Domnului Profesor BĂRCAN, cu RESPECT pentru cei 90 de ani „calculați”: LA MULȚI ANI!

Dragul nostru drag, îți dorim din suflet: LA MULȚI ANI FERICIȚI, BINECUVÂNTAȚI ȘI SĂNĂTOȘI, ALĂTURI DE NOI, FAMILIA TA ȘI DE TOȚI CEI DRAGI ȚIE!

Mulțumim Bunului Dumnezeu că am ajuns să te sărbătorim la împlinirea frumoasei vârste de 90 de ani. Ai avut o viață grea, cu multă suferință inimaginabilă, cu persecuții, cu multe obstacole și opreliști, dar credința ta în DUMNEZEU TE-A AJUTAT SĂ RĂZBEȘTI, SĂ IZBUTEȘTI! Tăria și puterea ta în luptele ce le-ai avut aproape toată viața vin și din fapul că știai că esti NEVINOVAT, că ai protejat persoane care puteau fi în locul tău, n-ai trădat și cu siguranță BUNUL DUMNEZEU O SĂ TE AJUTE! Și așa a fost… Bunul Dumnezeu te-a ajutat in lupta cu „BALAURII” de la Securitate, cu „BALAURII” care te-au chinuit în anchete și detenție; deși ai fost eliberat, n-ai scăpat de „BALAURI” nici în libertate ei urmărindu-te și persecutându-te. Dar te-ai luptat… Toată viața ai fost un luptător… AI ÎNVINS TOȚI „BALAURII”, dar și pe mulți alții… Ești un soț minunat, un tată și bunic iubitor. Toată viața ne-ai purtat de grijă, ne-ai protejat acasă, dar și departe de casă precum și în drumurile lungi și periculoase ce trebuia să le facem… Nu putem să uităm cum te zbăteai să ne faci viața plăcută, fericită și te străduiai să nu ne lipsească nimic, deși uneori asta era destul de greu… Noi îți mulțumim din suflet pentru tot ce ai făcut pentru noi și mulțumim Bunului Dumnezeu că a ales ca noi să fim familia ta. Bunul Dumnezeu te-a răsplătit cu doi copii minunați, apreciați peste tot pe unde i-a purtat viața și care acuma se îngrijersc de noi, cu toate problemele ce vin odată cu bătrânețea; mai ai și trei nepoți care ne „îndulcesc” viața și fac mai mult decât toate medicamentele … La ceas aniversar ne rugâm Bunului Dumnezeu să te protejeze, așa cum te-a protejat toată viața, să-ți dea MULTÂ, MULTĂ SĂNĂTATE să ne bucurăm împreună de tot ce ne-a dat DOMNUL și DOMNUL să fie cu toată familia noastră ȘI AZI ȘI MÂINE ȘI MEREU ȘI MEREU ÎN VECII VECILOR AMIN!
Cu toată dragostea, familia ta care te prețuiește și te iubește atât de mult!

Dragul nostru drag, la urările noastre se mai adaugă și altele (în ordinea primirii lor), care cu siguranță o să te bucure; sigur că ar fi fost mai mulți, dar doar pe aceștia i-am putut contacta.

La Mulți ani, Ghiță, Tăticule, Didai, Bughi!

Cu mult drag,
Măriuca, Rodica, Victor, Alina, Samuel, Grace și Joy

***

LA MULȚI ANI CELUI MAI BUN PROFESOR DE MATEMATICĂ DIN LUME!

Inginer Gheorghe Chiș, Timișoara

***

Mă bucur că am ocazia să vă felicit la împlinirea onorabilei vârste de 90 de ani! Să trăiți, cu sănătate și bucurie în suflet! Sunteți un model viu pentru mine și am fost foarte onorat să vă cunosc și să fac un film cu Dumneavoastră! Vă doresc să atingeți suta de ani, că de acum nu mai este mult.

Cu drag și cu deosebit respect,
Nicolae Mărgineanu (regizor film, București)

***

Respectăm în domnul profesor Gheorghe Bărcan un fiu al Maramureșului, plai de legendă pe care îl evocă cu legitimă demnitate pe meridianele lumii, un dascăl de valoare dăruit științei și școlii românești, un soț, tată și bunic devotat, un intelectual creștin… dar ceea ce îl înalță și îi înnobilează virtuțile este suferința din temnițele comuniste, suferință pe care nu și-a dorit-o dar și-a asumat-o ca preț al verticalității, fiind azi printre ultimii martori ai grozăviilor care ne-au mutilat istoria. Dumnezeu să-i binecuvânteze viața, familia și mărturia luminoasă!

LA MULȚI ANI FERICIȚI!

Preot profesor Marius Vișovan (Sighetu Marmației)

***

Îndârjirea în lupta cu timpurile de a merge pe drumul vieții în linie dreaptă, îl face pe domnul profesor Bărcan un exemplu demn de urmat. În aceste momente, nu putem decât să ne gândim cu mult respect la domnia sa, dorindu-i multă sănătate și bucurie alături de cei dragi!

LA MULȚI ANI FERICIȚI !

Cu multă considerație,
Fam. ing. Emil Popescu & Ana Popescu și Terezia Iosip

***

Dragă Ghiță,
Cu ocazia zilei tale de naștere, de la mii de kilometri depărtare, din Vișeul în care ne-am cunoscut acum mai bine de jumătate de secol, din apropierea liceului de la catedra căruia am îndrumat, amândoi, generații de elevi, îți transmit cele mai calde urări de bine, alături de respectul și considerația pe care ți le port ție, dar și familiei tale. Mă bucur că ai acceptat ca file din cartea vieții și experienței tale să se regăsească și în cartea mea „Oameni de seamă ai Maramureșului Voievodal” și îți doresc să mai aduni multe file de acum înainte! Să-ți dea Dumnezeu multă sănătate, să te bucuri de cei dragi!

La mulți ani, prietene! La mulți ani, Ghiță!

Aurel Ghilezan (Vișeu de Sus)

***

Sunt mândru și onorat că „particip” la surpriza pentru dl. profesor. M-am speriat puțin știind că, sigur, n-o să reușesc să exprim ceea ce simt. Normal că am multe amintiri cu dl. profesor. De la orele de curs când se străduia să ne explice, să ne destăinuie tainele matematicii, la cercul de matematică unde am aflat prima dată despre geometriile neeuclidiene unde m-a impresionat faptul că tot ce știam despre geometrie se aplica doar în spațiu tridimensional. Sigur, acum, sunt lucruri banale, dar pentru mine ca elev de liceu au însemnat schimbarea viitorului, de la inginerie spre matematică. Dar pentru mine mai importante sunt amintirile în care am interacționat cu dl. profesor din punct de vedere uman. Am fost ajutat material de domnul profesor, m-a susținut permanent pentru acordarea bursei (fără de care reveneam la coasă – vorba tatălui meu). După terminarea liceului ne-a rezolvat, mie și unui coleg, găsirea unui loc de muncă – profesori suplinitori – ca să ne putem înscrie la facultate la fără frecvență. Apoi s-a deplasat până la școala unde eram angajați și ne-a scos adeverințele de angajare pe care ni le-a trimis. Mai mult, în primul an de facultate, cât am fost la fără frecvență, ne-am pregătit după materialele bibliografice asigurate de dl. profesor, dar, și după ce am trecut în anul doi la Frecvență. Dacă ar fi să mă adresez direct dlui profesor aș zice:
„Domnule profesor, știu că sunt unul dintre miile de elevi pe care i-ați învățat matematică și sper că sunt unul din cei cu care v-a plăcut să lucrați la clasă. Pentru mine, dv. ați fost și ați rămas PROFESORUL, ba mai mult, OMUL, care și-a lăsat amprenta cea mai profundă în formarea mea profesională și socială, prin seriozitatea cu care ați abordat munca la clasă, prin bunăvoința și discreția cu care mi-ați acordat ajutorul-profesional sau material-când am avut nevoie. Domnule profesor, cu ocazia frumoasei vârste pe care o împliniți vă doresc multă sănătate, fericire și bucurii alături de întreaga familie. Și aș mai vrea să vă fac o urare, folosită de o prietenă comună: „Dumnezeu să vă dea ceea ce știe El cel mai bine că aveți nevoie!”

La mulți ani fericiți! Să ne auzim la centenar!

Cu mult respect,
Al dvs. elev,
Petru Bălin, promoția 1971 (expert in Informatică, Sibiu)

***

Incredibil, după 51 ani de la terminarea liceului, acum 3 ani am aflat că Maria Tăut, căsătorită Bărcan, fosta mea dirigintă s-ar afla în Minnesota. Am contactat-o telefonic și i-am făcut invitația ca. împreună cu soțul Gheorghe, fiica Rodica și nepotul Samuel, de a ne face o vizită în Arizona. Astfel că, acum 3 ani când au răspuns invitației, am făcut cunoștință cu familia din America a stimatei doamne Maria Bărcan. Din momentul întâlnirii, între familiile noastre s-a cimentat o prietenie deosebită astfel încât considerăm familia Bărcan parte a familiei noastre. Tot de atunci lui Ghiță ma adresez cu „frate-meu Ghiță”. La aniversare dorim „fratelui” meu Ghiță, ca Dumnezeu să-l binecuvânteze cu multă sănătate și bucurii alături de familia lui atât de dragă nouă.

LA MULȚI ANI FERICIȚI!

Ne bucurăm să fim și noi printre cei care „participăm” la „aniversarea” lui Ghiță. Vă iubim,

Fam. Aurel și Paulina Oniga (inspector sanitar, licențiat în drept și asistență medicală, de 24 de ani cetățeni americani, Arizona)

***

Domnule profesor Bărcan, mulțumesc lui Dumnezeu că v-a ales să-mi fiți profesor de matematică în clasele gimnaziale. De la dumneavoastă, eu și colegii mei, am avut șansa să facem primele achiziții în domeniul matematicii, atât teoretic cât și practic, aplicativ. Ați fost pentru noi, un dascăl model prin vocație, știați să vedeți viitorul din noi și să ne sădiți încredere. Întotdeauna aveați un cuvânt bun de spus celui aflat la necaz și-l ajutați necondiționat, atât cât puteați. Aveați multă dragoste pentru profesie și pentru noi, dispuneați de o pregătire de specialitate foarte bună, aveați răbdare, erați imaginativ, sensibil, cu elevat gust estetic, foarte amabil, modest, tot timpul aveați bună dispoziție pentru a ne învăța. În dumneavoastră a fost multă empatie. Pe parcursul vieții mele, în momentele când ne întâlneam, pentru mine erați un bun sfătuitor, un adevărat părinte spiritual, cu îndemnuri de a mă afirma profesional și nu numai. Prin mâinile dumneavoastră au trecut multe generații de elevi, evidențiindu-se mai târziu prin absolvirea treptelor superioare de învățământ și înregistrând rezultate deosebite în activitatea lor profesională. Domnia voastră, domnule profesor Bărcan, ați fost și veți rămane un exemplu de dascăl, de familist, în calitate de soț, tată și bunic, și om pentru toți cei care v-am cunoscut și vă cunosc. Acum, în aceste momente, când aniversați 90 de ani de la naștere, vă urez cu multă dragoste și iubire multă sănătate, multe bucurii, alături de cei dragi ai dumneavoastră și un căduros „La mulți ani fericiți!”

Cu mult respect și drag, al dumneavostră fost elev, prof. pensionar
prof. Dumitru Chiș (Săliștea de Sus)

***

90 de ani!!!
Hm! Fain prilej de a-ți revizita Viața, pe alocuri prea tumultoasă. Ai învins, Ghiță, ai învins căci nu te-ai resemnat, ai fost dîrz și călăuzit de credința că Bunul Dumnezeu nu te va părăsi. Și așa a fost. (Te-a binecuvântat cu o familie minunată, Măriuca, Rodica și Victor, în care a domnit armonia și dragostea). Pentru faptele tale generoase, te-au binecuvintat săliștenii tăi, dar nu numai ei te respectă și te laudă întotdeauna. Crizanteme, dar și trandafiri la acest amurg de viață, pentru împlinirea rugilor voastre.

LA MULȚI ANI FERICIȚI!

(P.S. Încolo, ce să zic… Vă aștept la o cafea la „Carpați”)

Cu salutări omagiale din Clujul nostru și al vostru,
Fam. profesor Petrache Mureș (Cluj-Napoca)

***

La împlinirea venerabilei vârste de 90 ani, gândul nostru se îndreaptă spre tine și îți urează zile frumoase, în sănătate, alături de iubita ta familie pe care ai venerat-o mereu și pentru care ai fost un model adevărat!

La mulți ani, Om BUN!

Fam. prof. Doina & prof. Gheorghe Coman (Tg. Mureș)

***

Domnul Bărcan: un om deosebit, un caracter minunat și cu multă înțelepciune. Amplificați aceste calităti cu „n” aparținând intervalului închis la stânga și un număr oricât de mare, interval deschis la dreapta și vom avea o lume mai bună și mai dreaptă.

LA MULȚI ANI FERICIȚI!

fam. prof. Nechita (Baia Mare)

***

Dragă Ghiță,
Mă bucur că printre cunoștințele mele am întâlnit un om că tine, cu credință în Dumnezeu, cu grijă și dragoste pentru familie și semeni, cu responsabilitate față de profesia aleasă, dar și cu sensibilitate sufletească, un om care și-a parcurs drumul vieții cu multă demnitate și nu în cele din urmă cu dorință de a împărtăși și altora din experiența vieții prin cărțile publicate. Acum când împlinești această frumoasă vârstă îți dorim multă, multă sănătate, să te poți bucura în continuare de minunații tăi copii și nepoți și de soția care îți este mereu alături.

LA MULȚI ANI FERICIȚI!

Cu toată dragostea și respectul nostru,
                                                                                                                       Fam. dr. Claudia și Ioan Ossian (Dej)

P. S. Sperăm că sunteți bine cu toții, va pupăm cu mult drag!

***
Am cunoscut mai întâi un om, apoi o personalitate și în final poezia sufletului, acel cântec pe care îl fredonăm altora fără să știm, acea melodie compusă din generozitate și forță de caracter care ne diferențiază de ceilalți. Astăzi, cu ocazia frumoasei vârste ce o împliniți, cu plăcere îmi aduc aminte de discuțiile purtate impreună, discuții din care am rămas cu mult respect pentru spiritualitatea, diversitatea de opinii, profunzimea și finețea gândirii, discreția cu care mi-ați impărtăsit din vasta dumneavoastră experiență de viată. Vă doresc să vă puteți păstra același spirit vioi și tânăr în gândire și să va bucurați din plin de anii ce urmează, ani pe care sunt sigură că îi veți petrece cu mulțumirea sufletească pentru tot ceea ce ați realizat de-a lungul vieții.

LA MULȚI ANI FERICIȚI !

Cu multă stimă și respect,
Norina Ossian, informatician, (Paris)

***
Bună dimineața! Deși distanțele mari și timpul ne despart, [noroc cu tehnica modernă, care ne mai unește] am rămas aceiași prieteni buni cu tine și frumoasa ta familie, ca pe vremea, când, cu mulți ani în urmă, ne-am întâlnit în cancelaria Liceului „Bogdan-Vodă”, din Vișeul de Sus, Maramureș. Ai rămas aceeași persoană serioasă, corectă și muncitoare, același prieten bun, care nu uită niciodată să ne felicite, din depărtare, cu ocazia diferitelor sărbători sau evenimente personale. Cum împlinești un număr foarte rotund de ani, de care eu nu sunt foarte departe [sau sunt?], îți doresc, cu ocazia acestui important eveniment din viața ta, multă sănătate, spor la scris, viață frumoasă în continuare alături de cei dragi ție, soția [și colega noastră] Măriuca, fiica ta, Rodica, băiatul Victor, nepotul tău, talentatul Samuel și nepoatele, fetițele lui Victor,

La mulți ani, așteptăm în continuare vești bune!

Prof. Tamara Moise (Bistrița)

***

La ceas aniversar, eminentului Profesor Gheorghe Bărcan, om de aleasă calitate morală, îi urez: La Mulți și binecuvântați ani alături de minunata lui familie!!!

Preot, Vasile Vlad

***
„Ca unul dintre oamenii… cu frică de Dumnezeu și neclintiți în respect fată de valorile în care i-au crescut datinile și credința…” (Ana Blandiana)

Domnului Profesor Gheorghe Bărcan i s-au frânt adolescența și tinerețea în cele mai cumpite vremuri, acelea ale regimului politic de tip sovietic instaurat în România. Doar aceste valori i-au dat puterea să suporte umilința, bătaia, înfometarea, batjocura și suferința la care l-au supus cei care ne-au adus „libertatea de la Răsărit”. Fiindcă n-a denunțat, deși a fost denunțat, fiindcă a rezistat racolării de către securiști, fiindcă a avut puterea de a-și păstra demnitatea, fără nicio vină, nejudecat de vreun tribunal, Domnia Sa a trecut prin inumanele anchete în celule miliției și penitenciarelor, prin groaznicile lagăre, colonii de muncă și șantiere organizate special spre exterminare pentru „cei care nu sunt cu noi, sunt împotrivă noastră”. Curajul și dârzenia cu care a înfruntat nedreptățile acelor nefaste și tragice vremuri, dar și neostenita și laborioasa activitate pe tărâmul învățământului – a reușit să-și continue și să-și finalizeze studiile întrerupte, cu rezultate de excepție, fiind dascălul multor generații de elevi, printre care și sălișteni-reprezintă pentru noi o lecție de mare învățătură, una fundamentală. Pe care ne-o prezintă și prin scrierile Domniei Sale, să nu o uităm. Acum, la trecerea Domniei Sale în rândul nonagenarilor, sunt onorat să-i urez multă sănătate, putere de muncă și multe bucurii alături de frumoasa-i și iubita familie!

La mulți ani, Domnule Profesor!

                                                                                                                           Prof. Simion Iuga (Săliștea de Sus)

***

Prietene Ghiță Bărcan,

Pentru faptele tale, pentru tăria de caracter de care ai dat dovadă de-a lungul vieții, chiar și atunci când oameni răi au încercat să te îngenuncheze, Dumnezeu a fost și este cu tine. Lui Ghiță Bărcan, acestui om cu O mare, atât din punct de vedere moral cât și din punct de vedere profesional, la împlinirea frumoasei vârste de 90 de ani, de pe meleaguri hunedorene, familia Bonat-Mihalca îți urează sănătate, bătrînețe liniștită alături de cei dragi ție. LA MULȚI ANI!

Familia Prof. Bonat-Mihalca Ioan & Luci (Hunedoara)

***

Mă bucur foarte tare că pot și eu participa la această deosebită SĂRBĂTOARE, a unui OM, un SUFLET deosebit.

O amintire foarte dragă sufletului meu, este că d-voastră m-ați adus acasă de la spitalul din Vișeu, cu primul nostru băiat, Claudiu, în februarie 1998. Mi s-a părut extraordinar că un profesor deosebit, care a fost profesorul de matematică al mamei mele din liceu, să se ofere să ne aducă acasă. Știam foarte puține atunci despre d-voastră, aveam să vă descopăr cărtile și articolele mai târziu și am rămas impresionată dincolo de noblețea d-voastră sufletească, ce frumos poate să „atingă” sufletele prin scris, un profesor de matematică. Eu fiind profesoară de chimie, până atunci credeam că e imposibil acest lucru. Și ca un arc peste timp, soția d-voastră a fost la festivitatea lui Claudiu de clasa a VIII-a, în 2013. Consider că D-zeu v-a trimis, pe fiecare dintre d-voastră în acele momente deosibite din viață noastră și vă consider că pe niște părinti spirituali. VĂ MULȚUMESC! LA MULȚI ANI, D-LE GHEORGE BĂRCAN!

prof. Mihaela Veresezan (Tomoiagă), Cluj-Napoca

***
Domnule profesor,
Vă admir mult! Ați avut o viată grea, plină de întâmplări din care ați învățat multe și care v-au călit personalitatea, chiar dacă v-au șubrezit sănătatea. Vă doresc multă sănătate, pentru a putea scrie despre experiența dumneavoastră și generațiilor de astăzi!

La mulți ani!

prof. Măria Tirenescu (Societatea Scriitorilor Români)

***
Stimate domnule profesor Gheorghe Bărcan,

Cu permisiunea dumneavoastră, mă alătur și eu mulțimii de urări și gânduri de bine care vi se aduc la ceas aniversar…

Au trecut mai bine de 30 de ani de la prima noastră întâlnire, dumneavoastră în calitate de dascăl iar eu ca elev al Liceului „Bogdan-Vodă” din Vișeu de Sus. Ale tinereții valuri precum și iureșul societătii românești post-decembriste m-au făcut să fiu o fire ușor rebelă, care a trecut uneori prea ușor poate pe lingă anumite evenimente care se petreceau în jurul său… Anii de liceu au trecut repede iar întâlnirile au fost tot mai rare… Ați rămas în memoria noastră de liceeni că profesorul dedicat vocației, cu abordări occidentale ale vieții (ținută, expresii etc…), precum și datorită expresiei folosite: „Măi băieți …” la care, noi nu uităm de fiecare data să completam, ușor ironic „… și fete”. Ajuns la Facultatea de Teologie din Baia Mare, am întîlnit preoți profesori care și-au sacrificat tinerețea și o bună parte a vieții pentru principii morale, din dragoste față de Biserică Universală zidită la Roma pe apostolul Petru precum și din dragoste față de națiunea română. Așa am aflat că profesorul meu din liceu, d-l Gheorghe Bărcan se numără printre cei care și-au sacrificat cea mai frumoasă etapă a vieții, tinerețea, pentru ca nația română și Biserica să nu fie ingenuncheate în fața celui mai mare flagel al secolului XX care este comunismul… M-au încercat târzii și iluzorii regrete pentru „ale tinereții valuri…”, dar m-am consolat, ușor egoist poate, cu „Parabola Semănătorului” și cu expresia biblică „Unii seamănă iar alții seceră…” Viața a mers mai departe iar în urmă cu câțiva ani, spre nespusa mea bucurie, am întîlnit familia Bărcan într-un frumos și important proiect spiritual: construcția bisericii greco-catolice din Săliștea de Sus, Maramureș. Dincolo de faptul că această familie deosebită, prin reprezentantul de frunte, d-l profesor Gheorghe Bărcan, susținut necondiționat de soția dânsului, d-na Maria Bărcan și de către întreaga familie, sunt ctitorii morali și financiari marcanți ai acestui proiect; m-a impresionat zelul și abnegația deosebită de care dau dovadă, ignorându-și propria persoană și interes în favoarea construirii acestei biserici. Toate acestea nu s-ar fi realizat fără lumina (educația) pe care Biserica Greco-Catolică Română a adus-o în sânul poporului român după Unirea Mitropoliei Greco-Orientale a Bălgradului cu Biserica Romei, sub păstorirea mitropoliților Teofil și Atanasie. Aș dori să mulțumesc personal și instituțional, în limita competențelor mele, acestei familii și în mod special d-lui profesor Gheorghe Bărcan pentru aportul și exemplul de viață, de credință și de educație transmis societătii românești și nu numai de-a lungul anilor. Mi-aș dori că exemplul familiei Barcan să se multiplice necontenit de la nivelul Orașelor Vișeu de Sus și Săliștea de Sus, până la cel mai înalt nivel al Statului Român.

Mihai Simon, Econom Eparhial, (Baia Mare)
Fost elev

***
Un gând de bine cu totul special pentru o persoană specială…  distinsului domn Bărcan Gheorghe la împlinirea celor 90 de ani de viață! Pe Domnul îl rugăm să îl tină sănătos iar pe dânsul îl însoțim cu rugăciunile noastre!

Pr. Protopop Vasile Codrea, Protopopiatul Român Unit (Vișeu-Iza)

***
Dragă Domnule Profesor, Dragă Prietene,
La cei 90 de ani ai tăi, începem aceste scurte cuvinte gândindu-ne la ține, în diversele tale ipostaze: de professor, soț, părinte, de cetățean implicat în problemele comunității și de luptător consecvent penrtu adevăr, dreptate și libertate.
Cu ocazia zilei de naștere, îți dorim multă sanitate și împlinirea tuturor dorințelor alături de toți cei dragi. Sperăm să ne mai întâlnim cu ține și Mariuca “fata în fata”, în grădină, numită de ține “semi-salbatica”. Acolo vom putea continuă să ne bucurăm în universul prieteniei noastră.
La Mulți ani!

Familia Academician Prof. Univ. Dr. Rus A. Ioan

***
La împlinirea venerabilei vârste de 90 de ANI, cuvintele nostre sunt prea sărace, nu pot să exprime recunoștința cuvenită pentru noblețea sufletească dăruită în iubirea de neam, credință și glie străbună, în parcursul vieții DUMNEAVOASTRĂ  PREABUNUL DUMNEZEU, să va dăruiască viață lungă cu sănătate și iubire din partea tuturor celor dragi.

Cu deosebită considerațiune,
Fam. Cornelia și Gheorghe Coman

***
Cu ocazia împlinirii frumoasei vârste de 90 de ani, vă dorim că Bunul Dumnezeu, să reverse harurile asupra voastră de sănătate sufletească și trupească. La mulți ani DVS. și tuturor celor dragi! Ne dorim să ne auzim din când în când, prin telefon.

Fam. Anuța și Ioan Dunca (fost deținut politic)

***
Stimate domnule Bărcan Gheorghe,

Cu ocazia zilei de naștere, vă doresc multă sănătate și bucurii alături de cei dragi! Îmi aduc aminte cu drag de o întîmplare cu final fericit și care are legătură cu dumneavoastră. La examenul de bacalaureat la matematică-în anul 1971, eu fiind o fire foarte emotivă, am luat o notă mică la examenul scris dar dumneavoastră, cu mult tact, nu mi-ați dezvăluit nota și mi-ați spus numai vorbe de încurajare. Am ajuns și la examenul oral, unde am reușit să iau notă maximă și asta numai datorită dumneavoastră, datorită felului în care v-ați purtat cu mine și pentru acest lucru vă mulțumesc din toată inima!

Cu toată stima,
Ecaterina Tomoiagă (Pentek)

***
Primele imagini din pruncie mi-l amintesc pe unchiu’ Ghiță venind, într-o Dacie mereu doldora de atenții pentru toți, dintr-o țară africană, de care eram grozav de terifiată, Maroc. Cu o veșnică pălărie de paie ce mai că aducea a sombrero. Brodam, pe seama lui, cu minte de copil, istorii beduine. L-am descoperit apoi ca un părinte ultraprotector al verilor mei, Rodica și Victor sau, în scurtele mele vizite la Vișeu, drept un director și profesor de matematici extrem de iubit și respectat. Se vorbea în familie, mai en cachet, pe atunci, despre perioadă-i carcerală. Era o evidență faptul că părea mai altfel decât ceilalți. Nu-i știam pe atunci întreagă poveste și, de altfel, eram la vârsta cea egoistă la care doar experiențele și minidramele personale contează. Spiritul lui ironic mă făcea să fiu mereu en garde și, de se-ntâmpla să dau peste piedici la blestematele de matematici preferăm să apelez la tuși Mary, consoarta-i mai mămoasă, dar mereu moralizatoare. Nu mică mi-a fost mirarea când, peste ani, trecută deja eu însămi prin niște tornade ale vieții, i-am citit, cu ochi de critic, de estet, volumul de memorii Adolescență și tinerețe frânte, subintitulat …am fost și eu la Midia. Abia atunci mi s-a devoalat plenar itinerariul biografic puțin cunoscut mie, cel al vinovatului fără vină, al insului cu un destin amplasat sub zodia onestității, credinței, refuzului de-a fi un Iuda în perioada totalitară. Temperamentul său, de sorginte romantică, empatic, grefat pe o inteligență virilă, dublat de perspicacitate și prudență, de altruism și forță sacrificială, au făcut din Gheorghe Bărcan un model etic, un etalon al moralității și religiozității. Un model aproape livresc, intruvabil în realitatea reală. Dar care își asumă alte zări și experiențe, mereu devorat de daimonul a ști-ului. A trăit pe trei continente, trei vieți penelate scriptic, în memorii sau serial, în presa online sigheteană, vigilent la dinamica lumii, punând în ecuație probleme majore și controversate ale societății noastre. Europene sau transatlantice.

În ceas aniversar nu putem decât să-i dorim, toți trei, mulți ani, rodnici și împliniți!
Dana și Alecsii

Prof. dr. Daniela Sitar-Tăut (Uniunea Scriitorilor), Alexandru Buican & Alexandru Buican Jr.

***
Prieten drag,

Ne cunoaștem de aproape 50 de ani și niciodată, da, nici măcar o dată nu am fost dezamăgită de omul și profesorul Ghiță Bărcan. O perioadă de patru ani, perioada noastră marocană comună, am fost aproape frați: eu cu ține, colegi de sală profesorală și de catedră, predând matematică în limbă franceză unor liceeni, la „Moulay Ismail”, din capitala istorică a Marocului. Familiile nostre au fost în relații foarte bune de prietenie, fiecare având doi copii, băiat și fată. Ne-am organizat într-o echipă mixtă pentru transportul copiilor la școală, la Misiunea Franceză, cu patru drumuri pe zi. Am sărbătorit împreună toate aniversările noastre, dar și ale copiilor noștri, am fost impreună la cumpărături, la piață, la pescuit, dar și la descoperirea întregului teritoriu marocan, atât de variat: Munții Atlas, Marea Mediterană, Oceanul Atlantic, Deșertul Sahara și toate marile orașe, Rabat, capitala administrativă, Casablanca, capitala economică, Fes, capitală culturală. Am prezentat cele de mai sus pentru a-ți da seama că am avut multe momente petrecute în comun și toate acestea îmi dau dreptul să mă pronunț asupra caracterului, calităților, care nu sunt deloc puține, dar și a eventualelor defecte ale tale. Singurul defect: prea mult bun simț, prea bună creștere, prea mult respect față de orice interlocutor. Acest aspect al caracterului tău se transformă într-o fină calitate, tot mai mult absentă la oameni în zilele noastre. Familia ta, domnule profesor, în special distinsa ta soție, Măriuca, este o gazdă excelentă. După revenirea în țară ne-am vizitat cu drag și plăcere, în mod reciproc. La Vișeu vedeam meciurile de fotbal de la marile campionate europene și mondiale. Ne-am bucurat împreună de prezența marelui poet și patriot, Adrian Păunescu, am fost împreună la Izvorul Izei. Un foarte interesant fenomen s-a petrecut cu familiile noastre: pe măsură ce trece timpul, în loc să ni se răcească sentimentul de prietenie, acesta pare că se amplifică și, în ultimii ani, parcă simțim nevoia de a comunica și a ne revedea. Cartea ta, a „deținutului politic” Gheorghe Bărcan, Adolescență și tinerețe furate, m-a impresionat profund, m-a informat despre lucruri groaznice, despre care nu știusem nimic înainte. Mă gândeam cât de greu a putut să-ți fie să ții toate evenimentele petrecute drept secret, dar așa erau vremurile atunci, nu puteai avea încredere în oricine. Nu te condamn pentru faptul că nu te-ai deconspirat, dimpotrivă, te admir și te respect.

În final, recunosc faptul că sunt fericită că am cunoscut un astfel de om curat, cu o familie superbă. Mă simt o fercită a sorții, mă simț o persoană bogată, având astfel de prieteni de mare calitate.

Ghiță, te prețuiesc, te respect, te admir, cu mare, mare drag,
Ana Vaida și familia de la Năsăud, România

***
La aniversarea acestei frumoase vârste mă alătur și eu cu urări de sănătate și bucurii. Felicitări pentru „parcursul” exemplar al vieții până la vârstă asta!! Ești un exemplu de demnitate și viață trăită cu curaj și sacrificiu de sine după instaurarea comunismului. Ai avut puterea să lupți și să învingi. FELICITĂRI!!!! Dumnezeu te-a răsplătit cu succese în carieră, o familie frumoasă și sănătate!

La mulți ani, dragul nostru prieten!
Stela și sigur și Remus (din ceruri)

***

La mulți ani! Cu ocazia aniversării zilei de naștere îți dorim multă sănătate, bucurii și putere de a scrie în continuare cât mai mult.

Cu respect și prețuire,
familia  prof. Dănățoiu (Vișeu de Sus)

***
La mulți ani, nenea Ghiță! Ne leagă o prietenie de o viață și momentele minunate ale copilăriei petrecute cu familia Bărcan nu le voi uita niciodată. Deși sunteți la mii de km depărtare va simțim lângă noi și experiența, ambiția și optimismul dumneavostră ne sunt exemple de reușită în viață. Vă dorim din suflet să aveți parte de zile cu soare, înconjurat de dragoste și multă sănătate și o aniversare minunată alături de familie. Vă suntem alături cu sufletul și gândul și va sărbătorim și noi în U.K. cu un pahar de șampanie și o felie de tort.

Va îmbrățișăm cu mult drag și dor,
Luiza, Maya, Thomas și Ciprian Plăcintescu

Fam. Dr. Luiza Plăcintescu & Informatician Ciprian Plăcintescu, Anglia

***
La Mulți Ani cu multă sănătate și bucurie, alături de cei dragi, să aveți parte de tot binele din lume!
Dan & Mărioara

Fam. Dr. Bărcan Daniel & Mărioara, Borșa

***

La ceas aniversar, ne bucurăm, împreună cu prof. Bărcan Gheorghe, că am „construit” o punte virtuală a amintirilor, prin intermediul publicației noastre, micșorând distanțele dintre noi și aducând în fața cititorilor o poveste  de viață incredibilă. Am fost invitați să fim părtași – pe parcursul ultimilor ani – la evocarea, cu precizie și acuratețe, a experienței incredibile, și triste dar și fericite, pe care distinsul profesor maramureșean a devoalat-o cu mărinimie în pagini bine scrise, cu talent și pasiune. Ne-ați onorat, domnule profesor, cu prezența dvs. constantă, așteptându-vă mereu, cu nerăbdare paginile expediate din SUA, dorindu-ne și dorindu-vă mulți, mulți ani de colaborare cu noi și, mai ales, sănătate și maximă mobilitate!

Să fiți mereu înconjurat de familie și prieteni și, mai ales să ne „scrieți” ce știți și cum știți mai bine, mulți ani de azi încolo! La mulți ani doar cu bucurii și mari succese spirituale!

Salut, Sighet!




Pe Coasta Atlanticului, spre Sudul Saharian (autor, prof. Gheorghe Bărcan)

prof. Gheorghe Bărcan

Tiznit. Staționând în Maroc mai mult timp, ne gândeam să profităm de aceasta și să-l prospectăm, să-l străbatem cât mai mult, în lung și-n lat, pe coasta Atlanticului sau a Mediteranei, în spațiile sahariene din Est, spre Algeria, din sud, spre Sahara occidentală (spaniolă), înspre Mauritania. Erau locuri chemătoare, probabil fantastice și în vacanțele de „iarnă” sau de „primăvară” se puteau vizita. Am programat o ieșire spre Sud și ne-am asociat cu familia Păunoiu și ceva mai târziu am plecat spre acolo. Am fost 5 persoane: soții Păunoiu cu un copil și noi doi; pe Rodica am lăsat-o la familia Fănățeanu, la Fes.

Tan- Tan era punctul final al călătoriei noastre, un spațiu în imediata apropiere a Saharei occidentale, atunci deținută de spanioli. Aveam spre acea direcție munți înalți, de peste 4000 de m. din Moyen Atlas și Haut Atlas și, mai jos, Anti-Atlas, spre porțile Saharei, cu înălțimi mai accesibile. De aceea ne- am deplasat mai spre coasta Atlanticului, trecând prin Rabat, capitala administrativă a țării, apoi spre centru, spre Marrakes, capitala sa turistică, un loc descris ca o minune a lumii, cu edificii, peisaje, tradiții, cântec și culoare, mireasmă, unite într-o armonie de senzație. Toate acestea le- am privit doar din mers, un mers potolit și încet, o furtună de nisip blocându-ne vederea doar la câțiva pași.

Ne-am continuat drumul către deșerturile sahariene, traversând totuși platouri și înălțimi, în drumuri șerpuitoare, cu urcări și coborâșuri moderate, cu peisaje extraodinare, în care se găseau masivii arbori de eucalipt sau stejari falnici, cu cedrii care răspândeau în jur un aer plăcut, pline cu coloane de palmieri și câmpuri ample de măslini, grădini cu portocali. Pe măsura înaintării, vegetația devenea mai săracă, mai puțină și drumul trecea pe lângă oaze de verdeață, plantate parcă în pământ, având ca stindard palmierii. Am trecut peste platouri pe care erau fixate corturi masive, negre, cu turme de oi în jur și cete de cămile; acestea adăposteau populația berberă nomadă. Am făcut poze cu acele prezențe și când au venit spre noi păzitorii acestora am plecat, neștiind ce vor și dacă ne vom înțelege la vorbă.

Pe lângă drumurile ce le străbăteam, pietrișurile deveneau tot mai mărunte, anunțând apropierea deșertului, a nisipului care se va așterne în jur. Arborii din acele zone aride aveau coroană mai bogată, cu tulpină mai scundă și cu frunziș des și mărunt. Se numesc „arbori de capră„, sau „arborele Argan” și în aceștia se cățărau mulțime de capre, cu copitele adaptate în acest scop, care-i dezbrăcau de podoaba lor, pe rând, alternativ, în lipsa sau raritatea firelor de iarbă. Era o imagine de peisaj extraordinară, acei arbori plini cu capre părând a fi, într- o privire mai depărtată, niște arbori fructiferi invadați de maimuțe, din care nu am văzut pe acolo și numai la capre pe sus nu ne gândeam. Se spune că această specie de arbori are o foarte rară răspândire în lume, aproape numai în această parte Sud-Estică a Marocului și în alte câteva zone sahariene, foarte rezistent în climatul acelor spații, cu rădăcini înfipte adânc în sol, nu pentru susținerea caprelor, ci pentru obținerea umidității necesare rezistenței în acele terenuri aride; ei rezistă și după golirea lor de podoaba frunzișului mult timp și se și refăceau mai apoi. Uleiurile extrase din fructele acestora, cu mult efort, este deosebit de valoros în cosmetică și în domeniul farmaceutic; am văzut „spectacolul” de aproape și caprele ne priveau mirate, „de sus”. Câteva informații mi-au fost transmise de localnicii de pe acolo, care socoteau aceste „păduri” o adevărată bogăție, aurul locului, nu numai pentru sursă de hrană a caprelor, cât și pentru celelalte produse ale lor. De aceea exploatarea lor este restricționată, cu toate că viața lor depășește mult suta de ani și sunt în Patrimoniul UNESCO, excepție făcând caprele. Alte date suplimentare despre ei le-am luat și de pe internet.

Am întâlnit prin acele locuri și așezări umane, împrejmuite cu cactuși enormi, unul lângă altul, cu spini masivi și frunze late și foarte groase ce păstrau umezeala, seva, pe fețele cărora se dezvoltau fructe deosebit de gustoase. Ei îndeplineau multiple scopuri: ofereau un peisaj deosebit de frumos și plăcut în mijlocul acelor uscăciuni, păstrau o umiditate locală și, pe lângă fructele delicioase, mai formau și un zid de apărare, aproape imposibil de trecut, de străbatut, printre formele și spinii lor.

Ne- am îndreptat din nou spre vest, țintind Agadirul, un oraș splendid pe coasta Oceanului, trecând prin Taroudent, o așezare veche numită și perla Sudului. La Agadir am staționat puțin la o colonie de mineri români, care lucrau în subsolurile cuprifere ale Sudului, printre care și doi maramureșeni cunoscuți: Ciuban Vasile (un fost elev de al meu, la fără frecvență) și Vasile Orzac. Am stat cu ei la masă și am ciocnit un ou roșu, fiind sărbătoarea Paștilor. Întâlniri întâmplătoare, departe de țară, între personae cunoscute, în prospectarea necunoscutului.

Această cetate a fost zguduită de un puternic cutremur în 1960, fiind distrusă în câteva secunde, cu peste zece mii de victime. Orașul martir a renăscut repede din ruine, infrastructura, edificiile, portul și zona industrială fiind refăcute. Sectorul balnear și turistic s-au dezvoltat și ele, toate acestea dându-i o înfățișare modernă, faimă de „Miami” marocan.

Tiznit. După acel popas am plecat mai departe spre Tiznit, oraș încântător cu palmieri, grădini irigate și măslini și cu oaze mai depărtate, cu un loc bogat în bijuterii, specializat în argintărie. Vizitând un astfel de butic, ne-a plăcut o tavă cu două ceainice și o zaharniță, cu modele frumoase, menționate de comerciant că fiind din argint. De fapt erau dintr-un fel de metal alb, suflat cu argint. Ne gândeam să o abordăm. Întrebând de preț, ni se răspunde :

– 800 de dh, monsieur!

Începem negocierea:

– Oh, este prea mult am replicat și anunț ofertă noastră:
– 300 de dh!

Am tot continuat așa, cu reduceri și adaosuri:

– 700 de dh !
– 400 de dh, răspund eu, după care urmează:
– 500 dh, le dernier prix (ultimul preț)!

Ne-am înțeles cu soția să le cumpărăm și ea spune:

– De acord, 500 de dh.

În timp ce arabul se pregătea să ne împacheteze marfa, eu mă răzgândesc, în mod sincer (nu ne era necesară atunci și erau mulți bani), spunând aceasta și soției. Ies la luptă și, după acordul exprimat, mă gândeam cum să-l abordez, pentru a nu-i da ocazia să ne insulte; m-am decis și-i spun:

Eu nu sunt de acord, e tot prea mult!
– Dar soția a acceptat, vine replica;
– Da, dar eu sunt șeful! (c-est moi le chef!)

Acesta a fost un argument puternic și pentru el, pentru că, așa se spunea, se obișnuia și așa se trăia acolo; a rămas fără replică. Pentru a-mi motiva puțin gestul, arunc un preț de refuz:

– 300 de dh.! (prima mea ofertă);
– Non! vine răspunsul.

Noi ne pregăteam atunci de plecare, când vânzătorul ne oprește :

– De acord, dar e un „mare cadou” și, spunând aceasta, ne pregătea tava iar noi dirhamii.

Plătim, ne luăm marfa și ne mai învârtim apoi prin suc. Când ieșim afară, trecând prin față magazinului, acesta era închis iar vânzătorul stătea cu picioarele într-un lighean cu apă, de unde ne zâmbește și ne face semn cu mâna, un fel de pa!, bey, bey! iar noi ne spuneam: l- am dus!; dar el nu părea păcălit!

Sosiți acasă, ne-am deplasat până la Fes, la familia Fănățeanu și am intrat cu ei în medina orașului, o medină enormă. Trecând prin față unui magazin vedem în vitrină tava noastră cu ceainicele. Identică, probabil adusă tot de la Tiznit. Ne intersăm de preț, doar pentru a ne evalua afacerea, reușită negocierii. Ni se spune: 200 de dh! Prețul se mai și ajusta prin negociere. Ce să-i faci ? Ce am luat noi a fost de la sursă, original! Ne- am zis:

– „Un mare cadou „, dar pentru el. E bine că n-am luat plasă și mai mare.

Cu călătoria noastră ne-am mai depărtat de coastă și ne-am îndreptat spre Goulimine, prin Bouizacarne, spre ținta noastră. Dar urcând spre această localitate, pe o pantă semnificativă (ne aflăm în zonă munților Anti-Atlas), am constatat urme de noroi pe șosea; se vedea că a plouat bine mai înainte. Ca rezultat al acestui fenomen, am văzut mai multe mașini staționate în derapaj pe margini, mai mult sau mai puțin accidentate și, drept stindard, una se află în echilibru instabil, cu burta pe un cioc de stâncă, în risc de a se prăvăli în valea de alături la o mică rafală de vânt. Ele coborau sau urcau atunci când noroiul s-a scurs pe șosea. Aceste fenomene se produceau foarte rar la porțile Saharei și conducătorii nu erau obișnuiți cu ele, ajungându-se la astfel de situații.

Prin această așezare, la poalele munților Bani, intrăm în marele Sud, o parte a Saharei și țara „oamenilor albaștri”, numiți așa pentru costumația lor albastră, ce-i proteja de Soare și transpirație, fiind prima fereastră a unui șir de oaze. Se poate experimenta aceasta cu o cană albastră cu ceai, pusă la încălzit la microunde; eu am experimentat și m-am ars aproape la degete, timp în care ceaiul era foarte puțin schimbat termic! Experiența locului! Fiind spre seară, ne-am luat fiecare familie o cameră la un hotel din această localitate, la un preț piperat; ne aflăm la porțile Saharei.

Gheorghe BĂRCAN,
fost elev al Liceului „Dragoș-Vodă”, Sighet

foto: Incredibilia.ro




Era un posibil pericol major (autor, prof. Gheorghe Bărcan)

prof. Gheorghe Bărcan

Cât timp am funcționat în Maroc, în fiecare an, cu câteva zile înaintea vacanței de primăvară a elevilor, a rămas un obicei de a face ei grevă, în amintirea unor frustrări de mult timp produse. Fenomenul a tot slăbit în intensitate, dar la liceele unde am funcționat se mai practica, cu mai multe sau mai puține clase, fiind mereu în scădere. Oricum, profesorii erau avertizați să rămână în clase, conform orarului și să între în sala profesorală singuri, să nu manifeste nicio apreciere ori susținere a acestor manifestări, sub amenințarea unor grave sancțiuni. Deseori intervenea poliția, când erau anunțate cazurile mai ample și cei în grevă erau aspru sancționați și loviți cu bâtele, sau arestați.

Într-o astfel de zi agitată, eu predam la o clasă care nu participa la grevă, când deodată, se dechide brusc ușa și năvălesc în clasă mulțime de elevi greviști, alungați de poliție pe coidoare, încercând să-i blocheze și ei s-au ascuns în clasa unde predam eu, încercând să scape. Am desfășurat mai departe oră, cu această „asistență”, fără întrerupere, fără a spune și fără a face nimic deosebit, crezând că așa este mai bine, fiind însă, tulburat. După puțin timp, apar în ușă 3 polițiști cu bâte, privesc la sala aglomerată și la mine și mă întreabă: „ce-i ?”

Printr-o decizie de moment, spontană, nepregătită, venită în minte în mod natural, le răspund: „un profesor lipsește și fac oră cu toți elevii”. „Uahad” (cam așa se aude în arabă, nu știu dacă e bine scris și înseamnă: de acord), îmi răspund și pleacă. În bănci erau înghesuiți mai mulți elevi și pe de margini. Eu continuam să scriu la tablă și aruncam câte o privire și înspre clasă, din când un când. Peste tot, și la elevii intruși și la cei ai clasei, se vedeau numai zâmbete. Peste cca 15 minute, elevii în grevă au început să iasă unul câte unul, fiecare aruncându-mi o privire de mulțumire, imprăștiindu-se prin labirintul coridoarelor. Eu aveam o bucurie imensă, nu pentru că aș fi aprobat răzvrătirea lor, ci pentru că n-aș fi suportat să văd în fața mea elevi striviți de baâte, în clasă sau în ușa clasei, clasă în care eu eram stăpân, orice mi s-ar fi întâmplat. Dar în spatele acestei bucurii, era un mare pericol: să fiu acuzat că am fraternizat cu greviștii și de îndată să-mi se spună: contractul de muncă vă este anulat și să părăsiți Marocul în câteva zile. Problema nu era că plecăm din Maroc, aceasta fiind cu totul și cu totul nesemnificativ, dar aveam mașină și alte lucruri, care nu mai aveau preț, nicio valoare de vânzare în aceste condiții și nici nu știu dacă puteam strânge banii necesari drumului, în așa scurt timp. Pentru că în fiecare clasă erau „amicali” care relatau undeva tot ce se petrecea în clasă; ei erau și printre greviști și printre cei ai clasei. Ce s-a petrecut ? Ori aceștia toți au tăcut, n-au auzit și n-au văzut nimic, și-au ieșit din rol, inerpretaând cum trebuie gestul meu, ori au spus la direcțiune și aceasta a tăcut. Am rămas cu satisfacția și bucuria, fără a fi fost sancționat, dar pentru o perioadă de timp eram îngrijorat, pentru că puteau apare consecințe grave, ceva mai târziu. Până la urmă m-am liniștit, a trecut totul cu bine, dar cred că dintre mulțimea de amicali o fi spus careva la directori, aceasta fiind o obligație, cu toate că mă simpatizau. Dar și directorii mă apreciau mult și m-au ptotejat, înțelegând și dânșii adevăratul motiv, după felul cum s-au desfășurat lucrurile. Oricum, tăcerea s-a stabilit fie la nivelul clasei, fie la direcțiune. Între profesor și elev, indiferent de unde sunt, pe unde se află, trebuie să existe respect, instrucție, educație și protejare, nicicând ură. Așa a fost, cred, înțeles evenimentul, de către toți care au participat la el, excluzând polițiștii. Chiar dacă aceștia nu mă credeau, nu-i lăsam să folosească bâtele și îi invitam să iasă afară și să vină cu unul dintre directori să lămurescă problema. Ei puteau intra forțat, doar dacă aveau mandate de a mă ridica, pe mine sau pe vreunul dintre elevi, cine știe pentru ce motive. Doar directorul sau inspectorul de specialitate puteau intra peste mine la oră și nimeni altcineva, sala, cu ușă cu tot, era în stăpânirea mea atunci când predam. Altfel, puteam „justifica” minciuna, spunând că eu așa am înțeles, că de aceea au venit acei elevi în clasă, deși ar fi fost cam trasă de păr, pentru că nu se întâmplau astfel de cazuri. Dacă un profesor lipsea, elevii erau scoși afară, totdeauna.

După mulți ani, 5-6 ani, în a doua parte a detașării, mă aflăm la un alt liceu, Liceul El Kattab, din Medina. Terminându-mi orele, astepam în sala profesorală să iasă de la ore un tânăr prof. belgian, care mă ducea și pe mine acasă, pentru că Dacia trimisă cu vaporul din țară n-a ajuns încă. Două clase au decis să facă grevă și au ieșit de la ore, iar profesorii ce le-au predat au ieșit cu ei în curte, printre ei, mai și discutând. O parte din curte, spre poartă și spre sala profesorală, era comună, pe unde profesorii au intrat în sală iar elevii au ieșit pe poartă, manifestând. După regulament, profesorii trebuiau să aștepte în clasă, singuri, până se va suna și apoi să se deplaseze spre salăa profesorală. S-a interpretat că au solidarizat cu greviștii și profesorul francez (foate bun) a fost deîndată anunțat să păraăsescă Marocul, cât de repede, iar celălalt, marocan, n-a mai apărut la școală, ca și cel francez. După puțin timp se auzea că profesorul marocan a fost trimis pe front, în Sahara, în luptă cu „polizario” și, după o perioadă destul de scurtă, se spunea că a fost împușcat. Nu s-a precizat dacă din față sau din spate, pentru că pe front, combatanții merg și într-un sens și în altul, nu-i așa? Era un profesor bun și colaboram bine cu el, ne consultam. Mi-a părut foarte rău.

Vorbind de „amicali”, cred că această organizare era mai largă. Acolo erau detașați profesori, sau alți specialiști, din țări cu regimuri și ideologii diferite. Marocul era Monarhie și printre cei veniți erau din țări cu organizare republicană, cu ideologii socialiste, comuniste, un amestec și era permisă o singură activitate: executarea serviciului pentru care ai fost recrutat și angajat, orice altă influență se sancționa prin eliminare, în cel mai bun caz, cum era și normal. Odată, un elev în clasă mă întreabă: ce cred eu despre socialism? Puteam evita răspunsul, dar cea mai bună și explicită poziție a fost aceea pe care am adoptat-o, venindu-mi instantaneu în gând; era evident o provocare și tăcerea putea fi considerată, oarecum, tot un fel de răspuns, sau teamă. Am pronunțat, răspicat: eu gândesc aici, pentru voi, doar matematicile și am și continuat… „fie funcția” … Pentru că și printre ei erau și socialiști sau de alte gândiri și erau cu fermitate urmăriți, ziua, noaptea. Orice alt răspuns, era interpretativ și a fost singurul bun, întrecând chiar și tăcerea.

Odată, mergând cu mașina la piața de alimente, pentru cumpărături, aflată ceva mai departe de casă, am parcat mașina în față, am intrat, am făcut cumpărăturile și m-am întors grăbit la mașină, cu sacoșele, doar că nici o ușă nu voia să se deschidă și eram foarte contrariat. În această agitație, un tânăr marocan, care stătea alungit pe bordura unui gem mare de la piață, îmi spune: aceea nu e mașina dumneavoastră, monsieur; a dumneavoastră e cea din față. N-am observat că în spatele meu parcase o altă mașină, între timp, identică cu a mea, Fiat i27, bleu ciel. I-am mulțumit și m-am îndreptat spre acolo și îmi puneam sacoșele în spate. În acest tiimp, tânărul îmi spune: dumneavoastră locuiți la nr.1, rue Accra, lângă bufetul Bachus, exact adresa locuinței noastre. Evident el nu a venit cu mine , n-a alergat nici după mașină și acolo se afla de cine știe când. Nu l-am văzut nici pe lângă locuința, pe lângă bufetul Bachus și eram sigur că-mi cunoștea și numele. Eram supravegheați discret, ca de după o perdea și cine știe cât timp o fi stat în supraveghere pe acolo. Nu aveam voie să ne întâlnim mai mult de trei personae, fără a anunța poliția. Mai făceam aniversări ale copiilor, dar părinții veneau cu ei, pe rând și plecau la fel, iar noi, nu prea făceam chefuri ample. Uneori ne mai întâlneam mai mulți, mai ales pe la familia Vaida, ei având o casă mai izolată, dar mergeam și ieșeam pe rând. Ne-au spus de la Ambasadă să ne mai întâlnim, să facem câte puțin învățământ ideologic, să ținem astfel legătura cu țara, folosind ziarele ce ni le trimitreau, dar niciodată nu am purtat discuții ideologice, în întâlnirile noastre. Mai făceam câțiva câte o întrunire, din când, în când, mici petreceri, unde doamnele își arătau măiestria în arta culinară și era cu ce, spre folosință. Vin se găsea de bună calitate, iar tărie mai aveam de pe acasă, deci „țineam legătură și cu țara” și erau și pe acolo, mai luxoase, dar nu că țuica de Maramureș.

Gheorghe BĂRCAN, fost profesor la Liceul „Dragoș-Vodă”, Sighet
Minneapolis, 07.05.2021




De Paști, în Săliștea de Sus, Maramureș (autor, prof. Gheorghe Bărcan)

prof. Gheorghe Bărcan

Evoluții, schimbări. Frumusețile de altădată, cu doruri și timpuri trecute, care nu se vor mai întoarce și care au lăsat un urmă doar regrete. Nu le comparăm deloc cu cele din vremile prezente, sau mai apropriate, pentru că sunt prea mari diferențele, față de atâtea alte datini și tradiții, de o deosebită frumusețe, cu schimbările lor profunde în trecerea timpurilor, ducând cu ele viața însăși în aceste regrese.

Fiind în perioade istorice destul de depărtate, firesc era să fie un progres, într-o normalitate a așteptărilor, a vieții, spre mai bine, în evoluția timpului. Dar schimbările s-au produs chiar invers, cam în toate cele ce cuprind viața cea de toate zilele.

Sunt și altfel de contraste, uimitoare, depărtate însă de „domeniul utilitar”, direct. Așa cum ar fi trecerea de la mersul cu căruța, la deplasări amețitoare, cu mijloacele moderne, sau cu zborurile navelor pe traectorii interplanetare și alte „minuni”, de exemplu, în domeniul informaticii.

Când eram cu domiciliul la Vișeu de Sus, sau la Cluj, Crăciunul și Paștele le sărbătoream aproape mereu la Săliștea de Sus, unde confortul, frumusețile, plăcerile și „sfințenia” lor erau depline. Ne simțeam „acasă”, cu toate.

Spații depopulate. Acuma o primă constatare, ar fi golirea comunei de oamenii locului, o mulțime fiind plecați în pribegii, prin străinătăți, pentru a putea face față nevoilor familiale, aduse de ticăloasa și micimea umană a administrării țării. Sunt familii care se reunesc de marile sărbători, cu greutăți enorme și se bucură mult de împlinirea acestora, altele sunt rămase în separația singurătăților sau în durerea atâtor tragedii, determinate de alungarea peste hotare a cetățenilor acestei țări. Cu toată măreția și evlavia cu care se petrec și se mai păstrează aceste tradiții, în luminile și sfințenia lor, peste ele parcă plutește o umbră a tristeței și disperării, a pustiului, mai mulți fiind cei care pleacă, decât cei care se întorc acasă.

Dar să lăsăm aceste întunecimi și să revenim la situații locale mai vesele, într-o privire mai cuprinzătoare, cum erau altădată și cum mai sunt rămase și mai reduse acum, în respectarea cu eforturi a frumoaselor tradiții și datini, în respectarea Sfințeniei Marilor Sărbători.

Marile Sărbători în evoluția timpului. De mic îmi reamintesc imaginile frumoase, de tradiție, în prețuire, în liniște și reculegere a tuturor sărbătorilor de peste an, când se respectau și conservau aceste frumoase datini, mai ales în Transilvania. În preajma Marilor Sărbători se țineau posturile, ca și ajunuri în unele zile și, în același timp, o mare mulțime de oameni, aproape toți adulții, se mărturiseau și se împărtășeau cu Sfintele Taine.

Sărbătorile Pascale sunt printre cele mai așteptate de peste an. În cele 7 săptămâni premergătoare Învierii Domnului, populația din comună avea și are un comportament mai deosebit. Oameni mai în vârstă, care nu participă la munci grele, posteau și postesc întregul Post Mare, în sens bizantin, meniurile fiind lipsite de toate produsele animaliere, cum ar fi carnea, de orice fel, laptele, brânzeturile, untul, ouăle; nu mâncau nimic „de dulce”. Majoritatea adulților și cei mai mici, posteau în zilele de post (luni, miercuri și vineri), cu strictețe mai ales vinerea. Foarte mulți ajunau Vinerea, unii chiar toate cele 7 vineri din post. Încă de mic, de la 8 ani, am ajunat, prima dată cu o masă la amiază, apoi doar seară. Cei mai „zdraveni”, mai puțini, practicau ajunul mare, din când în când: din seara de Joia Mare, nu mâncau nimic până Duminecă dimineață, după venirea cu „Pasca”, cu cele Sfințite, de la Biserică; se mânca apoi câte puțin în primele zile. În 3 ani consecutivi, la 10, 11 și 12 ani, am ținut și eu acest ajun mare și aproape toate Vinerile din Postul Mare. La început a fost mai greu, apoi m-am obișnuit. Cât de bună a fost această educație a foamei, prin aceste ajunuri. Uneori și la făcutul fânului nu mâncăm nimic până seară, obligați de vremea capricioasă, schimbătoare, pentru a proteja adunarea pologului uscat, de degradare, de ploaie. Și muncile grele de la coasă, de la cărat căpițe, ridicrea clăilor, tăierea și transportul lemnelor, mi-au făcut mușchii numai fibră. Educarea foamei și condiția fizică deosebită m-au ajutat să rezist, în minime condiții de a rămâne viu, în detenția cumplită comunistă.

Sfintele Taine. Comuna era mare, în jur de 4.000 de adulți și aproape toți se mărturiseau și se împărtășeau, înainte de Crăciun și de Paști. De aceea, cu destul de mult timp înaintea Paștilor, se organiza la Biserică un program prelungit pentru acestea. Se făceau și se fac multe pomeni, multe daruri pentru cei necăjiți, de aceste sărbători, într-o solidaritate creștină de profunzime.

Meniul Pascal era foarte bogat și variat. Se vopseau multe ouă, în culori diferite, culoarea roșie predominând și foarte multe se și „împistreau”, în diverse variante. Se făcea, de regulă, ciorbă de miel și miel umplut, friptură de miel, cârnat și șuncă, afumate și fierte, excepționale, cozonac special pregătit, cu multe adausuri, mai multe variante (aluatul, cu făină albă, lapte, smântâna, ouă, unt și după fermentație se umplea cu brânză de vacă amestecată cu zahăr și apoi se punea la cuptor), deosebit de gustoase, completate cu diferite prăjituri de casă. Se făcea și o pâine foarte bună, din făină albă, cu împletituri, din care una mai mică, „Pasca”, era pentru sfințit. Acestea se puneau într-o traistă frumoasă, de regulă nouă, sau într-un coșuleț și se ducea la Biserică pentru sfințire, cu o sticlă cu vin.

Pregătirea Nopții de Înviere. Săptămâna premergătoare acesteia, numită Săptămâna Mare, era și este dedicată mult pentru diverse servicii religioase (multe rugăciuni, reculegeri, mărturisiri), mulțime de femei sunt prezente la Biserică, pentru o curățenie deosebită și diferite alte aranjamente, pentru a întâmpina cum se cuvine Marea Sărbătoare.

În Joia Mare, se citesc seara cele 12 Evanghelii, iar după această se face, în Vinerea Mare, Prohodul Domnului, cu biserică plină de lume și prin împrejurimi. Din această zi, până în Noaptea Învierii, nu se mai trag clopotele la Biserică. Sâmbătă Mare este o zi de rugăciune, post, ajun și reculegeri.

Ceremonialul religios de Înviere, a avut în timp două desfășurări. Mai demult, se făcea slujba de Înviere de la miezul nopții, cu cele obișnuite peste tot în bisericile ortodoxe și greco-catolice și se continua cu Sfânta Liturghie a zilei, după care se Sfințeau cele aduse în acest scop și apoi lumea pleca acasă, spre ziuă, cu serviciile religioase terminate pentru prima zi. Mai nou, după slujba de Înviere, se sfințește Pasca și se pleacă după aceea acasă, iar dimineață, la orele stabilite, se efectuează slujba obișnuită. Sărbătorile Pascale durează trei zile, în ultimele două cu Sfintele Liturghii și cu unele mărturisiri, pentru cei care nu le-au putut efectua până atunci. Am să vorbesc puțin de slujba de Înviere. La miezul nopții se adună mult lume la Biserică, se trag clopotele, se ia Lumina și se înconjoară Biserica de trei ori, cu preotul/ preoții, cu o mulțime de oameni, în rugăciuni și cântând „Cristos a Înviat”, de multă lume, cântec amplu ce răsuna peste împrejurimi.

Apoi se ajunge la ușa bisericii, închisă, preotul bate în ușă, purtând dialogul creștin cunoscut, după care intră apoi înăuntru și se efectuează slujba de Înviere, cu dese intervenții ale unei formații mari de coriști, băieți și fete, tineri și bătrâni, care cântă în mai multe variante acest „Imn al Creștinismului”, „Cristos a Înviat”. La încheierea acestuia, lumea participă la slujbă în continuare, fie pleacă acasă și dimineață, mai târziu, o parte dintre ei se întorc la Biserică, pentru Sfânta Liturghie de Paști.

Masa de Paști. În ziua Învierii, de dimineață, cu toți ai casei prezenți, purtătorul Păștilor, a produselor sfințite, când intră în casă spune: „Cristos a Înviat” și cu toții, împreună, răspund: „Adevărat că a Înviat”, apoi aducătorul Păștilor înconjoară masă de trei ori, spunând până la sfârșit aceleași rugăciuni. Se pun pe masă, special pregătită, și alimentele sfințite, lângă cele nesfințite, separat, apoi se spală toți într-un lighean cu apă curată, în care este pus un ou roșu, sfințit și se repetă de toți versurile cu: „Cristos a înviat” și se rostește și „Tatăl Nostru”. Se trece apoi la servirea mesei, încheiată din nou cu aceleași rugăciuni. Evident, nu lipsește ciocnitul cu ouăle roșii între membrii familiei, cu aceleași exprimări. Câteva zile se servește dimineață puțin din alimentele sfințite, apoi se completează cu celelate alimente, până se termină, în cursul acelei săptămâni.

Obiceiuri. Copiii mai mici umblă de dimineață bună în Tiez, la vecini, neamuri, cunoscuți, cu o tășcuță de gât, pentru ouă. La intrare spun „Cristos a Înviat” și li se răspunde de gazdă „Adevărat că a Înviat” și-i servesc cu câte un ou roșu, mere și nuci; își cam umplu tășcuța.

După masa de Paști, aproape toți ai casei, mai ales tineret, bărbați și copii pleacă și umplu cimitirul de lângă Biserică. Copiii se dau în „cioca”, cu ouă nesfințite, lovind ouăle cu vârful, cu aceleași cuvinte ca în Tiez; oul spart îl ia câștigătorul și până la urmă iese un campion, cu cele mai multe ouă sparte. Bărbații mai în vârstă se așează pe lângă morminte, unde se dispută în jocuri de cărți, simbolizând, probabil, activitățile soldaților romani ce păzeau pe Isus Cristos, în Suferințele de pe Cruce, până la Înmormântare, timp în care se câștiga „Cămașa lui Isus” și altele, probabil și „Cununa de Spini” de pe cap. Mulți tineri se urcă în Clopotniță și trag clopotul, semn de răspândire de vești bune peste an. Tinerii mai mari (18-20 de ani), organizau jocul „de o bătută și pe ea”, un fel de „oină locală”, când timpul permitea, pe spații lărgi, cu galerii, într-o mare veselie, cu toții, fără pizmășii, o adevărată și frumoasă manifestare sportivă.

Mai ales în cele două zile următoare, ca și în toate duminecile și sărbătorile, respectate peste an, șoseaua și trotuarele alăturate erau pline de lume, tineri și bătrâni, în relații de prietenie, de afaceri, sau o recreere și-ți era mai mare dragul să-i privești în costumația locală de sărbătoare, de o frumusețe deosebită. Și o purtau cu mândrie, cu naturalețe, ca ceva ce se cuvine și ce trebuia așa făcut. Mașini erau puține și se rula cu atenție și încet. Foarte mulți elevi din comună intrau la Facultăți, câte 14-16, anual. Majoritatea acestor Facultăți fiind de 5 ani, se plimbau prin comună între 50-70 de studenți și mulțime de elevi. La un moment dat, Săliștea de Sus era comuna cu cel mai mare număr de studenți, pe țară.

Cu timpul, acele tradiții frumoase ale Marilor Sărbători s-au diminuat. Paștele, Crăciunul, sau alte serbări frumoase, „Familiale”, de mare amplitudine, ce umpleau comuna, pline de farmec, spiritualitate, noblețe, frumusețe și trăinicie, acestea s-au rarefiat, s-au împuținat. Locurile s-au umplut de multe „insule familiale” în singurătăți, suferințe și tragedii, printre cele rămase în trăinicia acelor datini frumoase, care și ele și-au mai diminuat din farmecul lor deosebit, de altădată. Erau impuse de stăpâniri stabilite într-o necinste și lipsă de credință, de onestitate, de sentimente naționale, cu ideologii străine neamului românesc, în trecerea timpurilor, îmbinate acuma și cu efectele acestei pandemii, care micșorează și mai mult frumusețea acelor datini și tradiții de altădată. Ele se manifestă totuși, mereu, în evlavie, cucernicie și credință, cu bucurii și tristeți și nu vor fi nicicând suprimate, ci dimpotrivă, vor reveni, prin „renaștere”, la amploarea și desfășurarea lor firească, de altădată, cu unele„împrospătări”, aduse de timp, în treceri.

prof. Gheorghe BĂRCAN,
fost elev al Liceului „Dragoș-Vodă”, Sighet
Minneapolis, Minnesota, USA.

foto: Rada Pavel




Viața cu trasee, reflexii, interpretări și confesiuni (autor, prof. Gheorghe Bărcan)

Viața ca un fluviu. Ea izvorăște de cine știe unde, se dezvoltă și curge, cu limpezimile și tulburările ei, apoi moare în cuprinderea apelor adânci ale „Potopului” fără margini, ale Veșniciei. Se derulează pentru fiecare, în multiple feluri, pe diferite trasee, impuse sau alese și este parcursă cu mai ușoare sau mai grele trăiri, acestea depinzând de atâtea, chiar în afara propriei voințe. De mic copil ești purtat în neștire, sub protecția și grija deosebită a mamei iubitoare, apoi de mânuță și lăsat liber, când începi să stai „copăcel”, cu căzături, ridicări și julituri, care reprezintă parcă o predicție pentru tot parcursul ei, de unde zicala: „cum îți este scris”. Dar, felul de petrecere a vieții depinde, în mare măsură, de purtătorul ei însuși.

Ea poate fi într-un fel organizată și proiectată de proprietarul ei, sau poate fi lăsată într-o desfășurare obișnuită, în lumea tuturor celorlalți, în obișnuință și voia acesteia, de parcă te-ai afla pe un fluviu, cu ceva plutitor, care te duce înainte, fără a ști exact unde ajungi, peste ce o să dai, dacă o să acostezi la un mal, sau dacă o să treci și prin cascade, cu o aterizare în cine știe ce mod finalizată, până la apele adânci, încăpătoare pentru toți.

Idealuri. E bine însă să-ți fixezi anumite direcții, idealuri, simple și frumoase în a-ți trăi viață și să nu lași totul la voia întâmplării, pentru că, altfel, ea însăși devine o întâmplare. Oricine poate să treacă, imaginativ, peste apropierile din față lui, să străpungă cu gândurile orizonturi mai apropiate și mai depărtate, să-și gândească un curs al vieții, pe spații și trasee de mai mari întinderi, după dorințele și putințele pe care crede că le are, până la o așezare, o stabilizare, de unde să înceapă altele, așa cum cerințele vieții o vor impune, sau cum vei hotărî. Chiar exercitarea acestor mici sau mari „proiecte” de perspectivă, urmărindu-le, cu mai multă sau mai puțină reușită, îți pot produce mari bucurii și satisfacții, prin care te poți convinge că aici, pe pământ, tu ești propriul tău stăpân, de drept, într-un fel.

Astfel, în adolescență, umbletul meu era mult pe câmpuri, pe dealuri, prin păduri, pe unde mă purtau obligațiile sau asumarea muncilor, spații prin care mă întâlneam cu multe specii din lumea celor care nu cuvântă, drumuri și locuri care îmi plăceau atât de mult. Mă gândeam să mă străduiesc să devin inginer silvic. Apoi, văzând atâtea nedreptăți sociale, am dorit să urmez „Științele Dreptului”. Dar viața, urmând un curs atât de învolburat, am fost obligat să-mi schimb opțiunile și am ales un domeniu în care, la momentul acela, eram mai pregătit și unde aveam și convingerea că voi fi lăsat să-l profesez în acele vremi, studiul „Matematicilor”. A fost o cale care, deși „ușoară” și frumoasă, a devenit „lungă și grea”. Obiectiv realizat.

În cuprinsul unui capitol de amintiri de viață, consemnate, precum acesta, am regăsit un titlu: „Niciodată”. L-am revăzut și redau aici, succint, cele trei „hotărâri” luate, mici idealuri secundare de viață, pe care mi le-am impus și mi-au produs un confort, o satisfacție și bucurie, printr-o puțină ordine în viață..

În prima îmi propunream, încă din liceu, să nu copiez niciodată, indiferent de situația în care m-aș afla. Nu-mi amintesc să fi avut nici în trecut acest nărav, dar, oricum, acesta nici n-ar trebui cuprins într-o preocupare, pentru că una din cele „Zece Porunci Biblice” spune: „Să nu furi”! Și l-am respectat în liceu, așa „dezordonat” cum l-am trăit, ca și pe parcursul Facultății, efectuată în zece ani de la începerea ei: 1954-1964 cu întreruperea din cauza exmatriculării ilegale.

A două restricție este de natură morală și vizează, oarecum, solidaritatea studențească. Eu am avut tot timpul bursă, chiar de după examenul de admitere, în cei cinci ani de frecventare a Facultății, tot timpul fiind cazat la un cămin studențesc, cu masă la o cantină. Bursele se dădeau în funcție de notele și mediile de la examene, după fiecare sesiune. Mi-am propus să nu rămân niciodată pentru a lua supliment de masă, pe tot timpul studenției, indiferent dacă eram sau nu eram sătul. De regulă, aveau proritate studenții bursieri sau care-și plăteau cartela, dacă rămânea mâncare și, în mod obișnuit rămânea, de fiecare dată. Am respectat aceasta cu sfințenie, mereu… Afară era de fiecare data o coadă de „supiști”, pentru a primi ceva din mâncarea rămasă. Ei nu aveau bursă mai ales din cauza notelor, dar și pentru condițiile materiale ale părinților. Chiar dacă primeau ceva bani de acasă, poate nu le ajungeau pentru toate trebuințele și mai puteau primi și ceva mâncare de la felul doi. Un minim semn de solidaritate umană.

Ultima decizie din „Niciodată” se referea la pregătirea examenelor și eu mi-am propus o anumită abordare: să nu-mi pregătesc niciun examen după bilete cunoscute. Unii profesori dădeau dânșii biltele, care de fapt cuprindeau toată materia și puteai vedea cum este ea organizată. O altă metodă era așteptarea la ușa săliii de examinare, unde fiecare student, care ieșea, spunea ce a avut pe bilet. Grupele erau de regulă împărțite în două serii și a doua dintre ele putea afla aproape tot conținutul biletelor. Dar cu câtă pierdere de timp pentru cei ce așteptau, în dauna pregătirii! Chiar dacă aveai toate bilețele, trebuia să le pregătești integral, pentru că extragerea unui bilet era aleatoare. Și în cazul când profesorul dădea bilețele, se pierdea enorm de mult timp, dând paginile cursului înainte și înapoi, pentru a construi toate bilețele și apoi să le pregătești, bucată cu bucată; era o mare ciudățenie. Simțeam și o provocare în a-mi aduna din tot cursul, subiectele de pe bilet. Am procedat mereu așa și a fost foarte bine. Aveam un mare avantaj: eram mereu foarte atent la cursuri, așa că prima citire era făcută și pregătirea examenului era de fapt o recapitulare.

Peste toate, sunt idealuri majore, care în orice familie se gândesc, se urmăresc a se realiza, cu mai multă sau mai puțină reușită. Astfel, încă de când eram mai mic, mă gândeam la un ideal familial frumos, la cel legat și de copii, ca și un altul, mereu și el în atenție, referitor la profesia practicată. M-am zbătut și am urmărit tot timpul respectarea familială în toate componentele ei, în desfășurarea acesteia, ca și preocuparea permanentă pentru creșterea cu multă grijă a copiilor, cu dezvoltarea, educația și instrucția, până vor ajunge să fie „pe picioarelde lor”, cum se spune. Am avut o continuă preocupare și pentru îmbunătățirea continuă a activităților didactice și sociale, până la pensionare. Poate am avut și unele nerealizări (viața în ansamblul ei nu este perfectă), dar dacă au fost, ele n-au fost de natură morală și alte cauze pot fi multiple.

prof. Gheorghe BĂRCAN, fost elev al Liceului „Dragoș-Vodă”, Sighet
Minneapolis, Minnesota, USA, 06.04.2021




Trăiri în neuitări, peste generații (autor, prof. Gheorghe Bărcan)

prof. Gheorghe Bărcan

În viața fiecăruia, așa cum este ea, mai învolburată sau mai liniștită, apar tot felul de întrebări, gândite numai sau și exprimate, legate de evenimentele de viață, puse de persoana însăși sau de către alții, care capătă un răspuns prompt sau întârziat, altele rămânând în așteptare sau în uitare. Unele nu pot primi răspuns, dezlegare, din atât de multe motive, poate și din acelea ce transcend posibilitățile umane. Aceste întrebări, regândiri, amintiri se aștern peste întreaga viață, până acolo unde a ajuns ea, începând de la o fragedă copilărie, din trăirile ce ți-au rămas ție în minte, sau unele fiind adăugate de către cei cu care le-ai petrecut de-a lungul anilor, mai îndepărtate sau mai de-aproape. Așa, de exemplu, uneori mă întreb cum am reținut cu precizie unele evenimente de când eram mic copil, sau de mai apoi și nu-mi amintesc de altele mai recent petrecute, de parcă nici n-ar fi existat. Probabil, firescul total al unor evenimente, sau nefirescul total al altora le adâncește în memorie, le fixează în ADN-ul propriu și acolo rămân, nu dispar; pe acestea ți le poți contura până în ultima clipă a vieții. Evident, pot fi multe alte elemente care concură pentru stabilitatea sau instabilitatea amintirilor acestor trăiri, pe mari întinderi, fără putință de a le concretiza, din sistemul de complexitate informatică ale memoriei umane. Diferențele sunt mari, de la o persoană la altă.

În momente de liniște, de retragere din actvitățile avute, sau chiar înainte de aceasta, probabil fiecare om se „uită” peste ce a trecut și n-a uitat, cu mulțumire sau reproș, cu bucurie sau amărăciune, în mod evident, nu are numai de unele, ci de unele și de altele.

Când aveam un an, cei trei frați locuiam cu părinții la bunicii după tată, în casă acestora, tatăl meu, copilul mai mic, fiind moștenitorul. Nu-i rețin pe bunici, pentru că au trecut la cele veșnice, în răsplata Domnului, când eu aveam vârsta în jur de un an..

Când eram mai mărișor, școlar și pricepeam vorbirea, puțin și sentimentele ei, mama mi-a povestit despre bunicii mei, pe ambele părți, cu multă admirație, în evenimente și comportamente de excepție, pe care le-am reținut cu multă savoare și greu le-aș putea uita.

Tatăl dânsei, bunicul meu, un om foarte bun și apreciat în localitate, cu mult resprect familial, era primar în comună, dar a fost și el concentrat pentru front, deși putea rămâne, pentru administrarea comunei, având și doi copii mici. De aceea, bunicii i se spunea și „birăița” (de la biro- primar). După un timp a fost făcut prizonier la sârbi, care i-au închis într-o „cetate”, pe care au spart-o și au fugit. Unii au fost prinși și uciși, alții au scăpat și au venit acasă mai târziu, sub numele de belgieni, francezi…, pe unde au scăpat. Alții nu s-au mai întors, printre care și bunicul meu, Ion Iuga. Bunica a rămas văduvă cu doi copii mici, pe care i-a școlarizat, cu toate greutățile. Pe cel mai mic, Gheorghe, l-a trimis la Școala Normală la Sighet, mai vânzând una, alta, deveninid până la urmă învățător, chiar în Săliștea ce Sus. Fiica ei, Marișca, de 15 ani, împreună cu mama ei duceau greul gospodăriei. Fetița aceea mică aducea iarna, cu sania cu boii, fân și lemne și de la 10 km distanță, pentru o vacă și pentru încălzire. Odată a rămas cu sania prinsă într-un vad înghețat al râului Buleasa, sub pădure și nu putea s-o scoată, iar noaptea se apropia. Oamenii care coborau grăbiți și ei cu săniile, toți vârstnici și neputincioși, nu se opreau să o ajute, deși îi ruga și nu mai știa ce să facă. A ajuns la urmă unul numit Gheorghe a Șchiopului și a spus celui de după el: vino să ajutăm fetița să iasă dintre ghețuri, pentru că dă noaptea peste ea și-o vor mânca lupii, cu boi cu tot. Au scos-o, cu forțe unite și a ajuns în noapte acasă, înghețată de frig. N-o mai puteau duce astfel și fetița aceea, mama mea, s-a căsătorit, puțin peste 15 ani, cu dispensă de vârstă și s-a mutat în gospodăria bunicilor după tată, care a ajutat ambele familii, întemeind noua familie Bărcan. Îmi plăceau mult și poveștile tatălui meu, la fel deosebite și le sorbeam ascultându-l, având și puțin spirit de aventură și curaj.

Nu mult după aceea a fost concentrat și tata, având vârsta împlinită și a fost ținut un timp la Sighet, apoi a plecat pe front, ducând după el un tun, tractat de doi cai și a ajuns cu el până la Verdun, un oraș din Franța, nu departe de Paris. Ne povestea că acolo frontul s-a rupt, că Războiul I Mondial s-a încheiat. Au apărut americanii cu noua armă, acele tancuri „broscuță”, de neoprit și care au făcut pe acolo ravagii. Ne spunea că sângele curgea șiroaie, adunat pe șosea și că toate locurile, povârnișurile, erau încărcate de cadavre, de diferite naționalități. S-a zbătut să vină acasă, la soție, la părinți, cu un cal, cu diferite mijloace de transport, pe jos, cu munci pe ici, pe colo, cum a putut, pentru hrană, penru schimbarea uniformei de soldat maghiar, neprielnică și, după mai mult timp, a sosit acasă, spre marea bucurie a tuturor. A rămas și o vorbă prin împrejurimi, la o înfrângere sau câștig mai mare, în lupte sau la jocuri: „i-am bătut (sau am câștigat) că la Verdun”, în folosință introdusă de cei ce au trăit grozăviile de pe acolo, peste timpuri.

În relatări, povestirile se mai și exagerează. Mult, mult mai târziu, între anii 1975-1978, într-un drum spre casă din Maroc, am căutat acel oraș și am trecut pe la Verdun, de unde a reușit să se întoarcă tatăl meu acasă. Am rămas cumplit de impresionat de ceea ce am văzut pe acolo: toate împrejmuirile șoselelor, până sus, spre înălțimi, pe largi spații, erau numai cruci, ordonat dispuse, purtând pe ele însemnele luptătorului care se află „jos”. Era un oraș, Crucificat. S-a dat un respect cuvenit morților, de toate națiile, frați de arme sau inamici, lăsându-i pe locul lor, unde s-au jertfit. Probabil că acuma, după peste 100 de ani, când rămășițele umane și-au pierdut căldura și forma, s-au descompus, locurile s-or fi nivelat și, în mod sigur, sunt reprezentate printr-un monument impunător, în cinstirea și omagiul celor ce s-au jertfit, fiecare pentru patria lui. Un cu totul alt tratament, alt mod de a înțelege trăirea umană pe această suprafața a Pământului, în onoare, demnitate, cinste pentru viață și omagiu pentru cei ce au pierdut-o, pentru morți. Nu precum în concepția hidoșeniilor ideologice comuniste de mai târziu, care au disprețuit și viața și moartea, iar pe cei răpuși, uciși, asasinați, propriii cetățeni, i-au aruncat în grămezi, în pământuri, sub betoane, pe sub ape și nămoluri, fără niciun semn că ar fi trecut pe acolo, prin acele locuri blestemate și stă drept „monument” de cinstire: Magistrală Albastră, falsificându-i numele din Canalul Morții sau Canalul Roșu.

Pe bunicii după tată eu nu-i rețin, fiind micuț când au plecat la cele veșnice, cu toată bunătatea lor răpusă… Mi s-a spus că țineau foarte mult unul la altul, se respectau, erau mereu pe același gând; aveau grijă și de noi, copiii, când eram mai mici.

Într-o zi, bunicul meu a plecat la târg cu doi boi; banii de cheltuieli se obțineau mai ales din vânzarea vitelor, pe lângă unele activități comerciale, mărunte. A trecut cu ei peste un câmp, pe o scurtătură, unde animalele „buiece” au început să se înfrunte, în joacă, să se alerge și au trecut peste bunicul, l-au călcat și zdruncinat rău și nu a mai putut fi salvat. Bunica s-a întristat enorm de mult și, după vreo două zile, mama i-a spus tatălui meu:

– Dumitre, soacra o să moară !
– Ce vorbești prăpăstii?! Mama este sănătoasă și doar este foarte supărată, abătută; se va liniști!

Mama le-a spus și celorlalți visul ce l-a avut, dar mai târziu; se păstrează la secret cele visate, un timp, pentru că în acest fel s-ar putea ca unele prevestiri rele ale lor să nu se împlinească. Doar că visul s-a împlinit și au rămas cu toții cutremurați și mult timp amărâți. Mama le-a spus mai apoi:

– Am visat că a venit socrul acasă și i-a spus soției lui: Mărie, tu trebuie să vii cu mine!
– Nu se poate, a protestat mama, ea rămâne cu noi și are și grijă de copil, de Gheorghiță, ne ajută.
– E musai, ea trebuie să vie cu mine, că sunt singur și am fost mereu împreună.

Spunând acestea, a luat-o pe bunica de mână, a ieșit cu ea pe portiță și duși au fost, cu toată opoziția mamei mele. La scurt timp, a murit și bunica! Se pare că au fost înmormântați în aceeași săptămână! Se poate spune, uneori, că supărarea mare nu se poate depăși și poate avea urmări tragice, sub multe forme. Se cunoaște exprimarea: „A murit de supărare”, sau: „A murit de inimă rea”. De mai multe ori de atunci, visele ei îi dădeau tot timpul dreptate, evenimentele se petreceau totdeauna precum le spunea ea, cum o avertizau visele și n-o puteam contrazice, nu aveam dreptul! Tot așa, înainte cu vreo 3 zile de la eliberarea mea din temniță, i-a spus Floricăi: mergi și cumpără-i la Ghiță un costum, să aibă, pentru că în câteva zile vine acasă. Lasă, mamă, să vină, că-i cumpăr imediat. Du-te, dacă-ți spun! După vreo 3 zile, intram pe poarta casei și costumul mă aștepta în dulap!

Bunica după mamă a rămas la unchiul în îngrijire, el moștenind pentru aceasta un loc frumos, lângă șosea, cu casă mare. Dar nu i-a plăcut tratamentul, mult diferențiat în raport cu cuscra ei, prezentă acolo și aceasta, și a paralizat. Unchiul a spus că n-o mai poate ține acolo, că soția se îmbolnăvește. A adus-o mama la noi, pe pat și a mai trăit așa, paralizată, în suferința, dar bine îngrijită, vreo doi ani. Eu aveam atunci 6-7 ani și-mi era lăsată în grijă, când plecau la lucru, pentru a o servi cu cele necesare. I-a lăsat și locul unchiului, pierzând ce era de o valoare ce nu se putea stabili, uriașă.

Dar și pe mine, anumite interpretări și dezlegări de vise, după cele visate și întâmplate mie, mă duceau la convingerea că tălmăcirea lor nu este chiar o absolută coincidență, o superstiție. Rămâne, totuși, ciudată problema acestora și nu știu cine și în ce fel le-ar putea lămuri! Minune, potrivire întâmplătoare, coincidență, avertizare cerească, sau cine știe ce alte comunicări „magnetice”, gânduri, care se pot produce între cei apropiați, în empatie și compatibilitate, fiecare cu cifrul lui de interpretare? Rezultatele extraordinare obținute în prezent, mai ales în domeniul informaticii, nu aruncă chiar la coș aceste prevestiri și comunicări din adormire, când creierul uman, acest imens „laborator”, nu doarme nici când purtătorul lui o face și s-ar putea să emită unele informații și când ființa umană tace definitiv, sau cine știe pe unde este. N-am uitat aceste relatări, spuse cu suspans, îmbinate cu ciudățenii, previziuni, „oracole” spuse și realizate, cu atâția ani în urmă și mi-au rămas imprimate în memorie, spre aducere aminte. Pentru cei credincioși, pentru creștini, nici nu este un păcat în a da o anumită interpretare, specifică fiecăruia, unor vise legate de viață, considerându-le avertismente, prevestiri date lui, scoase din nebuloasa mare a „trăirilor” creierului în dormire, deoareca chiar în Biblie, la Matei, cap. 1, versetele 18-25, se vorbește despre visul lui Iosif, pământean evreu, legat de venirea lui Isus în lume, vis realizat în toată desfășurarea, spiritualitatea și detaliile lui.

prof. Gheorghe BĂRCAN, fost elev al Liceului „Dragoș-Vodă”, Sighet
Minneapolis, Minnesota, USA, 12.03.2021

sursă foto: Facebook

 




Lupii (autor, prof. Gheorghe Bărcan)

prof. Gheorghe Bărcan

După urși, cei mai mari și mai periculoși răpitori sunt lupii și ei sunt (la noi) foarte mulți. Se apropie de el și râsul, dar râsii sunt foarte puțini, izolați și, se spune că această felină ar ataca și omul, fără a fi în pericol. Se mai aseamănă în ceva cu lupul; dacă urmărește, de exemplu, două căprioare și o prinde pe una, consumă puțin din ea și fuge după cealaltă, de obicei, cu succes. Se vede că el are un consum mai selectiv. Doar două animale, în habitat la noi, sunt de o cruzime aparte. Dacă lupul ajunge într-un țarc de oi și nu e daranjat, le omoară pe toate, deși consumă și, eventual, duce cu el una singură. Iarna coboară și prin localități, câțiva împreună, și se strecoară discret printre case, uneori în liniște și nu de puține ori, cu succes.

Casa noastră și ulița «Bulenilor» se află la poalele Seciului, un deal destul de înalt, acuma împădurit cu rășinoase, până mai jos, spre arături și pășune. De acolo, de la poalele lui, ei pot vedea prin curțile oamenilor, domiciliați pe acea uliță. Într-o seară, un gospodar nu departe de noi, a împrăștiat fân în grădina din fața casei, pentru oi, pe care le-a lăsat să mai ciugulească pe «turiș». A uitat puțin de ele, cu cina, la ceva povești cu un vecin și apoi, pe întunecate, a ieșit să le închidă în grajd. A fos mirat cum toate s-au culcat, se părea că dormeau. Ajuns la ele, nu voiau să se scoale, pentru că toate aveau gâtul rupt, vreo 15 bucăți. Le-au ucis lupii, puțini, pentru că lipseau doar una sau două. De aceea se spune la oamenii hrăpăreți: sunt «lacomi ca lupii». Tot la fel face și dihorul: intrat în coteț la găini, ucide totul și pleacă, eventual, doar cu una.

S-au înmulțit extrem de mult și urșii acuma. Coboară pe străzile din marginile orașelor și caută mâncare prin tomberoane, fiind un adevărat pericol pentru cetățeni. Poate s-a împuținat vânatul, s-au schimbat timpurile și anotimpurile, ca și obiceiurile de trai ale lor. Nu mai este «ursul tradițional» care intră în iarnă la hibernat, cu rezerve de grăsime până primăvara. Acuma îl întâlnești și iarna pe plaiurile dealurilor sau prin vecinătățile localităților.

În timpul iernii, un proprietar sau altul, pe rând, trimiteau ciobanului în ajutor pe cineva, fiind nevoie pentru făcut lemne de foc și, uneori, pentru a se mai schimba pe «turiș» cu ciobanul, mai ales atunci când era ger mare, sau pentru a-l ajuta la distribuirea fânului pentru oi. Acestea nu pot fi lăsate deloc nesupravegheate, care pot fi atacate imediat de lupi, care, de obicei, le au în «supraveghere» mereu. Într-o iarnă, în lunile ianuarie-februarie, când oile erau la noi, tatăl meu a fost trimis ciobanului pentru ajutor, pe câtva timp; locația era în Valea Runcului. Dar, în timpul iernii, se organizează în comună multe «șezători», la o casă cu o cameră mai mare și bine aranjată. Cu mai multe «lăiți» pe lângă pereți și o masă mai deoparte, lângă ele, unde se adunau în jur de 10-12 fete, uneori și neveste mai tinere, pentru supraveghere sau pentru prelungirea fetiei. Acolo se adunau în jur de ora 9 seara și stăteau până spre orele 3 dimineața. În acest timp torceau cânepa, inul, lâna, sau executau alte activități, textile mai ales; dar se mai și distrau, cu povești și altele. Acestea încep cam din luna noiembrie și se termină la începutul postului mare. În câșilegi, după postul Crăciunului, se fac multe nunți și acestea se pregătesc și prin șezători. Pe la aceste așezăminte mai treceau și grupuri de flăcăi, unde se făceau glume, se cânta din fluier sau ceteră (vioară) și se și «dansa» învârtita; băieții mai jucau și cărți, mai ales șeptic. În acest fel, și sporul la muncă era mai mare, se distrau și se alunga somnul. Un grup de flăcăi rămânea la acel așezământ un timp, iar înainte de plecare, flăcăii care plecau și aveau o relație de prietenie cu vreo fată, acestea ieșeau după ei «printre uși», adică se izolau câteva grupuri de perechi în holul casei sau chiar afară, în șatră, dacă nu era prea frig și își spuneau acolo gânduri, proiecte de viitor, făcând și unele drăgălășenii, în câteva minute, nu chiar publice. Apoi, tot grupul se îndreapta spre alte șezători, alte prietenii sau căutări. În fiecare seară, în orice șezătoare, se prezentau câteva grupuri de flăcăi; foarte rar erau unele mai izolate, din cine știe ce motive. Un foarte frumos obicei se petrecea de Crăciun; fiecare șezătoare își organiza și pregătea colinzi pentru noaptea de Crăciun, la care participau și mulți băiăți. Erau colinzi de toată frumusețea, cu un ecou peste comună, care dura până spre ziuă; se colinda gazda și toate participantele la șezătoare. Era un colind amplu care se auzea peste tot spațiul zonei, un colind începând, când altul se termina. Acuma gata cu colinzile, gata cu șezătorile și torsul; nu se mai practică, ne-am «modernizat». Confecțiile sintetice, blugii și altele, diverse, le-au luat locul. Lucrurile frumoase mor și ele, poate mai repede ca cele urâte, care sunt parcă și mai stabile, mai de durată. Păcat!

Tatăl meu, mult implicat în viața tinerilor flăcăi, nu putea lipsi de la aceste șezători. Pleca din Valea Runcului pe înserate, după ce se închideau oile și se întorcea dimneața, după orele 3. Nu era departe, fiind doar 5-6 km din comună, dar era un drum în urcare, mult prin padure, nu cu o bună reclamă privind sălbăticiunile, mai ales cele periculoase. Era multă pădure pe acele dealuri și văi, până departe, spre capătul lor, de sub înălțimi, de mare densitate, cu multe smârcuri și înfundături, cu locuri de ascunzișuri pentru toate speciile de animale; de aceea le puteai întâlni pe oricare, singure sau în formații, mai mici sau foarte mari. Nopțile pe acolo le simțeai temătoare, mai ales cei mici, copiii. Se zvonea că pe acolo umbla și nu știu ce «Mamă a Pădurii», cu victimele ei, această sperietoare fiind indusă și de zgomotele și vaietele lugubre din timpul nopții, produse de animale în atac și apărare. Se aflau prin acele coclauri mulți urși, mistreți și lupi, cerbi și căprioare și altele, o zonă mult preferată și pentru partidele de vânătoare. Ciobanul i-a spus odată tatălui meu:
– Ar fi bine să rărești drumurile acestea nocturne, într-o zonă atât de periculoasă și în acest timp de iarnă grea. O să-ți adunăm într-o zi rămășițele de prin aceste coclauri; în lunile de iarnă, mai ales în ianuarie și februarie, se adună lupii în haite mari, noaje de lupi și pentru reproduceri.

Într-una din nopți, cu un ger cumplit, se întoarce de prin șezători cu capul acoperit de căciula lui mare și călduroasă, cu un fular în jurul gâtului, opinci, cioareci, cojoc și suman, adică tot echipamentul necesar pe un astfel de ger. Cu un mers rapid, a ajuns în dreptul unei case, părăsită în lunile de iarnă, la câteva sute de metri până la destinație. Acolo se afla și un pârâu de trecut, afluent al râului Buleasa, care nu îngheța iarna total, niciodată. Ajuns aici, a fost obligat să-și ridice capul din piept, de unde numai nasul era afară, pentru a vedea unde să calce, pentru a nu se uda în apa rece. Deodată, zărește în fața lui și pe de lături, o mulțime de perechi de luminițe care sfidau parcă lumina palidă a lunii și a întunericului din jur: era o noaje de lupi în care și intrase puțin, observând și în spate, pe lângă drum, câteva peechi. În drreapta, pe «tăpșanul» de pe lângă casa părăsită, era plin de ei și câteva perechi și în față, chiar pe drum. Dacă nu l-a înghețat gerul mare, atunci chiar se simțea înghețat, în toată vietatea lui. Doar judecata nu trebuia s-o lase să- i înghețe, deși nu mai credea să-i mai folosească. Și-a amintit atunci de prevestirea cumplită a ciobanului! Decizia trebuia luată rapid și nu trebuia să manifeste teamă, când lupii l-ar fi atacat și devorat deîndată. Toate animalele, fie și numai instinsctiv, au teama de om. Dacă s-ar fi întors în spate, în mod sigur lupii l-ar fi atacat, văzându-i frica; atacul ar fi fost iminent, pentru a nu le putea scăpa și chiar dacă ar fi reușit să se cațăre într-un copac, ei l-ar fi păzit cu răbdare, până când le-ar fi căzut jos, înghețat; deci nu înapoi, nu trebuia să manifeste frică. El avea în mână o taparină cu coadă scurtă (o furcă cu coarne mici, cu care împraștia fânul la oi), care a luat-o ca sprijin pentru gheață, sau pentru a se apăra de vreun câine pe ulițele umblate, dar în niciun caz nu pentru lupi. De altfel, cu bâte nu te poți apăra de lup, pentru că o prinde repede în gură și la fiecare smucire pentru a o elibera, el o apucă mai de aproape, până ajunge la mâini și atunci ești terminat. Dar, în timp ce se gândea, a lăsat cornițele taparinei în pârău și o mișca inconștient, făcând puțin zgomot. Deodată, constată că lupii din drum se retrag în lături și parcă-l invitau să treacă, poate pentru a sări apoi pe el, să-l devoreze. N-avea ce face, răspunde invitației și intră printre lupi, trăgând taparina târâș după el și privind doar cu coada ochilor spre ei, capul ținându-l fix. Se gândea că, dacă unul îl atacă, în câteva minute va fi bucăți și nu va îndura nici lunga suferință. Dar, minune: pe măsură ce înainta, lupii care erau în față se tot retrăgeau, rând pe rând și se așezau pe fund în marginea drumului. În lateral, din poiana din fața casei, lupii începeau să se miște și ei; cineva le perturba amorurile. Cum spuneam, exista totuși o teamă de om a tuturor sălbăticiunilor, chiar și a acelora cu putere mult peste cea a omului și, la vederea lui, primul impuls este de a se feri de el. Fac excepție cine știe în ce stări deosebite în care s-ar afla, atunci când îl atacă și chiar sălbăticiuni mai mici. Simțea că transpiră, dar o transpirație rece. Ajunge la marginea haitei și, pe furiș, constată că se iau după el; era tot a lor. Nu fuge, dar merge mai rapid și-i vine în gând o idee genială: își aruncă în spate căciula și-i aude cum se încăierau cei din față cu această «pradă», distanța față de ei făcându-se astfel mai mare; aruncă apoi fularul de lână, după care urmează apoi sumanul și, după câtva timp cojocul, rând pe rând, mărindu-se mereu distanța. În spate, se auzea o adevărată morodeală, mai ales când a aruncat cojocul, cu scâncete și urlete, nefiind exclusă nici sacrifiarea unora dintre ei; în astfel de situații, dacă unul este rănit și sângerează, ceilalți sar pe el și-l consumă. Sângele îi înnebunește. Deja nu se mai vedeau, erau și curburi de drum și atunci a început să alerge cât putea de repede; nu mai simțea gerul, deși era dezbrăcat de toate «halubele», fiind doar în cămașă. A ajuns la colibă, a deschis «ușa» și a intrat înăuntru. Ciobanul, când l-a văzut în acea stare, a încremenit, întrebându-l, totuși:
– Ce-i cu tine, strigoiule?!
– Lasă acuma întrebările și hai să aruncăm jos plasca; să facem apoi foc mare, cu uscături.

Coliba era construită din două table pentru care se foloseau dranițe (șindrilă), una mai mare numită «povârneală», care se punea de la pământ în poziție oblică, și se înalță la peste 2 m, cealaltă, mai mică, numită «plasca» așezată orizontal, era lipită de povârneală. Ele erau fixate prin stâlpi puternici din turși de fag; pe lateral și în față, se umplea cu scânduri solide din lemn de fag, «lodbe». Plasca fiind aruncată, flăcările puteau să se înalțe mult, ca adevărate torțe, de speriat; lupii și, în general, sălbăticiunile periculoase au teamă de foc.
– Acuma să ieșim repede în staul să facem și acolo două focuri.

Nici n-au încheiat bine aceste operații, că lupii și-au și făcut apariția, apropiindu-se de staul, mai puțin de colibă, unde focul era în vâlvătaie. În jur, totul era scăldat în lumina flăcărilor de la cele trei focuri, față de care perechile de ochi ale lupilor păleau. Ciobanul a înțeles situația, nu mai era nevoie să-i fie relatată, dar flăcăul, tatăl meu, a început să-i relateze situația, printre aruncăturile de tăciuni aprinși printre lupi, peste gardul înalt din nuiele, care închidea oile și le apăra.

– M-au atacat lupii pe drum, dar n-au reușit să mă doboare și doar mi-au smuls hainele de pe mine, scăpând numai cu opincile, cioarecii și cămașa; eu am fugit apoi mai repede decât ei și am sosit la timp pentru a putea salva totul.

Ciobanul a început să zâmbească, înțelegând atât parodia acelei povești, cât și tragedia care se putea produce; a fost totuși un miracol. Dar nu mai le era teamă, deși se vedeau colții lupilor rânjind la câinii din staul, care rânjeau și ei la adapostul gardului. Când încerca un lup să sară gardul înalt, altul îl apuca cu fălcile, revendicând el poziția. Aruncau și cu tăciuni aprinși în ei, făcând pe mai mulți să scâncească. Lupii își continuau amorurile lor în noapte și ger, în lumina flăcărilor care se întețeau mereu, cu morodeli și lupte, cu amoruri și omoruri, cu alții devorați. Au părăsit câmpul din jurul stânei înspre ziuă, pe grupuri, dezmembrându-se haita, care probabil se va reface iar, împrospătată cu alte efective. Au lăsat în urmă mulțime de smocuri din păr de lup, mult sânge și câteva urme din cei devorați. Au pus plasca la loc, au curățat focurile din staul și tăciunii împrăștiați pe afară și, cu o greblă ce o foloseau pentru greblat turișul, fânul rămas pe jos, au început să adune și mulțimea de păr de lup de pe lângă stână, mirosul acestuia înfricoșând oile. Au fixat locul de hrană pentru oi mai departe și zăpezile ce au urmat au curățat și împrospătat mai bine locurile. Flăcăul a dat însă un concediu drăguțelor de prin șezători. Mare noroc, binevenit, dar de neînțeles, și pentru care trebuia să mulțumească mult Domnului!

Gheorghe BĂRCAN, fost elev al Liceului „Dragoș-Vodă”, Sighet
Minneapolis, Minnesota, USA, 24.02.2021

sursă foto: https://www.descopera.ro/




Un om în luptă cu un urs dezlănțuit (autor, prof. Gheorghe Bărcan)

prof. Gheorghe Bărcan

Onigău. Acest om sărac, atât de curajos și puternic, de o forță herculeană, era angajat sezonier la diferite munci, pentru a-și asigura existența lui și familiei sale. Forța lui neobișnuită îl ajuta în multe demersuri făcute, cu folos. Când eram copil, mai mărișor, auzeam de la bătrânii locului multe relatări despre el, cu un înalt grad de aventură, de realități și… cum puteam să le uit?! Astfel, ducea două berbințe cu lapte de oi, de pe deal până în comună, la o distanță de 9-10 km. Ele cântăreau în jur de 60 de kg; le punea peste umăr, pe o bucată de lemn rezistent, una pe spate, alta pe piept, pe un umăr. Mai se transmit și unele exagerări, legende, despre astfel de personaje, «pete de culoare». Am auzit că prindea o nuia de alun, de grosime potrivită și o strângea cu o mână până aceasta «lăcrima» la capăt. Dar, adevărul e că, fiind conștient de forța lui masivă, întreprindea și acțiuni temerare, riscante, așa cum este și cea prezentată mai jos, în toată realitatea ei. A plecat însă pe alte tărâmuri, în condiții umane firești, în grija Domnului.

Astfel, aproape în fiecare an era solicitat să meargă bouar în munte, de unii sau de alții, el prezentând o garanție mai mare ca oricine; și remunerația era pe măsură. În timpul verii, majoritatea animalelor urcau la munte, cele cu lapte pentru producție, iar sterpăcuinile pentru vârât; boii erau în turme separate, pe câte o mutare de munte. Animalele de pradă, urșii și lupii, o parte le urmau și ele și le mai împuținau, cu toată paza lor, dar cu totul nesemnificativ; mai erau și ierbivorele sălbatice și alte specimene de care profitau.

Într-o vară, o turmă de boi era străjuită de bouarul Onigău (e porecla lui, numele nu mi-l amintesc), care se tot plimba printre aceste cornute mari, trăgând după el uriașa lui bâtă, armă de apărare împotriva jivinelor. Mai erau confecționate și un fel de torțe formate din bucăți lungi de lemn de brad, îmbibate cu multă rășină, ușor inflamabile, pe care le foloseau mai ales în atacurile de noapte ale fiarelor mari, alături de câini, și de alte obiecte zgomotoase, în strigătele păzitorilor. Urșii atacau mai ales animalele mari, iar lupii se dădeau mai ales la oi, ziua, când erau împrăștiate pe golurile montane bogate în ierburi, sau chiar și noaptea, la stână; când erau mai mulți atacau și câte o vacă sau o junincă, izolate. Mai fugăreau și caii, până îi aruncau în prăpăstii, unde unii se schilodeau și rămâneau a lor. Între urși și boii de la munte se ducea o luptă ca și între bivolii sălbatici și leii africani, evident cu diferențele specifice, în multe privințe; ursul e cel mai puernic animal al munților, așa cum leul e regele zonelor fierbinți, o felină mult mai agilă. Amândoi însă sar în spatele buolui sau a bivolului și-l doboară prin ruperea coloanei. Ei nu se pot întâlni, dar mă întreb: care ar fi rezultatul luptei dacă ar putea avea loc (sau ar fi puși față în față)? Două forțe ale naturii. Dar să revenim la bouarul amintit, cu istoriile lui.

Într-una din zile, boii erau la pășune în grupuri mari, dar câte unii și izolați de ceilalți, prin descoperirea unei rariști bogate în ierburi suculente, de care nu se puteau despărți. Păzitorul se tot plimba printre ei, trecea de la unii la alții, dar, în mod evident, nu-i putea cuprinde pe toți cu privirea, nu-i putea contabiliza. Însă, odată, aude răgetul unui bou mai depărtat, care semnaliza un pericol, mai ales că el se tot repetă. Onigău dă fuga spre locul respectiv și, ajuns acolo, vede o namilă de urs cățărat pe spatele boului, încercând să-l doboare. A strigat cât a putut de tare, a ridicat și bâta amenințător, dar ursul își vedea de treabă și nu-i dădea nicio atenție, nu se sinchisea. Înfuriat, bouarul se repede atunci spre atacator și, fără a mai judeca, îi așterne bată de-alungul spatelui, cu toată forța. Poate și de durere, dar mai ales pentru că era deranjat în însușirea prăzii, ursul sare jos de pe bou, care, eliberat de povară o ia la fugă și rămân în scenă doar ursul și omul. Poate abia atunci și-a dat seama de pericolul în care se afla, pentru că nu se vedea în stare să se ia la trântă cu ursul, cu toată forță lui, de care era convins, dar intuia că e departe de cea a ursului. Evenimentele au început să se precipite fulgerător și omului nu-i rămânea nicio secundă de gândire, de pierdut, pentru că ursul a și declanșat atacul: năvălea spre el! Singura soluție ce o vedea în acea teribilă spaimă, încă de când a văzut ursul sărind jos, era să fugă, nu înspre urs! Dar știa că și la fugă îl întrece ursul și a rămas singură șansa de a se cățăra în bradul ce se află aproape de el. Nici nu-i trecea atunci prin cap că și ursul se cățăra și-l putea prinde de picior chiar în cățărare; dar era sigur că ursul nu va mai alerga după bou, să-și recupereze prada și că acuma el este considerat prada lui. Din câțiva pași se află lângă brad, dar nu mai avea timp să urce; era prezent și ursul acolo. Omul se află în susul copacului iar ursul din jos de el; începea lupta de-a prinselea. Au făcut câteva ture în jurul acestuia, spaima ținând mereu omul aproape de brad, iar furia animalului îl mai depărta, prin mici salturi, mai ales când se repezea în jos; avantaje pentru om. Dar, la un moment dat, ursului îi vine în cap o idee genială (să mai spună cineva că animalele n-au inteligență, în apărare și atac!): omul fiind în partea de sus și ursul în cea de jos, fiara nu se mai repede cu furie după el, ci se apropie liniștit de copac, de parcă ar fi fost obosit; omul, agitat și tremurând, îl privea cu mare atenție, bănuindu-l de un șiretlic. Ajuns aproape de copac, mai să-l atingă, când omul îi simțea și respirația, fulgerător își aruncă labele și îmbrățișează copacul, vrând să-l agațe și pe «fugar» cu ghearele. Dar și acestuia îi vine o ideie tot genială și, tot fulgerător, apucă picioarele ursului deasupra labelor cu mîinile lui, care erau și ele uriașe. Picioarele ursului deasupra labelor fiind cele mai subțiri, acesta a reușit să-i încleșteze complet brațele ursului și să le tragă spre el, dar strânse lângă copac; și-a mai proptit și picioarele jos de trunchiul bradului, pentru o fermă și durabilă stabilitate și rezistență. A urmat un moment de năucire, de amuțire, situația fiind cu totul neașteptată și neprevăzuta de «luptători», după care, îndată, două urlete s-au auzit până departe în ecoul munților: răgetul furios al ursului, enervat de păcăleală și strigătul disperat al bouarului care răcnea cu toată puterea: ajutor, ajutor, ursul ! Acestea au tot continuat, cu deosebire că în urletul animalului a urmat spaimă, apoi disperarea, văzându-se prizonier, fără putință de a se elibera; el nu cunoștea niște legi ale fizicii, ca și omul de altfel, dar acesta le-a intuit efectul. Forța uriașă a ursului se descompunea după tangenta la suprafață și normală pe aceasta, în mii de puncte, astfel încât, forța rezultantă efectivă era masiv micșorată, practic ineficientă. Se poate face experiența cu un copil și un adult, la un copac de grosime potrivită și copilul ar fi câștigător, iar adultului i-ar rămâne rugămintea să-l sloboadă! Dar această stare, cu omul nemișcat și cu ursul schimbându-și doar poziția de pe un picior din spate pe altul și între ei suferințele bradului, care era tot scuturat, de parcă cei doi ar fi vrut să-i culeagă «fructele», perele solzoase, nu putea dura.

A ținut destul de mult hărmălaia din acel loc al muntelui, până când au apărut niște oameni, păstori, ciobani, purtând ceva unelte: bâte, securi ș. a. pentru a vedea ce se întâmplă pe acolo. În această situație, numai oameni se puteau apropia; urșii care auzeau urletele se depărtau probabil sau rămâneau nepăsători, iar boii nu erau pe aproape. Ursul evită să atace un bou din mulțime, sau în apropierea lor; atunci se adunau împotriva bestiei și, dacă reușeau să-l înconjoare, să nu iasă dintre ei, ursul este terminat: îl iau în coarne, îl bat cu capetele berbecește, îl calcă apoi în picioare și-l fac zdrențe, de nici nu mai știi ce a fost.

Poate că în situația prezentă, cu urmările ei, a fost și bine că nu erau boi pe aproape: dacă-i găseau așa uniți, îi puteau considera aliați și ar fi lovit berbecește din ambele părți și i-ar fi făcut zob pe amândoi; poate și bradul ar fi avut de suferit. Oamenii sosiți se țineau mai retrași de acel loc, având teamă că ursul se poată dezlănțui și spre ei, în orice moment. Însă, la strigătele repetate ale omului de a-l ajuta și urletul animalului arătând pericolul, s-au tot apropiat, trecând cu vederea că pe măsură ce se apropiau mirosea de pe acolo tot mai urât, din ambele părți. Unul mai de aproape, l-a lovit cu securea în creștet, determinând ultimul răcnet al ursului; a mai lovit, până când a avut siguranța că nu mai poate face rău. Au strigăt atunci bouarului:

– Dă-i drumul! la care el a răspuns:
– Nu vrea să plece!

Pentru a dezlega misterul, au pășit mai cu prudență de partea omului și au constatat că mâinile lui erau încremenite și reci pe labele ursului, parcă erau sudate și au început să i le desfacă pe rând, deget cu deget, după care ursul a căzut mai jos, pe spate. Omul, epuizat de efort, de spaimă, de extraordinară întâmplare, are totuși puterea să le spună :

– Cum să mă las eu doborât de un urs?! Ați văzut, am fost mai tare ca el?!

După puțină odihnă, după alte glume, peste care trecea totuși fiorul, și-au pregătit cuțitele și au recuperat pielea ursului, pregătind-o pentru vânzare, în partajare egală, probabil. Au nesocotit și au trecut peste avertismentul: «să nu vinzi pielea ursului din pădure». A fost din pădurile munților, cu ambele prezențe reale. Peste toată întâmplarea cu urmările ei, fericite, se pune întrebarea: oare ce se întâmpla dacă nu trecea nimeni pe acolo și probabil că și cele două «existențe» n-ar mai fi avut glas să urle? Poate mâinile omului până la urmă să fi epuizat strângerea iar ursul, eliberat și speriat, să o ia la fugă și de atunci încolo să fugă oricând îi va apare un om în cale, ori să-și fi păstrat îndârjirea și să se mulțumească cu omul în locul boului pierdut, sau, sleiți de puteri, puteau să rămână așa încleștați, până când se stingeau amândoi în luptă, fiecare fiind și câștigător și pierzător atunci, până la final. Nu se știe cum ar fi fost, dacă n-ar fi fost așa! Un lucru rămâne cert: povestirea spusă are o realitate certă, indiferent de forma mai reușită sau mai puțin reușită în care s-a redat, sau în care era mai potrivit să se exprime. Întâmplarea s-a răspândit peste tot în zonă și mai departe, despre un om de mare curaj și forță, care a învins în luptă un urs cu mâinile proprii; dar poate nu s-a consemnat și mai este puțin cunoscută, de puțini, din poveștile spuse la gura sobei de unii bătrâni și ar fi păcat să nu rămână consemnată în miezul ei.

prof. Gheorghe BĂRCAN, fost elev al Liceului „Dragoș-Vodă”, Sighet
Minneapolis, Minnesota, USA, 09.02.2021

foto: Peter Lengyel




La Răscruce de „Drumuri” (autor, prof. Gheorghe Bărcan)

prof. Gheorghe Bărcan

Oricine în viață, face una sau alta, care uneori ar părea chiar arbitrare, să fie sau să nu fie, dar au fost făcute și, mai apoi, devreme sau mai târziu, să constați că erai la o răscruce de drumuri, că ceea ce părea fără semnificație, atunci, a produs succese sau insuccese majore, că a schimbat destine, în bine sau în rău. Ceva ce semăna a întâmplare, ceva „nimic”, a devenit peste timp un centru, un punct forte de viață, chiar profilul ei; dintr-o răscruce de drumuri, pe unul de mult l-ai ales astfel, fără să-i fi știut continuarea, sosirea, consecințele. Ar semăna cu o sămânță de ghindă ce cade în scorbura unei stânci și care putea cădea altundeva. Rămâne acolo căzută, apoi se mărește, face mici rădăcini, se umflă, crește, crapă stânca și dă naștere unui stejar falnic, ori se frânge sub dărâmăturile stâncii pe care a crăpat-o. Poate fi una sau alta.

1. Încă de mic copil, de la 7-8 ani, îmi plăcea să particip la cele ale casei, cu ceilalți, peste puteri, de multe ori, dar prin liber consimțământ. Astfel, de la zile de post, am trecut la cele de ajun, în Postul Mare, Vinerea, apoi am ajuns, când eram mai mărișor, de 11, 12, 13 ani, să țin ajunul mare, din Joia Mare, seara, până Duminecă dimineață, Ziua Învierii, când mâncam puțină Pască Sfințită. Revenirea la servirea mesei normale, se făcea în 2-3 zile.

Au urmat alte răbdări la făcutul fânului, cu pauze mari între două mese, ajungând ca de la o cană de lapte rece, servită la orele 4, înainte de intrarea în brazdă, la cosit, să nu mai servim nimic până seara la 10, vremea capricioasă, care ne tot amenința, obligându-ne să adunăm și clădim tot pologul uscat, pentru a nu fi degradat de ploaie; și se întâmpla deseori în timpul verii. A fost o educație, o stăpânire a foamei.

La fel și cu munca; de la prășitul câte puțin, la ziua întreagă, destul de mic, un copil, apoi, de la împrăștiat brazde, la întors pologul, la corit (scoaterea lui de la umbră), am ajuns la aruncat fânul pe claie, apoi la tras și purtat căpițe, care parcă-ți smulgeau mâinile din umeri și, de aici, la coasă, progresiv, ajungând la 12 ani un cosaș format, iar la 13 ani să fac cu fratele Ion (17 ani) tot fânul (20 de ha), tatăl nostru fiind concentrat în armată. Se știe că munca la coasă este precum înotul de grea, la care participă întregul organism. Eu aduceam și alimentele de acasă pe deal, la 10 km, câte 25-30 de kg odată, săptămânal. Aceste munci grele începeau de regulă la 17-18 ani și nu de mic copil; nu mi-au fost impuse, dar m-am angajat singur în ele. A fost o alegere salvatoare într-o Răscruce de Drumuri, pentru detenția cumplită ce a urmat, încă de mic. Foamea nu mă durea, doar mă slăbea, iar mușchii îmi erau numai fibră puternică, încheieturile și oasele întărite. Fără pregătirea, nebănuit de utilă , mă prăbușeam în puține luni și nu rezistăm cele 29 îndurate!

2. În ziua de 08.09.1948, de Sfântă Mărie Mică, treceam pe la unchiul, pentru a-mi lua la revedere, în câteva zile urmând să plec la școală, la Sighet. Înainte să ies, mi-a spus că mama mi-a transmis să duc pe inginrul Pop Mihai la noi, pentru 2-3 zile, la Sighet fiinf forțat să-și schimbe cultul greco-catolic și el nu voia. El era logodnicul nepoatei soției unchiului. Aveam două alternative: să-l ascult, sau să refuz, pentru a merge acasă să întreb și apoi, eventual, să revin, mai ales că mă îndoiam de cele afirmate; cunoscându-l pe tata, nu credeam să fi fost de acord, așa cum s-a și petrecut în realitate, fiind deja multe peresecuții pe această temă. Au urmat multe dezvoltări, continuări și eu, pentru a salva situația de multe arestări, de vieți umane, consecință a acestei diversiuni, am plătit cu 29 de luni de detenție cumplită, acoperind, tăinuind și protejând totul, urmată de alte sancțiuni pe afară, exmatriculări, restricții domiciliare, toate la un loc însumând 12 ani de chinuri și persecuții. Acestea doar pentru refuzul meu de a colabora cu Securitatea, de a le fi complice în trădări și ucideri, în trei solicitări făcute, la rând. În această Răscruce, drumul ales a fost o eroare, a produs multe suferințe, scăparea mea fiind o minune, dar a fost de demnitate, cinste și măreție.

3. Eram elev în clasa a IX-a la Liceul „Dragoș-Vodă” din Sighet și, în ziua de vineri, 01.04.1949, mă întorceam de la Biserică și, cu mâna pe clanța ușii de la intrare, gata să intru la prima oră. După programul de internat, aveam o jumătate de oră până la începerea cursurilor și, deseori, mergeam la biserica romano-catolică, foarte aproape de liceu, pentru câteva minute. M-am răzgândit și n-am intrat la oră, ci am mers la autogară să văd orarul cursei, urmând să plec acasă din ziua următoare, pentru un concediu medical, având un început de pneumonie. La autogară, autobuzul de Iza tocmai sosise și, printre primii care se dau jos, este chiar mama. Speriată, zgâriată și bucuroasă că mă vede, mă ia deoparte și-mi spune: au tăbărât în miez de noapte la noi securiștii, miliția și au căutat peste tot pe Mihai, dar nu l-au găsit, deși era sub nasul lor. Le-am spus că a fost pe la noi, dar a plecat, nu știm pe unde. Ei excelau în brutalități și teroare, nu în inteligență. Au intrat securiștii la liceu, la prima oră, pentru a mă aresta, dar eram absent. Alegerea drumului din Răscruci, a fost salvator de viață. Cu pneumonie, în detenția celulară comunistă, nu rezistăm multe zile.

4. La Securitatea din Satu Mare, unde am fost transferat, m-au mutat, din celula inițială, într-un beci mai de jos, în întuneric beznă, cu pământ pe jos și plin cu șobolani. Ca mobilier era o tablă de scândură jilavă, care, punânad-o pe cant îmi folosea de scaun și când somnul mă dobora, mă culcam pe ea, cu zeghea peste cap și gât pentru a mă proteja de mușcăturile lighioanelor. M-au mușcat de picioare și, când am prins pe unul cu mâna, care mă mușca de picior și l-am trântit de perete, m-a mușcat și de mână. Am început apoi să simț o mare fierbințelă în respirație, cu delir (febra mușcăturii de șobolan) și atunci m-am târât la ușă și am tot bătut, cu un pumn, cu altul, credeam, inutil. Dar tunelurile acelea subterane aveau rezonanță și-i deranja pe cei „de sus”. A venit un securist să mă sancționeze, dar, deschizând ușa, am căzut peste prag afară, pierzându-mi apoi cunoștința. Am simțit că m-au târât în „celulă mea” și, când m-am trezit, eram dezechipat de zeghe și îmbrăcat cu hainele mele, fără a ști nimic din ce s-a întâmplat, și doi civili mă predau la Penitencarul din Bistrița. A durat mult timp până au decis și organizat transferul și cu drumul, sigur cu mașina, am dormit mult, eram în stare gravă. Dacă rămâneam, leșinam și pe acea scândură, mă acopereau și mă devorau șobolanii. Când intra securistul ar fi avut o tresărire de durere: vedeau zeghea sfârtecată. Drumul spre ușa beciului și zgomotul făcut, a fost singurul salvator în Răscrucea de drumuri, parcă de Cineva indus.

5. Eliberat în 04.05.1954, după o lună de spitalizare și tratament pentru refacerea unui schelet eliberat din temniță și după două luni de serviciu ușor (un semiserviciu), decizia aceea „nebună” de a mă repezi la două clase de liceu rămase, cu examen de maturitate, era nefirească. Programul, atât de dens, a mai fost încărcat și cu examenul de admitere la o facultate grea, cea de Matematică-Fizică și, în perioadă rămasă, iunie-august, a rezultat o reușită de excepție, la toate, promovând clasele și reușind și la facultate, pe locul 30 din 180 admise, în prima treime, într-o concurență de peste trei candidați pe loc. Ceea ce „m-a mânat în luptă” a fost încorporarea din toamnă, cu alți 3 ani de amânări, armată de 2,5 ar fi fost tot la muncă. Dar în postură de student am făcut-o elegant, în cadrul facultății. Am reușit cu un somn extrem de redus, cu determinare, folosind uneori ligheanul cu apă rece, sau plimbarea prin roua dimineții, când există, cu concentrarea întregii capacități, cu multă voință, „a fi sau a nu fi”! Deși eram unul din cei mai buni studenți din an, am fost exmatriculat prin minciuni, abuz și ticăloșenie, din anul IV, ultimul an de sudii, în 08.02.1958. Drumul ales la acea Răscruce, prin așa intensă muncă, asociată și cu refuzul de a fi colaborator al Securității, a fos de excepție și prilej de măreție, deci un mare succes, deși am fost exmatriculat, pentru că a continuat la fel, onorabil, după aceea. În anul 1954, am fost deținut, eliberat, internat la spital, cu serviciu, elev și student !

6. Au trecut 5 ani și toate încercările de reînmatriculare au eșuat, fiind muncitor în curs de calificare pe șantierul Brazi-Ploiești. Am promovat examenul de admitere la Politehnica București, la 31 de ani, o reprofilare târzie. Am mai încercat o ultimă dată la Ministerul Învățământului, pentru reînmatriculare și m-a Primit Directorul General din MI, tov. Turcu. La solicitarea făcută, îmi spune: „Nu mai încerca: ai fost condamnat, n-ai recunoscut în acte și totul este încheiat!” Dar eu n-am fost condamnat și am recunoscut ce trebuia, i-am răspuns. „Dacă faci dovadă aceasta, te reînmatriculăm”. Am avut ideea de a cere reabilitarea la Tribunalul Vișeu și dl. judecător Bartoc mi-a respins cererea, ca fiind fără obiect, eu nefiind condamnat, cu cazierul curat. Am trimis această Decizie la tov. Turcu, care mi-a aprobat deîndată reînmatricularea și mi-am reluat studiile în octombrie, 1962, terminându-le în 1964, după 10 ani de la începere: 1954-1964, onorabil. Decizia cu solicitarea reabilitării a fost extrem de bună, în această Răscruce, genială.

7. Eram cu afecțiuni cardiace grave, fibrilații atriale, cu secvențe ventriculare, de mare amplitudine, cu mulțimi de flatere și internări la secțiile de cardiologie, în timpul unei perioade de aproape 30 de ani. Am avut mulțimi de internări cu săptămânile, la spitalele din Borșa, MM, din Baia Mare și, mai ales din Cluj-Napoca. Domiciliind deja la Cluj -Napoca, cum se întâmplă ca o criză cardiaca să treacă în câteva ore și să mă întorc acasă, altele după 2-3 zile, săptămâni, mi s-a stabilit progamul să iau 2 tablete de Rithmonorm, când apare criza, să aștept o oră și, dacă nu se ameliorează, să merg la urgențe. Am urmat acest tratamaent cu anii și o dată, însă, încalc regula stabilită și îndată ce se produce fibrilația, chem taxiul și merg la urgențe. Imediat ce mă pune pe „masă”, doamna doctor trece la telefon și-mi aud numele, apoi, ajutată de doi rezidenți, îmi face pe loc șocul electric, deși acesta se face cu pregătire, sau adormire. Mă uit la Monitor și observ pulsul de 250/minut; un rezident îmi spune că era de 300/minut și șocul electric era o mare urgență, pentru că inima se putea face bucăți. Decizia, contrară regulii, a fost singura soluție de salvare. Am rămas 10 zile la terapie intensivă, apoi am făcut o operație pe cord (ablație) la Nantes, în Franța, în 2007. După 3 ani am mai avut un puseu asemănător și am mai rămas 6 zile la terapie intensiva. Mi s-a făcut o nouă intervenție pe cord, în 2010, tot în Franța, de către acealași chirurg român, domnul dr. Marius Andronache, specialist în ablații, în Franța. În țară mi-au refuzat operația din cauza vârstei. Aceasta a fost cea mai grea Răscruce, cu o singură abordare salvatoare și pe aceea am ales-o, cu totul arbitrar, plecarea imediată la urgențe. Nu o pot interpretă decât în domeniul minunilor, cu mulțumiri Domnului și, de atunci, s-a așternut liniștea, cu un tratament susținut.

Cele relatate simplu și atât de rezumativ aici, s-au întins pe ani mulți de zile, de greutăți, necazuri, persecuții și suferințe, de speranțe, nădejdi și descurajări, încheindu-se, după grele lupte, cu succes, trăind și bucurându-mă de ele în măsura permisă de vremile și moralităților timpului în care trăiam.

prof. Gheorghe BĂRCAN, fost elev al Liceului „Dragoș-Vodă”, Sighet
Minneapolis, Minnesota, USA, 01.02.2021

foto: Marin Slujeru

 




Un incident la râul Iza (autor, prof. Gheorghe Bărcan)

prof. Gheorghe Bărcan

În timpul școlii, pe lângă învățătură, teme de casă, mai erau și alte multe activități, mai ales în timpul vacanțelor. Încă de mic pliveam prin grădină, mai și prășeam câte puțin (prăsitul era o muncă grea și nu mă lăsau prea mult să-l practic). Vara mai mergeam pe deal, unde tata făcea fân cu mult spor, mai îngrijeam de câteva animale și îi duceam tatălui meu câte puțină apă rece, din locuri de unde izvorul venea din stâncă. În timpul secerișului eram însă pe acasă și o ajutam pe mamă la secerat, care rămânea în sarcina ei; eu nu seceram, dar o ajutam altfel. Holdele se secerau în echipe de mai multe femei, pe rând, la unele sau la altele, cu zilele contabilizate; acolo unde nu se acopereau astfel, se plăteau financiar, cu înțelegere. Tot în echipe se făcea și prășitul, unde tot mama era responsabilă, de regulă. Eu, mai mic, rămâneam acasă cu mama și o ajutam cu ce puteam și chiar mult, mai ales la prăait, la seceriș, fără o participare directă. Florica și Ion, frații mei, cu 6-4 ani mai mari ca mine, mergeu cu tata pe deal, pentru a-l mai ajuta la strâns pologul. Eu eram foarte atent cum pregătește mama diferite «meniuri» și, pot spune, că le-am deprins și eu, chiar destul de repede, de mic. Mai târziu, când ajutam și eu efectiv la făcutul fânului, acolo sus pe deal, eram doar cu Ion și tata la acele munci; dar bucătarul pe acolo eram tot eu, aveam cunoștințe, știam să pregătesc mai multe «meniuri» și tata se gândea că mă și protejează puțin, celelalte activități fiind mai grele. Poate ei nu știau, dar nici acolo nu era ușor, mai ales că toate trebuiau făcute în mare grabă.

Când se organizau echipe de femei la muncile amintite, femeile din echipă care aveau copii mai mici îi aduceau la noi, să le fiu eu dădacă, toată ziua; în mod obișnuit, își luau hrană rece pentru prânz și veneau acasă numai seara. Aveam astfel în grijă de câte 4-5 copii, toți mici, dar de vârste diferite, ce reclamau și îngrijiri, unii «mai speciale» Mă descurcam, îi mai și înveseleam cu diferite jucării, îi serveam mâncare cât le trebuia și nu prea aveau de ce să mă «toarne» la mămicile lor; numai așa se puteau constitui echipe de muncă trainice. Mai mult, când veneau de la muncă, le așteptam cu o masă îmbelșugată, suficentă pentru toată lumea. Astfel, le așteptam cu mămăliguță cu brânză, cu pireu de cartofi cu costiță sau cârnăciori, iar când erau legume în grădină, le făceam și supe de fasole verde sau de cartofi, supă de salată, cu tot ce le trebuia; în grădină aveam morcovi, pătrunjel, gulii, de toate și spuneau că le plăcea chiar foarte mult, că n-au mai mâncat supe așa de bune… Erau chiar bune (îmi plăceau și mie!) și nu eram zgârcit la produsele bune ce trebuiau adăugate (smântână, jumări ș.a.). Poate mă și lăudau puțin, pentru încurajare, pentru efort, pentru a-mi păstra «năravul». Dar aveam doar 9-10 ani! S-au mirat foarte mult când le-am așteptat cu «laște», pârgăluite, la care adăugau zahăr sau brânză, la alegere. Țărăncile din comună făceau atunci tăieței de casă, și erau foarte buni. Eu am observat pe mama cum pregătește aluatul din făină albă și tot cu câte puțină apă adăugată, cum îl frământă foarte mult, până când avea elasticitatea pentru a putea fi întins cu «sucitorul» în foi foarte subțiri, fine; așa făceam și eu. Aveam acasă o rotiță zimțată, prinsă într-un mâner metalic și cu aceasta tăiam laștele, având și o formă frumoasă, decorativă, mai îmbietoare. Mama, și ea jubila cu laudele.

Dar odată s-a produs un incident, așa cum se întâmplă de obicei, după mai multe reușite, pentru a ieși și din monotonia lucrurilor. Într-o zi, echipa era plecată la seceriș și timpul era foarte cald. Mă gândeam cum aș putea fugi puțin la scaldă, la răul Iza, unde erau plise mai adânci, eu știind să înot foarte bine și să mă scufund măcar o dată în plisă; nu era departe, imediat după podul peste râul Buleasa, acolo unde era și confluența lor. Nu se depășeau mai mult de 500 m până acolo. Secerișul a ținut câteva zile și timpul bun la fel și eu tot căutam o posibilitate de a fugi până acolo, fără a periclita cu nimic siguranța copiilor și am găsit «soluția».

M-am gândit că a doua zi să nu laa copiii deloc să doarmă, apoi să-i hrănesc bine și să-i culc pe toți deodată în pat, transversal, unul lângă altul, să pun pe geamuri perdele netransparente, pentru a semăna a noapte, să închid ușile și… ușteală la scăldat, ceea ce am și făcut și toate parcă mergeau ca ceasul. Am ajuns în viteză mare la râu, dar am fost neinspirat și am luat pe umăr și un cojocel, nou făcut, cu modele frumoase, pentru a-l arăta celorlalți copii, pentru a mă lăuda. L-am arătat, l-am pus deoparte și am sărit repede în apă, evident dezbrăcat, așa cum erau toți, goi. Am ieșit repede din plisă și am alergat spre casă, la copii, dar la podul peste Buleasa constat că, în grabă, mi-am uitat acolo cojocul. M-am întors repede, dar el nu mai era acolo; era un copil rămas în apropiere, care, văzând cum mă uit după ceva, intervine și mă întreabă:

– Noa (!), măi Bărcan, unde ți-i cojocul?
– Unde-i, îl întreb eu, bănuind că l-a ascuns el pe undeva?
– Nu știu unde-i și am întrebat că te-am văzut puțin înainte cu el, iar acuma nu-l porți!
– Tu știi de el, unde l-ai ascuns? De aceea m-ai întrebat!
– Nu știu nimic, îmi răspunde el, privind în altă parte…

Hoțul! Mă gândeam să-l iau la bătaie, să-l ciuflic în apă până va recunoaște că l-a ascuns, dar aceasta lua timp și eu nu-l aveam, poate l-am și depășit; aveam un reper cu acesta și, fără cojoc, am fugit acasă.

Am deschis repede ușile și am intrat în casă: dezastru! Toți copiii erau treziți și în casă un miros groaznic, sau, mai bine zis, nuanțe de mirosuri. Copiii erau mânjiți peste tot, în amestec. Nu știu cum au putut face atâta «bogăție» în așa scurt timp. Mi-am zis că trebuie să fiu foarte operativ. Mai întâi am deschis larg ferestrele, apoi am scos repede afară un ciubăr mare din lemn, folosit pentru spălatul rufelor și am turnat în el câteva găleți de apă călduță, ce o aveam într-un vas mai mare, unde se ținea pentru udat seara grădina; i-am luat apoi câte pe unul și i-am pus pe toți în ciubăr. Erau toți pestriți și pe față și i-am săpunit bine, cu un săpun, apoi i-am pus jos și i-am limpezit. Le-am spălat și «lenjeria» puțină ce o aveau și am pus-o la uscat. Am scos afară o pătură curată și i-am pus pe ea, pe iarbă, iar cu un cearceaf i-am acoperit; erau așa frumoși și rumeni, parcă și veseli. Afară era cald și se mai întorceau și pe burtă, pentru a se feri de soare. Nu au înțeles ei bine ce a fost cu graba aceasta, dar cred că s-au simțit bine, cu «scăldatul» lor. Pătura și căldura îi uscă repede de udeală, dar până atunci eu trebuia să rezolv și camera, care între timp s-o fi aerisit. Paguba nu era mare la pat, nu aveam atunci saltele «Dormeo». Le-am scos afară toate și am spălat patul bine, peste tot, iar cearceaful l-am pus în ciubărul copiilor, cu apă și săpun pentru spălat. Am făcut patul după ce s-a uscat, cu paie, cu toate noi. I-am dezvelit pe copii, am pus pe ei «echipamentul» și i-am lăsat pe pătură să se joace, cu niște jucării. Eram mulțumit, dar cu gândul la cojoc și mă gândeam la recuperarea lui, reclamând eventual furtul și la jandarmi («csendorii maghiari», erau foarte eficienți), pentru a-l recupera a două zi.

Nu mai aveam timp să fac o mâncare de păstăi aite (fasole verde fiartă, cu usturoi), pe care să adaug și urdă prăjită în jântuit, foarte gustoase, pentru că nu mai era timp. Am să le fac o mămăligă cu brânză («pături»), suficient de multe, cu jumări și smântână, mai rapid de preparat și tot foarte gustoase, pentru care am și pus apa la fiert. În continuare m-am jucat cu copiii, i-am dus apoi în casă, în pat, care mirosea a reavăn și proaspăt, ca și ei.

Femeile au sosit de la seceriș pe înserate, obosite și flămânde, au cinat bine și n-au lăsat nimic, urmând a două zi cam același program, probabil în alt loc, la alt proprietar și, aproape sigur, eu renunțând la scaldă. Preventiv, le-am spus mamelor că s-au murdărit puțin copiii, «cu de-ale lor» și că i-am spălat, îmbăiat, totul fiind foarte bine, fără a le mai spune toată istoria, pentru a nu-mi trăda isprava. Dar erau foarte grăbite și au plecat repede spre odihnă și refacere!

Dar, peste toate, rămânea acum paguba, secretizată de mine, cu multe griji. Dimineață, ne-am sculat devreme și mama mi-a spus:

– Nu știu ce ai avut, dar ai dormit foarte agitat și tot vorbeai în somn, te certai cu cineva; s-a întâmplat ieri ceva?
– Nimic, totul s-a petrecut cu bine.

Îmi transmite însă o misiune:

– Trebuie să mergi până în Poiană, la Palade a lui Gheorghe a Împăratului, să-i duci ceva.

Erau prietene bune cu mama lui Vasile, pritenul meu, încă de când locuiau pe ulița noastră, aproape de noi și-i trimtea ceva cadou. Era dimineață, devreme și cam rece; eu vreau să plec imediat, dar mama mă oprește și-mi spune :

– Ia-ți cojocul pe ține că-i răcoare, să nu răcești;
– Nu-i nevoie; eu fug repede și la dus și la întors și mă încălzesc;
– Măi copile, ia-ți cojocul pe tine, dacă-ți spun!

Eu manifest în continuare rezistență și încerc să plec fără a-i mai răspunde; dar mama, punând mâna pe mine, intuind ceva, ca întotdeauna, mă izbește cu bănuiala:

– Tu ai pierdut cojocul, nu-l mai ai!?

Ce mai îmi rămânea de făcut? N-o puteam contrazice, nu-i puteam arăta cojocul. Am fost obligat să-i spun toată povestea, cu toate amănuntele; a avut intuiție, ca de atâtea ori! M-a certat mai blând și mi-a reproșat că am lăsat copiii singuri; unii se puteau trezi și se puteau lovi, sau cine știe ce altceva să facă (dar au și făcut!).

În vecini de noi, stătea bunica acelui băiat și mama i-a spus de îndată întâmplarea; era o femeie deosebit de cumsecade, îndrăgită și respectată de toți cei din jur. Aceasta s-a dus imediat în fața ei și i-a spus întâmplarea, certându-și nepotul de ce nu mi-a dat imediat cojocul și mi-a produs atâta supărare; i-a mai spus că n-am dormit de grijă toată noaptea, însă mama lui, are o neașteptată reacție: Dacă nu îl ascundea copilul meu, cine știe cine-l lua și nu-l mai putea găsi în veci. Nu era adevărat, pentru că eu m-am întors imediat, doar cât a avut timpul să-l pitească. Îl dau, dar vreau pentru aceasta 2 kg de lână spălată.

Atunci lâna era scumpă, nu era «pe garduri», cum este acuma, cu industria prelucrătoare distrusă aproape în totalitate. N-a cedat la nicio referință, la cinste, la sentimente umane și mama i-a dat cele 2 kg. de lână cerute și a recuperat cojocul. I s-a întâmplat acelei familii un necaz, nu peste mult timp: tatăl copilului a suferit un accident grav, în urma căruia a trebuit să-i amputeze un picior. Mulți dintre cei ce cunoșteau evenimentul, spuneau că a venit ca o pedeapsă pentru răutatea lor. O coincidență însă, nefericită, așa cum atâtea se întâmplă în viață!

Un contrast între căldura unei veri, uneori dogoritoare și contrastul mijlocului de iarnă, cu gerurile lui și ele atât de variabile, de acuma. Peste aceste contraste, firești, suportabile, între timpuri și anotimpuri, apare cea mai respingătoare prezență, COVID-19, nevăzut, nesimțit, nebănuit, precum firescul celorlalte amintite și, totuși, cu atât de masiv rău, distrugător.

prof. Gheorghe BĂRCAN, fost elev al Liceului «Dragoș-Vodă», Sighet
Minneapolis, Minnesita, USA, 15.01.2021

foto: Marin Slujeru




La săniuș (autor, prof. Gheorghe Bărcan)

prof. Gheorghe Bărcan

Aveam o situație materială bună, cu cămara plină cu de toate: brânză de oi care nu se termina, lapte fiert de oaie, făcut de tata, foarte bun; când luai cu lingură din el, nu se umplea golul, și, în general, sacrificam 2-3 porci în timpul anului, cu diverse preparate în untură și altele conservate prin afumare, să țină și pentru vară. Țineam acasă tot timpul 2-3 vaci cu lapte, altele erau trimise la munte, în timpul verii. Iarna aveam la grajd 10-12 vite mari, din care mai vindeam în timpul anului, pentru cele necesare, pentru diverse cheltuieli. În acest bum de produse, mama elimina cu totul zgârcenia și mulțime de femei necăjite se perindau pe la noi pe acasă și nici una nu ieșea cu mână goală. Când veneau la cerșit țigănci nomade, eu nu plecăm de lângă ele, până când mamă se ducea să le aducă ceva produse, acestea având și obiceiul să fure, cât de mult puteau. La multe familii necăjite, le trimitea acasă anumite ajutoare, în general alimente. Eram în timpul iernii, în preajmă sărbătorilor și era o iarnă grea, cu multă zăpada. Într-o după masă a unei astfel de zile, mama m-a trimis la o familie necăjită cu ceva alimente; i se spunea Bodran și locuia pe «Poduri», la marginea comunei, la peste un km distanță. Am predat cadoul, frumos, substanțial, ca de mare sărbătoare, primit cu multă bucurie și mulțumiri.

La întoarcere, trceam pe sub o coastă, cu pantă mare, numită Coasta Prisăcii; erau o mulțime de băieți care coborau cu sania pe aceea pantă foarte mare. Sania lua așa mare viteză, încât aluneca pe pantă și pe toată ulița din josul ei, până în râul Buleasa, uneori și pe firul acestuia, pe unde era apa înghețată, peste tot fiind zăpadă și gheață. Era spre seară și tare doream să fac și eu o cursă, două; aveam mulți prieteni și cunoscuți printre copii și mi-au împrumutat săniuța. Săniușul acela prezenta și un mare pericol, și trebuia să fii bun «sănior», pentru a reuși parcurgerea acelui traseu, lung de cca 300-400 de metri. Imediat pe lângă acea pantă, acolo unde săniuța aproape «zbura», se afla un gard de sârmă ghimpată, ce împrejmuia o gospodărie aflată mai jos. Sensul de coborâre al pantei era de-a lungul gardului și trebuia să fii foarte atent, să pui piciorul drept jos, exact unde trebuie, pentru a nu scăpa săniuța în gard, pentru a-i corecta direcția și a o îndrepta apoi spre uliță, către râu. Altfel, fie ratai coborârea, dacă puneai «frână» (piciorul) mai târziu, care se termina la capătul pantei, într-o bordură sau gard, fie te aruncai cu mare viteză în sârma ghimpată, în care rămâneai agățat, dacă frânai prea devreme, cu cine știe ce alte consecințe rele.

După un scurt instructaj, am luat săniuța în primire în vârf de pantă, mi-am umplut pietul cu aer și m-am lansat; viteza a devenit imediat enormă, încât îți tulbura și vederea și am pus piciorul jos o secundă prea devreme, punct critic, timp suficient însă ca săniuța să ia direcția drept spre gard, în care m-a și aruncat în câteva clipe. Șansa sau neșansa a fost că m-a proiectat direct într-un «sarant», butucul acela solid din lemn, de regulă de stejar, de care erau prinse sârmele. Instinctiv, am pus piciorul în față pentru protecție, dar izbitura a fost cumplită, dată de energia cinetică transformată în energie mecanică, încât s-a rupt stâlpul și, din șoc și inerție, am izbit stâlpul și cu genunchiul, apoi i-am dat o lovitura zdravănă și cu capul! Nu știu dacă l-a doborât lovitura de picior, bordul săniuței sau cea cu capul; poate împreună, cu forțe unite. Am fost aruncat pe spate, dar cu picioarele și sania încâlcite în gard, printre sârmele ghimpate. Mi-au venit în ajutor ceilalți copii de pe pârtie și m-au scos dintre ele. Norocul mare a fost, cred, că m-am izbit totuși de acel stâlp, cu toate relele petrecute, pentru că, altfel, puteam lovi sârmele, ghimpii lor, chiar cu ochii și rezultatul putea fi o catastrofă. Poate și aceasta se înscria în cele prezise în «Oracolul Gromovnic de la Săliște », când eram mai mic: «Va trece printr-o mare primejdie, dar, dacă va scăpa de ea, va trăi mult.» Poate era și o atenționare, o predicție a răului ce va veni peste mine mai târziu, cu alte sârme ghimpate, multe, pe unde puteai rămâne definitiv «agățat». Mă durea rău genunchiul, care se tot umfla, dar mai ales capul, unde a început să se dezvolte un cucui enorm, care simțeam cum creștea, de parcă se umflă la pompă. Șchiopătând și cu toate durerile, m-am îndreptat spre casă amețit și mă gândeam cum să mă ascund de ai mei, să nu-mi cunoască pățania, să nu vadă în ce stare sunt, până se va mai repara, să nu se mai adauge și o certare. Am pândit lângă casă și am observat că mama s-a dus puțin spre grajd, pentru vite și eu m-am strecurat repede în casă; bănuiam că tatăl meu încă nu era venit de pe deal. Casa era goală, ceilalți fiind tot pe la vite și eu am urcat repede pe «cuptor », cu fața spre perete.

Casa avea două camere, amândouă spațioase, una tot timpul aranjată, cu tot mobilierul necesar, unde primeam și musafirii mai de seamă, noi folosind-o la nevoie; cealaltă avea două pături, un lădoi destul de mare între ele și, în față, era o masă întinsă, unde serveam de regulă mesele, în familie și uneori mai izolat. Mai lateral, lângă peretele dinspre antreu, pe un spațiu mai larg, trona aparatul de gătit cu două plite (șporiul) și, chiar lângă perete, se afla și cuptorul pentru pâine. Ca și combustibil, se folosea doar lemnul și pentru mașina de gătit și pentru cuptor. Întregul sistem era racordat la două coșuri ce urcau în podul casei și deasupra lor era un spațiu larg ce le împrejmuia și fumul ieșea din pod prin două deshideri în acoperișul casei; în podul casei se afumau pentru conservare și preparatele din carne de porc. Acolo sus, în acea margine a casei, pe un așternut, puteau dormi foarte comod două persoane, mai ales iarna, unde locul era foarte călduros, încălzit suficient și doar cu căldură de la șpor, care funcționa iarna aproape tot timpul; acolo mi-am găsit ascunzișul, culcat cu față la perete. Se înnopta și, intrând mamă în casă, mă întrebă:

– De ce ai stat așa de mult la Bodran?
– Am mai stat de vorbă și am mers mai încet, pe zăpadă, pe gheață.
– Dar de ce te-ai cocoțat acolo sus?
– M-a prins frigul pe drum și mă încălzesc.

A fost prima repriză și eu tot mă încălzeam, iar cucuiul credeam că era foarte mare și mi se părea că tot creștea, se făcea și mai mare; nici cu genunuchiul nu stăteam mai bine. Mama pregătea cina și eu mă făceam că dorm, deși mă gândeam că n-am să dorm toată noaptea, de durere, de toată situația, starea. Speram s-o duc așa și să nu cobor până dimineață, când cucuiul și toate se mai puteau îmbunătății. Cina fiind pregătită, tata fiind sosit și el și, cu toți ai casei prezenți, mama mă cheamă din nou:

– Coboară la mâncare, ce tot stai acolo, că doară te-oi fi încălzit și n-om aștepta cu toții după tine!
– Am mâncat ceva înainte de a pleca și nu mi-e foame; vreau să dorm.
– Măi, tu ai pățit ceva, mai spune mama bănuitoare; ia hai să te văd!
– Mă simt bine și vreau să dorm!
– Dă-te jos, veni somația autoritară! Tu mă duci cu vorba; exprimă o convingere că am pățit ceva.

Nu mai aveam ce face și ies la vedere, la «bătaie», cum se spune.

– Vai de mine! strigă mama, văzându-mi capul așa rău lovit și acel cucui mare. Ce ai pățit?

Le-am spus pățania și au rămas cu toții foarte îngrijorați când m-au văzut, dar nu m-au mai certat. Mama m-a doftoricit cum ea știa, mi-a pus comprese reci pe frunte, pe picior și mi-a zis :

– Putea să fie mult mai rău și, slavă Domnului că ai scăpat numai cu atâta; nu te astâmperi și te aventurezi în jocuri periculoase! N-ai văzut că acolo era gardul acela peiculos de sârmă și nu te puteai abține?!
– Ba l-am văzut, mai ales când am dat peste el!

Gheorghe BĂRCAN
fost elev al Liceului «Dragoș-Vodă», Sighet
Minneapolis, Minnesota, USA, 04.01.2021

foto: Peter Lengyel




Un Crăciun la Melilla (autor, prof. Gheorghe Bărcan)

prof. Gheorghe Bărcan

Ceuta (Cebta), peste „drum” (apă) de Gibraltar, este un oraș spaniol, pe coasta marocană mediteraneană, cochet, de toată frumusețea, împrospătat mereu de suflul brizei marine, un văd comercial ce-ți prezintă minunile lumii, mereu actualizate.

Cu magazine mici sau mai mari, încărcate cu de toate, dispuse de o parte și de alta a unei artere de circulație înguste, în pantă, mai sus cu platouri și locuri de parcare, economic distribuite, cu mici localuri de consum aglomerate, prin tranzitul enorm ce se făcea, dar cu servicii prompte și deosebit de respectuoase, la prețuri foarte scăzute, totul mergând ca pe „bandă rulantă”. Întâlnim biserica Nôtre- Dame-d’Afrique și Catedrala, ambele în partea de Nord-Est a cetății, construite pe amplasamentul unor vechi moschei. Așa se întâmplă și în alte părți, unde, pe locul unor lăcașuri de un anumit cult, ieșite din activitate, „părăsite”în timp sau în alte împrejurări, se ridicau altele, tot cu destinație religioasă, de cult. S-ar putea spune că acel spațiu relativ nu prea extins, este foarte ocupat, cu întreaga structură, infrastuctură și cu toate activitățile, având o densitate extrem de mare; sunt multiple motivații ale acestei stări.

L-am „prospectat”de mai multe ori în timpul sejurului nostru în Maroc, pentru dragul de a-l vedea, de a ne afla acolo, de a întâlni comportamentul atât de firesc al oamenilor, direct și cald, neclandestin, fără supravegheri, cu exprimări sincere, respectuoase și binevoitoare, cu o liniște așezată în care nu-și găsea loc grija zilei de mâine, avid să trăiești acele momente cât mai prelungite, care lipseau cu totul sau lipseau mult în alte părți. Ne încărcam pozitiv pentru o vreme și apoi mai veneam să ne reîncărcăm din nou, acolo sau altundeva la fel.

În timpul petrecut prin acele locuri, în cuantum destul de mult, niciodată nu am auzit cuvântul „partid”, „politică”, ambalate în cunoscutul limbaj de lemn. În acel spațiu se muncea, se respecta cu adevărat omul, în spiritualitatea lui, se ținea cinstea la rang înalt și se trăia firesc, conform, într-o relaxare umană nelimitată, neblocată.

Aceste orașe de coastă și porturi sunt zone libere, cu multe facilități fiscale și scutiri de taxe, pentru încurajarea stabilității personalului în acele zone și pentru alte avantaje geo-politice. De acolo, puteai privi două coaste mediteraneene, amândouă spaniole, un vaporaș ducându-te de la una la alta, în plutire calmă, doar în două ore, Ceuta-Algeciras, înconjurat de delfini în diferite formații, în manifestări jucăușe admirabile. Parcă ei orientau nava și-i stabileau traseul. Localitățile amintite sunt modele și perle ale statului spaniol (am inclus aici și Melilla).

Se găseau aici jucării de fel și fel, spre bucuria copiilor, unele mai ingenioase și mai prețuite ca altele, produse alimentare de o foarte largă varietate și calitate, îmbrăcăminte pentru toate gusturile, pentru respectul tradițiilor de oriunde, aparatură electronică mai mică sau masivă, de la bibelouri la mărci răsunătoare, în sfârșit, de toate ce se găseau în lume în acele momente. Prețurile se situau și la un sfert, sau mai puțin, față de cele găsite în interiorul ținutului african ori în alte părți.

Veneau pentru cumpărături mulți marocani, de pe aproape sau de departe, ca și spanioli de pe continent, pentru ei cu anumite restricții vamale ce vizau cantitățile.

Vameșii de ambele părți fiind mai indulgenți la bancnotă și produse, ceva util pentru zonele mărginașe și se acceptau tacit, se treceau cu vederea, în cuantumuri decente. Pentru o exprimare concretă, pot afirma că se rambursau cheluielile de drum doar cu diferența de preț a câtorva produse, dacă le cumpăram. Făceam însă aprovizionarea cu mai multe, foarte apreciate, pe care acasă le găseam mai greu, sau nu le găseam și fac referire la brânzeturi, preparate din carne de porc excelente, băuturi; ne lăsau să intrăm doar cu una sau două sticle de băutură, originale, pentru a se evita contrabanda, dar noi cumpăram mai multe și le vărsam în damigeană.

Crăciun la Melilla. Împreună cu familia Nora și Mitică Mândruleanu, prietenii noștri buni, din Craiova de loc, ne-am decis să petrecem Crăciunul la Melilla, în iarna anului 1976. Zis și făcut. În data de 23 deccembrie ne prezentăm la porțile Cetății, trecând vama fără probleme cu bancnotele ce le aveam, pentru un popas de 2-3 zile, cu un control formal, având și pașapoartele cu vize conforme.

În primul rând, am căutat și am găsit cameră la un hotel convenabil, ne-am parcat mașinile și am ieșit apoi prin oraș cu voioșie, după un scurt răgaz de odihnă, care ne-a scos din oboseala drumului.

Mellila, ca și Ceuta, o fortăreața spaniolă pe tărâm marocan, mai înspre Algeria. Ambele enclave de tipic și spirit andaluzian, aveau la un moment dat o populație exclusiv spaniolă; dacă în Ceuta se păstra încă acea pondere a populației, Mellila și-a declinat acest statut; își mai păstra modul de viață andaluzian, dar cu legături tot mai strânse cu populația marocană, care, la un moment dat, a ajuns la 40% din populația locală. Nu știu acuma care este acest raport, dar creșterea va fi cu siguranță în favoarea acelei marocane. Marocul este în discuții neîntrerupte cu Spainia, pentru trecerea de sub administrație spaniolă a celor două orașe, dar poate că le vor ocupa în timp, prin ponderea acoperitoare a populației marocane.

Ca și Ceuta, beneficia de aceleași facilități fiscale, tot cu o zonă liberă, cu un puternic tranzit comercial, alimentat și cu mărfuri de contrabandă prin portul marocan Nador, o construcție integral românească, dată la cheie Marocului. Proiectul, inginerii, tehnicienii, muncitorii, utilajele erau toate românești, singura participare a Marocului fiind cu spațiul și cimentul. O entitate spaniolă specifică, cu obiective turistice bine conturate, cu un centru de oraș vechi și oraș nou, o biserică frumoasă situată în partea de Nord a orașului, cu artere de circulație animate și multe magazine, unde mărfurile deosebit de apreciate erau expuse din belșug. Toate acestea prezentând un loc atractiv, unde viața pulsează puternic, într-o aglomerație de lume, multiplu colorată, de bine, de plăcut și frumos, cu o determinare de confort deplin.

Acestea au fost impresiile de prima zi și le-am gustat din plin atunci, cu peste 40 de ani în urmă. Cele relatate despre Ceuta se regăsesc și aici, o citadelă mai mare, mai degajată, cu spații largi, locuri de tihnă și admirație pentru o lume de oameni statornici aici, cu reședința temporară sau în tranzit.

Masa de seară din oraș ne-a pus doar problema cu privire la alegerea meniurilor și nimic din ce am fi dorit nu lipsea. Am servit și din acel vin „dulce floare de Malaga” și puțin coniac, tot spaniol. Ne-am deplasat apoi la locurile noastre într-o voie bună totală și ne-am petrecut noaptea într-un somn liniștit, fără vise, pentru că trăiam un vis, o trăire într-un mediu încă neîntâlnit.

A doua zi, ajun de Crăciun. Am ieșit pe afară și ne-am plimbat puțin pe cheiul portului, de unde am văzut nave de diferite dimensiuni, pentru mulțime de trasee și destinații. Nu am ajunat și am servit de dimineață doar o cafea și spre amiază un prânz fugar, pregătindu-ne proaspeți pentru cina de Crăciun.

În oraș se vedea multă agitație, ultimele cumpărături și pregătiri pentru seara și ziua festivă, cu toate cele necesare. Nu am rămas nici noi doar simpli spectatori și ne-am adunat cele de trebuință pentru a întâmpina cum se cuvine această măreață sărbătoare, pentru noi în condiții unice pe care, probabil, nu le vom mai întâlni și nici nu le-am întâlnit, așa cum am constatat. În acele momente, problema nu era de căutare, ci de alegere.

Am ales și am adunat de toate din cele ce le-am socotit doritoare și îndestulătoare, pentu o cină într-un asemenea moment festiv, spiritual, pentru noi și pentru copii. Nu ne-am interesat, dar probabil se organiza această cină și pe la localuri, pe familii, cunoștințe, mai ales pentru turiști. Nu eram cunoscători de limbă spaniolă și în loc să fim acolo oricum un grup izolat, privitor, am preferat să cinăm acasă, împreună și să ne colindăm între noi, acolo unde eram cazați.

Înainte însă, pe înserate, am ieșit în oraș; un brad mare, era instalat în centrul acestuia, pe un platou, încărcat de lumini și globuri de toate culorile, cu tot felul de alte podoabe specifice evenimentului, care domina și parcă reprezenta întreaga zonă. Ceva mai târziu, grupuri, grupuri de oameni, tineri mai ales, se deplasau prin oraș cu „colinzi” și vizite reciproce, umplând seara de Crăciun de cântece, de trăiri spirituale, de pace și liniște, drept omagiu de credință pentru nașterea Domnului. Se trăia aevea un fenomen religios profund, de masă, în acea seară, într-o societate spaniolă de lângă mare. Spaniolii se dovedesc de inimă și suflet în astfel de momente, pe care le trăiesc în toată plinătatea lor.

Mai mulți astfel de brazi au fost împodobiți în piețe și în alte părți ale orașului, ca și în numeroase case, așa cum mulțimea de lumini le proiecta silueta. În Maroc, arabii nu folosesc brazii de Crăciun, ei nu au această aniversare iar înălțimile cu păduri imense de cedri și brazi erau întinse și procurarea acestora nu punea probleme.

Într-o atmosferă de deplin confort, bucurie și satisfacții, ne-am colindat pe rând, apoi cu toții, petrecând o seară minunată de Crăciun, cu toate deliciile și spiritualitatea ei. Nora și noi am fost profund afectați de semnificația religioasă a evenimentului, Mitică mai ales de partea laică a lui.

În ziua de sărbătoare am ieșit din nou în oraș, ceva mai târziu și ne-am plimbat mult, peste tot, calmi și limpezi, cu greu putându-ne potoli bucuria și încântarea de tot ce vedeam. Am umblat mult pe coastă fără niciun impiediment, deoarece acolo era Spania și dincolo de apele întinse tot ea, deci ne aflăm oarecum într-o zonă interioară ei, e adevărat, mai la margine.

Am privit clădirile cu zidurile lor groase, lăsate dovadă istorică de apărare a cetății de tentațiile de cotropire ale unora, sau de luptele cu pirații timpurilor, care le-au scrijelit.

O notă specifică prezentau clădirile acestei enclave printr-o zugrăvire albă a lor, care-și reflectă măreția în apele albastre ale mării, motiv pentru care se mai numea „la Blanche”, sau „Orașul Alb”.

Atmosfera orașului se prezenta mai potolită, după o noapte de veghe în tradiții, cântece și trăiri religioase; era o mică pauză în tumultul mediului, a timpului..

Am petrecut ziua într-un mod plăcut, cu plimbări și servirea a câte ceva de ici, de colo, preparate gustoase și aperitive locale, într-un loc sau altul, toate îmbietoare, după care a urmat o altă noapte de liniște și reflexii, cu visele iarăși blocate pentru că au fost din nou trăite.

După toate acestea ne-am pregătit bagajele, am făcut o incursiune finală prin magazine, pentru a nu pleca „cu mâna goală” ( ! ) și iarăși am avut de ales, nu de căutat.

Am plecat apoi spre casă, cu o privire de regret în urmă, pentru a păstra acele atât de plăcute zile de Crăciun de la Melilla.

Gheorghe BĂRCAN
fost elev al Liceului: „Dragoș-Vodă” din Sighet, în prezent rezident în Minnesota, USA.
Minneapolis, 12.12. 2020.




Periplul didactic de 6 ani din Maroc. Secvențe (prof. Gheorghe Bărcan)

prof. Gheorghe Bărcan

Periplul didactic de 6 ani, din Maroc. Secvențe

-Diversitate-

După cum am relatat, țara străină era Marocul și urma să predăm lecții nu în arabă, ci în franceză, limbă străină și lor, dar a rămas încă a două limbă oficială acolo și după ieșirea de sub statutul de Protectorat Francez, în 2 mai 1956.

La intrarea în clasă, prima dată, s-a așternut o liniște totală, fiind cuprinși de curiozitate, liniște, pe care am întrerupt-o eu, prezentându-mă; aveam, evident, puține emoții. Le-am prezentat programa și am afirmat că sper să avem o plăcută relație, „spiritul” străin să fie exclus și le-am spus să intervină cu orice problemă, în ritmul lecției, în solicitarea unor explicații mai ample, atunci când nu vor înțelege ceva, toate fiind în scopul unei bune însușiri a materiei. Le-a plăcut introducerea făcută și au și aplaudat la sfârșit.

Era totul nou, poate și modul lor de a gândi, de a reacționa. Am observat că aveau vârste diferite, în general mai dezvoltați ca elevii de clsasa a IX-a de la noi, cu care erau în corespondență.

Tabla a început apoi să se coloreze în alb, rânduri, rânduri; am așteptat puțin și un elev a venit s-o șteargă și am continuat. Lecțiile aveau desfășurarea de cursuri, cu toate explicațiile necesare, foarte rar intervenind întrebări, intervenții și acestea provocate de mine.

A fost bine, am încheiat primele două ore fără pauză, așa cum se obișnuia, la final trecând în jurnalul clasei conținutul pe scurt a celor predate într-un registru, pe care îl purta un elev, timp în care elevii ieșeau în pauză, unde discutau, își exprimau păreri, fumau. Eu, trecând printre ei, m-am îndreptat spre sala profesorala, cu foarte mulți profesori și unde se legau alte discuții, diverse. Cei nou veniți eram mai abordați, doamnana A. Vaida, de la Năsăud, mai ales, acorda „interviuri” foarte degajată, ea stăpânind franceza foarte bine, în tot specificul ei, pregătită încă din copilărie, datorită unor situații conjuncturale. Eu am fost mai rezervat și am abordat discuțiile mai cu prudența, „matematic”.

Au urmat alte ore, zile și săptămâni, ani de zile, cu activitatea prin aceleași săli de clasă, sau altele, cu aceiași și cu alți colegi, în cei 6 ani cât am funcționat în Maroc. A fost totul foarte bine, am încheiat activitatea fără a ni se face niciun reproș, nicio observație, din partea nimănui, în toată această perioadă bucurându-ne în schimb de mult respect și aprecieri unanime. Spunând acestea, nu pun punct relatărilor pentru a pleca spre avion, ci am să refac periplul marocan pe perioade, cu activități diverse, relații și câte toate din cele petrecute într-o bogăție foarte diversificată, amestec între cunoscut și necunoscut, surprize, admirații și, din păcate, n-au fost numai din acestea.

Ce m-a impresionat foarte mult a fost prezența ambilor directori la intrare, zilnic (foarte rare excepții), când ne acordam reciproc salutul. Ei nu făceau inspecții la clasă și numai inspectorii de specialitate, marocani sau francezi.

Măriuca și-a pregătit și ea programa și lecțiile și le desfășura foarte bine, apreciativ. Avea 3 zile la liceul El Fchtali și 3 zile la liceul de fete Lalla Amina, un liceu foarte bun și aproape (7-8 minute de mers pe jos). Cele două licee unde funcționam noi, eu la Licee Moulay Ismail, se aflau aproape unul de altul și mergeam împreună la școală în cele trei zile. După aceea, din anul următor, a avut acolo întreaga catedră, pe întreaga perioadă de cooperare. Liceul Lalla Amina avea o poziție centrală splendidă: era mărginit în față de o alee bordată de mulțime de palmieri de toată frumusețea, în fața lor fiind un mare platou liber, de partea cealaltă fiind alte Instituții Publice.

Mai amintesc faptul că toate orele, la toate clasele, s-au desfășurat în condiții optime, nu am avut nicio problemă cu limba și nici de conținut. Am mai răsfoit și dicționarul, am participat la multe discuții prin oraș și oarecum ne-am familiarizat în vorbire, având și dinainte o bună pregătire, așa cum spuneam. Mi-am format un caiet mare plin cu exerciții, după culegeri celebre din limba franceză, pe care le-am completat cu cele din manualele ce au apărut. Aici pregăteam cu multă atenție lucrările scrise, cuprinzătoare, ele fiind și baza pregătirii examenului de bacalaureat. Îmi plăcea cum se desfășurau lecțiile, atmosfera din clase, relațiile cu profesorii, cu elevii, dorul mare fiind după Victor, care a rămas în țară în primul an; era mai slăbuț și ne-a fost teamă să-l ducem cu noi, fără a cunoaște condițiile de acolo.

După circa o luna de activitate, în timpul unei ore la clasa a V-a, îmi intră în clasă inspectorul, se așează în bancă și asistă la oră, în desfășurarea ei; așa se obișnuia acolo: intra la oră când sosea. Predam logică matematică, o lecție foarte bine pregătită și desfășurată, cu dezvoltare. A apreciat-o, spunând chiar foarte bine, a consultat registrul cu consemnările lecțiilor, find totul în ordine. La ieșire, un elev mi-a spus: nici nu se cunoștea că nu sunteți francez. Am avut un limbaj corect, dar accentul se observă și după ani de zile. Următoarea inspecție a fost peste 4 ani, după rezilierea contractului. A intrat spre sfârșitul orei, n-a spus nimic despre lecție, cum și bănuiam. M-a întrebat însă de ce am reziliat contractul, că lor le place cum lucrez și crede că și nouă ne place și suntem mulțumiți în Maroc. I-am explicat problema noastră limitată la 4 ani și celelalte obligații. De la mine a plecat la Măriuca, tot așa în oră, cu aceleași întrebări, răspunsuri și explicații.

Vreau să mai amintesc că aveam dreptul de a solicita și obține 10 zile libere pe trimestru, pentru probleme personale, cerute însă cu 5 zile înainte. Aveam dreptul la un concediu medical de 3 luni pe an, plătit 100% și încă 3 luni, plătit însă cu 50% din salar. Dar în realitate anul școlar nu ținea, în mod practic, mai mult de 6 luni, dacă adăugăm cele două vacanțe, el începând din luna octombrie și sfârșind în luna mai. Tabla cu anunțul absențelor erau pline de nume ale profesorilor marocani, care cam foloseau mult cele 3 luni plătite integral și rar de tot apărea câte un nume străin, de câteva zile, motivate. Eu am beneficiat de 6-8 zile de concediu, în totalul celor 6 ani (răceală!) și vreo 8 zile pentru probleme personale, majoritatea pentru a duce cunoscuții detașați la locurile lor de muncă, cu mașina, când îi și organizam cu cele necesare acolo unde erau repartizați. Străinii erau conștiincioși cu prezența la ore și realizau programa.

Au trecut cu bine cei 4 ani, în fiecare vară făceam drumul în țara, dus întors, cu mașina, drumuri europene, cu vizele necesare traseului obținute din timp, iar după 4 ani de activitate la locul nostru de muncă, am mai plecat pentru 2 ani în Maroc, Măriuca la același liceu de fete Lalla Amîna, iar eu la un liceu nou și tot mare, El Kattab, dintr-un cartier evreiesc din Medina, unde au mai rămas puțini evrei. Ne-am repatriat apoi definitiv, plecând în țară, cu satisfacția deosebită că în cei 6 ani de zile ne-am îndeplinit cu conștiinciozitate serviciul, nu ni s-a făcut nicio singură observație și la plecare am fost felicitați, pe lângă solicitările de a mai rămâne și ni s-a strâns mâna. Ne-au strâns-o și ai noștri mâna, de mai multe ori, în diverse feluri…, în ușă! Pe parcurs am să mai relatez, probabil, secvențe din acest plăcut periplu marocan.

Prof. Gheorghe BĂRCAN
detașat 6 ani în Maroc, pentru cooperare didactică

Minneapolis, 28.11.2020