în centru și am parcat mașina alături de spațiul unde se preparau renumitele brosete: carne de oaie pusă pe frigărui, prăjită pe cărbune aprins, jăratec. Aveau cuve speciale pentru cărbune și totul se făcea repede și cu multă pricepere, aproape ca un ritual. Pâinea se prepara anume pentru acestea: ca un disc, mai subțire, care se tăia în două, se despicau părțile la taietutră și prin acea deschidere se strunjeau și se lăsau înăuntru frigărui, de pe 4-6 frigări (cum se comandau), pe care se stropea cu puțină sare și un condiment ce le dădea un gust deosebit. De câte ori mergeam la Rabat și mergeam destul de des, cu treburi la Ministerul Învățământului, sau pe la ambasada noastră , cu birul lunar stabilit, ne opream mereu să gustăm plăcutele brosete. Carnea de oaie avea acolo cu totul alt gust decât la noi și se consuma ca ceva delicios. Probabil din cauza vegetației mult diferită și era ceva deosebit, chiar și pentru aceia ce n-au mai consumat sau cărora nu le plăcea carnea de oaie.

Îmi era foame și, până să-mi prepare brosetele, am servit un pepsi răcoros, care m-a mai liniștit și întremat. Refăcut cu totul și cu toate, m-am urcat în mașină și am pornit cu deviza: „să am grijă”! Am ajuns acasă înainte de orele 3 dimineața, pescuitul la lac terminându-se mereu pe înserate; o altă premieră. Mi-a fost destul de greu să urc cu prada la etaj, greutatea lor fiind bine peste 25 kg. Am intrat în casă și Măriuca a făcut ochi mari de hărnicia mea, evidentă; am adus o mulțime mare de bibani. A venit pe la noi și Visu Vaida mai apoi și s-a speriat văzând recolta, probabil nemaivăzută; i-am pus într-o plasă mai mulți pești și a fugit repede cu ei la Nuta, să-i povestească despre pescuială realizată, uitând să mă mai întrebe cum am procedat.

Am dat multor prieteni și cooperanți pești, la fel și d-nei Spadoni și altora, păstrând pentru noi doar câteva exemplare, în rezervă. În cele ce au urmat, pe scara blocului s-a simțit un persistent miros de pește. Erau foarte gustoși. Nu-mi amintesc dacă de atunci am mai mers să pescuiesc la lac; am lăsat să se păstreze recordul, ori mă gândeam că acolo nu mai este mult pește! În mod sigur, la râul de la pod am mers de mai multe ori și în anii ce au urmat, din a doua cooperare.

Mai târziu, echipa de pescari s-a destrămat și singur nu mai doream să merg, amintirile riscului posibil de atunci m-au lecuit.

În timp, mi-au rămas în minte apele de pe acolo, cu malurile și tufișurile lor, cu acel acvarium în care peștii executau mișcări browniene, drumurile, lacul și el cu mult pește, pescuitul și sporturile de pe el, prietenii părtași la acele ieșiri, cu diminețile și serile încântătoare, momente de libertate, liniște și confort, detașate din acel spațiu imens, cu toate bucuriile și nebucuriile lor, care au fost și nu se pot uita nici unele, nici altele, rămânând stratificate pe locul lor, unde s-au petrecut, cu toată lauda sau reproșul ce li se cuvin.

BĂRCAN Gheorghe, fost elev al Liceului ,,Dragoș-Vodă” – Sighet
Minneapolis, Minnesota, USA, 02.01.2022

sursă foto: https://www.bing.com/




Marșul Verde (autor, prof. Gheorghe Bărcan)

prof. Gheorghe Bărcan

Frontiere, frontiere. Noiembrie 1976, al doilea an de activitate în Maroc. La acel moment se simțea în oraș o agitație, grupuri mai mici sau mai mari de localnici se întâlneau și vorbeau mai tare, cu gesticulări. Am citit presa locala și ne dădeam seama că ceva se întâmplă.

Marocul, acest ținut vast, poziționat în partea de Nord- Vest a continentului african, cuprinde în interiorul său numeroase orașe de diferite mărimi și câteva cetăți imperiale, precum și extinse zone rurale. Regăsim astfel întinderea imensă a frontierei naturale, liniștite și sigure, reprezentată de Coasta Atlantică, cu lanțul superbelor ei plaje, asociată cu tot atât de splendida Coastă Mediteraneană, știrbită de două cetăți spaniole (Ceuta și Melilla ), mereu în dispute. Cu frontiera estică convențională către Algeria, unde Marocul se îngustează tot mai mult în partea de Sud, fiind și aici discuții privind Sahara Spaniolă, ca un tampon intre Maroc și Mauritania. Tocmai această parte sahariană a încins spiritele, marocanii revendicandu-o cu fermitate, ca și vecinii lor mauritanieni, din Sud.

Dacă am prezentat linia frontierelor, cu acel spațiu generator de conflict, nu pot să nu exprim câte ceva și despre cetățile prezente de-a lungul acestor frontiere mărginașe. Acestea, împreună, exprimă un medalion de toată frumusețea. Numeroasele orașe mărginașe apelor marine sau oceanice, cu plajele aurii atât de îmbietoare, existente într-un mediu exotic de basm, în lumininile limpezi ale dimineților ce anunță căldura zilei, ori cele crepusculare ale inserărilor, ce aștern liniștea peste tumultul ei, în aerul înmiresmat, cu miros de plajă și umiditatea nopților, un mediu în care te simțeai extrem de recofortant, plăcut.

Printre mulțimea porturilor ce se înșiră de-a lungul frontierei udate de ape, se afla la loc de frunte și portul Nador, în apropiere de Oujda și Melilla, o realizare integral românească: proiectare, ingineri, tehnicieni, muncitori români și utilaje românești și doar cimentul era din Maroc; a fost dat la cheie. Toate acestea, pe lângă multe altele, reprezintă faruri de bum economic, strategic, turistic și peisagistic.

Dar nu numai acestea fac din Maroc o perlă a Africii, ci și întinsele platouri și câmpii, orașe străbătute de râuri și oueduri, care, uneori, își seacă apele, cu ținuturi deșertice și multe oaze, situate în aceste zone. Toate împreună par a fi supravegheate din înălțimile lanțurilor de munți, unele cu vârfurile înălbite persistent: Rif, Moyen Atlas, Haut Atlas și Anti Atlas, cu piscuri de peste 4000 de metri, unice doar în Maroc, în Nordul Africii.

Ele se completează cu Marele Sud Saharian, cu „arborii săi de capră” și „populația albastră”, cu renumitele dune de nisip din Sud, Sud-Est, în apropierea localității Merzuga (erg. Chebbi).

În partea aceea de jos a țării a început conflictul, tărăboiul și care s-a soldat cu anexarea Saharei Spaniole, fără lupte, dar și cu un conflict sângeros, izolat, persistent, în acea zonă deșertică, între Maroc, Mauritania și Algeria, cu implicarea acelor formații numite „polisario”, aparținând unei așa numite Republici Arabe Democrate Sahariene (RASD).

Marșul Verde. La momentul amintit, pe străzile orașului s-a adunat mulțime mare de oameni, de toate vârstele, dar mai mulți tineri, care cu drapele și strigăte au umplut spațiile, bulevardele lui, urcau pe mașini, le răsturnau, chiar și pe ale lor, cerând răspicat: vrem Sahara Spaniolă !

Se comportau astfel, făceau exerciții de parcă aici era acea Sahară, obiectivul revendicat. Dându-ne seama de ce se putea întâmpla dacă ne prindeau în calea lor, toți cooperanții ce aveau copii la Misiune au plecat rapid și s-au întâlnit acolo cu mașinile, bot în bot, la poarta acesteia, pentru a-i lua de acolo și, pe ocolite, cu fereală, ocolind „șuvoiul”, am ajuns cu bine acasă, fiecare cu ai lui; ar fi putut fi periculos și riscantă întâlnirea acestora cu o mașină cu copii. Speram să nu intre și pe străzile noastre și să ne schilodească mașinile; nu s-a întâmplat.

M-a impresionat cumplit acel eveniment și a avut influență asupra unor decizii ce le-am luat ulterior. În acea mulțime am zărit unele personae cunoscute, pașnice și, dintr-o dată, cu o explozie și exprimare atât de agresive, temătoare. Am și făcut rezilierea contactului pentru anul IV, dar am revenit asupra deciziei, la intervenția Ambasadei, spunând că războiul e departe, în Sud, niște „antrenamente” militare. A trecut cu bine, doar cu acel mic impozit pe salar, în plus.

Până la urmă s-a adunat o mulțime de oameni din tot Regatul, tineri, femei cu copii de mână și chiar însărcinate, pentru a impresiona și în mod sigur cu mișcări coordonate de o gândire militară. Această „oaste” neînarmată, având un efectiv de cca 300.000 de oameni, a plecat spre Sud, să ocupe, să-și adjudece acele spații sahariene, foarte bogate în fosfați și în cine mai știe ce. Toți erau îmbrăcați în jilabale și la vedere nici măcar o bâtă nu apărea; era un semnal că nu atacă și că vor o ocupare a ce li se cuvine, împlinirea unei revendicări teritoriale. În mod sigur, cred, purtau pe sub jilabale și arme, mai ales cei mai tineri, cum ar fi fost și firesc, pentru că cine știe ce s-ar fi putut întâmpla la fața locului.

Spaniolii, afaceriștii, soldații și cei ce administrau zona s-au retras pașnic și nu s-a produs nici un incident. Marocanii au înființat acolo posturi ale armatei de frontieră, în toată zona; Mauritania, cu o armată mai dezorganizată, s-a abținut, aceștia salutând doar plecarea spaniolilor. Până la urmă, Marocul și-a luat partea din acea Sahară dinspre ocean, mai bogată, destul de lată și pe o lungime de 2.200 km și au separat-o cu un gard înalt de sârmă ghimpată, plantând mine de-a lungul ei, fiind cea mai mare suprafață minată față de oriunde (ulimele precizări de pe internet).

Algeria însă nu a fost mulțumită că nu a fost și ea chemată la înfruptare, mai ales că își dorea un culouar spre Atlantic în acea zonă îngustă, ocupată. Altfel, era obligată să transporte toate produsele din partea sudică spre Nord, terestru, spre porturile din Mediterană, cu multe greutăți și costuri mari. În aceste condiții, se făceau dese incursiuni printre păzitorii locurilor, mai ale prin așa numitele trupe „polisario”, până la urmă acestea transformandu-se într-o hărțuială continuă, cu victime și costuri de ambele părti, un mic război deșertic. Am constatat că ni s-a introdus și un mic impozit la salariu și nouă, pentru acest conflict saharian; pentru noi, și o stare de nesiguranță în zonă.

Un profesor român din Negrești, oșean, cooperant și el în Maroc în acea vreme, funcționând ca profesor de fizică-chimie la Taza, localitate mai spre Nord-Est față de Meknes, prieten foarte bun de-ai noștri, a scris o carte foarte plăcută și interesantă despre acest eveniment, cu titlul: „Marș Verde în Ramadan”, in1998, autor prof. Dumitru Mureșan. Așa s-a numit acest eveniment și a fost spre sfârșitul Ramadanului, o sărbătoare importantă, cu ajun ce dura o lună, în care nu se consuma nimic ziua, ci numai în noapte, trei mese. Ne-a onorat și pe noi cu un exemplar.

Gheorghe BĂRCAN
fost elev al Liceului „Dragoș-Vodă”, Sighet
Minneapolis, Minnesota, USA
03.12.2021




Secvențe autobiografice (autor, prof. Gheorghe Bărcan)

prof. Gheorghe Bărcan

Se întâmplă ca pe parcursul existenței, viața să-ți fie în derularea ei în anumite feluri, în anumite trăiri, cu schimbări majore de traseu și „petreceri”, dorite sau nedorite, acceptate sau impuse, cu intervenția ta sau în lipsa ei, multe separate de proiectele tale inițiale de viață. Oricum, sunt puține astfel de vise, proiecte care să se desfășoare linear, fară nici o perturbație, pentru că lumea toată esta în continui schimbări și modificări și, într-un fel sau altul, te influențează, în schimbări de proceduri și chiar proiecte. Această devenire, formată și întreținută, așa cum a ajuns ea, s-ar putea reprezenta prin creionarea unei serii de „tablouri” care să afișeze toate etapele acesteia, mai importante, cu cele ce le-a aparținut lor.

Copilăria. Pentru mine, în integritatea ei, a fost singura etapă de viață lipsită de năcazuri grele, cu semnificații mai deosebite. Cu multe bucurii, produse de alintarea parintior, mai ales ale mamei, care este tutorele copiilor, până la o anumită vârstă. Am participat la jocuri, mi s-au oferit jucării și, încetul cu încetul, am trecut la diferite activități casnice, apoi tot mai complicate, prin libera consimțire, în finalul ei executând lucrări mai grele, peste vârsta copilăriei, devenind parcă mai devreme adult. Frații mai mari erau cu tata la fân, la împrăștiat brazde,cu mieii, iar eu o ajutam pe mama pe acasă, cu lucrări mai mici. Când pleca devreme în comună, pentru cumpărături sau pentru asocieri la prășit, apoi la secerat, mă trezem și eu mai devreme și era foarte mulțumită când găsea casa curățată, cu paturile făcute și oalele cu apa gata să fiarbă. Mai tărziu, când era în asocieere cu alte femei la ogorât sau la secerat, eu eram dădacă pentru 4-5 copii mai mici, unii cu toate trebuințele. Devenind mai mărișor, am trecut și eu pe dealuri, la brazde, la polog, la căpițe, apoi și mai mărișor, treceam câte puțin și la coasă și, doar la 12 ani, eram un cosaș vrednic, cu mare spor. Participam la toate muncile și eram și maistru bucătar. Acolo, distanțele între mese erau mai lungi și uneori doar se cina, când timpurile te presau.

În aceste condiții, terminând cursul primar, premiant, nu am fost lăsat să merg la „școală mai departe”, cu toate insistențele mele, ale mamei și învățătoarei, tata motivând că n-avem posibilități..În anul următor, mama a făcut pregătiri din timp. Pe câteva vânzări din casă mi-a cumpărat o pereche de bocanci, apoi mi-a țesut din lână, un material modelat pentru un costum. După ce l-a vâlturat puțin, pentru a-l mai îngroșa, am mers la croitor și mi-a făcut un costum, palton și o pereche de pantaloni scurți, toate mai bune și mai călduroase ca celea din magazin. Mi-a mai pregătit și lenjerie de corp, de pat și o pătură bună. În toamnă, când muncile pe dealuri și pe câmpuri s-au terminat, mama pune din nou problema școlii. Tata îi raspunde că n-avem haine, bani de…Am pregătit eu tot ce are nevoie, afară de taxele care sunt. N-a mai ripostat.

În 14 sept. 1953, îmbarcați în căruță toți trei, cu acele bagaje pregătite, ne aflam în drum spre Năsăud, unde funcționa un Gimnaziu cu limba de predare română (ținut grăniceresc). Depinde cât erau taxele și, de aceea, eu aveam o bucurie reținută, înăbușită; nu știam cât sunt plățile de mari și dacă nu ne vom întoarce în aceeași formație. În centru era un loc viran mare, iar mai în spate o biserică frumoasă cu un parc, magazine, care toate îmi luau ochii, eu nepărăsind până atunci perimetrul comunei. Liceul era aproape, unde am oprit, a intrat cu mama împreună și ieșind, tata spune: să- l ducem la inernat ! Am sărit sus de bucurie, atât de mult așteptată. M-au lăsat acolo, la internat, un imobil mare cu trei nivele. La etajul III și II erau dormitoarele și baia, etajul I pentru meditații, iar masa o serveam la liceu, unde era și cantina. Era în apropierea gării, cu un spațiu mare în jur, unde, în timpul liber mai jucam și fotbal. Părinții au plecat spre casă, după ce m-au aranjat cu toate. Cursurile s-au concentrat în două trimestre, pentru că războiul era aproape, internatul plin cu elevi, lângă gară, obiectiv de bombardament. În vacanța de Paști am plecat acasă cu anul încheiat. Am promovat clasa cu calificativele de bine și foarte bine și niciun suficient. Acasă, în loc de o vacanță mai lungă, eu am trecut imediat pe postul de pogonici, la arătură cu tatăl meu; alergare grea și continuă pe lângă cai, ziua întreagă. Spre sfârșit, o ploaie rece m-a udat tot, departe de casă și am făcut o pleurizie rea, cu 6 săptămâni la pat, cu tratament, repetat și aceasta a fost toată vacanța mea „lungă”. Întremat, am trecut imediat la coasă, la 13 ani și am cosit cu Ion, cu Florica ajutor la polog, peste 20 ha de fânaț, singuri, tata fiind concentrat la armată.

Curând trupele, de unele și de altele, umpleau drumurile în retragere, unele mai dușmănoase ca altele și luau tot ce găseau, vite, alimente, aruncau podurile în aer, lăsând localitatea izolată, pustie și săracă. Școala îmi era iarăși blocată (ce răsplată!) și, în toamna următoare, am fugit la căruța pentru Sighet și tata ne-a ajuns abia la Șieu, după un maraton de 20 de km. Fară chibzuința lui, ne înecam cu toții, într-una din apele Iza sau Mara, prin care am trecut. Am urmat a doua clasă de gimnaziu la Sighet, a treia la fără fecvență și celelalte, până în clasa a IX-a de liceu, toate la Sighet, mereu cu mari greutăți, relatate. În 01.09.1949 am părăsit Liceul „Dragoș-Vodă”, urmărit de Securitate, cu multe greutăți, închisoare, pericole și riscuri de viață.

Adolescența, puțină câtă a fost ea, am petrecut-o doar la Sighet, cu plimbări prin oraș, și mai ales, pe la Grădina Morii, pe malurile Izei, unde mai făceam și baie în vremile potrivite, cu plăcutele plimbări pe Solovan, singuri sau cu program. Atunci, dumineca dimineața, intra Karol baci în dormitor și striga : „Fel , sus, toată lumea, 8 ceas, vine părintele Godgea, mergem la pădure !”. Părintele era preot de Roma, făceam cu dânsul Latina și religia, cât s-a putut. După aceea pot spune, adolescența rămasă și tinerețea, în cea mai mare parte, s-au scufundat în întunecimea ideologiei comuniste, în urmăriri, căutări, întemnițări și chinuri cumplite, inimaginabile și care s-au întins pe o perioadă de aproape 12 ani, toate determinate de refuzul meu categoric de a colabora cu securitatrea, la trei solicitări succesive. Am fost vizați de Securitate pentrua cazarea, tăinuirea și protejarea unui inginer, Pop Mihai, din Sighet, fugar, adus la noi de unchiul-învățător, neam prin alianță cu dânsul. A venit pentru 2-3 zile, dar tot nu pleca, motivând probleme de cult greco-catolic și cine știe ce mai avea. A plecat numai după 3 ani, o lună și o săptămână, stând la noi acasă, în casă ascuns, unde și-a făcut un adăpost. A luat legătura cu preotul greco-catolic, Trif Vasile și mergea des la el pentru cele spirituale, pentru care avea o intensă aplicație; a mai mers și la biserică, iarna, când era frig și era puțină lume. Dar casa preotului era în supraveghere, cum am aflat, mai tărziu, chiar de la dânsul. Acolo se organiza un grup de țărăniști, condus de studenți. De Mihai știau mai multe familii. Când părinții erau placați la strânsul câmpului, îi aduceau mâncare de la unchiul. L-a vizitat și logodnica, Boabi, fiind dus acolo, la întălnire, de către unchiul.

În dimineața zilei de 01.04.1949, m-a căutat securitatea la Liceu, pentru arestare, dar eu eram plecat la autogară, pentru a afla mersul cursei, a doua zi, sâmbăta. Eram bolnav de pneumonie și tocmai voiam să plec acasă pentru tratament mai bun, cu medicamente și mâncare bună.. Atunci a descins securitatea și la noi, dar inginerul s-a scuns și nu l-au găsit. De la noi au plecat la preotul V. Trif, greco-catolic. Chiar în acea noapte, se aflau acolo trei studenți, partizani și n-au descins ei acolo întâmplător, îi informau „omul nostru din grup” (Dosar CNSAS). Probabil credeau că-l găsesc acolo și pe Mihai. Doi studenți au sărit pe geam, cu arma în mână și milițienii de afară au tras „strâmb” după ei. Au vrut sau n-au vrut să-i împuște ? Doar ei știu. Pe unul l-au prins în bucătărie, cu o grenadă în mână și a îndurat multe și grele chinuri (Dosar CNSAS). Dar n-a plecat nici după aceea. În familie nu se punea problema predării lui, iar el nu voia să plece, pentru a ne putea prezenta la Securitate. La percheziția făcută, tata nu era acasă. Eu și tata am fos urmăriți și căutați de securitate și am rămas pe dealuri, feriți, cu multe greutăți, până s-a făcut ger. Între timp, tata a coborât acasă pe ascuns și a construit un adăpost bun de rezervă, într-un șopron din curte, căptușit și plin cu paie. Pe ger și mai departe, am rămas toți ascunși în casă, lărgind puțin adăpostul. Nici prin gând nu le trecea securiștilor că am putea fi ascunși într-o casă sub supraveghere.

Dar Dănuț, fratele mai mic, făcea 9 ani și încă n-a mers la scoală. Nu mai putea rămâne, pentru că făceau cercetări și era periculos. Mihai trebuia să plece; îl vedea copilul în fiecare zi. A venit după el. Nan Vasile, care l-a și adus în localitate și l-a luat, în zorii zile de 16 oct. 1951; a venit la noi în 08 sept1948! Am astupat adăpostul din casă și am lăsat spre omologare pe cel din șopron, care a fost „acceptat”. Am plecat cu noaptea la Viseu și ne-am predat la Securitate. Tata a fost dus primul la „inerviu” și a fost lăsat liber, cu condiția să intre în colectiv, fiind cunoscut ca un agricultor neîntrecut și să-i ajute să-l prindă pe Pașca Gh. Dar cu el tata erau preiteni și le dădea alte direcții pe unde pleca. Odată, l-a trimis la coliba să-și ia mâncare și l-a turnat cineva. Tata a spus că era obligat, altfel îl împușcă. Dar Securitatea a dat dispozitie să fie scos din grupul de informatori MAI Viseu, fiind incult și nefolositor (Dosar CNSAS, Bărcan Dumitru, fila 33). Eu, după primul refuz, am rămas sub verdictul: „Ai să-ți petreci viața prin pușcării”. Am fost în anchete 10 luni, la Vișeu, Bistrița și Satu Mare. Am relatat cruzimile inimaginabile petrecute pe acolo în mai multe articole. După cele 10 luni de anchetă, am fost trimis la Canal, la muncile de exterminare și tratamentul ucigător din acele lagăre, după un TBC pulmonar și 37 kg în greutate. Am primit, în detenție, 3 pachete cu alimente permise și medicamente, având acest drept lunar și un vorbitor, în urma unei cărți poștale cu zece rânduri. Streptomicina mi-a eradicar boala, fiind la început. Dar, alaturi de toate aceste cazne și suferințe, de nedescris, aveam o „bucurie” enormă, mult peste ele, știind că, un copil, am reușit să înving torționarii peste tot, tăcând, tăinuind și protejând totul, victorie prin care am salvat libertăți și vieți umane. Această mare victorie, bucurie, mult peste toate indurările, era o „bogăție spirituală” de necomparat, de necumpărat cu lumea întreagă. Ea rămânea și dacă sacrificiul meu era suprem, nu aveam nimic a regreta, ci-mi sporeau doar valoarea acestei „bogății spirituale”.

Tinerețea. În data de 04.03.1954, mi-am încheiat detenția de 29 de luni, fiind pus în libertate. Prima lună am petrecut-o pe la spital, în tratament și refacere, iar lunile aprilie și mai am ocupat un post găsit, cu un salar minim de 325 lei/ lună, pentru întreținere. În colectiv era doar 4 lei/zi munca și se mai ajutau cu cele 30 de arii de acasă. În toamnă mă încorporau și după armată , cu cele 3 clase de liceu rămase și facultatea, mă apropiam de 40 de ani. Îmi rămâneau în față 3 luni, iunie-august, interval în care se puteau aborda, în două sesiuni integrale, la fară fecvență, cele două clase (se termina cu 10 clase) și admiterea din august, pentru a deveni student și a scăpa de armată, care se făcea în cadrul Facultătii. Slab cum eram, cu atâta întrerupere, cu uitări și greutăți, puteam eu aborda astfel se activități, dure ? Se părea imposibil, dar să încerc ultima soluție de „salvare”. Cu un efort și o determinare totală, având o energie interioară deosebită, am abordat provocarea. Dispuneam de o memori bună și, cu somn puțin (2 ore/zi), cu plimbări desculț prin roua dimineții, sau folosind lighianul cu apă rece, uneori, am depășit acest impas și, la întâi octombrie 1954, eram student la Facultatea de Matemetică-Fizică, UBB-Cluj și eram uul dintre cei mai buni studenți din an. După prima sesiune din anul IV, ultimul an de studiu, am fost reținut și anchetat, 29 de luni, fară condamnare și aveam toate dreturile civile, deci și de a studia. Am fost anchetat doar de Securitatea reg, Rodna și Maramureș, pentru cea din Cluj eram un necunoscut. Cineva m-a „predat” însă securității, din neglijență, la peste un an de la revoluția din Ungaria. La sfârșit de noiembrie 1957, am fost luat de securitate de pe stradă și trecut prin toate batjocurile în 24 de ore, unde mi se spune: „Ești un student bun; dar singura șansă să-ți termini studiile, este să colaborezi cu noi!” Refuzul a fost prompt și chiar brutal. O bătaie dură, urmată de averismentul: „Banditule, ai să zbori din facultate!” În scurt timp am fost exmatriculat de peste tot, în baza unor minciuni grosolane de condamnare nedeclarată. Au urmat 5 ani de chinuri și persecuții, la munca de jos, ultima locație fiind șantierul Brazi-Ploești, muncitor necalificat. Toate încercările de revenire asupra sancțiunii au fost respinse. În august, am susținut examenul de admitere le Institutul Politehnic București, intrând cu brio; terminam studiile la aproape 40 de ani. Am mai încercat odată să nu mă las învins și am mers la București, unde, pentru prima data, într-o discuție normală, mi se spune: ai avut o condamnare nedeclarată și situația este încheiată. Dar eu n-am fost condamnat, am răspuns! S-a uitat, bănuitor la mine, ministrul adjunct, tov. Turcu, și mi-a spus: dacă faci această dovadă, te reînmatriculăm! Mi-a venit în gând o ideie salvatoare: să cer la Tribunal reabilitarea, dacă susțin o condamnare, ce nu am avut-o. Am fost convocat în ședință de dezbateri și, domnul judecător Ioan Bartoc, studiind Dosarul, hotăraște: Se respinge cererea de reabilitare a susnumitului, ea fiind fără obiect, conform Cazierului… Un refuz favorabil! Am trimis Hotărârea la București și, în puține zile am primit aprobarea continuării studiilor. Am promovat cu bine cei doi ani și am încheiat studiile la 10 ani de la începerea lor: 1954-1964, cu media peste nouă. După un an la Liceul B. P. Hasdeu Buzău, conform repartiției (azi un puternic centru CNBPH- Buzău), m-am transferat la liceul Vișeu de Sus, unde am funcționat până la pensionare,1965-1990.

Familia. Încă din clasele mai mici, mi-am fixat idealuri frumoase, în care am fost puternic tulburat, dar au rămas aceleași, nu mi le-au putut suprima, așa cum trebuie să fie un ideal. A fost credință, de mic până în prezent, cu rugăciunile învățate de la mama mea, cu respectarea sărbătorilor, mersul la biserică, ținerea posturilor și a ajunurilor. Când am trecut de 10 ani, am ajunat din Joia Mare, până Dumineca dimineața, deci 2 zile și 3 nopți în 3 ani consecutivi! Cu acestea, împreună cu munca grea la cosit și altele, încă de mic, mi-am educat foamea, și am rezistat înfometărilor și muncilor de exterminare de la Canal, care practic m-au salvat. Un alt ideal a fost realizarea unei profesii, pe care am obținut-o extrem de greu și după multe lupte cu timpul și cu toate caznele, abuzurile. A rămas unul foarte important de concretizat, prin închegarea unei familii, în toată exigența moralei corecte creștine, încă nerealizat. Am terminat la 33 de ani studiile și la 37 de ani eram tot singur. Ce mă reținea, era moralitatea vremilor. Credința și sentimentul religios nu mi-l puteau zdruncina, așa cum n-au putut nici în vremile acelea grele, pentru că îl poți interioriza, să-ți faci o bisericuță a ta interioara, dacă în afară nu ți-l puteai exprima. Serviciul era un ideal realizat, dar nu era sigur pentru mine; puteau oricând „să mă zboare”. În ideologia vremii se căuta suprimarea credinței, suprimarea spiritului de libertate, în forma ei cea mai generală și distrugerea moralității creștine în general, deci și a celei familiale. De aceea mergeam pe ideea de a rămâne singur, cu nerealizarea acestui ideal, în astfel de condiții, pentru că mă puteam asocia cu cinneva ce avea concepții nedefinite, care puteau lua forme neașteptate, pentru că acest ideal cuprinde două personae.

Destinul a făcut să întâlnesc o colegă de an din a doua parte a facultății, Tăut Măria, la un examen de bacalaureat, în 1968. Colegi fiind, am avut lungi discuții sincere, pe probleme de viață și am ajuns la concluzia că în acest frumos ideal al familiei avem aceeași optică: credință, onestitate și respectul total, în reciprocitate. În acelaș an, pe 28 iulie 1968, ne-am unit destinele și ea s-a transferat de la Liceul din Cavnic, la Liceul din Vișeu de Sus. În scurt timp ne-a binecuvântat Domnul cu doi copii Ana-Rodica și Victor-Gheorghe. Am fost într-o optică totală în privința lor, pentru o bună creștere și o pregătire solidă pentru viață, până când vor fi „pe picioarele lor”. În anul 1974, s-a făcut o largă cooperare cu Marocul, Algeria și Zair, printr-un Protocol de 10 ani, subvenționat de UNESCO. Pentru Maroc, unde am fost selecționați, printr-un Contract ferm, semnat, cu drepturi și obligații, se cerea să cunoști limba franceză. Noi am funcționat acolo 6 ani, predând matematica în limba franceză. Misiune îndeplinită cu felicitări. Statul a beneficiat de multe zeci de mii de dolari de cooperant, pentru noi lăsând o parte din salar sau diurnă, să ne ajungă pentru un trai decent. Cel mai mare câștig a fost pentru copii, care au învățat să vorbescă fluent limba franceză și engleză, fiindu-le folsitoare pentru serviciu și în prezent. În țară, Rodica a obținut licență în Română-Franceză, cu Masterat și a câștigat o bursă de un an, unică pe țară, pentru Universitatea din Londra. A funcționat la Universitatea de Medicină din Cluj, Relații Internaționale. Victor a făcut Informatica-Economică, cu Masterat și Doctorat și lucra și el în domeniul universitar, fiind asistent, cu cărți publicate. Aveau salariile așa de mici, că noi trebuia să le plătim chiria și altele, din pensie. A venit din Franța o echipă pentru recrutare de informaticieni și, într-o lună, Victor era la Paris, cu contract și salariu conform. A dus-o acolo și pe sora lui, Rodica, ceva mai târziu, unde au lucrat, bine remunerați, aproape 9 ani; era înainte de a fi aderat România la UE. Îi vizitam acolo și stăteam mult timp la ei, plimbându-ne prin Paris. Rodica a plecat în USA, prin căsătorie cu un american și îndată și Victor a plecat în Londra, tot prin căsătorie cu o fată din Iași, care funcționa ca medic în Anglia. Sunt cu servicii apreciate și au o situație bună. Ne-au bucurat cu nepoței: Rodica are un băiat, Samuel, clas a VIII-a, foarte capabil, în clasă forte, cu o voce minunată. Victor are doua fetițe, de 3 și 5 ani, atât de dulci și drăguțe, cu care ne vedem și „vorbim” aproape zilnic pe internet: Grace-Victoria și Joi- Georginia. Grace este deja la clasa pregătitoare, iar Joi la grădiniță.

Îndată după intoacerea din Maroc, la un control medical, mi-au găsit tensiunea mult mărită: 220/120, confirmată prin analize medicale ulteriore. Am intrat într-un tratament medical strict, dar aceasta s-a asociat cu fibrilații de mare amplitudine cu flatere, tot mai dese, ceea ce mă obliga la multe internări și deranjam susținerea orelor. De aceea, m-am pensionat la 59 de ani, în sept. 1990. Fenomenul s-a tot accelerat și a evoluat, făcând deplasări la urgență o dată sau chiar de două ori pe lună, cu staționări mai scurte sau mai de durată. Măriuca a fost mereu cu mine și mă încuraja, mă îngrijea mult și mă proteja. Am făcut sute de prezențe la Spitalul Borșa, de două ori la Baia Mare, câte două săptămâni, o dată la Cluj, tot 2 săptămâni. În țară n-au vrut să-mi facă operația, din cauza vârstei. Erau și problemele familiale care mă agitau: eu, cu o pensie mica, doi studenți și făceam greu față situațiilor. Uneori mi-a fost situația așa de rea și grea cu inima, că eram gata să „plec”, fapt ce se putea întâmpla, de fapt, la fiecare criză și ar fi rămas familia cu copiii de izbeliște, Măriuca neputând face față cu salariul ei mic, așa cum erau în învățământ, „ca unitate neproductivă”. Mă îngrijam și eu cât puteam de mult, respectam riguros tratamentul și liniștea. După ce și-a încetat și Măriuca activitățile, s-a pensionat și am plecat la Cluj, unde am cumpărat un apartament și stăteam cu copiii. Odată, în criză, am plecat repede la spital și aveam pulsul 300 bătăi/minut. Mi-au făcut urgent șoc electric, fără nicio pregătire, viața fiind în pericol. Am rămas la terapie intensivă 10 zile , apoi, într-o altă criză, am fost ținut tot acolo, 6 zile. Poate bucuriile enorme ce le-am avut în timpul detenției, când inima era cu mine, prietena mea cea mai bună, salvatoare, Domnul alaturându-mi bucurii fără margini, în paralel cu chinurile fizice enorme ale torționarilor, o făcea să reziste și acuma. Acelea au întărit-o, au făcut-o rezistentă și au ajutat-o să nu se desfacă în bucăți, la un astfel de puls. Acuma inima mi-a produs dureri enorme în piept, care parcă mi-l golea, nu mai era cu mine, nu-mi era pritenă ca atunci, ci cel mai mare dușman. Am plecat în Franța și, în 2007, m-a operat un cardiolog român, la Nantes, Andronache Marius, renumit în țoață Franța și, din 2007 până în 2010, a fost liniște totală, evident cu tratament. În 2010 a apărut un nou puseu, o nouă ablație și de atunci, ferit de agitații și supărări, sub tratament, inima s-a liniștit. Atunci era acolo Victor cu serviciul și el mă însoțea peste tot. La Cluj m-a supraveghiat și îngrijit peste 15 ani, doamna doctor Amalia Ghicu. Domnul să-i răsplătească cu multă sănătate și bucurii și să-i binecuvânteze. Vizitam copiii anual, cu lungi staționari la Paris, apoi pe unde erau. Acuma suntem cu rezidență la Rodica, în America și beneficiem de servicii medicale și asistență socială, cu taxe foarte mici. Sunt tot în supraveghere cardiacă, care a depășit 40 de ani, cu medicamente, fiind cu multa atenție și răbdare. Până acum 3 ani, mergeam în țară , unde stăteam în jur de 2 luni și făceam câte un popas de două săptămâni, dus- întors, la Victor și drăgăleam fetițele. Acuma nu știm dacă la vară vom putea merge. E pandemia, vârsta și drumul foate greu. Mai avem și alte probleme, Măriuca are și ea fibrilații cronice mai ușoare, eu mă deplasez foarte greu, mă dor genunchii; sunt trecut de 90 de ani și Rodica ne îngrijește foarte bine. Ne rostogolim mai departe, cât o să vrea Domnul. Parcă ne aflam într-o bărcuță, pe râul care „tună”, Niagara, cu cea mai frumoasă cascadă din lume, Niagara, de unde îi auzim „tunetele” tot mai puternice, mai aproape de ea.

Gheorghe BĂRCAN
fost elev al Liceului „Dragoș-Vodă”, Sighet
Minneapolis, Minnesota, USA, 22 oct. 2021