Frontiere, frontiere. Noiembrie 1976, al doilea an de activitate în Maroc. La acel moment se simțea în oraș o agitație, grupuri mai mici sau mai mari de localnici se întâlneau și vorbeau mai tare, cu gesticulări. Am citit presa locala și ne dădeam seama că ceva se întâmplă.

Marocul, acest ținut vast, poziționat în partea de Nord- Vest a continentului african, cuprinde în interiorul său numeroase orașe de diferite mărimi și câteva cetăți imperiale, precum și extinse zone rurale. Regăsim astfel întinderea imensă a frontierei naturale, liniștite și sigure, reprezentată de Coasta Atlantică, cu lanțul superbelor ei plaje, asociată cu tot atât de splendida Coastă Mediteraneană, știrbită de două cetăți spaniole (Ceuta și Melilla ), mereu în dispute. Cu frontiera estică convențională către Algeria, unde Marocul se îngustează tot mai mult în partea de Sud, fiind și aici discuții privind Sahara Spaniolă, ca un tampon intre Maroc și Mauritania. Tocmai această parte sahariană a încins spiritele, marocanii revendicandu-o cu fermitate, ca și vecinii lor mauritanieni, din Sud.

Dacă am prezentat linia frontierelor, cu acel spațiu generator de conflict, nu pot să nu exprim câte ceva și despre cetățile prezente de-a lungul acestor frontiere mărginașe. Acestea, împreună, exprimă un medalion de toată frumusețea. Numeroasele orașe mărginașe apelor marine sau oceanice, cu plajele aurii atât de îmbietoare, existente într-un mediu exotic de basm, în lumininile limpezi ale dimineților ce anunță căldura zilei, ori cele crepusculare ale inserărilor, ce aștern liniștea peste tumultul ei, în aerul înmiresmat, cu miros de plajă și umiditatea nopților, un mediu în care te simțeai extrem de recofortant, plăcut.

Printre mulțimea porturilor ce se înșiră de-a lungul frontierei udate de ape, se afla la loc de frunte și portul Nador, în apropiere de Oujda și Melilla, o realizare integral românească: proiectare, ingineri, tehnicieni, muncitori români și utilaje românești și doar cimentul era din Maroc; a fost dat la cheie. Toate acestea, pe lângă multe altele, reprezintă faruri de bum economic, strategic, turistic și peisagistic.

Dar nu numai acestea fac din Maroc o perlă a Africii, ci și întinsele platouri și câmpii, orașe străbătute de râuri și oueduri, care, uneori, își seacă apele, cu ținuturi deșertice și multe oaze, situate în aceste zone. Toate împreună par a fi supravegheate din înălțimile lanțurilor de munți, unele cu vârfurile înălbite persistent: Rif, Moyen Atlas, Haut Atlas și Anti Atlas, cu piscuri de peste 4000 de metri, unice doar în Maroc, în Nordul Africii.

Ele se completează cu Marele Sud Saharian, cu „arborii săi de capră” și „populația albastră”, cu renumitele dune de nisip din Sud, Sud-Est, în apropierea localității Merzuga (erg. Chebbi).

În partea aceea de jos a țării a început conflictul, tărăboiul și care s-a soldat cu anexarea Saharei Spaniole, fără lupte, dar și cu un conflict sângeros, izolat, persistent, în acea zonă deșertică, între Maroc, Mauritania și Algeria, cu implicarea acelor formații numite „polisario”, aparținând unei așa numite Republici Arabe Democrate Sahariene (RASD).

Marșul Verde. La momentul amintit, pe străzile orașului s-a adunat mulțime mare de oameni, de toate vârstele, dar mai mulți tineri, care cu drapele și strigăte au umplut spațiile, bulevardele lui, urcau pe mașini, le răsturnau, chiar și pe ale lor, cerând răspicat: vrem Sahara Spaniolă !

Se comportau astfel, făceau exerciții de parcă aici era acea Sahară, obiectivul revendicat. Dându-ne seama de ce se putea întâmpla dacă ne prindeau în calea lor, toți cooperanții ce aveau copii la Misiune au plecat rapid și s-au întâlnit acolo cu mașinile, bot în bot, la poarta acesteia, pentru a-i lua de acolo și, pe ocolite, cu fereală, ocolind „șuvoiul”, am ajuns cu bine acasă, fiecare cu ai lui; ar fi putut fi periculos și riscantă întâlnirea acestora cu o mașină cu copii. Speram să nu intre și pe străzile noastre și să ne schilodească mașinile; nu s-a întâmplat.

M-a impresionat cumplit acel eveniment și a avut influență asupra unor decizii ce le-am luat ulterior. În acea mulțime am zărit unele personae cunoscute, pașnice și, dintr-o dată, cu o explozie și exprimare atât de agresive, temătoare. Am și făcut rezilierea contactului pentru anul IV, dar am revenit asupra deciziei, la intervenția Ambasadei, spunând că războiul e departe, în Sud, niște „antrenamente” militare. A trecut cu bine, doar cu acel mic impozit pe salar, în plus.

Până la urmă s-a adunat o mulțime de oameni din tot Regatul, tineri, femei cu copii de mână și chiar însărcinate, pentru a impresiona și în mod sigur cu mișcări coordonate de o gândire militară. Această „oaste” neînarmată, având un efectiv de cca 300.000 de oameni, a plecat spre Sud, să ocupe, să-și adjudece acele spații sahariene, foarte bogate în fosfați și în cine mai știe ce. Toți erau îmbrăcați în jilabale și la vedere nici măcar o bâtă nu apărea; era un semnal că nu atacă și că vor o ocupare a ce li se cuvine, împlinirea unei revendicări teritoriale. În mod sigur, cred, purtau pe sub jilabale și arme, mai ales cei mai tineri, cum ar fi fost și firesc, pentru că cine știe ce s-ar fi putut întâmpla la fața locului.

Spaniolii, afaceriștii, soldații și cei ce administrau zona s-au retras pașnic și nu s-a produs nici un incident. Marocanii au înființat acolo posturi ale armatei de frontieră, în toată zona; Mauritania, cu o armată mai dezorganizată, s-a abținut, aceștia salutând doar plecarea spaniolilor. Până la urmă, Marocul și-a luat partea din acea Sahară dinspre ocean, mai bogată, destul de lată și pe o lungime de 2.200 km și au separat-o cu un gard înalt de sârmă ghimpată, plantând mine de-a lungul ei, fiind cea mai mare suprafață minată față de oriunde (ulimele precizări de pe internet).

Algeria însă nu a fost mulțumită că nu a fost și ea chemată la înfruptare, mai ales că își dorea un culouar spre Atlantic în acea zonă îngustă, ocupată. Altfel, era obligată să transporte toate produsele din partea sudică spre Nord, terestru, spre porturile din Mediterană, cu multe greutăți și costuri mari. În aceste condiții, se făceau dese incursiuni printre păzitorii locurilor, mai ale prin așa numitele trupe „polisario”, până la urmă acestea transformandu-se într-o hărțuială continuă, cu victime și costuri de ambele părti, un mic război deșertic. Am constatat că ni s-a introdus și un mic impozit la salariu și nouă, pentru acest conflict saharian; pentru noi, și o stare de nesiguranță în zonă.

Un profesor român din Negrești, oșean, cooperant și el în Maroc în acea vreme, funcționând ca profesor de fizică-chimie la Taza, localitate mai spre Nord-Est față de Meknes, prieten foarte bun de-ai noștri, a scris o carte foarte plăcută și interesantă despre acest eveniment, cu titlul: „Marș Verde în Ramadan”, in1998, autor prof. Dumitru Mureșan. Așa s-a numit acest eveniment și a fost spre sfârșitul Ramadanului, o sărbătoare importantă, cu ajun ce dura o lună, în care nu se consuma nimic ziua, ci numai în noapte, trei mese. Ne-a onorat și pe noi cu un exemplar.

Gheorghe BĂRCAN
fost elev al Liceului „Dragoș-Vodă”, Sighet
Minneapolis, Minnesota, USA
03.12.2021

Se întâmplă ca pe parcursul existenței, viața să-ți fie în derularea ei în anumite feluri, în anumite trăiri, cu schimbări majore de traseu și „petreceri”, dorite sau nedorite, acceptate sau impuse, cu intervenția ta sau în lipsa ei, multe separate de proiectele tale inițiale de viață. Oricum, sunt puține astfel de vise, proiecte care să se desfășoare linear, fară nici o perturbație, pentru că lumea toată esta în continui schimbări și modificări și, într-un fel sau altul, te influențează, în schimbări de proceduri și chiar proiecte. Această devenire, formată și întreținută, așa cum a ajuns ea, s-ar putea reprezenta prin creionarea unei serii de „tablouri” care să afișeze toate etapele acesteia, mai importante, cu cele ce le-a aparținut lor.

Copilăria. Pentru mine, în integritatea ei, a fost singura etapă de viață lipsită de năcazuri grele, cu semnificații mai deosebite. Cu multe bucurii, produse de alintarea parintior, mai ales ale mamei, care este tutorele copiilor, până la o anumită vârstă. Am participat la jocuri, mi s-au oferit jucării și, încetul cu încetul, am trecut la diferite activități casnice, apoi tot mai complicate, prin libera consimțire, în finalul ei executând lucrări mai grele, peste vârsta copilăriei, devenind parcă mai devreme adult. Frații mai mari erau cu tata la fân, la împrăștiat brazde,cu mieii, iar eu o ajutam pe mama pe acasă, cu lucrări mai mici. Când pleca devreme în comună, pentru cumpărături sau pentru asocieri la prășit, apoi la secerat, mă trezem și eu mai devreme și era foarte mulțumită când găsea casa curățată, cu paturile făcute și oalele cu apa gata să fiarbă. Mai tărziu, când era în asocieere cu alte femei la ogorât sau la secerat, eu eram dădacă pentru 4-5 copii mai mici, unii cu toate trebuințele. Devenind mai mărișor, am trecut și eu pe dealuri, la brazde, la polog, la căpițe, apoi și mai mărișor, treceam câte puțin și la coasă și, doar la 12 ani, eram un cosaș vrednic, cu mare spor. Participam la toate muncile și eram și maistru bucătar. Acolo, distanțele între mese erau mai lungi și uneori doar se cina, când timpurile te presau.

În aceste condiții, terminând cursul primar, premiant, nu am fost lăsat să merg la „școală mai departe”, cu toate insistențele mele, ale mamei și învățătoarei, tata motivând că n-avem posibilități..În anul următor, mama a făcut pregătiri din timp. Pe câteva vânzări din casă mi-a cumpărat o pereche de bocanci, apoi mi-a țesut din lână, un material modelat pentru un costum. După ce l-a vâlturat puțin, pentru a-l mai îngroșa, am mers la croitor și mi-a făcut un costum, palton și o pereche de pantaloni scurți, toate mai bune și mai călduroase ca celea din magazin. Mi-a mai pregătit și lenjerie de corp, de pat și o pătură bună. În toamnă, când muncile pe dealuri și pe câmpuri s-au terminat, mama pune din nou problema școlii. Tata îi raspunde că n-avem haine, bani de…Am pregătit eu tot ce are nevoie, afară de taxele care sunt. N-a mai ripostat.

În 14 sept. 1953, îmbarcați în căruță toți trei, cu acele bagaje pregătite, ne aflam în drum spre Năsăud, unde funcționa un Gimnaziu cu limba de predare română (ținut grăniceresc). Depinde cât erau taxele și, de aceea, eu aveam o bucurie reținută, înăbușită; nu știam cât sunt plățile de mari și dacă nu ne vom întoarce în aceeași formație. În centru era un loc viran mare, iar mai în spate o biserică frumoasă cu un parc, magazine, care toate îmi luau ochii, eu nepărăsind până atunci perimetrul comunei. Liceul era aproape, unde am oprit, a intrat cu mama împreună și ieșind, tata spune: să- l ducem la inernat ! Am sărit sus de bucurie, atât de mult așteptată. M-au lăsat acolo, la internat, un imobil mare cu trei nivele. La etajul III și II erau dormitoarele și baia, etajul I pentru meditații, iar masa o serveam la liceu, unde era și cantina. Era în apropierea gării, cu un spațiu mare în jur, unde, în timpul liber mai jucam și fotbal. Părinții au plecat spre casă, după ce m-au aranjat cu toate. Cursurile s-au concentrat în două trimestre, pentru că războiul era aproape, internatul plin cu elevi, lângă gară, obiectiv de bombardament. În vacanța de Paști am plecat acasă cu anul încheiat. Am promovat clasa cu calificativele de bine și foarte bine și niciun suficient. Acasă, în loc de o vacanță mai lungă, eu am trecut imediat pe postul de pogonici, la arătură cu tatăl meu; alergare grea și continuă pe lângă cai, ziua întreagă. Spre sfârșit, o ploaie rece m-a udat tot, departe de casă și am făcut o pleurizie rea, cu 6 săptămâni la pat, cu tratament, repetat și aceasta a fost toată vacanța mea „lungă”. Întremat, am trecut imediat la coasă, la 13 ani și am cosit cu Ion, cu Florica ajutor la polog, peste 20 ha de fânaț, singuri, tata fiind concentrat la armată.

Curând trupele, de unele și de altele, umpleau drumurile în retragere, unele mai dușmănoase ca altele și luau tot ce găseau, vite, alimente, aruncau podurile în aer, lăsând localitatea izolată, pustie și săracă. Școala îmi era iarăși blocată (ce răsplată!) și, în toamna următoare, am fugit la căruța pentru Sighet și tata ne-a ajuns abia la Șieu, după un maraton de 20 de km. Fară chibzuința lui, ne înecam cu toții, într-una din apele Iza sau Mara, prin care am trecut. Am urmat a doua clasă de gimnaziu la Sighet, a treia la fără fecvență și celelalte, până în clasa a IX-a de liceu, toate la Sighet, mereu cu mari greutăți, relatate. În 01.09.1949 am părăsit Liceul „Dragoș-Vodă”, urmărit de Securitate, cu multe greutăți, închisoare, pericole și riscuri de viață.

Adolescența, puțină câtă a fost ea, am petrecut-o doar la Sighet, cu plimbări prin oraș, și mai ales, pe la Grădina Morii, pe malurile Izei, unde mai făceam și baie în vremile potrivite, cu plăcutele plimbări pe Solovan, singuri sau cu program. Atunci, dumineca dimineața, intra Karol baci în dormitor și striga : „Fel , sus, toată lumea, 8 ceas, vine părintele Godgea, mergem la pădure !”. Părintele era preot de Roma, făceam cu dânsul Latina și religia, cât s-a putut. După aceea pot spune, adolescența rămasă și tinerețea, în cea mai mare parte, s-au scufundat în întunecimea ideologiei comuniste, în urmăriri, căutări, întemnițări și chinuri cumplite, inimaginabile și care s-au întins pe o perioadă de aproape 12 ani, toate determinate de refuzul meu categoric de a colabora cu securitatrea, la trei solicitări succesive. Am fost vizați de Securitate pentrua cazarea, tăinuirea și protejarea unui inginer, Pop Mihai, din Sighet, fugar, adus la noi de unchiul-învățător, neam prin alianță cu dânsul. A venit pentru 2-3 zile, dar tot nu pleca, motivând probleme de cult greco-catolic și cine știe ce mai avea. A plecat numai după 3 ani, o lună și o săptămână, stând la noi acasă, în casă ascuns, unde și-a făcut un adăpost. A luat legătura cu preotul greco-catolic, Trif Vasile și mergea des la el pentru cele spirituale, pentru care avea o intensă aplicație; a mai mers și la biserică, iarna, când era frig și era puțină lume. Dar casa preotului era în supraveghere, cum am aflat, mai tărziu, chiar de la dânsul. Acolo se organiza un grup de țărăniști, condus de studenți. De Mihai știau mai multe familii. Când părinții erau placați la strânsul câmpului, îi aduceau mâncare de la unchiul. L-a vizitat și logodnica, Boabi, fiind dus acolo, la întălnire, de către unchiul.

În dimineața zilei de 01.04.1949, m-a căutat securitatea la Liceu, pentru arestare, dar eu eram plecat la autogară, pentru a afla mersul cursei, a doua zi, sâmbăta. Eram bolnav de pneumonie și tocmai voiam să plec acasă pentru tratament mai bun, cu medicamente și mâncare bună.. Atunci a descins securitatea și la noi, dar inginerul s-a scuns și nu l-au găsit. De la noi au plecat la preotul V. Trif, greco-catolic. Chiar în acea noapte, se aflau acolo trei studenți, partizani și n-au descins ei acolo întâmplător, îi informau „omul nostru din grup” (Dosar CNSAS). Probabil credeau că-l găsesc acolo și pe Mihai. Doi studenți au sărit pe geam, cu arma în mână și milițienii de afară au tras „strâmb” după ei. Au vrut sau n-au vrut să-i împuște ? Doar ei știu. Pe unul l-au prins în bucătărie, cu o grenadă în mână și a îndurat multe și grele chinuri (Dosar CNSAS). Dar n-a plecat nici după aceea. În familie nu se punea problema predării lui, iar el nu voia să plece, pentru a ne putea prezenta la Securitate. La percheziția făcută, tata nu era acasă. Eu și tata am fos urmăriți și căutați de securitate și am rămas pe dealuri, feriți, cu multe greutăți, până s-a făcut ger. Între timp, tata a coborât acasă pe ascuns și a construit un adăpost bun de rezervă, într-un șopron din curte, căptușit și plin cu paie. Pe ger și mai departe, am rămas toți ascunși în casă, lărgind puțin adăpostul. Nici prin gând nu le trecea securiștilor că am putea fi ascunși într-o casă sub supraveghere.

Dar Dănuț, fratele mai mic, făcea 9 ani și încă n-a mers la scoală. Nu mai putea rămâne, pentru că făceau cercetări și era periculos. Mihai trebuia să plece; îl vedea copilul în fiecare zi. A venit după el. Nan Vasile, care l-a și adus în localitate și l-a luat, în zorii zile de 16 oct. 1951; a venit la noi în 08 sept1948! Am astupat adăpostul din casă și am lăsat spre omologare pe cel din șopron, care a fost „acceptat”. Am plecat cu noaptea la Viseu și ne-am predat la Securitate. Tata a fost dus primul la „inerviu” și a fost lăsat liber, cu condiția să intre în colectiv, fiind cunoscut ca un agricultor neîntrecut și să-i ajute să-l prindă pe Pașca Gh. Dar cu el tata erau preiteni și le dădea alte direcții pe unde pleca. Odată, l-a trimis la coliba să-și ia mâncare și l-a turnat cineva. Tata a spus că era obligat, altfel îl împușcă. Dar Securitatea a dat dispozitie să fie scos din grupul de informatori MAI Viseu, fiind incult și nefolositor (Dosar CNSAS, Bărcan Dumitru, fila 33). Eu, după primul refuz, am rămas sub verdictul: „Ai să-ți petreci viața prin pușcării”. Am fost în anchete 10 luni, la Vișeu, Bistrița și Satu Mare. Am relatat cruzimile inimaginabile petrecute pe acolo în mai multe articole. După cele 10 luni de anchetă, am fost trimis la Canal, la muncile de exterminare și tratamentul ucigător din acele lagăre, după un TBC pulmonar și 37 kg în greutate. Am primit, în detenție, 3 pachete cu alimente permise și medicamente, având acest drept lunar și un vorbitor, în urma unei cărți poștale cu zece rânduri. Streptomicina mi-a eradicar boala, fiind la început. Dar, alaturi de toate aceste cazne și suferințe, de nedescris, aveam o „bucurie” enormă, mult peste ele, știind că, un copil, am reușit să înving torționarii peste tot, tăcând, tăinuind și protejând totul, victorie prin care am salvat libertăți și vieți umane. Această mare victorie, bucurie, mult peste toate indurările, era o „bogăție spirituală” de necomparat, de necumpărat cu lumea întreagă. Ea rămânea și dacă sacrificiul meu era suprem, nu aveam nimic a regreta, ci-mi sporeau doar valoarea acestei „bogății spirituale”.

Tinerețea. În data de 04.03.1954, mi-am încheiat detenția de 29 de luni, fiind pus în libertate. Prima lună am petrecut-o pe la spital, în tratament și refacere, iar lunile aprilie și mai am ocupat un post găsit, cu un salar minim de 325 lei/ lună, pentru întreținere. În colectiv era doar 4 lei/zi munca și se mai ajutau cu cele 30 de arii de acasă. În toamnă mă încorporau și după armată , cu cele 3 clase de liceu rămase și facultatea, mă apropiam de 40 de ani. Îmi rămâneau în față 3 luni, iunie-august, interval în care se puteau aborda, în două sesiuni integrale, la fară fecvență, cele două clase (se termina cu 10 clase) și admiterea din august, pentru a deveni student și a scăpa de armată, care se făcea în cadrul Facultătii. Slab cum eram, cu atâta întrerupere, cu uitări și greutăți, puteam eu aborda astfel se activități, dure ? Se părea imposibil, dar să încerc ultima soluție de „salvare”. Cu un efort și o determinare totală, având o energie interioară deosebită, am abordat provocarea. Dispuneam de o memori bună și, cu somn puțin (2 ore/zi), cu plimbări desculț prin roua dimineții, sau folosind lighianul cu apă rece, uneori, am depășit acest impas și, la întâi octombrie 1954, eram student la Facultatea de Matemetică-Fizică, UBB-Cluj și eram uul dintre cei mai buni studenți din an. După prima sesiune din anul IV, ultimul an de studiu, am fost reținut și anchetat, 29 de luni, fară condamnare și aveam toate dreturile civile, deci și de a studia. Am fost anchetat doar de Securitatea reg, Rodna și Maramureș, pentru cea din Cluj eram un necunoscut. Cineva m-a „predat” însă securității, din neglijență, la peste un an de la revoluția din Ungaria. La sfârșit de noiembrie 1957, am fost luat de securitate de pe stradă și trecut prin toate batjocurile în 24 de ore, unde mi se spune: „Ești un student bun; dar singura șansă să-ți termini studiile, este să colaborezi cu noi!” Refuzul a fost prompt și chiar brutal. O bătaie dură, urmată de averismentul: „Banditule, ai să zbori din facultate!” În scurt timp am fost exmatriculat de peste tot, în baza unor minciuni grosolane de condamnare nedeclarată. Au urmat 5 ani de chinuri și persecuții, la munca de jos, ultima locație fiind șantierul Brazi-Ploești, muncitor necalificat. Toate încercările de revenire asupra sancțiunii au fost respinse. În august, am susținut examenul de admitere le Institutul Politehnic București, intrând cu brio; terminam studiile la aproape 40 de ani. Am mai încercat odată să nu mă las învins și am mers la București, unde, pentru prima data, într-o discuție normală, mi se spune: ai avut o condamnare nedeclarată și situația este încheiată. Dar eu n-am fost condamnat, am răspuns! S-a uitat, bănuitor la mine, ministrul adjunct, tov. Turcu, și mi-a spus: dacă faci această dovadă, te reînmatriculăm! Mi-a venit în gând o ideie salvatoare: să cer la Tribunal reabilitarea, dacă susțin o condamnare, ce nu am avut-o. Am fost convocat în ședință de dezbateri și, domnul judecător Ioan Bartoc, studiind Dosarul, hotăraște: Se respinge cererea de reabilitare a susnumitului, ea fiind fără obiect, conform Cazierului… Un refuz favorabil! Am trimis Hotărârea la București și, în puține zile am primit aprobarea continuării studiilor. Am promovat cu bine cei doi ani și am încheiat studiile la 10 ani de la începerea lor: 1954-1964, cu media peste nouă. După un an la Liceul B. P. Hasdeu Buzău, conform repartiției (azi un puternic centru CNBPH- Buzău), m-am transferat la liceul Vișeu de Sus, unde am funcționat până la pensionare,1965-1990.

Familia. Încă din clasele mai mici, mi-am fixat idealuri frumoase, în care am fost puternic tulburat, dar au rămas aceleași, nu mi le-au putut suprima, așa cum trebuie să fie un ideal. A fost credință, de mic până în prezent, cu rugăciunile învățate de la mama mea, cu respectarea sărbătorilor, mersul la biserică, ținerea posturilor și a ajunurilor. Când am trecut de 10 ani, am ajunat din Joia Mare, până Dumineca dimineața, deci 2 zile și 3 nopți în 3 ani consecutivi! Cu acestea, împreună cu munca grea la cosit și altele, încă de mic, mi-am educat foamea, și am rezistat înfometărilor și muncilor de exterminare de la Canal, care practic m-au salvat. Un alt ideal a fost realizarea unei profesii, pe care am obținut-o extrem de greu și după multe lupte cu timpul și cu toate caznele, abuzurile. A rămas unul foarte important de concretizat, prin închegarea unei familii, în toată exigența moralei corecte creștine, încă nerealizat. Am terminat la 33 de ani studiile și la 37 de ani eram tot singur. Ce mă reținea, era moralitatea vremilor. Credința și sentimentul religios nu mi-l puteau zdruncina, așa cum n-au putut nici în vremile acelea grele, pentru că îl poți interioriza, să-ți faci o bisericuță a ta interioara, dacă în afară nu ți-l puteai exprima. Serviciul era un ideal realizat, dar nu era sigur pentru mine; puteau oricând „să mă zboare”. În ideologia vremii se căuta suprimarea credinței, suprimarea spiritului de libertate, în forma ei cea mai generală și distrugerea moralității creștine în general, deci și a celei familiale. De aceea mergeam pe ideea de a rămâne singur, cu nerealizarea acestui ideal, în astfel de condiții, pentru că mă puteam asocia cu cinneva ce avea concepții nedefinite, care puteau lua forme neașteptate, pentru că acest ideal cuprinde două personae.

Destinul a făcut să întâlnesc o colegă de an din a doua parte a facultății, Tăut Măria, la un examen de bacalaureat, în 1968. Colegi fiind, am avut lungi discuții sincere, pe probleme de viață și am ajuns la concluzia că în acest frumos ideal al familiei avem aceeași optică: credință, onestitate și respectul total, în reciprocitate. În acelaș an, pe 28 iulie 1968, ne-am unit destinele și ea s-a transferat de la Liceul din Cavnic, la Liceul din Vișeu de Sus. În scurt timp ne-a binecuvântat Domnul cu doi copii Ana-Rodica și Victor-Gheorghe. Am fost într-o optică totală în privința lor, pentru o bună creștere și o pregătire solidă pentru viață, până când vor fi „pe picioarele lor”. În anul 1974, s-a făcut o largă cooperare cu Marocul, Algeria și Zair, printr-un Protocol de 10 ani, subvenționat de UNESCO. Pentru Maroc, unde am fost selecționați, printr-un Contract ferm, semnat, cu drepturi și obligații, se cerea să cunoști limba franceză. Noi am funcționat acolo 6 ani, predând matematica în limba franceză. Misiune îndeplinită cu felicitări. Statul a beneficiat de multe zeci de mii de dolari de cooperant, pentru noi lăsând o parte din salar sau diurnă, să ne ajungă pentru un trai decent. Cel mai mare câștig a fost pentru copii, care au învățat să vorbescă fluent limba franceză și engleză, fiindu-le folsitoare pentru serviciu și în prezent. În țară, Rodica a obținut licență în Română-Franceză, cu Masterat și a câștigat o bursă de un an, unică pe țară, pentru Universitatea din Londra. A funcționat la Universitatea de Medicină din Cluj, Relații Internaționale. Victor a făcut Informatica-Economică, cu Masterat și Doctorat și lucra și el în domeniul universitar, fiind asistent, cu cărți publicate. Aveau salariile așa de mici, că noi trebuia să le plătim chiria și altele, din pensie. A venit din Franța o echipă pentru recrutare de informaticieni și, într-o lună, Victor era la Paris, cu contract și salariu conform. A dus-o acolo și pe sora lui, Rodica, ceva mai târziu, unde au lucrat, bine remunerați, aproape 9 ani; era înainte de a fi aderat România la UE. Îi vizitam acolo și stăteam mult timp la ei, plimbându-ne prin Paris. Rodica a plecat în USA, prin căsătorie cu un american și îndată și Victor a plecat în Londra, tot prin căsătorie cu o fată din Iași, care funcționa ca medic în Anglia. Sunt cu servicii apreciate și au o situație bună. Ne-au bucurat cu nepoței: Rodica are un băiat, Samuel, clas a VIII-a, foarte capabil, în clasă forte, cu o voce minunată. Victor are doua fetițe, de 3 și 5 ani, atât de dulci și drăguțe, cu care ne vedem și „vorbim” aproape zilnic pe internet: Grace-Victoria și Joi- Georginia. Grace este deja la clasa pregătitoare, iar Joi la grădiniță.

Îndată după intoacerea din Maroc, la un control medical, mi-au găsit tensiunea mult mărită: 220/120, confirmată prin analize medicale ulteriore. Am intrat într-un tratament medical strict, dar aceasta s-a asociat cu fibrilații de mare amplitudine cu flatere, tot mai dese, ceea ce mă obliga la multe internări și deranjam susținerea orelor. De aceea, m-am pensionat la 59 de ani, în sept. 1990. Fenomenul s-a tot accelerat și a evoluat, făcând deplasări la urgență o dată sau chiar de două ori pe lună, cu staționări mai scurte sau mai de durată. Măriuca a fost mereu cu mine și mă încuraja, mă îngrijea mult și mă proteja. Am făcut sute de prezențe la Spitalul Borșa, de două ori la Baia Mare, câte două săptămâni, o dată la Cluj, tot 2 săptămâni. În țară n-au vrut să-mi facă operația, din cauza vârstei. Erau și problemele familiale care mă agitau: eu, cu o pensie mica, doi studenți și făceam greu față situațiilor. Uneori mi-a fost situația așa de rea și grea cu inima, că eram gata să „plec”, fapt ce se putea întâmpla, de fapt, la fiecare criză și ar fi rămas familia cu copiii de izbeliște, Măriuca neputând face față cu salariul ei mic, așa cum erau în învățământ, „ca unitate neproductivă”. Mă îngrijam și eu cât puteam de mult, respectam riguros tratamentul și liniștea. După ce și-a încetat și Măriuca activitățile, s-a pensionat și am plecat la Cluj, unde am cumpărat un apartament și stăteam cu copiii. Odată, în criză, am plecat repede la spital și aveam pulsul 300 bătăi/minut. Mi-au făcut urgent șoc electric, fără nicio pregătire, viața fiind în pericol. Am rămas la terapie intensivă 10 zile , apoi, într-o altă criză, am fost ținut tot acolo, 6 zile. Poate bucuriile enorme ce le-am avut în timpul detenției, când inima era cu mine, prietena mea cea mai bună, salvatoare, Domnul alaturându-mi bucurii fără margini, în paralel cu chinurile fizice enorme ale torționarilor, o făcea să reziste și acuma. Acelea au întărit-o, au făcut-o rezistentă și au ajutat-o să nu se desfacă în bucăți, la un astfel de puls. Acuma inima mi-a produs dureri enorme în piept, care parcă mi-l golea, nu mai era cu mine, nu-mi era pritenă ca atunci, ci cel mai mare dușman. Am plecat în Franța și, în 2007, m-a operat un cardiolog român, la Nantes, Andronache Marius, renumit în țoață Franța și, din 2007 până în 2010, a fost liniște totală, evident cu tratament. În 2010 a apărut un nou puseu, o nouă ablație și de atunci, ferit de agitații și supărări, sub tratament, inima s-a liniștit. Atunci era acolo Victor cu serviciul și el mă însoțea peste tot. La Cluj m-a supraveghiat și îngrijit peste 15 ani, doamna doctor Amalia Ghicu. Domnul să-i răsplătească cu multă sănătate și bucurii și să-i binecuvânteze. Vizitam copiii anual, cu lungi staționari la Paris, apoi pe unde erau. Acuma suntem cu rezidență la Rodica, în America și beneficiem de servicii medicale și asistență socială, cu taxe foarte mici. Sunt tot în supraveghere cardiacă, care a depășit 40 de ani, cu medicamente, fiind cu multa atenție și răbdare. Până acum 3 ani, mergeam în țară , unde stăteam în jur de 2 luni și făceam câte un popas de două săptămâni, dus- întors, la Victor și drăgăleam fetițele. Acuma nu știm dacă la vară vom putea merge. E pandemia, vârsta și drumul foate greu. Mai avem și alte probleme, Măriuca are și ea fibrilații cronice mai ușoare, eu mă deplasez foarte greu, mă dor genunchii; sunt trecut de 90 de ani și Rodica ne îngrijește foarte bine. Ne rostogolim mai departe, cât o să vrea Domnul. Parcă ne aflam într-o bărcuță, pe râul care „tună”, Niagara, cu cea mai frumoasă cascadă din lume, Niagara, de unde îi auzim „tunetele” tot mai puternice, mai aproape de ea.

Gheorghe BĂRCAN
fost elev al Liceului „Dragoș-Vodă”, Sighet
Minneapolis, Minnesota, USA, 22 oct. 2021

1. „Libertățile dinăuntru”, în regimul acelor vremi.

a) „Libertatea” în acel regim de detenție, practic n-a existat, a fost o noțiune golită de orice conținut, în toate componentele ei, despre care nici nu am avea ce vorbi. Dar să intrăm totuși puțin în „golul” din inexistență al acesteia, să vedem puțin grozăvia și „frumusețile” prin care componentele ei au fost suprimate. Cea mai simplă formă a acesteia, libertatea de mișcare, era limitată la spațiul acelei celule, spațiul dintre gardurile de sârmă unde erau barăcile, în care se dormea înghesuit, fară loc de mișcare, pe care nici nu o puteam face. Erau apoi drumurile sub pază la anchete, la locurile de muncă, pe jos sau cu vagoane de marfă, cu chinurile lor, urmând apoi munca de exterminare, staționar sau în mișcare, până la epuizare, încadrați de securiști. Mai pot apărea pe parcurs și încarcerările, în care unii au fost și terminați, în timpurile geroase, sau în cele fierbinții. Libertatea de exprimare nu exista și era înlocuită cu cea de executare a tot ce ți se spunea, spiritul de proprietate provizorie se reducea la gamelă și lingură, la uniforma vărgată, pe inventar și acestea, poate și ceva ce ar semănă a papuci. Dacă se întâmpla să „pleci”, te ducea într-o pătură și te arunca gol în pământ (așa cum făceau și la Sighet, în împrăștierea cadavrelor prin Cimitirul Săracilor), cele inventariate îi așteptau pe alții. Hainele de acasă nu te urmau întotdeauna, ori nu-și mai pierdeau timpul să le caute. Libertatea religioasă era cea care o purtai cu tine, în interiorul tău, altfel la „carceră” și alte cazne. Încolo, făceai doar ce ți se spunea, mâncai ce și cât ți se dădea, o înfometare cumplită, dormeai unde te repartiza, te culcai și te sculai la comandă, mergeai la lucru unde te duceau și multe altele, un robot uman dirijat spre dispariție. Eu doar în 10 luni am ajuns la 37 kg, la 21 de ani. Mai apăreau și alte evenimente, peste program. De exemplu, la Capul Midia, colonia vecină Mării, bine denumită Neagra, era înconjurată cu două garduri înalte de sârmă ghimpată, distanțate într ele și unul mai în față, de mică înălțime, avertizor. Un deținut, în disperare, nemaiputând indura îndurările, s-a apropiat de gardul mic, a fost somat, l-a trecut și s-a apropiat de cel mare, când a fost împușcat. Așa erau organizate, pentru ucidere, pentru exterminare și nu pentru salvare. Nu putea nimeni escalada nici primul gard și nu ajungea la al doilea. Nu era uman să dea puțină alarmă cu talanga din turn și să vină să-l ducă undeva până-i trecea disperarea? Țintașul a primit o primă bună și o permisie pe 10-12 zile. „Merita!”

b) Comandantul coloniei, N. Borcea, plimbându-se pe câmpul muncilor ucigătoare, cu o țepușă metalică în mână, dând peste unul căzut jos, poate amețit sau leșinat de greul muncii, poate trecut deja spre veșnicie, îi înfigea țeapa în trupul împuținat, pentru a se „lămuri” și se întâmpla să vezi ființa doborâtă făcând o scurta mișcare de trăire. „Ultima!”

c) Tălmaciu, un sergent milițian înalt, plimbător prin colonie, sau pe „câmpul muncii”, se întâmplă să surprindă pe unul cu mustață, poate mai nou venit, sau păstrată că obicei, cu complicitatea „frizerului”. Îl prindea cu o mana de părul din cap, cu cealaltă smulgându-i pe viu mustața, lăsând sub nas pete de sânge, printre care mai mijea fire de păr ramase. Dacă nu era mustață, se mulțumea și cu câteva șuvițe de păr smulse din cap, lăsând un acoperiș al capului, pestriț, roșu cu gri sau negru. Uneori, se deplasa cu cele obținute în mână, precum indienii cu scalpurile. Probabil că în viața de zi cu zi era „lemnar”, un tâmplar de slabă calificare. Odată, deținuții descărcând o mașină de colțiși și crăpături de lemn și aruncându-le jos, când Tălmciu se afla acolo, printre lemne, căutând, alegând ceva de „construcție”, a uitat că nu este într-o situație favorabilă și, careva de sus, prin aruncare, poate întors cu spatele, i-a trmis peste mână un colțiș, producându-i o rănire gravă. A ordonat să ne dăm cu toții jos, a scos pistolul și a întrebat: „cine a fost, că vă împușc pe toți?!” Am crezut că ne execută, așa cum ne amenința. A cercetat pe toți din grup dacă nu au ăani la mustață sau pe cap, dar n-a găsit; s-au vindecat între timp, sau a fost, probabil, un prieten. S-a mai potolit, îi era și teama să facă așa ceva, fie prin pedeapsa ce-l aștepta, fie de teama să nu fie ucis de deținuți, pentru că nu-i putea împușca deodată și nici nu avea gloanțe pentru toți, iar lemne, colțiși erau destui pe jos. Nu l-am mai văzut; poate și-a reluat „lemnăria”, după ce s-a vindecat.

d) Un deținut obosit, a rămas puțin în urmă față de coloana ce se îndrepta spre „casă”. Neputându-se ține de ceilalți, a rămas apoi tot mai mult în urmă față de ceilalți, în neputință. Spera să-l ajute securistul ce încheia coloana, „în marș împleticit”… Ajungând aproape de el, l-a ajutat să-și încheie detenția. Sărmanul deținut a auzit un pocnet, un ultim semn care-i spunea că a fost în viață. O primă și un permis pe mai multe zile. „Tentativă de evadare” dintre „Dunăre și Mare!”

e) În ultima săptămână de „detașare” la Midia, de aceasta îmi era teama și mie; mă agățam de unul, de altul, în mers foarte neputincios, mă mai ajutau, mă prindeau de mână, de zeghe, pentru a ajunge la vagoane, nu pe o mică distanță, unde mă săltau pe scândurile vagonului de marfă; nu eram greu. Dacă mai rămâneam acolo puțin peste o săptămână, aveam aceeași soartă, pentru că abia putem umbla. Salvarea a fost transferul la Colonia „Castelu” (Km. 31).

Punctele b) și d) mi-au fost relatate de mai mulți și le cred, erau în obișnuința vremilor. Celelalte le-am trăit, le-am văzut, eram în prezența lor. S-au mai petrecut multe alte astfel de evenimente deosebite, „distracții”, în realitate, dar, personal, pe unele nu le cred, mă refer la cele legate de mâncare (tot ce prindeau viu consumau și chiar „mușchi” de om decedat). Eu pot spune că aveam foamea educată de acasă (mese rare la anumite munci, ajunuri multe și lungi: o zi sau două zile și 3 nopți, din Joia Mare, până Dumineca, cu repetiție); nu mă chinuia foamea, ci efectele ei, ajungând abia să pot umbla. Odată am văzut în gamelă o bucată de piele cu foarte puțină carne și mai mult păr, cine știe de pe unde recoltată; am aruncat-o jos cu lingura și mă munceam să mai găsesc și altele, să le arunc, pentru a putea consuma mâncarea. Un milițian din apropiere m-a văzut, s-a apropiat de mine și mi-a zis: dă gamela încoace că te ajut eu să le găsești. Bănuind ce va urma, îi întind gamela și-mi aruncă țoață mâncarea jos, spunând: caută-le, e mai ușor acuma să le găsești. Am rămas fară mâncare și milițianul cu o bucurie pentru „gluma” lui. De fapt, mi-a încălcat un drept; acolo eram stăpân pe mâncarea dată și nu era un regulament cum să o mânaci, ci doar să te încadrezi în timp. Dar, oricând ți-o puteau suprima, după dorința lor.

Gheorghe BĂRCAN
fost elev al Liceului „Dragoș-Vodă”, Sighet
Minneapolis, USA
26 septembrie 2021

Îmbrăcat frumos, cu haine și opinci noi, cu gatii și cămașă din pânză de in și cânepă, albite și «bilițe », cu ghiozdanul în spate, cu mama de mână, am plecat la Școala din Buleni, o școală cu două săli de clasă și o cancelarie, pentru clasele I-IV, cu două clase dimineața și două după masa. Aceasta era școala, nu departe de casa noastră. Avea și o curte frumoasa, acoperitoare.

După mica festivitate de început de an, cu toți elevii și învățătorii celor 4 clase prezenți, cu flori și scurte cuvântări, se anunță programul, pe clase, după care elevii claselor de dimineață intră cu învățătorii lor înăuntru, ceilalți elevi cu însoțitorii lor plecând spre case. Școala, instrucția și educația, au început!

Marea majoritate a elevilor rămâneau în mediul de la țară; deci instrucția și educația lor trebuia să fie folositoare acelui mediu de viață, iar școlile pedagogice aveau programa adaptată acestor prevederi. Un învățător știa să cânte la vioară, să planteze și altoiască arbori fructiferi, multe alte activități din grădină prezente în mediul rural ș.a.

La clasa I am fost repartizat domnului învățător Iuga Gheorghe, a Olului, care de la început s-a manifestat cu o severitate excesivă pentru fragilitatea noastră de micuți, scăpați din mâna mamei, în ce privește ordinea, curățenia, punctualitata, disciplina, evident și învățătura, mai ales. Avea o ținută impecabilă, sub toate aspectele și-ți puteai fixa ceasul, pe care nu-l aveam, după cum venea și pleca domnul de la școală; era cu o multiplă pregătire, în multe domenii. Cânta la acordeon, la vioară, repara ceasuri, acordeoane, era frizerul dascălilor și a altor personalități din comună, era croitorul de lux al doamnelor, confecționa stilouri deosebit de bune și rezistente, folosind doar carapacele, tuburile unor stilouri stricate, cu care puteai scrie pe mai multe pagini cu indigo, având ca «peniță» un vârf rotunjit de ac de seringă, ne desena în creion, și privindu-ne, duceam acasă imaginea ce ne-o vedeam și în oglindă; se pricepea la tâmplărie, dulgherie ș. a. El și-a construit singur casa, mai târziu, cu toate ale ei. Cum s-ar spune, un om multiplu și nu cum l-a denigrat unul (tot dascăl, făcut cumva pe scurtătură) în ideologia nefastă a timpurilor ce a tăbărât peste noi. Ce mai inginer era, dacă era!

Eu eram o fire extrem de timidă și nu se asocia prea bine cu severitatea domnului învățător. Am pornit cu greu scrisul, mai cu certare și am dus-o așa cam tot anul, cu o teamă instalată. Spre sfârșit de an, la o «scriere frumoasă», văzând că nu mă prea descurc «frumos», a luat stiloul dânsului și mi l-a pus în mână, apoi mi-a purtat dânsul mâna cu a lui, pe o jumătate de pagină și mai departe am mâzgălit-o eu. Eram doar nepotul directorului, Iuga Gheorghe a Birăiței (bunicul după mama a fost primar (birău) până a plecat pe front, de unde nu s-a mai întors, cum am mai amintit) și se gândea să mă scoată la liman. Mi-a notat scierea frumoasa cu 5/10, probabil pentru partea dânsului de scriere. Odată ne-a povestit ceva și la urmă ne-a spus să desenăm fiecare ce vrem din acea poveste. Eu am desenat un urs prin pădurea de brad despre care se vorbea; mi-a notat-o cu 10 și a arătat-o clasei. Am suflat și eu mai ușurat, mi-am ridicat capul puțin mai sus. Tot timpul mi-a plăcut foarte mult desenul în școală și adunam laude; nu i-am dat însă cursivitate, din multe împrejurări, de toate… și cred că am pierdut mult.

La citire eram foarte bun. Așa cum era la noi învățarea scrisului și a cititului, literă cu literă, apoi cuvântul și nu prin metoda globală, direct, ca în alte părți, ci prin litere, pe rând, apoi cuvintele. De exemplu: a, A; m, M, apoi mama, Mama. Tot așa cu tata, mere, cucul… și celelalte, până se citea și scria tot alfabetul, la sfârșit de manual. Dar, cum am mai spus altă dată, eu am observat că am memorie foarte bună. Astfel, din mers, eu și memoram toate paginile. La sfârșitul abecedarului am spus la careva de-a casei să mă urmărească din abecedar, pagină cu pagină, pe litere, pe cuvinte și pe texte, scrise mai spre sfârșit și le-am reprodus cu totul, fără greșeli. Am încheiat totuși anul cu bine, printre elevii buni din clasă.

Domnul învățător a plecat în România, refugiat, o parte din Transilvania intrând sub ocupație maghiară. De acolo a plecat pe front, a căzut prizonier și a revenit în localitate după 1946, mult schimbat, în suferință ce a îndurat-o prin stepele înghețate rusești, siberiene. Nu putea suporta mersul cu trenul sau în aglomerație pe autobus și, când trebuia să meargă la Vișeu, la raion, mergea peste deal, pe jos, cca 8 km. Tatăl soției a fost asistent medical calificat și făcea pe medicul, în cazuri mai ușoare. Erau în stare buna, l-au făcut chiabur și i-au luat aproape tot. Avea o casă foarte mare, cea mai mare din localitate, cu o curte extinsă, numită «Curtea Medicului», pe care CAP-ul a făcut-o sediu.

Învățătorul avea trei copii la școală, soția nu avea serviciu, deși avea 3 ani de «învățământ rural», fără a-l încheia, prin venirea ungurilor. Atunci învățătorul mai efectua diferite munci, cu mică remunerație, benevolă, pentru a rezista. Era totuși personajul cel mai creativ din comună, cel mai folosit și de autoritățile locale, pentru diferite scrieri, lozinci. Picta pe sticlă, pe hârtie, și-a confecționat două sisteme de litere, mari și mici, din nu știu ce material, în toate manifestând ingeniozitate, dar, în schimb, a fost persecutat și de oficialități și de conducerea școlii, pentru nu știu ce crez politic avut, ce nu-l manifesta, contra ideologiei vremii. Mi-am reîntâlnit primul învățător din viață, după mulți ani și peripeții, la școală, dânsul învățător cu activitățile amintite, pentru care aveam și îi purtam un mare respect, iar eu profesor suplinitor, tolerat câtva timp, cu cea mă joasă salarizare, III/1, desi eram calificat pentru ciclul doi. Erau echitățile și dreptățile sociale ale vremilor de atunci.

Gheorghe BĂRCAN, fost elev al Liceului „Dragoș-Vodă”, Sighet
Minneapolis, USA, 06.09.2021

Sursă foto: http://www.graiul.ro/

Pentru mine Amurgul vieții ca și Zorile s-au repetat mult, dar multul lor este relativ față de „timpul din Lumea lui”.

Am ajuns la o vârstă „bogată”, peste toate așteptările și, prin câte locuri m-au purtat pașii, am avut o copilărie fericită, pot spune, singura din etapele vieții cu această trăire. Peste celelalte s-au suprapus, într-un fel sau altul, mai devreme și mai tărziu, de prea multe ori, suferințe nedrepte de neimaginat, în afara voinței mele, care am fost obligat să le suport, în forță. Cu toată străduința mea cinstită, corectă, onestă și demnă, de a le face fericite aceste etape de viață, pentru mine și pentru cei din jur, nu s-a putut, în conjuncturile vremilor, am fost împiedicat de acestea. Am ieșit din strânsoarea celulelor și din țarcurile muncilor forțate aproape un schelet și, încetul cu încetul mi-am format o pregătire solidă, cu un efort deosebit, cu multe întreruperi, șicane. De la spațiile înguste, care aproape te striveau, am ajuns să survolez spații largi, Mări și Oceane, lumea largă, într-o familie unită, acuma în alte conjuncturi, purtând însă mereu cu mine suferința și ticăloșia ce mi-au străpuns organismul și au rămas în profunzimea lui, de peste 30 de ani.

Am sprijinit copiii, în cea mai fermă preocupare, pentru a-și realiza o pregătire solidă și au realizat-o. Aveau însă salariile așa de mici, că noi le plăteam chiria și altele, din pensie. Amândoi vorbesc fluent limbile franceză și engleză. Dar a venit în țară o echipă de francezi, care recrutau informaticieni. După interviu, la o lună, era cu contract de muncă în Paris, cu o remunerație conformă și, acum, ne ajută el pe noi. În scurt timp, conducea o echipă de mai mulți informaticieni și a realizat mai multe studii în domeniu, fiind în relații de srviciu și cu specialiști din SUA. Franța era mai aproape și mai convenabilă familial. În scurt timp, a dus-o și pe sora lui acolo și funcționa ca secretară la un barou de avocați. Au plecat din lipsuri, greu de suportat, nu de „buieci”, când România nu intrase încă în U.E.

Revoluția noastră, cea din „Răsărit”,
Sperăm că multul „bine” l-a adus.
Dar cât de mult aceasta ne-a dezamăgit,
„Obligându-ne” să trecem spre „Apus”.

Baronii politici de ieri, deveneau baronii economici da azi, aceiași, nesătui în a-și face doldora buzunarele, cu o lăcomie sălbatică.

Îi vizitam de sărbători, iarna sau vara, atunci când aveam o stabilitate cardiacă. În țară nu voiau să mă opereze, fiind prea în vârstă și eram un pacient obișnuit al secțiilor de urgență cardiologică din Borșa, Baia Mare, Cluj-Napoca. Ne-am și cumpărat un apartament și ne-am mutat la Cluj, mai aproape de un centru cardiologic puternic. Am fost de două ori la terapie intensivă, de 1o și respectiv 6 zile. După intrarea în UE, am lut „Certificat Internațional” de asigurare și stăteam mai mult la copii, iarna și vara. „Vizitam” Parisul! Ne-am pregătit locul de veci la un cimitir din Cluj, iar pe placajul din marmură neagră, de pe cruce, ne-am trecut numele, prenumele și data nașterii, urmând ca, la vremea potrivita, să completăm și restul. O să-l facem cadou cuiva, noi nu cred să mai putem ajunge pe acolo, cu neputințele noastre; am fi și singuri. Câte traume produce lăcomia administrației țării, politica, hoția!

Tot în Franța am făcut cele două operații pe cord, în 2007 și 2010, de 4 ore fiecare, în afara timpului de scanare, la fel de lung, de către un chirurg român, Dr. Marius Andronache, unul din cei mai solicitați în Franța pentru ablații cardiace. Deși a dat concurs și a reușit la Cluj, locul nu l-a putut ocupa, pentru că rămânea în rezerva pentru o „beizadea”. De atunci, inima s-a calmat și doar din acest an au început aritmiile, cu vârsta, dar cu schimbarea medicației, se pare că s-au mai stabilizat.

După câțiva ani, Rodica a plecat în USA prin căsătorie și ne-a obținut dreptul de vizită, dar nu puteam rămâne odată mai mult de 6 luni. Cum în timp puteau apare probleme medicale, extrem de scumpe, de neachitat, ne-a obținut rezidența și, cu aceasta, avem dreptul de asigurări sociale. Plătim lunar doar o sumă mică, după pensia noastră. Ea a fost angajată în State într-un foarte bun srviciu, în domeniul financiar, cu o largă rețea în toată America.

După puțin timp, a plecat și Victor în Anglia, prin căsătorie cu o doctoriță din Iași, care lucra acolo, cu pregătirea lui găsindu-și imediat un loc bun de muncă. Acuma au ambii și cetățenie amaricană, respectiv engleza și sunt stabiliți acolo. Și-au cumpărat fiecare casă, cu plata în rate, costul chiriei fiind precum ratele, dar sunt alte condiții, libertăți și, în final, rămâi proprietar. În fiecare vară mergeam în țară, pentru 2 luni, făcând întrerupere cam 10 zile la Londra, la dus și la întors, unde eram într-o bucurie nespusă, în jocul nostru cu cele două nepoțele, două minuni de fetițe. După Brexit, eram doar în trecere, asistența socială fiind pentru noi suspendată acolo. Ultimii 10 ani i-am petrecut la fiica noastră, Ana Rodica. Suntem cu ea și cu nepoțelul nostru, Samuel, clasa VIII-a deja, foarte capabil și cu o voce deosebită. Ea ne îngrijește forte bine și o mai ajutăm și noi cât putem.

De 3 ani n-am mai fost în țară; aveam biletele de drum, dar eu am căzut și mi-am fisurat rău mâna dreaptă, trebuind să anulăm plecarea; a apărut apoi pandemia. Sperăm ca la vară, daca sănătatea ne va permite, să mai mergem o dată în România, prin unele locuri dorite.

Începând din martie 2018, am început să scriu pe calculator, amintiri de viață, neavând ce face, pentru a-mi mai activa memoria, fără a o lăsa să se degradeze prea mult. Am trimis un articol la „Salut, Sighet!”, condus de doamna Oanța Brîndușa, profesoară de limbi clasice, la CNDV, Sighet. Articolul a fost foarte bine primit cu mulțime de vizualizări și comentarii. Doamna prof. Brîndușa m-a încurajat să mai scriu, să trimit articole. Am fost trecuți cu soția la Corespondenți Diaspora și, în trecerea timpului de peste 3 ani, am trimis și mi s-au publicat peste 6o de articole, mai multe comentarii și alte publicații pe Facebook-ul nostru și pe al „Salut, Sighet!”. Îmi pare bine că la această vârstă am discernământ, că memoria s-a schimbat foarte puțin și pot construi fraze care, prin calitatea lor, permit trecerea spre conținut, mai mult memorialistic, scopul articolului. La vârsta aceasta se poate că „Amurgul” sau „Zorile, la un moment dat, oricând, să nu mai apară și atunci cred că este necesar, cu un minim simț de bunăcuviință să spun câteva cuvinte despre această activitate.

Aduc mulțumiri și mult respect întregii echipei de redacție a siteul-ui „Salut, Sighet!”, care, fiecare în parte și toți împreună au făcut să apară această mulțime de materiale, de o calitate sau alta, care, în mulțimea lor, mi-au adus nespus de mari și multe bucurii, chiar și prin faptul că m-au făcut să manifest prezență și nu o absență prezentă, în această secvență de viață. În același timp, îmi cer scuze, dacă, uneori, cu totul involuntar, am produs disconfort, de un fel sau altul cuiva. Le urez multă sănătate tuturor, cu bucurii și multe succese în viitor, pentru toți și pentru cei dragi lor.

O mulțumire aparte aduc doamnei profesoarte Oanță Brîndușa, cu care am avut o densă cooperare, dumneaei fiindu-mi îndrumătorul și protectorul meu în acest demers, dânsei datorându-se întreaga mea evoluție. Dar, așa cum se întâmplă în general, uneori, protectorul poate avea și reproșuri sau disconfort pentru aceasta. La început se exprima că-i pare bine că m-a „descoperit”. Dânsa are un program deosebit de încărcat, cu o vastă rețea în toate domeniile, social, cultural, artistic, administrativ, economic, didactic…  și eu am deranjat-o mult cu anumite corecturi și cu multe alte detalii și oricare au fost acestea, le-a soluționat. Nu știu dacă pe parcurs sau în prezent, mai păstrează această apreciere pentru mine, dar mi-ar părea bine să nu fi devenit regret. În comunicările avute, am găsit numai bunavoință în a mă ajuta și sprijini mereu, în articole și comentarii, orice prezență fiind însoțită de mult respect, deși se pot face repeziri mascate și prin astfel de comunicări. Dar au fost exprimări în toate, totdeauna, sub forma unei prietenii respectuoase de la început, cu care dânsa ne-a onorat. Foarte greu s-ar putea realiza o recunoștință potrivită pentru toate acestea și mai mulți cred că ar trebui să spună același lucru. Dar o asigur de păstarea unui profund respect și a unei înalte prețuiri, prietenii, chiar în situația când s-ar produce anumite manifestări ce nu mi-ar plăcea. Agreabilă prezență a fost și fiica dânsei, frumoasa și inteligenta masterandă Sebastiana Joicaliuc, din ale cărei poezii am avut și inspirația de nuanțări de articole. A fost tot timpul între noi un respect, apreciere și prețuire depline. Le doresc, din inimă și suflet, cu mult drag, multă sănătate, cu bucurii, împliniri și numai succese, împreună cu toți cei dragi!
O persoană de baza în acest colectiv este și domnul inginer Ion Mariș, care prospectează nevoile Sighetului în diverse domenii și, din când în când, intervine cu câte un articol de mare întindere, cu mii de vizualizări și largi dezbateri. Am avut și câteva contacte directe cu dânsul (on-line).

Am mai avut câteva corespondențe pe articole și comentarii cu doamna profesoară Luminița-Erika Colopelnic, desfășurate cu mult respect, aprecieri și eleganță.

Mi-au produs însă o bucurie enormă felul în care au fost primite articolele, cu mulțime de vizualizări și, mai ales, marea mulțime de comentări, deosebit de frumoase, atât pe articole cât și la „scrisurile” pe facebook. Am comentat și discutat cu mulți elevi sigheteni articole și comentarii, deosebit de frumos și am evidențiat totdeauna succesele lor remarcabile.

L-am citit pe părintele Marius Vișovan, cu multă plăcere și respect și am avut parte de comentarii ale dânsului, deosebit de plăcute, apreciative, uneori în formă mai concisă, simbolică.

Se detașează aici, la comentarii, Domnul Sergiu Ovidiu Luscalov, cu o largă distribuție pe mulțime de articole, cred, cel mai amplu comentator. Le analizează în profunzime, cu detalii, pe tematica lor, într-o foarte corectă interpretare și semnificație. Sunt rare și articolele mele (câteva) care să nu le fi comentat și din lecturarea lor, se vedea că înțelege perfect fenomenul memorialistic al acelor vremi. Toate manifestă o formă detaliată, într-o logică corectă, cu multe aprecieri în trăirea și indurarea lor.

O mulțime din foștii mei elevi au făcut comentarii superbe la mai multe articole, ei necunoscând, ca elevi, situațiile dramatice prin care am trecut. Așa a fost prof. Bălin Petru, matematician, Chiș Gheorghe, inginer industria textilă, Chiș Dumitru, profesor de matematică ș.a., și multe eleve, cu nume schimbate prin căsătorie și mulți necunoscuți. Felul cinstit și plin de revoltă în care au interpretat cumplita și masiva detenție comunistă, sălbăticia ei, aprecierile solidare în îndurarea acestora, în toată silnicia lor, m-au emoționat profund.

Mi-a produs o enormă bucurie și satisfacție comentariul scriitoarei Antonia Luiza Dubovici, la articolul „La Răscruce de Drumuri” (04.02.2021) și altele, în care, pe lângă elogiul adus victimilor acelor cumplite barbarii, arăta și că înțelege acele cumplite fenomene memorialistice. Scrie: „Vă citesc de fiecare dată cu un deosebit interes. Povestea vieții dvs. este subiect de carte și film. Vă mulțumesc din suflet pentru aceste împărtășiri, le prețuiesc din adâncul inimii. De asemenea, sunt plină de gratitudine pentru fiecare tânăr care a luptat pentru o Românie mai bună și s-a sacrificat până la sânge, cu lacrimi, cu timp, cu viață. Dumnezeu să vă răsplătească pentru fiecare gest de bunătate și pentru deciziile nobile și demne pe care le-ați luat, de-a lungul vieții dvs. Dumnezeu să vă dăruiască multă sănătate și bucurii, alături de cei dragi!„.

Îi doresc, din inima și suflet, cu tot dragul, multă sănătate, cu bucurii, împliniri și numai succese, alaturi de familia dumneaei, dragă și scumpă.

Doresc la toți participanții la activitățile amintite, sub orice formă, de orice fel și oricum primite, multă sănătate, cu bucurii și numai succese, împreună cu cei dragi. Scuze pentru unele nominalizări omise, fiind totuși cuprinse în respectul și urările apreciative generale, făcute cu tot dragul, din toată înmă.

Cu tot respectul și prețuirea, cu urări de multă sănătate, cu bucurii și numai succese, împreună cu cei dragi. Mă închin nobleței manifestate în toate relațiile avute cu toți, în aceste activități.

Gheorghe BĂRCAN

După scăparea cu viață din cumplitele temnițe ale vremilor, aveam un tonus moral și un optimism extraordinar, în toate fibrele ființei mele, dar și în cele moral-spirituale, pentru că am ieșit învingător total, având dreptul să îmbrac „hainele de sărbătoare” cele mai frumoase, spre invidia torționarilor și bucuria celor ce purtau încă cinstea printre oameni. Aveam ambele mâini pline de victorii, din anchetele diabolice și chinurile muncilor de exterminare, torționarii având doar o mână plină de mostrele chinurilor criminale ce mi le-au aplicat, pentru a mă suprima, refuzând solicitarea lor de colaborator și a lipsit puțin pentru a reuși. Cealaltă mână le era goală și seacă, așa cum a rămas mereu și în continuare, celelate tentative de racolare având același rezultat și în libertatea ce mi-au chinuit-o, în alte forme. Era ca și cum această formație, a răului mare, Securitatea, n-a mai existat pentru mine. Dar în mâinile mele stăteau persoane tăinuite și protejate de suferințe grele și altele cu viața salvată, cu grele sacrificii. Ce bucurie mai mare poți avea și care cu nimic nu se poate compara/cumpăra!

Cine poate gândi alfel, în aceste situații faptic trăite și în cine știe ce fel de „altfel” înțelese și interpretate, este o ființă de așa comportament și micime sufletească, încât ar fi de neînregistrat, pe orice „cântar” de demnitate umană, oricât de sensibil ar fi el. Nu puteai fi lipsit de toate drepturile, pe viață, cum au gândit zeloșii comuniști multă vreme, pentru că erau și presiuni externe care-i obligau, prin semnarea unor acorduri, să respecte anumite drepturi universale, fundamentale. Dar unii, chiar victime ale acelor represiuni, au rămas cu sechelele acelor năravuri, „insinuând” compromisuri, daca pregătirea profesionala îți dădea permisiunea să beneficiezi de unele drepturi și să le și exerciți. Erau „suspiciuni” și cum puteam fi profesor la liceu, în învățământ, predând matematicile!

Această stare deosebită, mi-a dat un astfel de avant, de neoprit, încât în acel an, 1954, am realizat, după eliberare, o activitate de extremă densitate, peste orice optimism. După puțină reîntremare, am promovat cele două clase de liceu rămase, cu examen de maturitate. Am reușit și la examenul de admitere, la Facultatea de Matematică-Fizică, UBB-Cluj, toate trecându-le în mod onorabil. La întâi octombrie, același an 1954, eram student, înlocuind draconica persecuție din înghesuiala și strânsoarea celulelor și a gardurilor de sârmă ghimpată, în benzi multiple (!?), pline de chinuri, cu săli de curs și amfiteatre superbe, audiind cursuri de o frumusețe și competență captivante, într-o atmosferă de respect uman. „Iadul” și „Raiul”. Nici nu știu cum au încăput toate acestea într-un singur an! Dar, cu ajutorul Domnului, de multe ori și prin multe poți trece. Armata, teama mea, am efectuat-o în cadrul Facultății, în 2 ani.

Eram unul din cei mai buni studenți din an, ajungând să închei și prima sesiune din anul IV, ultimul an de studii, când s-a produs un Stop dureros, ilegal și ticălos.

Am început anul III, când s-a produs revoluția din Ungaria, în octombrie 1956, împotriva regimului și a dominației sovietice. Au fost acțiuni de solidarite cu aceasta și în România și, evident și la Cluj, cu întruniri și manifestări. Ea a fost destul de repede înăbușită, mulți gasindu-și sfârșitul sub tancurile sovietice, sau fugind peste granițe, „ciungiți”, câți și cum au putut să scape.

Pe mine m-au prins aceste evenimente în anul III, pe care l-am trăit cu multă neliniște, tot anul, legat de acele evenimente, asteptându-mă să fiu oricând luat de securitate și interogat, cu situația mea de fost întemnițat. Mult timp s-au făcut numeroase arestări, cu bătăi și rețineri, sau alții eliberați, unii poate cu angajamente de colaboratori. Un coleg de facultate a fost luat de la Cămin și n-a mai venit; mai tărziu se spunea că ar fi murit și doar securitatea știa cum. Chiar așa, cu griji zilnice, anul III a trecut, cu promovare lejeră. Totuși, privind Foaia Matricolă, neliniștea se vede concretizată în note. În primii doi ani am 14 note de 10, și 4 note de 8, nici una sub 8, în anul III am doar cinci note de 10 și șase note de 8, nicio notă sub 8, o diferență evidentă. Am început anul IV și nutream speranța că poate scap și îmi închei studiile, așa cum ar fi fost normal. Dar rămâneam oarecum mirat că nu m-au căutat deloc; aș fi fost exmatriculat din anul III! În fapt, eu nu am fost condamnat, aveam doar învinuiri de natură religioasă și am fost cercetat numai în regiunea Rodna și Maramureș și nu aveam nimic de a face cu regiunea Cluj. Nu mi s-au reținut în sarcină activități politice și nu eram o figură marcantă, pentru a fi urmărit peste granițele anchetelor, în alte județe și se vede că nu eram nici în evidența Securității Cluj; oarecum, o stare de normalitate. Dar aveam dreptul de a-mi urma studiile oriunde în țară, cu restricție eventual pentru Moscova! Era sfârșit de an 1957, am încheiat și cursurile primei sesiuni din anul IV, ultimul an de studii și, neavând nicio abatere, student conștiincios, mă gândeam că poate voi scăpa, fiind aprope ajuns la „mal”.

Dar, spre sfârșit de decembrie sau început de ianuarie a anilor 1957, 1958, sunt chemat la Serviciul de Cadre al Universității, unde, un civil îmi cere să scriu o scurtă autobiografie. Scurt am scris-o, bănuind că e formală și eram alarmat, prevăzând greul. Imediat când l-am privit pe „primitorul” meu, mi-am spus: „securistul”, pentru că se cunoșteau după mimica feței formată, o exteriorizare a interiorului lor ticălos. În câteva zile m-a luat securitatea de pe stradă de același civil și am stat la sediul lor 24 de ore, adunând probabil toate insultele cunoscute atunci de nemernicii vremilor. Odată, am vrut să le arunc cernela din călimară în fata, dar mă gândeam că, în furie, voi trimite-o cu tot cu călimară și m-ar fi ucis pe loc; trebuia să mă stăpânesc.

La urmă, apare același securist de la Cadre, „blând”, și-mi spune că singurul mod de a-mi încheia studiile, era să colaborez cu ei. Le-am replicat, imediat, că ce fac este un șantaj, că eu știu unde să merg să anunț un pericol la adresa statului, daca l-aș cunoaște (pentru a nu le apărea dușman, pe față), dar rolul de cățeluș purtat cu lesa nu-l accept cu nici un preț. Am evitat compromisul, în recidivă, renunțând cu dezinvoltură la o profesie de excepție, atât de conștiincios pregătită și aproape să o ating cu „mâna”. Practic, împreună cu detenția, am renunțat la tot ce viața, „pe aici”, îmi putea oferi! A urmat o bătaie brutală, lovindu-mă cu un lemn peste cap și a lipsit puțin că să-mi pierd vederea. M-au dus de unde m-au ridicat, cu avertismentul: „Ai să zbori din Facultate!” Am fost chemat destul de repede la o comisie formată la nivel universitar, și mi s-a spus că sunt în situația de a fi exmatriculat, pentru o condamnare politică, pe care am omis s-o scriu în actele din Dosar. Le-am prezentat „Biletul de Liberare”, unde la rubricile „mandat de arestare nr.”… și „pentru faptul de”… erau trase linii. Observând motivația falsă cu condamnarea, mi-au spus să merg liniștit acasă, după sesiune. La întoarcere eram însă afișați „exmatriculați”, de peste tot, pentru același motiv, eu și un coleg de an, Mitrofan Traian, în data de 08.02.1958. El a fost condamnat și nu a recunoscut, eu am fost doar cerecetat și am recunoscut în acte, cu precizarea reala, că nu am fost condamnat. Facultatea a refuzat exmatricularea, cu motivația falsă, dar a admis-o după aceea, cu avizarea de la Regionala de Partid Cluj, prim secretar fiind Vaida, „voievod” al Clujului.

Mult mai târziu, în 2005 și 2010, lecturându-mi Dosarele de la CNSAS, am găsit, printre altele, doua Acte legate da caz:  „Cerea de verificare la Cartoteca Nr. 362/16.11.1957 (foto principal), a Securității Cluj, către Securitatea Baia Mare, cu mențiunea foarte urgent și Adresa de răspuns de la Baia Mare (Foto 2), nr..362/27 dec.1957, către MAI Cluj. Am tot văzut și revăzut aceste Acte pentru a cunoaște adevărul, deși timpul cu evenimentele lui era de mult trecut și nu se mai putea schimba nimic. Dar așa e omul, pentru a-și cunoaște istoria vieții lui, mărunte, să știe în ce mod și cum a trăit-o. Înregistrarea răspunsului primit la Cluj, este datat cu nr.25017/8 ian. 1958.

Observație
Primele rânduri din Cartoteca solicitată conțin date personale. În rândul 3, de jos, la „alte indicii de identificare”, se scrie: „A fost condamnat politic”. O minciună scrisă, așa cum le-a fost „predată”. Probe, „Biletul de Liberare” și Cazierul Judiciar. În rândul următor, la „Scopul verificării” se răspunde: „Pentru recrutare”. N-au reușit să mă recruteze, în recidivă, eu fiind sancționat, exmatriculat, chiar pentru acest refuz. În ultimul rând, la „Ce informații se cer”, se scrie: „Tot materialul”. Deci n-aveau nimic despre mine la Securitatea Cluj și au cerut tot materialul de la Securitatea din Baia Mare, unde aveam Dosarul. În mod sigur le-am fost „predat” de cineva la Securitatea Cluj, sub statutul de fost condamnat politic. Operațiunea „turnătoria” s-a făcut spre sfârșit de noiembrie 1957 și se grăbeau; de aceea apare mențiunea „urgent” la solicitarea „Cartotecii”. Dacă știau despre mine ceva mai înainte, mă căutau când erau evenimentele tulburi, când se făceau multe arestări, „nu mă neglijau” și nu acuma, când „era liniște și pace”, după peste un an de la „tărăboi”. Revoluția s-a terminat repede, prin năvala rușilor. La noi, era liniște, „Armata Roșie” pleca acasă, după 14 ani de la încheierea războiului, cu „ghiftuirea” lor în țară, punând condiția să fie rearestați toți care au fost condamnați politic. Erau și adunați deja o mulțime și au fost recondamnați rapid, cu pedepse în jur de 20 de ani (!), pe bandă rulantă. Au executat doar cam 8 ani din condamnare, pentru că, în 1964, la presiuni externe, s-a desființat prin Decret închisoarea politica (formal), majoritatea din cei rămași plecând acasă. Ani de zile mă tot gândeam cine m-o fi predat Securității, făcându-mă să mă „înec la mal”? Eram cu 9 ani mai mare ca cei ce mai veneau la Universitatea din Cluj și nu mă cunoșteau. Mă tot obseda gândul cum s-a întâmplat, cine m-a „predat”, cine a comunicat Securității Cluj „noutatea”, pe care ei n-o știau? Până la urmă, mă gândeam că sunt destui profesori și alte persoane din zona Maramureș, Vișeu-Sighet, care știau că sunt student și poate chiar un student bun și că am fost închis politic și venind pe la Cluj, puteau discuta cu unii studenți, poate elevi de-ai lor, chiar de la alte facultăți, ca fapt divers, posibil chiar pentru a mă lauda cu învățătura. Dar, într-o astfel de discuție, dintr-un anturaj sau altul, se vede că a fost prezent și informatorul, „Iscarioteanul”. De aici, evenimentele și-au urmat „cursul lor firesc”, care m-au costat cinci ani de represiuni, cu tot ce mai aduc ele, pentru că numai după 5 ani mi-am reluat studiile, oarecum prin Instanță, încheindu-le după 10 ani de la începerea lor: 1954-1964. Dar cazul a ieșit din tulbureală și, până la urma, s-a lămurit în concretețea lui. Și care e folosul acestuia? Mi se poate da înapoi ce mi s-a luat? Nimic, decât abstractul că știu în ce fel s-au petrecut evenimentele și cu iertarea pentru „binefăcătorul” ce a început răul, cât și pentru specialistul „iscariotean”. Torționarii, au urmat ale lor proceduri, „de mare eficiență”. Acest trio mi-a produs 5 ani de chinuri, pe nedrept, mi-a schimbat destine, mi-au „împuținat viața”, mi-au produs mari dezamgiri. Începătorul, care ar părea cel mai „nevinovat”, a declanșat, a pornit însă tot răul !

În Răspunsul la Cartoteca de la MAI Baia Mare, de la care redau un paragraf: „Din verificările efectuate pe teren rezultă că, susnumitul în anul 1949 a dat ajutor la banda teroristă Popșa, fiind arestat și condamnat la un an închisoare corecțională, după eliberare din penitenciar a stat în comuna Săliștea, Raionul Vișeu, Reg. Baia Mare, până în 1952, la care dată pleacă din localitate, la Cluj.” Numai minciuni, semnate de un maior și un căpitan, securiști!

1. Nu precizează Instanța care m-a condamnat, Decizia, data, nr. și motivul. O fițuică.

2. Nu am avut nicio legătură cu „banda” Popșa.

3. Nu am avut nicio condamnare (Cazierul și „Biletul de Liberare”).

4. Din 17.oct.1951, până în 04.03.1954, data eliberării, eu am fost numai în custodia lor, în Penitenciar sau în Lagăre de muncă forțată. Deci, în 1952 nu mă puteam afla în două locuri, în același timp: în detenție, la Penitenciar sau la Canal, dar și în Săliștea de Sus sau la Cluj. Pentru toate afirmațiile am probe din Dosare.

Gheorghe BĂRCAN, fost elev al Liceului „Dragoș-Vodă”, Sighet
Minneapolis, Minnesota, USA, 08.07.2021

După o noapte de odihnă la Goulimine, într-o căldură înăbușitoare, fiind la porțile Saharei, ne-am trezit mai devreme și ne-am continuat drumul. Cerul senin anunța o zi de foc, care, după o udeală din ziua trecută putea fi și mai aprinsă. Înaitând tot mai mult spre deșert, am întâlnit cete de cămile ce părăseau târgul local, manifestându-și prezența prin sunetele guturale ce le emiteau, conduse de caravanierii saharieni.

La un moment dat, drumul spre destinație s-a îngustat semnificativ, lăsând loc unui singur vehicol pe el, pe o singură bandă, economic îngustată, având pe de lături amenajate zone de retragere, din loc în loc, de o parte și de alta, pentru a permite retragerea unei mașini, de orice dimensiune și a fluidiza circulația pe această unică bandă; ajuta la aceasta și cursul drept al benzii. Am ajuns cu bine la capătul drumului, acolo unde se află obiectivul nostru final, Tan Tan (nu se putea merge mai departe, cu mijlocul nostru de transport), efectuând doar 2-3 retrageri în acele zone amenajate; în afara benzii nici nu se putea rula, fiind numai nisip.

Am ajuns într-o așezare tipică de deșert, cu locuințe mai mult scunde și înghesuite, cu buticuri și mici magazine încărcate cu produse de tot felul, necesare traiului de acolo sau de altundeva, aparatură electronică și artizanat, îmbrăcăminte, țesături, covoare, toate la un preț foarte redus. Se prezența ca un „stup” încărcat cu de toate, pentru traiul curent al localnicilor și cu mărfuri de utilizare îndelungată, din toate sortimentele, disponibile spre vânzare. Bănuiesc că acei comercianți erau aprovizionați cu toate aceste produse, de o atât de largă utilitate, la un preț golit de orice adausuri fiscale, fără perceperea a niciunui impozit (poate erau și gratuități, de ce nu ?!), pe lângă alte facilități, pentru a rezista în acele ținuturi deșertice de proprietate statală, aproape puncte de frontieră, cu cine știe câte bogății ale subsolului (fosfați, cupru ș. a.), așa cum se găseau și în Sahara Spaniolă, pe care o tot revendicau (au și luat- o până la urmă).

Desigur, nu toți, dar mulți erau probabil paznici, salariați, grăniceri ai unei zone ce separau state. Deși la „margine de lume”, localitatea înghesuia atunci în spațiile ei cca. 20.000 de locuitori, cu dublarea populației până în anul 2000, se spune că, în prezent, ar avea în jur de 60000 de locuitori. Poate au venit aici și dintre cei ce administrau Sahara Spaniolă, deja acaparată pașnic, înainte de 1980. De mărime semnificativă, supraveghetoare, dispuse în cuprinsul acelor zone de vestigii printre cele mai vechi din lume, făcute de mână umană (sculpturi), mărturie de viață prin acele locuri, din marile depărtari ale timpului.

Ne spuneau localnicii că au mai fost de curând români pe acolo, ceea ce știam despre familia Vaida; la sosire am discutat și cu ei impresii despre acele locuri, unice în felul lor.

Aparatura electronică și alte produse erau foarte reduse că preț, dar de calitate mai slabă și nu se prea cumpăra de europeni; le găseai acestea în orașele de pe coasta Mediteranei, la indieni, la spanioli sau arabi, de primă calitate, tot la prețuri convenabile, chiar dacă erau puțin mai mari. Am cumpărat doar un diplomat, ceva artizanat și câteva mărunțișuri, altele putându-le găsi chiar pe drum, la întoarcere, din mers. Dar noi nu am făcut nicidecum excursia în acest scop; am făcut-o pentru cunoașterea unor locuri, unice în felul lor, cu care nu te mai întâlneai, de o rară frumusețe și specificație, pe care nu le puteai vedea în nicio altă parte a lumii.

Obiectivul a fost în parte realizat și urma drumul de întoarcere, evident, pe alte trasee.

Am trecut iar prin Goulimine și am luat drumul pe coastă până la Agadir, ajungând cu noaptea în acel oraș de basm, cu un peisaj multicolor, cu clădiri semețe printre coloane de palmieri și alte forme arboricole specifice, reclame uriașe, sunet și lumini, în atmosfera liniștită a unui tânăr și modern oraș, ce-și potolea agitația zilei în murmur de ape și miros de plajă oceanică. Am vrut să înnoptăm acolo, dar locurile erau ocupate la toate hotelurile încercate, frumusețile, aerul, climatul, peisajul și atmosfera, serviciile le declarau mereu ocupate.

Ne-am pus în mișcare spre Nord, pe Coasta Atlanticului, traversând alte câteva orășele, reflectate și ele într-un colorit superb, în undele oceanice. Amintesc aici doar de pintenul de sol ce agresează destul de adânc oceanul: Cap de Rhir; parcă era o „peninsulă” strălucitoare, o „pată” de lumină oceanică, care o făcea și mai extinsă prin reflexiile ei până departe, în ondulările oceanice. De acolo, Essaouira nu era departe și am ajuns în zori.

În acest loc funcționa ca profesor un coleg de-al nostru de facultate, Bologa Adrian, la care am tras ca niște strigoi, înspre ziuă. A rămas mirat când ne-a văzut și a întrebat :

– De unde, cum ați apărut ?
– Venim de la Agadir, pe Coastă, i-am răspuns.
– A fost o mare imprudentă să veniți noaptea prin zona aceea. Ne-a povestit apoi cum s-au întâmplat câteva nenorociri pe acolo, în condiții similare. Este o zonă pe malul oceanului cu localități mai rare și cu pădure pe marginea șoselei. Mașinile, dacă sunt izolate, își anunțau prezența prin lumini și atunci se doboarau 2 arbori, din față și din spate și din capcană se lua prada, cel mai fericit caz fiind scăparea cu viață. De astfel de cazuri am mai auzit că s-au întâmplat, mai ales noaptea, pe șosele izolate, blocajul făcându-se cu pietre. Ticăloși sunt peste tot, pe oriunde, dar am scăpat și am luat aminte. În răcoarea și umiditatea atmosferei de dimineață, un fior ne-a străbătut corpul. Noaptea nu sunt bune călătoriile nici la noi; dar pentru că suntem în zona în care este proslăvit Allah, spun că acesta ne-a salvat din nou.

Ne-au primit de altfel cu bucurie, am servit masa, soția lui dovedind spirit cald și primitor și multă pricepere în prepararea rapidă a unui dejun îmbelșugat, condițiile de acolo permițând aceasta. Am povestit de câte toate, ne- am odihnit puțin și apoi am ieșit în oraș.

Essaouira este una din cele mai agreate localități de coastă, cu plaje frumoase și un climat excepțional, cu portul său pescăresc, cu o Medina mare și cu o deosebită industrie de prelucrarea pieilor (oaie, capră, vită, viței și de multe altele), cu aspect mat sau lăcuit, pentru diferite utilități: haine, pufuri, curele ș. a. Paralel cu acestea, avea o mare dezvoltare prelucrarea lânei în fire de diferite dimensiuni, producerea covoarelor și altele.

Ne-am cumpărat mai multe suluri de piele de diferite forme, pe care în țară le-am folosit pentru confecționare de pantofi, cizme. Am primit și cadouri, așa cum se obișnuia acolo când cumpărai mai multă marfă (piele fină de căprioară pentru ochelari, fire de lâna ș.a.).

Împachetați cu toate, am părăsit splendida și plăcuta Essaouira, ne-am despărțit de prietenii noștri atât de binevoitori și ne-am îndreptat „spre casă” prin Safi, El Jadida, Casablanca, Rabat, pe care le-am salutat doar din mers, știind că o să le vizităm pe urmă de mai multe ori, pentru nevoi și cunoaștere, ele fiindu-ne mult mai aproape.

O călătorie excepțională, pentru care aducem mulțumiri familiei Păunoiu și regrete familiei Vaida, pentru că n-am fost împreună pentru a admira încântătoarele ținuturi, trasee.

Gheorghe BĂRCAN,
fost elev al Liceului „Dragoș-Vodă”, Sighet

Sursă foto: https://www.bing.com/images

Dragul nostru drag, îți dorim din suflet: LA MULȚI ANI FERICIȚI, BINECUVÂNTAȚI ȘI SĂNĂTOȘI, ALĂTURI DE NOI, FAMILIA TA ȘI DE TOȚI CEI DRAGI ȚIE!

Mulțumim Bunului Dumnezeu că am ajuns să te sărbătorim la împlinirea frumoasei vârste de 90 de ani. Ai avut o viață grea, cu multă suferință inimaginabilă, cu persecuții, cu multe obstacole și opreliști, dar credința ta în DUMNEZEU TE-A AJUTAT SĂ RĂZBEȘTI, SĂ IZBUTEȘTI! Tăria și puterea ta în luptele ce le-ai avut aproape toată viața vin și din fapul că știai că esti NEVINOVAT, că ai protejat persoane care puteau fi în locul tău, n-ai trădat și cu siguranță BUNUL DUMNEZEU O SĂ TE AJUTE! Și așa a fost… Bunul Dumnezeu te-a ajutat in lupta cu „BALAURII” de la Securitate, cu „BALAURII” care te-au chinuit în anchete și detenție; deși ai fost eliberat, n-ai scăpat de „BALAURI” nici în libertate ei urmărindu-te și persecutându-te. Dar te-ai luptat… Toată viața ai fost un luptător… AI ÎNVINS TOȚI „BALAURII”, dar și pe mulți alții… Ești un soț minunat, un tată și bunic iubitor. Toată viața ne-ai purtat de grijă, ne-ai protejat acasă, dar și departe de casă precum și în drumurile lungi și periculoase ce trebuia să le facem… Nu putem să uităm cum te zbăteai să ne faci viața plăcută, fericită și te străduiai să nu ne lipsească nimic, deși uneori asta era destul de greu… Noi îți mulțumim din suflet pentru tot ce ai făcut pentru noi și mulțumim Bunului Dumnezeu că a ales ca noi să fim familia ta. Bunul Dumnezeu te-a răsplătit cu doi copii minunați, apreciați peste tot pe unde i-a purtat viața și care acuma se îngrijersc de noi, cu toate problemele ce vin odată cu bătrânețea; mai ai și trei nepoți care ne „îndulcesc” viața și fac mai mult decât toate medicamentele … La ceas aniversar ne rugâm Bunului Dumnezeu să te protejeze, așa cum te-a protejat toată viața, să-ți dea MULTÂ, MULTĂ SĂNĂTATE să ne bucurăm împreună de tot ce ne-a dat DOMNUL și DOMNUL să fie cu toată familia noastră ȘI AZI ȘI MÂINE ȘI MEREU ȘI MEREU ÎN VECII VECILOR AMIN!
Cu toată dragostea, familia ta care te prețuiește și te iubește atât de mult!

Dragul nostru drag, la urările noastre se mai adaugă și altele (în ordinea primirii lor), care cu siguranță o să te bucure; sigur că ar fi fost mai mulți, dar doar pe aceștia i-am putut contacta.

La Mulți ani, Ghiță, Tăticule, Didai, Bughi!

Cu mult drag,
Măriuca, Rodica, Victor, Alina, Samuel, Grace și Joy

***

LA MULȚI ANI CELUI MAI BUN PROFESOR DE MATEMATICĂ DIN LUME!

Inginer Gheorghe Chiș, Timișoara

***

Mă bucur că am ocazia să vă felicit la împlinirea onorabilei vârste de 90 de ani! Să trăiți, cu sănătate și bucurie în suflet! Sunteți un model viu pentru mine și am fost foarte onorat să vă cunosc și să fac un film cu Dumneavoastră! Vă doresc să atingeți suta de ani, că de acum nu mai este mult.

Cu drag și cu deosebit respect,
Nicolae Mărgineanu (regizor film, București)

***

Respectăm în domnul profesor Gheorghe Bărcan un fiu al Maramureșului, plai de legendă pe care îl evocă cu legitimă demnitate pe meridianele lumii, un dascăl de valoare dăruit științei și școlii românești, un soț, tată și bunic devotat, un intelectual creștin… dar ceea ce îl înalță și îi înnobilează virtuțile este suferința din temnițele comuniste, suferință pe care nu și-a dorit-o dar și-a asumat-o ca preț al verticalității, fiind azi printre ultimii martori ai grozăviilor care ne-au mutilat istoria. Dumnezeu să-i binecuvânteze viața, familia și mărturia luminoasă!

LA MULȚI ANI FERICIȚI!

Preot profesor Marius Vișovan (Sighetu Marmației)

***

Îndârjirea în lupta cu timpurile de a merge pe drumul vieții în linie dreaptă, îl face pe domnul profesor Bărcan un exemplu demn de urmat. În aceste momente, nu putem decât să ne gândim cu mult respect la domnia sa, dorindu-i multă sănătate și bucurie alături de cei dragi!

LA MULȚI ANI FERICIȚI !

Cu multă considerație,
Fam. ing. Emil Popescu & Ana Popescu și Terezia Iosip

***

Dragă Ghiță,
Cu ocazia zilei tale de naștere, de la mii de kilometri depărtare, din Vișeul în care ne-am cunoscut acum mai bine de jumătate de secol, din apropierea liceului de la catedra căruia am îndrumat, amândoi, generații de elevi, îți transmit cele mai calde urări de bine, alături de respectul și considerația pe care ți le port ție, dar și familiei tale. Mă bucur că ai acceptat ca file din cartea vieții și experienței tale să se regăsească și în cartea mea „Oameni de seamă ai Maramureșului Voievodal” și îți doresc să mai aduni multe file de acum înainte! Să-ți dea Dumnezeu multă sănătate, să te bucuri de cei dragi!

La mulți ani, prietene! La mulți ani, Ghiță!

Aurel Ghilezan (Vișeu de Sus)

***

Sunt mândru și onorat că „particip” la surpriza pentru dl. profesor. M-am speriat puțin știind că, sigur, n-o să reușesc să exprim ceea ce simt. Normal că am multe amintiri cu dl. profesor. De la orele de curs când se străduia să ne explice, să ne destăinuie tainele matematicii, la cercul de matematică unde am aflat prima dată despre geometriile neeuclidiene unde m-a impresionat faptul că tot ce știam despre geometrie se aplica doar în spațiu tridimensional. Sigur, acum, sunt lucruri banale, dar pentru mine ca elev de liceu au însemnat schimbarea viitorului, de la inginerie spre matematică. Dar pentru mine mai importante sunt amintirile în care am interacționat cu dl. profesor din punct de vedere uman. Am fost ajutat material de domnul profesor, m-a susținut permanent pentru acordarea bursei (fără de care reveneam la coasă – vorba tatălui meu). După terminarea liceului ne-a rezolvat, mie și unui coleg, găsirea unui loc de muncă – profesori suplinitori – ca să ne putem înscrie la facultate la fără frecvență. Apoi s-a deplasat până la școala unde eram angajați și ne-a scos adeverințele de angajare pe care ni le-a trimis. Mai mult, în primul an de facultate, cât am fost la fără frecvență, ne-am pregătit după materialele bibliografice asigurate de dl. profesor, dar, și după ce am trecut în anul doi la Frecvență. Dacă ar fi să mă adresez direct dlui profesor aș zice:
„Domnule profesor, știu că sunt unul dintre miile de elevi pe care i-ați învățat matematică și sper că sunt unul din cei cu care v-a plăcut să lucrați la clasă. Pentru mine, dv. ați fost și ați rămas PROFESORUL, ba mai mult, OMUL, care și-a lăsat amprenta cea mai profundă în formarea mea profesională și socială, prin seriozitatea cu care ați abordat munca la clasă, prin bunăvoința și discreția cu care mi-ați acordat ajutorul-profesional sau material-când am avut nevoie. Domnule profesor, cu ocazia frumoasei vârste pe care o împliniți vă doresc multă sănătate, fericire și bucurii alături de întreaga familie. Și aș mai vrea să vă fac o urare, folosită de o prietenă comună: „Dumnezeu să vă dea ceea ce știe El cel mai bine că aveți nevoie!”

La mulți ani fericiți! Să ne auzim la centenar!

Cu mult respect,
Al dvs. elev,
Petru Bălin, promoția 1971 (expert in Informatică, Sibiu)

***

Incredibil, după 51 ani de la terminarea liceului, acum 3 ani am aflat că Maria Tăut, căsătorită Bărcan, fosta mea dirigintă s-ar afla în Minnesota. Am contactat-o telefonic și i-am făcut invitația ca. împreună cu soțul Gheorghe, fiica Rodica și nepotul Samuel, de a ne face o vizită în Arizona. Astfel că, acum 3 ani când au răspuns invitației, am făcut cunoștință cu familia din America a stimatei doamne Maria Bărcan. Din momentul întâlnirii, între familiile noastre s-a cimentat o prietenie deosebită astfel încât considerăm familia Bărcan parte a familiei noastre. Tot de atunci lui Ghiță ma adresez cu „frate-meu Ghiță”. La aniversare dorim „fratelui” meu Ghiță, ca Dumnezeu să-l binecuvânteze cu multă sănătate și bucurii alături de familia lui atât de dragă nouă.

LA MULȚI ANI FERICIȚI!

Ne bucurăm să fim și noi printre cei care „participăm” la „aniversarea” lui Ghiță. Vă iubim,

Fam. Aurel și Paulina Oniga (inspector sanitar, licențiat în drept și asistență medicală, de 24 de ani cetățeni americani, Arizona)

***

Domnule profesor Bărcan, mulțumesc lui Dumnezeu că v-a ales să-mi fiți profesor de matematică în clasele gimnaziale. De la dumneavoastă, eu și colegii mei, am avut șansa să facem primele achiziții în domeniul matematicii, atât teoretic cât și practic, aplicativ. Ați fost pentru noi, un dascăl model prin vocație, știați să vedeți viitorul din noi și să ne sădiți încredere. Întotdeauna aveați un cuvânt bun de spus celui aflat la necaz și-l ajutați necondiționat, atât cât puteați. Aveați multă dragoste pentru profesie și pentru noi, dispuneați de o pregătire de specialitate foarte bună, aveați răbdare, erați imaginativ, sensibil, cu elevat gust estetic, foarte amabil, modest, tot timpul aveați bună dispoziție pentru a ne învăța. În dumneavoastră a fost multă empatie. Pe parcursul vieții mele, în momentele când ne întâlneam, pentru mine erați un bun sfătuitor, un adevărat părinte spiritual, cu îndemnuri de a mă afirma profesional și nu numai. Prin mâinile dumneavoastră au trecut multe generații de elevi, evidențiindu-se mai târziu prin absolvirea treptelor superioare de învățământ și înregistrând rezultate deosebite în activitatea lor profesională. Domnia voastră, domnule profesor Bărcan, ați fost și veți rămane un exemplu de dascăl, de familist, în calitate de soț, tată și bunic, și om pentru toți cei care v-am cunoscut și vă cunosc. Acum, în aceste momente, când aniversați 90 de ani de la naștere, vă urez cu multă dragoste și iubire multă sănătate, multe bucurii, alături de cei dragi ai dumneavoastră și un căduros „La mulți ani fericiți!”

Cu mult respect și drag, al dumneavostră fost elev, prof. pensionar
prof. Dumitru Chiș (Săliștea de Sus)

***

90 de ani!!!
Hm! Fain prilej de a-ți revizita Viața, pe alocuri prea tumultoasă. Ai învins, Ghiță, ai învins căci nu te-ai resemnat, ai fost dîrz și călăuzit de credința că Bunul Dumnezeu nu te va părăsi. Și așa a fost. (Te-a binecuvântat cu o familie minunată, Măriuca, Rodica și Victor, în care a domnit armonia și dragostea). Pentru faptele tale generoase, te-au binecuvintat săliștenii tăi, dar nu numai ei te respectă și te laudă întotdeauna. Crizanteme, dar și trandafiri la acest amurg de viață, pentru împlinirea rugilor voastre.

LA MULȚI ANI FERICIȚI!

(P.S. Încolo, ce să zic… Vă aștept la o cafea la „Carpați”)

Cu salutări omagiale din Clujul nostru și al vostru,
Fam. profesor Petrache Mureș (Cluj-Napoca)

***

La împlinirea venerabilei vârste de 90 ani, gândul nostru se îndreaptă spre tine și îți urează zile frumoase, în sănătate, alături de iubita ta familie pe care ai venerat-o mereu și pentru care ai fost un model adevărat!

La mulți ani, Om BUN!

Fam. prof. Doina & prof. Gheorghe Coman (Tg. Mureș)

***

Domnul Bărcan: un om deosebit, un caracter minunat și cu multă înțelepciune. Amplificați aceste calităti cu „n” aparținând intervalului închis la stânga și un număr oricât de mare, interval deschis la dreapta și vom avea o lume mai bună și mai dreaptă.

LA MULȚI ANI FERICIȚI!

fam. prof. Nechita (Baia Mare)

***

Dragă Ghiță,
Mă bucur că printre cunoștințele mele am întâlnit un om că tine, cu credință în Dumnezeu, cu grijă și dragoste pentru familie și semeni, cu responsabilitate față de profesia aleasă, dar și cu sensibilitate sufletească, un om care și-a parcurs drumul vieții cu multă demnitate și nu în cele din urmă cu dorință de a împărtăși și altora din experiența vieții prin cărțile publicate. Acum când împlinești această frumoasă vârstă îți dorim multă, multă sănătate, să te poți bucura în continuare de minunații tăi copii și nepoți și de soția care îți este mereu alături.

LA MULȚI ANI FERICIȚI!

Cu toată dragostea și respectul nostru,
                                                                                                                       Fam. dr. Claudia și Ioan Ossian (Dej)

P. S. Sperăm că sunteți bine cu toții, va pupăm cu mult drag!

***
Am cunoscut mai întâi un om, apoi o personalitate și în final poezia sufletului, acel cântec pe care îl fredonăm altora fără să știm, acea melodie compusă din generozitate și forță de caracter care ne diferențiază de ceilalți. Astăzi, cu ocazia frumoasei vârste ce o împliniți, cu plăcere îmi aduc aminte de discuțiile purtate impreună, discuții din care am rămas cu mult respect pentru spiritualitatea, diversitatea de opinii, profunzimea și finețea gândirii, discreția cu care mi-ați impărtăsit din vasta dumneavoastră experiență de viată. Vă doresc să vă puteți păstra același spirit vioi și tânăr în gândire și să va bucurați din plin de anii ce urmează, ani pe care sunt sigură că îi veți petrece cu mulțumirea sufletească pentru tot ceea ce ați realizat de-a lungul vieții.

LA MULȚI ANI FERICIȚI !

Cu multă stimă și respect,
Norina Ossian, informatician, (Paris)

***
Bună dimineața! Deși distanțele mari și timpul ne despart, [noroc cu tehnica modernă, care ne mai unește] am rămas aceiași prieteni buni cu tine și frumoasa ta familie, ca pe vremea, când, cu mulți ani în urmă, ne-am întâlnit în cancelaria Liceului „Bogdan-Vodă”, din Vișeul de Sus, Maramureș. Ai rămas aceeași persoană serioasă, corectă și muncitoare, același prieten bun, care nu uită niciodată să ne felicite, din depărtare, cu ocazia diferitelor sărbători sau evenimente personale. Cum împlinești un număr foarte rotund de ani, de care eu nu sunt foarte departe [sau sunt?], îți doresc, cu ocazia acestui important eveniment din viața ta, multă sănătate, spor la scris, viață frumoasă în continuare alături de cei dragi ție, soția [și colega noastră] Măriuca, fiica ta, Rodica, băiatul Victor, nepotul tău, talentatul Samuel și nepoatele, fetițele lui Victor,

La mulți ani, așteptăm în continuare vești bune!

Prof. Tamara Moise (Bistrița)

***

La ceas aniversar, eminentului Profesor Gheorghe Bărcan, om de aleasă calitate morală, îi urez: La Mulți și binecuvântați ani alături de minunata lui familie!!!

Preot, Vasile Vlad

***
„Ca unul dintre oamenii… cu frică de Dumnezeu și neclintiți în respect fată de valorile în care i-au crescut datinile și credința…” (Ana Blandiana)

Domnului Profesor Gheorghe Bărcan i s-au frânt adolescența și tinerețea în cele mai cumpite vremuri, acelea ale regimului politic de tip sovietic instaurat în România. Doar aceste valori i-au dat puterea să suporte umilința, bătaia, înfometarea, batjocura și suferința la care l-au supus cei care ne-au adus „libertatea de la Răsărit”. Fiindcă n-a denunțat, deși a fost denunțat, fiindcă a rezistat racolării de către securiști, fiindcă a avut puterea de a-și păstra demnitatea, fără nicio vină, nejudecat de vreun tribunal, Domnia Sa a trecut prin inumanele anchete în celule miliției și penitenciarelor, prin groaznicile lagăre, colonii de muncă și șantiere organizate special spre exterminare pentru „cei care nu sunt cu noi, sunt împotrivă noastră”. Curajul și dârzenia cu care a înfruntat nedreptățile acelor nefaste și tragice vremuri, dar și neostenita și laborioasa activitate pe tărâmul învățământului – a reușit să-și continue și să-și finalizeze studiile întrerupte, cu rezultate de excepție, fiind dascălul multor generații de elevi, printre care și sălișteni-reprezintă pentru noi o lecție de mare învățătură, una fundamentală. Pe care ne-o prezintă și prin scrierile Domniei Sale, să nu o uităm. Acum, la trecerea Domniei Sale în rândul nonagenarilor, sunt onorat să-i urez multă sănătate, putere de muncă și multe bucurii alături de frumoasa-i și iubita familie!

La mulți ani, Domnule Profesor!

                                                                                                                           Prof. Simion Iuga (Săliștea de Sus)

***

Prietene Ghiță Bărcan,

Pentru faptele tale, pentru tăria de caracter de care ai dat dovadă de-a lungul vieții, chiar și atunci când oameni răi au încercat să te îngenuncheze, Dumnezeu a fost și este cu tine. Lui Ghiță Bărcan, acestui om cu O mare, atât din punct de vedere moral cât și din punct de vedere profesional, la împlinirea frumoasei vârste de 90 de ani, de pe meleaguri hunedorene, familia Bonat-Mihalca îți urează sănătate, bătrînețe liniștită alături de cei dragi ție. LA MULȚI ANI!

Familia Prof. Bonat-Mihalca Ioan & Luci (Hunedoara)

***

Mă bucur foarte tare că pot și eu participa la această deosebită SĂRBĂTOARE, a unui OM, un SUFLET deosebit.

O amintire foarte dragă sufletului meu, este că d-voastră m-ați adus acasă de la spitalul din Vișeu, cu primul nostru băiat, Claudiu, în februarie 1998. Mi s-a părut extraordinar că un profesor deosebit, care a fost profesorul de matematică al mamei mele din liceu, să se ofere să ne aducă acasă. Știam foarte puține atunci despre d-voastră, aveam să vă descopăr cărtile și articolele mai târziu și am rămas impresionată dincolo de noblețea d-voastră sufletească, ce frumos poate să „atingă” sufletele prin scris, un profesor de matematică. Eu fiind profesoară de chimie, până atunci credeam că e imposibil acest lucru. Și ca un arc peste timp, soția d-voastră a fost la festivitatea lui Claudiu de clasa a VIII-a, în 2013. Consider că D-zeu v-a trimis, pe fiecare dintre d-voastră în acele momente deosibite din viață noastră și vă consider că pe niște părinti spirituali. VĂ MULȚUMESC! LA MULȚI ANI, D-LE GHEORGE BĂRCAN!

prof. Mihaela Veresezan (Tomoiagă), Cluj-Napoca

***
Domnule profesor,
Vă admir mult! Ați avut o viată grea, plină de întâmplări din care ați învățat multe și care v-au călit personalitatea, chiar dacă v-au șubrezit sănătatea. Vă doresc multă sănătate, pentru a putea scrie despre experiența dumneavoastră și generațiilor de astăzi!

La mulți ani!

prof. Măria Tirenescu (Societatea Scriitorilor Români)

***
Stimate domnule profesor Gheorghe Bărcan,

Cu permisiunea dumneavoastră, mă alătur și eu mulțimii de urări și gânduri de bine care vi se aduc la ceas aniversar…

Au trecut mai bine de 30 de ani de la prima noastră întâlnire, dumneavoastră în calitate de dascăl iar eu ca elev al Liceului „Bogdan-Vodă” din Vișeu de Sus. Ale tinereții valuri precum și iureșul societătii românești post-decembriste m-au făcut să fiu o fire ușor rebelă, care a trecut uneori prea ușor poate pe lingă anumite evenimente care se petreceau în jurul său… Anii de liceu au trecut repede iar întâlnirile au fost tot mai rare… Ați rămas în memoria noastră de liceeni că profesorul dedicat vocației, cu abordări occidentale ale vieții (ținută, expresii etc…), precum și datorită expresiei folosite: „Măi băieți …” la care, noi nu uităm de fiecare data să completam, ușor ironic „… și fete”. Ajuns la Facultatea de Teologie din Baia Mare, am întîlnit preoți profesori care și-au sacrificat tinerețea și o bună parte a vieții pentru principii morale, din dragoste față de Biserică Universală zidită la Roma pe apostolul Petru precum și din dragoste față de națiunea română. Așa am aflat că profesorul meu din liceu, d-l Gheorghe Bărcan se numără printre cei care și-au sacrificat cea mai frumoasă etapă a vieții, tinerețea, pentru ca nația română și Biserica să nu fie ingenuncheate în fața celui mai mare flagel al secolului XX care este comunismul… M-au încercat târzii și iluzorii regrete pentru „ale tinereții valuri…”, dar m-am consolat, ușor egoist poate, cu „Parabola Semănătorului” și cu expresia biblică „Unii seamănă iar alții seceră…” Viața a mers mai departe iar în urmă cu câțiva ani, spre nespusa mea bucurie, am întîlnit familia Bărcan într-un frumos și important proiect spiritual: construcția bisericii greco-catolice din Săliștea de Sus, Maramureș. Dincolo de faptul că această familie deosebită, prin reprezentantul de frunte, d-l profesor Gheorghe Bărcan, susținut necondiționat de soția dânsului, d-na Maria Bărcan și de către întreaga familie, sunt ctitorii morali și financiari marcanți ai acestui proiect; m-a impresionat zelul și abnegația deosebită de care dau dovadă, ignorându-și propria persoană și interes în favoarea construirii acestei biserici. Toate acestea nu s-ar fi realizat fără lumina (educația) pe care Biserica Greco-Catolică Română a adus-o în sânul poporului român după Unirea Mitropoliei Greco-Orientale a Bălgradului cu Biserica Romei, sub păstorirea mitropoliților Teofil și Atanasie. Aș dori să mulțumesc personal și instituțional, în limita competențelor mele, acestei familii și în mod special d-lui profesor Gheorghe Bărcan pentru aportul și exemplul de viață, de credință și de educație transmis societătii românești și nu numai de-a lungul anilor. Mi-aș dori că exemplul familiei Barcan să se multiplice necontenit de la nivelul Orașelor Vișeu de Sus și Săliștea de Sus, până la cel mai înalt nivel al Statului Român.

Mihai Simon, Econom Eparhial, (Baia Mare)
Fost elev

***
Un gând de bine cu totul special pentru o persoană specială…  distinsului domn Bărcan Gheorghe la împlinirea celor 90 de ani de viață! Pe Domnul îl rugăm să îl tină sănătos iar pe dânsul îl însoțim cu rugăciunile noastre!

Pr. Protopop Vasile Codrea, Protopopiatul Român Unit (Vișeu-Iza)

***
Dragă Domnule Profesor, Dragă Prietene,
La cei 90 de ani ai tăi, începem aceste scurte cuvinte gândindu-ne la ține, în diversele tale ipostaze: de professor, soț, părinte, de cetățean implicat în problemele comunității și de luptător consecvent penrtu adevăr, dreptate și libertate.
Cu ocazia zilei de naștere, îți dorim multă sanitate și împlinirea tuturor dorințelor alături de toți cei dragi. Sperăm să ne mai întâlnim cu ține și Mariuca “fata în fata”, în grădină, numită de ține “semi-salbatica”. Acolo vom putea continuă să ne bucurăm în universul prieteniei noastră.
La Mulți ani!

Familia Academician Prof. Univ. Dr. Rus A. Ioan

***
La împlinirea venerabilei vârste de 90 de ANI, cuvintele nostre sunt prea sărace, nu pot să exprime recunoștința cuvenită pentru noblețea sufletească dăruită în iubirea de neam, credință și glie străbună, în parcursul vieții DUMNEAVOASTRĂ  PREABUNUL DUMNEZEU, să va dăruiască viață lungă cu sănătate și iubire din partea tuturor celor dragi.

Cu deosebită considerațiune,
Fam. Cornelia și Gheorghe Coman

***
Cu ocazia împlinirii frumoasei vârste de 90 de ani, vă dorim că Bunul Dumnezeu, să reverse harurile asupra voastră de sănătate sufletească și trupească. La mulți ani DVS. și tuturor celor dragi! Ne dorim să ne auzim din când în când, prin telefon.

Fam. Anuța și Ioan Dunca (fost deținut politic)

***
Stimate domnule Bărcan Gheorghe,

Cu ocazia zilei de naștere, vă doresc multă sănătate și bucurii alături de cei dragi! Îmi aduc aminte cu drag de o întîmplare cu final fericit și care are legătură cu dumneavoastră. La examenul de bacalaureat la matematică-în anul 1971, eu fiind o fire foarte emotivă, am luat o notă mică la examenul scris dar dumneavoastră, cu mult tact, nu mi-ați dezvăluit nota și mi-ați spus numai vorbe de încurajare. Am ajuns și la examenul oral, unde am reușit să iau notă maximă și asta numai datorită dumneavoastră, datorită felului în care v-ați purtat cu mine și pentru acest lucru vă mulțumesc din toată inima!

Cu toată stima,
Ecaterina Tomoiagă (Pentek)

***
Primele imagini din pruncie mi-l amintesc pe unchiu’ Ghiță venind, într-o Dacie mereu doldora de atenții pentru toți, dintr-o țară africană, de care eram grozav de terifiată, Maroc. Cu o veșnică pălărie de paie ce mai că aducea a sombrero. Brodam, pe seama lui, cu minte de copil, istorii beduine. L-am descoperit apoi ca un părinte ultraprotector al verilor mei, Rodica și Victor sau, în scurtele mele vizite la Vișeu, drept un director și profesor de matematici extrem de iubit și respectat. Se vorbea în familie, mai en cachet, pe atunci, despre perioadă-i carcerală. Era o evidență faptul că părea mai altfel decât ceilalți. Nu-i știam pe atunci întreagă poveste și, de altfel, eram la vârsta cea egoistă la care doar experiențele și minidramele personale contează. Spiritul lui ironic mă făcea să fiu mereu en garde și, de se-ntâmpla să dau peste piedici la blestematele de matematici preferăm să apelez la tuși Mary, consoarta-i mai mămoasă, dar mereu moralizatoare. Nu mică mi-a fost mirarea când, peste ani, trecută deja eu însămi prin niște tornade ale vieții, i-am citit, cu ochi de critic, de estet, volumul de memorii Adolescență și tinerețe frânte, subintitulat …am fost și eu la Midia. Abia atunci mi s-a devoalat plenar itinerariul biografic puțin cunoscut mie, cel al vinovatului fără vină, al insului cu un destin amplasat sub zodia onestității, credinței, refuzului de-a fi un Iuda în perioada totalitară. Temperamentul său, de sorginte romantică, empatic, grefat pe o inteligență virilă, dublat de perspicacitate și prudență, de altruism și forță sacrificială, au făcut din Gheorghe Bărcan un model etic, un etalon al moralității și religiozității. Un model aproape livresc, intruvabil în realitatea reală. Dar care își asumă alte zări și experiențe, mereu devorat de daimonul a ști-ului. A trăit pe trei continente, trei vieți penelate scriptic, în memorii sau serial, în presa online sigheteană, vigilent la dinamica lumii, punând în ecuație probleme majore și controversate ale societății noastre. Europene sau transatlantice.

În ceas aniversar nu putem decât să-i dorim, toți trei, mulți ani, rodnici și împliniți!
Dana și Alecsii

Prof. dr. Daniela Sitar-Tăut (Uniunea Scriitorilor), Alexandru Buican & Alexandru Buican Jr.

***
Prieten drag,

Ne cunoaștem de aproape 50 de ani și niciodată, da, nici măcar o dată nu am fost dezamăgită de omul și profesorul Ghiță Bărcan. O perioadă de patru ani, perioada noastră marocană comună, am fost aproape frați: eu cu ține, colegi de sală profesorală și de catedră, predând matematică în limbă franceză unor liceeni, la „Moulay Ismail”, din capitala istorică a Marocului. Familiile nostre au fost în relații foarte bune de prietenie, fiecare având doi copii, băiat și fată. Ne-am organizat într-o echipă mixtă pentru transportul copiilor la școală, la Misiunea Franceză, cu patru drumuri pe zi. Am sărbătorit împreună toate aniversările noastre, dar și ale copiilor noștri, am fost impreună la cumpărături, la piață, la pescuit, dar și la descoperirea întregului teritoriu marocan, atât de variat: Munții Atlas, Marea Mediterană, Oceanul Atlantic, Deșertul Sahara și toate marile orașe, Rabat, capitala administrativă, Casablanca, capitala economică, Fes, capitală culturală. Am prezentat cele de mai sus pentru a-ți da seama că am avut multe momente petrecute în comun și toate acestea îmi dau dreptul să mă pronunț asupra caracterului, calităților, care nu sunt deloc puține, dar și a eventualelor defecte ale tale. Singurul defect: prea mult bun simț, prea bună creștere, prea mult respect față de orice interlocutor. Acest aspect al caracterului tău se transformă într-o fină calitate, tot mai mult absentă la oameni în zilele noastre. Familia ta, domnule profesor, în special distinsa ta soție, Măriuca, este o gazdă excelentă. După revenirea în țară ne-am vizitat cu drag și plăcere, în mod reciproc. La Vișeu vedeam meciurile de fotbal de la marile campionate europene și mondiale. Ne-am bucurat împreună de prezența marelui poet și patriot, Adrian Păunescu, am fost împreună la Izvorul Izei. Un foarte interesant fenomen s-a petrecut cu familiile noastre: pe măsură ce trece timpul, în loc să ni se răcească sentimentul de prietenie, acesta pare că se amplifică și, în ultimii ani, parcă simțim nevoia de a comunica și a ne revedea. Cartea ta, a „deținutului politic” Gheorghe Bărcan, Adolescență și tinerețe furate, m-a impresionat profund, m-a informat despre lucruri groaznice, despre care nu știusem nimic înainte. Mă gândeam cât de greu a putut să-ți fie să ții toate evenimentele petrecute drept secret, dar așa erau vremurile atunci, nu puteai avea încredere în oricine. Nu te condamn pentru faptul că nu te-ai deconspirat, dimpotrivă, te admir și te respect.

În final, recunosc faptul că sunt fericită că am cunoscut un astfel de om curat, cu o familie superbă. Mă simt o fercită a sorții, mă simț o persoană bogată, având astfel de prieteni de mare calitate.

Ghiță, te prețuiesc, te respect, te admir, cu mare, mare drag,
Ana Vaida și familia de la Năsăud, România

***
La aniversarea acestei frumoase vârste mă alătur și eu cu urări de sănătate și bucurii. Felicitări pentru „parcursul” exemplar al vieții până la vârstă asta!! Ești un exemplu de demnitate și viață trăită cu curaj și sacrificiu de sine după instaurarea comunismului. Ai avut puterea să lupți și să învingi. FELICITĂRI!!!! Dumnezeu te-a răsplătit cu succese în carieră, o familie frumoasă și sănătate!

La mulți ani, dragul nostru prieten!
Stela și sigur și Remus (din ceruri)

***

La mulți ani! Cu ocazia aniversării zilei de naștere îți dorim multă sănătate, bucurii și putere de a scrie în continuare cât mai mult.

Cu respect și prețuire,
familia  prof. Dănățoiu (Vișeu de Sus)

***
La mulți ani, nenea Ghiță! Ne leagă o prietenie de o viață și momentele minunate ale copilăriei petrecute cu familia Bărcan nu le voi uita niciodată. Deși sunteți la mii de km depărtare va simțim lângă noi și experiența, ambiția și optimismul dumneavostră ne sunt exemple de reușită în viață. Vă dorim din suflet să aveți parte de zile cu soare, înconjurat de dragoste și multă sănătate și o aniversare minunată alături de familie. Vă suntem alături cu sufletul și gândul și va sărbătorim și noi în U.K. cu un pahar de șampanie și o felie de tort.

Va îmbrățișăm cu mult drag și dor,
Luiza, Maya, Thomas și Ciprian Plăcintescu

Fam. Dr. Luiza Plăcintescu & Informatician Ciprian Plăcintescu, Anglia

***
La Mulți Ani cu multă sănătate și bucurie, alături de cei dragi, să aveți parte de tot binele din lume!
Dan & Mărioara

Fam. Dr. Bărcan Daniel & Mărioara, Borșa

***

La ceas aniversar, ne bucurăm, împreună cu prof. Bărcan Gheorghe, că am „construit” o punte virtuală a amintirilor, prin intermediul publicației noastre, micșorând distanțele dintre noi și aducând în fața cititorilor o poveste  de viață incredibilă. Am fost invitați să fim părtași – pe parcursul ultimilor ani – la evocarea, cu precizie și acuratețe, a experienței incredibile, și triste dar și fericite, pe care distinsul profesor maramureșean a devoalat-o cu mărinimie în pagini bine scrise, cu talent și pasiune. Ne-ați onorat, domnule profesor, cu prezența dvs. constantă, așteptându-vă mereu, cu nerăbdare paginile expediate din SUA, dorindu-ne și dorindu-vă mulți, mulți ani de colaborare cu noi și, mai ales, sănătate și maximă mobilitate!

Să fiți mereu înconjurat de familie și prieteni și, mai ales să ne „scrieți” ce știți și cum știți mai bine, mulți ani de azi încolo! La mulți ani doar cu bucurii și mari succese spirituale!

Salut, Sighet!

Tiznit. Staționând în Maroc mai mult timp, ne gândeam să profităm de aceasta și să-l prospectăm, să-l străbatem cât mai mult, în lung și-n lat, pe coasta Atlanticului sau a Mediteranei, în spațiile sahariene din Est, spre Algeria, din sud, spre Sahara occidentală (spaniolă), înspre Mauritania. Erau locuri chemătoare, probabil fantastice și în vacanțele de „iarnă” sau de „primăvară” se puteau vizita. Am programat o ieșire spre Sud și ne-am asociat cu familia Păunoiu și ceva mai târziu am plecat spre acolo. Am fost 5 persoane: soții Păunoiu cu un copil și noi doi; pe Rodica am lăsat-o la familia Fănățeanu, la Fes.

Tan- Tan era punctul final al călătoriei noastre, un spațiu în imediata apropiere a Saharei occidentale, atunci deținută de spanioli. Aveam spre acea direcție munți înalți, de peste 4000 de m. din Moyen Atlas și Haut Atlas și, mai jos, Anti-Atlas, spre porțile Saharei, cu înălțimi mai accesibile. De aceea ne- am deplasat mai spre coasta Atlanticului, trecând prin Rabat, capitala administrativă a țării, apoi spre centru, spre Marrakes, capitala sa turistică, un loc descris ca o minune a lumii, cu edificii, peisaje, tradiții, cântec și culoare, mireasmă, unite într-o armonie de senzație. Toate acestea le- am privit doar din mers, un mers potolit și încet, o furtună de nisip blocându-ne vederea doar la câțiva pași.

Ne-am continuat drumul către deșerturile sahariene, traversând totuși platouri și înălțimi, în drumuri șerpuitoare, cu urcări și coborâșuri moderate, cu peisaje extraodinare, în care se găseau masivii arbori de eucalipt sau stejari falnici, cu cedrii care răspândeau în jur un aer plăcut, pline cu coloane de palmieri și câmpuri ample de măslini, grădini cu portocali. Pe măsura înaintării, vegetația devenea mai săracă, mai puțină și drumul trecea pe lângă oaze de verdeață, plantate parcă în pământ, având ca stindard palmierii. Am trecut peste platouri pe care erau fixate corturi masive, negre, cu turme de oi în jur și cete de cămile; acestea adăposteau populația berberă nomadă. Am făcut poze cu acele prezențe și când au venit spre noi păzitorii acestora am plecat, neștiind ce vor și dacă ne vom înțelege la vorbă.

Pe lângă drumurile ce le străbăteam, pietrișurile deveneau tot mai mărunte, anunțând apropierea deșertului, a nisipului care se va așterne în jur. Arborii din acele zone aride aveau coroană mai bogată, cu tulpină mai scundă și cu frunziș des și mărunt. Se numesc „arbori de capră„, sau „arborele Argan” și în aceștia se cățărau mulțime de capre, cu copitele adaptate în acest scop, care-i dezbrăcau de podoaba lor, pe rând, alternativ, în lipsa sau raritatea firelor de iarbă. Era o imagine de peisaj extraordinară, acei arbori plini cu capre părând a fi, într- o privire mai depărtată, niște arbori fructiferi invadați de maimuțe, din care nu am văzut pe acolo și numai la capre pe sus nu ne gândeam. Se spune că această specie de arbori are o foarte rară răspândire în lume, aproape numai în această parte Sud-Estică a Marocului și în alte câteva zone sahariene, foarte rezistent în climatul acelor spații, cu rădăcini înfipte adânc în sol, nu pentru susținerea caprelor, ci pentru obținerea umidității necesare rezistenței în acele terenuri aride; ei rezistă și după golirea lor de podoaba frunzișului mult timp și se și refăceau mai apoi. Uleiurile extrase din fructele acestora, cu mult efort, este deosebit de valoros în cosmetică și în domeniul farmaceutic; am văzut „spectacolul” de aproape și caprele ne priveau mirate, „de sus”. Câteva informații mi-au fost transmise de localnicii de pe acolo, care socoteau aceste „păduri” o adevărată bogăție, aurul locului, nu numai pentru sursă de hrană a caprelor, cât și pentru celelalte produse ale lor. De aceea exploatarea lor este restricționată, cu toate că viața lor depășește mult suta de ani și sunt în Patrimoniul UNESCO, excepție făcând caprele. Alte date suplimentare despre ei le-am luat și de pe internet.

Am întâlnit prin acele locuri și așezări umane, împrejmuite cu cactuși enormi, unul lângă altul, cu spini masivi și frunze late și foarte groase ce păstrau umezeala, seva, pe fețele cărora se dezvoltau fructe deosebit de gustoase. Ei îndeplineau multiple scopuri: ofereau un peisaj deosebit de frumos și plăcut în mijlocul acelor uscăciuni, păstrau o umiditate locală și, pe lângă fructele delicioase, mai formau și un zid de apărare, aproape imposibil de trecut, de străbatut, printre formele și spinii lor.

Ne- am îndreptat din nou spre vest, țintind Agadirul, un oraș splendid pe coasta Oceanului, trecând prin Taroudent, o așezare veche numită și perla Sudului. La Agadir am staționat puțin la o colonie de mineri români, care lucrau în subsolurile cuprifere ale Sudului, printre care și doi maramureșeni cunoscuți: Ciuban Vasile (un fost elev de al meu, la fără frecvență) și Vasile Orzac. Am stat cu ei la masă și am ciocnit un ou roșu, fiind sărbătoarea Paștilor. Întâlniri întâmplătoare, departe de țară, între personae cunoscute, în prospectarea necunoscutului.

Această cetate a fost zguduită de un puternic cutremur în 1960, fiind distrusă în câteva secunde, cu peste zece mii de victime. Orașul martir a renăscut repede din ruine, infrastructura, edificiile, portul și zona industrială fiind refăcute. Sectorul balnear și turistic s-au dezvoltat și ele, toate acestea dându-i o înfățișare modernă, faimă de „Miami” marocan.

Tiznit. După acel popas am plecat mai departe spre Tiznit, oraș încântător cu palmieri, grădini irigate și măslini și cu oaze mai depărtate, cu un loc bogat în bijuterii, specializat în argintărie. Vizitând un astfel de butic, ne-a plăcut o tavă cu două ceainice și o zaharniță, cu modele frumoase, menționate de comerciant că fiind din argint. De fapt erau dintr-un fel de metal alb, suflat cu argint. Ne gândeam să o abordăm. Întrebând de preț, ni se răspunde :

– 800 de dh, monsieur!

Începem negocierea:

– Oh, este prea mult am replicat și anunț ofertă noastră:
– 300 de dh!

Am tot continuat așa, cu reduceri și adaosuri:

– 700 de dh !
– 400 de dh, răspund eu, după care urmează:
– 500 dh, le dernier prix (ultimul preț)!

Ne-am înțeles cu soția să le cumpărăm și ea spune:

– De acord, 500 de dh.

În timp ce arabul se pregătea să ne împacheteze marfa, eu mă răzgândesc, în mod sincer (nu ne era necesară atunci și erau mulți bani), spunând aceasta și soției. Ies la luptă și, după acordul exprimat, mă gândeam cum să-l abordez, pentru a nu-i da ocazia să ne insulte; m-am decis și-i spun:

– Eu nu sunt de acord, e tot prea mult!
– Dar soția a acceptat, vine replica;
– Da, dar eu sunt șeful! (c-est moi le chef!)

Acesta a fost un argument puternic și pentru el, pentru că, așa se spunea, se obișnuia și așa se trăia acolo; a rămas fără replică. Pentru a-mi motiva puțin gestul, arunc un preț de refuz:

– 300 de dh.! (prima mea ofertă);
– Non! vine răspunsul.

Noi ne pregăteam atunci de plecare, când vânzătorul ne oprește :

– De acord, dar e un „mare cadou” și, spunând aceasta, ne pregătea tava iar noi dirhamii.

Plătim, ne luăm marfa și ne mai învârtim apoi prin suc. Când ieșim afară, trecând prin față magazinului, acesta era închis iar vânzătorul stătea cu picioarele într-un lighean cu apă, de unde ne zâmbește și ne face semn cu mâna, un fel de pa!, bey, bey! iar noi ne spuneam: l- am dus!; dar el nu părea păcălit!

Sosiți acasă, ne-am deplasat până la Fes, la familia Fănățeanu și am intrat cu ei în medina orașului, o medină enormă. Trecând prin față unui magazin vedem în vitrină tava noastră cu ceainicele. Identică, probabil adusă tot de la Tiznit. Ne intersăm de preț, doar pentru a ne evalua afacerea, reușită negocierii. Ni se spune: 200 de dh! Prețul se mai și ajusta prin negociere. Ce să-i faci ? Ce am luat noi a fost de la sursă, original! Ne- am zis:

– „Un mare cadou „, dar pentru el. E bine că n-am luat plasă și mai mare.

Cu călătoria noastră ne-am mai depărtat de coastă și ne-am îndreptat spre Goulimine, prin Bouizacarne, spre ținta noastră. Dar urcând spre această localitate, pe o pantă semnificativă (ne aflăm în zonă munților Anti-Atlas), am constatat urme de noroi pe șosea; se vedea că a plouat bine mai înainte. Ca rezultat al acestui fenomen, am văzut mai multe mașini staționate în derapaj pe margini, mai mult sau mai puțin accidentate și, drept stindard, una se află în echilibru instabil, cu burta pe un cioc de stâncă, în risc de a se prăvăli în valea de alături la o mică rafală de vânt. Ele coborau sau urcau atunci când noroiul s-a scurs pe șosea. Aceste fenomene se produceau foarte rar la porțile Saharei și conducătorii nu erau obișnuiți cu ele, ajungându-se la astfel de situații.

Prin această așezare, la poalele munților Bani, intrăm în marele Sud, o parte a Saharei și țara „oamenilor albaștri”, numiți așa pentru costumația lor albastră, ce-i proteja de Soare și transpirație, fiind prima fereastră a unui șir de oaze. Se poate experimenta aceasta cu o cană albastră cu ceai, pusă la încălzit la microunde; eu am experimentat și m-am ars aproape la degete, timp în care ceaiul era foarte puțin schimbat termic! Experiența locului! Fiind spre seară, ne-am luat fiecare familie o cameră la un hotel din această localitate, la un preț piperat; ne aflăm la porțile Saharei.

Gheorghe BĂRCAN,
fost elev al Liceului „Dragoș-Vodă”, Sighet

foto: Incredibilia.ro

Cât timp am funcționat în Maroc, în fiecare an, cu câteva zile înaintea vacanței de primăvară a elevilor, a rămas un obicei de a face ei grevă, în amintirea unor frustrări de mult timp produse. Fenomenul a tot slăbit în intensitate, dar la liceele unde am funcționat se mai practica, cu mai multe sau mai puține clase, fiind mereu în scădere. Oricum, profesorii erau avertizați să rămână în clase, conform orarului și să între în sala profesorală singuri, să nu manifeste nicio apreciere ori susținere a acestor manifestări, sub amenințarea unor grave sancțiuni. Deseori intervenea poliția, când erau anunțate cazurile mai ample și cei în grevă erau aspru sancționați și loviți cu bâtele, sau arestați.

Într-o astfel de zi agitată, eu predam la o clasă care nu participa la grevă, când deodată, se dechide brusc ușa și năvălesc în clasă mulțime de elevi greviști, alungați de poliție pe coidoare, încercând să-i blocheze și ei s-au ascuns în clasa unde predam eu, încercând să scape. Am desfășurat mai departe oră, cu această „asistență”, fără întrerupere, fără a spune și fără a face nimic deosebit, crezând că așa este mai bine, fiind însă, tulburat. După puțin timp, apar în ușă 3 polițiști cu bâte, privesc la sala aglomerată și la mine și mă întreabă: „ce-i ?”

Printr-o decizie de moment, spontană, nepregătită, venită în minte în mod natural, le răspund: „un profesor lipsește și fac oră cu toți elevii”. „Uahad” (cam așa se aude în arabă, nu știu dacă e bine scris și înseamnă: de acord), îmi răspund și pleacă. În bănci erau înghesuiți mai mulți elevi și pe de margini. Eu continuam să scriu la tablă și aruncam câte o privire și înspre clasă, din când un când. Peste tot, și la elevii intruși și la cei ai clasei, se vedeau numai zâmbete. Peste cca 15 minute, elevii în grevă au început să iasă unul câte unul, fiecare aruncându-mi o privire de mulțumire, imprăștiindu-se prin labirintul coridoarelor. Eu aveam o bucurie imensă, nu pentru că aș fi aprobat răzvrătirea lor, ci pentru că n-aș fi suportat să văd în fața mea elevi striviți de baâte, în clasă sau în ușa clasei, clasă în care eu eram stăpân, orice mi s-ar fi întâmplat. Dar în spatele acestei bucurii, era un mare pericol: să fiu acuzat că am fraternizat cu greviștii și de îndată să-mi se spună: contractul de muncă vă este anulat și să părăsiți Marocul în câteva zile. Problema nu era că plecăm din Maroc, aceasta fiind cu totul și cu totul nesemnificativ, dar aveam mașină și alte lucruri, care nu mai aveau preț, nicio valoare de vânzare în aceste condiții și nici nu știu dacă puteam strânge banii necesari drumului, în așa scurt timp. Pentru că în fiecare clasă erau „amicali” care relatau undeva tot ce se petrecea în clasă; ei erau și printre greviști și printre cei ai clasei. Ce s-a petrecut ? Ori aceștia toți au tăcut, n-au auzit și n-au văzut nimic, și-au ieșit din rol, inerpretaând cum trebuie gestul meu, ori au spus la direcțiune și aceasta a tăcut. Am rămas cu satisfacția și bucuria, fără a fi fost sancționat, dar pentru o perioadă de timp eram îngrijorat, pentru că puteau apare consecințe grave, ceva mai târziu. Până la urmă m-am liniștit, a trecut totul cu bine, dar cred că dintre mulțimea de amicali o fi spus careva la directori, aceasta fiind o obligație, cu toate că mă simpatizau. Dar și directorii mă apreciau mult și m-au ptotejat, înțelegând și dânșii adevăratul motiv, după felul cum s-au desfășurat lucrurile. Oricum, tăcerea s-a stabilit fie la nivelul clasei, fie la direcțiune. Între profesor și elev, indiferent de unde sunt, pe unde se află, trebuie să existe respect, instrucție, educație și protejare, nicicând ură. Așa a fost, cred, înțeles evenimentul, de către toți care au participat la el, excluzând polițiștii. Chiar dacă aceștia nu mă credeau, nu-i lăsam să folosească bâtele și îi invitam să iasă afară și să vină cu unul dintre directori să lămurescă problema. Ei puteau intra forțat, doar dacă aveau mandate de a mă ridica, pe mine sau pe vreunul dintre elevi, cine știe pentru ce motive. Doar directorul sau inspectorul de specialitate puteau intra peste mine la oră și nimeni altcineva, sala, cu ușă cu tot, era în stăpânirea mea atunci când predam. Altfel, puteam „justifica” minciuna, spunând că eu așa am înțeles, că de aceea au venit acei elevi în clasă, deși ar fi fost cam trasă de păr, pentru că nu se întâmplau astfel de cazuri. Dacă un profesor lipsea, elevii erau scoși afară, totdeauna.

După mulți ani, 5-6 ani, în a doua parte a detașării, mă aflăm la un alt liceu, Liceul El Kattab, din Medina. Terminându-mi orele, astepam în sala profesorală să iasă de la ore un tânăr prof. belgian, care mă ducea și pe mine acasă, pentru că Dacia trimisă cu vaporul din țară n-a ajuns încă. Două clase au decis să facă grevă și au ieșit de la ore, iar profesorii ce le-au predat au ieșit cu ei în curte, printre ei, mai și discutând. O parte din curte, spre poartă și spre sala profesorală, era comună, pe unde profesorii au intrat în sală iar elevii au ieșit pe poartă, manifestând. După regulament, profesorii trebuiau să aștepte în clasă, singuri, până se va suna și apoi să se deplaseze spre salăa profesorală. S-a interpretat că au solidarizat cu greviștii și profesorul francez (foate bun) a fost deîndată anunțat să păraăsescă Marocul, cât de repede, iar celălalt, marocan, n-a mai apărut la școală, ca și cel francez. După puțin timp se auzea că profesorul marocan a fost trimis pe front, în Sahara, în luptă cu „polizario” și, după o perioadă destul de scurtă, se spunea că a fost împușcat. Nu s-a precizat dacă din față sau din spate, pentru că pe front, combatanții merg și într-un sens și în altul, nu-i așa? Era un profesor bun și colaboram bine cu el, ne consultam. Mi-a părut foarte rău.

Vorbind de „amicali”, cred că această organizare era mai largă. Acolo erau detașați profesori, sau alți specialiști, din țări cu regimuri și ideologii diferite. Marocul era Monarhie și printre cei veniți erau din țări cu organizare republicană, cu ideologii socialiste, comuniste, un amestec și era permisă o singură activitate: executarea serviciului pentru care ai fost recrutat și angajat, orice altă influență se sancționa prin eliminare, în cel mai bun caz, cum era și normal. Odată, un elev în clasă mă întreabă: ce cred eu despre socialism? Puteam evita răspunsul, dar cea mai bună și explicită poziție a fost aceea pe care am adoptat-o, venindu-mi instantaneu în gând; era evident o provocare și tăcerea putea fi considerată, oarecum, tot un fel de răspuns, sau teamă. Am pronunțat, răspicat: eu gândesc aici, pentru voi, doar matematicile și am și continuat… „fie funcția” … Pentru că și printre ei erau și socialiști sau de alte gândiri și erau cu fermitate urmăriți, ziua, noaptea. Orice alt răspuns, era interpretativ și a fost singurul bun, întrecând chiar și tăcerea.

Odată, mergând cu mașina la piața de alimente, pentru cumpărături, aflată ceva mai departe de casă, am parcat mașina în față, am intrat, am făcut cumpărăturile și m-am întors grăbit la mașină, cu sacoșele, doar că nici o ușă nu voia să se deschidă și eram foarte contrariat. În această agitație, un tânăr marocan, care stătea alungit pe bordura unui gem mare de la piață, îmi spune: aceea nu e mașina dumneavoastră, monsieur; a dumneavoastră e cea din față. N-am observat că în spatele meu parcase o altă mașină, între timp, identică cu a mea, Fiat i27, bleu ciel. I-am mulțumit și m-am îndreptat spre acolo și îmi puneam sacoșele în spate. În acest tiimp, tânărul îmi spune: dumneavoastră locuiți la nr.1, rue Accra, lângă bufetul Bachus, exact adresa locuinței noastre. Evident el nu a venit cu mine , n-a alergat nici după mașină și acolo se afla de cine știe când. Nu l-am văzut nici pe lângă locuința, pe lângă bufetul Bachus și eram sigur că-mi cunoștea și numele. Eram supravegheați discret, ca de după o perdea și cine știe cât timp o fi stat în supraveghere pe acolo. Nu aveam voie să ne întâlnim mai mult de trei personae, fără a anunța poliția. Mai făceam aniversări ale copiilor, dar părinții veneau cu ei, pe rând și plecau la fel, iar noi, nu prea făceam chefuri ample. Uneori ne mai întâlneam mai mulți, mai ales pe la familia Vaida, ei având o casă mai izolată, dar mergeam și ieșeam pe rând. Ne-au spus de la Ambasadă să ne mai întâlnim, să facem câte puțin învățământ ideologic, să ținem astfel legătura cu țara, folosind ziarele ce ni le trimitreau, dar niciodată nu am purtat discuții ideologice, în întâlnirile noastre. Mai făceam câțiva câte o întrunire, din când, în când, mici petreceri, unde doamnele își arătau măiestria în arta culinară și era cu ce, spre folosință. Vin se găsea de bună calitate, iar tărie mai aveam de pe acasă, deci „țineam legătură și cu țara” și erau și pe acolo, mai luxoase, dar nu că țuica de Maramureș.

Gheorghe BĂRCAN, fost profesor la Liceul „Dragoș-Vodă”, Sighet
Minneapolis, 07.05.2021

Evoluții, schimbări. Frumusețile de altădată, cu doruri și timpuri trecute, care nu se vor mai întoarce și care au lăsat un urmă doar regrete. Nu le comparăm deloc cu cele din vremile prezente, sau mai apropriate, pentru că sunt prea mari diferențele, față de atâtea alte datini și tradiții, de o deosebită frumusețe, cu schimbările lor profunde în trecerea timpurilor, ducând cu ele viața însăși în aceste regrese.

Fiind în perioade istorice destul de depărtate, firesc era să fie un progres, într-o normalitate a așteptărilor, a vieții, spre mai bine, în evoluția timpului. Dar schimbările s-au produs chiar invers, cam în toate cele ce cuprind viața cea de toate zilele.

Sunt și altfel de contraste, uimitoare, depărtate însă de „domeniul utilitar”, direct. Așa cum ar fi trecerea de la mersul cu căruța, la deplasări amețitoare, cu mijloacele moderne, sau cu zborurile navelor pe traectorii interplanetare și alte „minuni”, de exemplu, în domeniul informaticii.

Când eram cu domiciliul la Vișeu de Sus, sau la Cluj, Crăciunul și Paștele le sărbătoream aproape mereu la Săliștea de Sus, unde confortul, frumusețile, plăcerile și „sfințenia” lor erau depline. Ne simțeam „acasă”, cu toate.

Spații depopulate. Acuma o primă constatare, ar fi golirea comunei de oamenii locului, o mulțime fiind plecați în pribegii, prin străinătăți, pentru a putea face față nevoilor familiale, aduse de ticăloasa și micimea umană a administrării țării. Sunt familii care se reunesc de marile sărbători, cu greutăți enorme și se bucură mult de împlinirea acestora, altele sunt rămase în separația singurătăților sau în durerea atâtor tragedii, determinate de alungarea peste hotare a cetățenilor acestei țări. Cu toată măreția și evlavia cu care se petrec și se mai păstrează aceste tradiții, în luminile și sfințenia lor, peste ele parcă plutește o umbră a tristeței și disperării, a pustiului, mai mulți fiind cei care pleacă, decât cei care se întorc acasă.

Dar să lăsăm aceste întunecimi și să revenim la situații locale mai vesele, într-o privire mai cuprinzătoare, cum erau altădată și cum mai sunt rămase și mai reduse acum, în respectarea cu eforturi a frumoaselor tradiții și datini, în respectarea Sfințeniei Marilor Sărbători.

Marile Sărbători în evoluția timpului. De mic îmi reamintesc imaginile frumoase, de tradiție, în prețuire, în liniște și reculegere a tuturor sărbătorilor de peste an, când se respectau și conservau aceste frumoase datini, mai ales în Transilvania. În preajma Marilor Sărbători se țineau posturile, ca și ajunuri în unele zile și, în același timp, o mare mulțime de oameni, aproape toți adulții, se mărturiseau și se împărtășeau cu Sfintele Taine.

Sărbătorile Pascale sunt printre cele mai așteptate de peste an. În cele 7 săptămâni premergătoare Învierii Domnului, populația din comună avea și are un comportament mai deosebit. Oameni mai în vârstă, care nu participă la munci grele, posteau și postesc întregul Post Mare, în sens bizantin, meniurile fiind lipsite de toate produsele animaliere, cum ar fi carnea, de orice fel, laptele, brânzeturile, untul, ouăle; nu mâncau nimic „de dulce”. Majoritatea adulților și cei mai mici, posteau în zilele de post (luni, miercuri și vineri), cu strictețe mai ales vinerea. Foarte mulți ajunau Vinerea, unii chiar toate cele 7 vineri din post. Încă de mic, de la 8 ani, am ajunat, prima dată cu o masă la amiază, apoi doar seară. Cei mai „zdraveni”, mai puțini, practicau ajunul mare, din când în când: din seara de Joia Mare, nu mâncau nimic până Duminecă dimineață, după venirea cu „Pasca”, cu cele Sfințite, de la Biserică; se mânca apoi câte puțin în primele zile. În 3 ani consecutivi, la 10, 11 și 12 ani, am ținut și eu acest ajun mare și aproape toate Vinerile din Postul Mare. La început a fost mai greu, apoi m-am obișnuit. Cât de bună a fost această educație a foamei, prin aceste ajunuri. Uneori și la făcutul fânului nu mâncăm nimic până seară, obligați de vremea capricioasă, schimbătoare, pentru a proteja adunarea pologului uscat, de degradare, de ploaie. Și muncile grele de la coasă, de la cărat căpițe, ridicrea clăilor, tăierea și transportul lemnelor, mi-au făcut mușchii numai fibră. Educarea foamei și condiția fizică deosebită m-au ajutat să rezist, în minime condiții de a rămâne viu, în detenția cumplită comunistă.

Sfintele Taine. Comuna era mare, în jur de 4.000 de adulți și aproape toți se mărturiseau și se împărtășeau, înainte de Crăciun și de Paști. De aceea, cu destul de mult timp înaintea Paștilor, se organiza la Biserică un program prelungit pentru acestea. Se făceau și se fac multe pomeni, multe daruri pentru cei necăjiți, de aceste sărbători, într-o solidaritate creștină de profunzime.

Meniul Pascal era foarte bogat și variat. Se vopseau multe ouă, în culori diferite, culoarea roșie predominând și foarte multe se și „împistreau”, în diverse variante. Se făcea, de regulă, ciorbă de miel și miel umplut, friptură de miel, cârnat și șuncă, afumate și fierte, excepționale, cozonac special pregătit, cu multe adausuri, mai multe variante (aluatul, cu făină albă, lapte, smântâna, ouă, unt și după fermentație se umplea cu brânză de vacă amestecată cu zahăr și apoi se punea la cuptor), deosebit de gustoase, completate cu diferite prăjituri de casă. Se făcea și o pâine foarte bună, din făină albă, cu împletituri, din care una mai mică, „Pasca”, era pentru sfințit. Acestea se puneau într-o traistă frumoasă, de regulă nouă, sau într-un coșuleț și se ducea la Biserică pentru sfințire, cu o sticlă cu vin.

Pregătirea Nopții de Înviere. Săptămâna premergătoare acesteia, numită Săptămâna Mare, era și este dedicată mult pentru diverse servicii religioase (multe rugăciuni, reculegeri, mărturisiri), mulțime de femei sunt prezente la Biserică, pentru o curățenie deosebită și diferite alte aranjamente, pentru a întâmpina cum se cuvine Marea Sărbătoare.

În Joia Mare, se citesc seara cele 12 Evanghelii, iar după această se face, în Vinerea Mare, Prohodul Domnului, cu biserică plină de lume și prin împrejurimi. Din această zi, până în Noaptea Învierii, nu se mai trag clopotele la Biserică. Sâmbătă Mare este o zi de rugăciune, post, ajun și reculegeri.

Ceremonialul religios de Înviere, a avut în timp două desfășurări. Mai demult, se făcea slujba de Înviere de la miezul nopții, cu cele obișnuite peste tot în bisericile ortodoxe și greco-catolice și se continua cu Sfânta Liturghie a zilei, după care se Sfințeau cele aduse în acest scop și apoi lumea pleca acasă, spre ziuă, cu serviciile religioase terminate pentru prima zi. Mai nou, după slujba de Înviere, se sfințește Pasca și se pleacă după aceea acasă, iar dimineață, la orele stabilite, se efectuează slujba obișnuită. Sărbătorile Pascale durează trei zile, în ultimele două cu Sfintele Liturghii și cu unele mărturisiri, pentru cei care nu le-au putut efectua până atunci. Am să vorbesc puțin de slujba de Înviere. La miezul nopții se adună mult lume la Biserică, se trag clopotele, se ia Lumina și se înconjoară Biserica de trei ori, cu preotul/ preoții, cu o mulțime de oameni, în rugăciuni și cântând „Cristos a Înviat”, de multă lume, cântec amplu ce răsuna peste împrejurimi.

Apoi se ajunge la ușa bisericii, închisă, preotul bate în ușă, purtând dialogul creștin cunoscut, după care intră apoi înăuntru și se efectuează slujba de Înviere, cu dese intervenții ale unei formații mari de coriști, băieți și fete, tineri și bătrâni, care cântă în mai multe variante acest „Imn al Creștinismului”, „Cristos a Înviat”. La încheierea acestuia, lumea participă la slujbă în continuare, fie pleacă acasă și dimineață, mai târziu, o parte dintre ei se întorc la Biserică, pentru Sfânta Liturghie de Paști.

Masa de Paști. În ziua Învierii, de dimineață, cu toți ai casei prezenți, purtătorul Păștilor, a produselor sfințite, când intră în casă spune: „Cristos a Înviat” și cu toții, împreună, răspund: „Adevărat că a Înviat”, apoi aducătorul Păștilor înconjoară masă de trei ori, spunând până la sfârșit aceleași rugăciuni. Se pun pe masă, special pregătită, și alimentele sfințite, lângă cele nesfințite, separat, apoi se spală toți într-un lighean cu apă curată, în care este pus un ou roșu, sfințit și se repetă de toți versurile cu: „Cristos a înviat” și se rostește și „Tatăl Nostru”. Se trece apoi la servirea mesei, încheiată din nou cu aceleași rugăciuni. Evident, nu lipsește ciocnitul cu ouăle roșii între membrii familiei, cu aceleași exprimări. Câteva zile se servește dimineață puțin din alimentele sfințite, apoi se completează cu celelate alimente, până se termină, în cursul acelei săptămâni.

Obiceiuri. Copiii mai mici umblă de dimineață bună în Tiez, la vecini, neamuri, cunoscuți, cu o tășcuță de gât, pentru ouă. La intrare spun „Cristos a Înviat” și li se răspunde de gazdă „Adevărat că a Înviat” și-i servesc cu câte un ou roșu, mere și nuci; își cam umplu tășcuța.

După masa de Paști, aproape toți ai casei, mai ales tineret, bărbați și copii pleacă și umplu cimitirul de lângă Biserică. Copiii se dau în „cioca”, cu ouă nesfințite, lovind ouăle cu vârful, cu aceleași cuvinte ca în Tiez; oul spart îl ia câștigătorul și până la urmă iese un campion, cu cele mai multe ouă sparte. Bărbații mai în vârstă se așează pe lângă morminte, unde se dispută în jocuri de cărți, simbolizând, probabil, activitățile soldaților romani ce păzeau pe Isus Cristos, în Suferințele de pe Cruce, până la Înmormântare, timp în care se câștiga „Cămașa lui Isus” și altele, probabil și „Cununa de Spini” de pe cap. Mulți tineri se urcă în Clopotniță și trag clopotul, semn de răspândire de vești bune peste an. Tinerii mai mari (18-20 de ani), organizau jocul „de o bătută și pe ea”, un fel de „oină locală”, când timpul permitea, pe spații lărgi, cu galerii, într-o mare veselie, cu toții, fără pizmășii, o adevărată și frumoasă manifestare sportivă.

Mai ales în cele două zile următoare, ca și în toate duminecile și sărbătorile, respectate peste an, șoseaua și trotuarele alăturate erau pline de lume, tineri și bătrâni, în relații de prietenie, de afaceri, sau o recreere și-ți era mai mare dragul să-i privești în costumația locală de sărbătoare, de o frumusețe deosebită. Și o purtau cu mândrie, cu naturalețe, ca ceva ce se cuvine și ce trebuia așa făcut. Mașini erau puține și se rula cu atenție și încet. Foarte mulți elevi din comună intrau la Facultăți, câte 14-16, anual. Majoritatea acestor Facultăți fiind de 5 ani, se plimbau prin comună între 50-70 de studenți și mulțime de elevi. La un moment dat, Săliștea de Sus era comuna cu cel mai mare număr de studenți, pe țară.

Cu timpul, acele tradiții frumoase ale Marilor Sărbători s-au diminuat. Paștele, Crăciunul, sau alte serbări frumoase, „Familiale”, de mare amplitudine, ce umpleau comuna, pline de farmec, spiritualitate, noblețe, frumusețe și trăinicie, acestea s-au rarefiat, s-au împuținat. Locurile s-au umplut de multe „insule familiale” în singurătăți, suferințe și tragedii, printre cele rămase în trăinicia acelor datini frumoase, care și ele și-au mai diminuat din farmecul lor deosebit, de altădată. Erau impuse de stăpâniri stabilite într-o necinste și lipsă de credință, de onestitate, de sentimente naționale, cu ideologii străine neamului românesc, în trecerea timpurilor, îmbinate acuma și cu efectele acestei pandemii, care micșorează și mai mult frumusețea acelor datini și tradiții de altădată. Ele se manifestă totuși, mereu, în evlavie, cucernicie și credință, cu bucurii și tristeți și nu vor fi nicicând suprimate, ci dimpotrivă, vor reveni, prin „renaștere”, la amploarea și desfășurarea lor firească, de altădată, cu unele„împrospătări”, aduse de timp, în treceri.

prof. Gheorghe BĂRCAN,
fost elev al Liceului „Dragoș-Vodă”, Sighet
Minneapolis, Minnesota, USA.

foto: Rada Pavel

Viața ca un fluviu. Ea izvorăște de cine știe unde, se dezvoltă și curge, cu limpezimile și tulburările ei, apoi moare în cuprinderea apelor adânci ale „Potopului” fără margini, ale Veșniciei. Se derulează pentru fiecare, în multiple feluri, pe diferite trasee, impuse sau alese și este parcursă cu mai ușoare sau mai grele trăiri, acestea depinzând de atâtea, chiar în afara propriei voințe. De mic copil ești purtat în neștire, sub protecția și grija deosebită a mamei iubitoare, apoi de mânuță și lăsat liber, când începi să stai „copăcel”, cu căzături, ridicări și julituri, care reprezintă parcă o predicție pentru tot parcursul ei, de unde zicala: „cum îți este scris”. Dar, felul de petrecere a vieții depinde, în mare măsură, de purtătorul ei însuși.

Ea poate fi într-un fel organizată și proiectată de proprietarul ei, sau poate fi lăsată într-o desfășurare obișnuită, în lumea tuturor celorlalți, în obișnuință și voia acesteia, de parcă te-ai afla pe un fluviu, cu ceva plutitor, care te duce înainte, fără a ști exact unde ajungi, peste ce o să dai, dacă o să acostezi la un mal, sau dacă o să treci și prin cascade, cu o aterizare în cine știe ce mod finalizată, până la apele adânci, încăpătoare pentru toți.

Idealuri. E bine însă să-ți fixezi anumite direcții, idealuri, simple și frumoase în a-ți trăi viață și să nu lași totul la voia întâmplării, pentru că, altfel, ea însăși devine o întâmplare. Oricine poate să treacă, imaginativ, peste apropierile din față lui, să străpungă cu gândurile orizonturi mai apropiate și mai depărtate, să-și gândească un curs al vieții, pe spații și trasee de mai mari întinderi, după dorințele și putințele pe care crede că le are, până la o așezare, o stabilizare, de unde să înceapă altele, așa cum cerințele vieții o vor impune, sau cum vei hotărî. Chiar exercitarea acestor mici sau mari „proiecte” de perspectivă, urmărindu-le, cu mai multă sau mai puțină reușită, îți pot produce mari bucurii și satisfacții, prin care te poți convinge că aici, pe pământ, tu ești propriul tău stăpân, de drept, într-un fel.

Astfel, în adolescență, umbletul meu era mult pe câmpuri, pe dealuri, prin păduri, pe unde mă purtau obligațiile sau asumarea muncilor, spații prin care mă întâlneam cu multe specii din lumea celor care nu cuvântă, drumuri și locuri care îmi plăceau atât de mult. Mă gândeam să mă străduiesc să devin inginer silvic. Apoi, văzând atâtea nedreptăți sociale, am dorit să urmez „Științele Dreptului”. Dar viața, urmând un curs atât de învolburat, am fost obligat să-mi schimb opțiunile și am ales un domeniu în care, la momentul acela, eram mai pregătit și unde aveam și convingerea că voi fi lăsat să-l profesez în acele vremi, studiul „Matematicilor”. A fost o cale care, deși „ușoară” și frumoasă, a devenit „lungă și grea”. Obiectiv realizat.

În cuprinsul unui capitol de amintiri de viață, consemnate, precum acesta, am regăsit un titlu: „Niciodată”. L-am revăzut și redau aici, succint, cele trei „hotărâri” luate, mici idealuri secundare de viață, pe care mi le-am impus și mi-au produs un confort, o satisfacție și bucurie, printr-o puțină ordine în viață..

În prima îmi propunream, încă din liceu, să nu copiez niciodată, indiferent de situația în care m-aș afla. Nu-mi amintesc să fi avut nici în trecut acest nărav, dar, oricum, acesta nici n-ar trebui cuprins într-o preocupare, pentru că una din cele „Zece Porunci Biblice” spune: „Să nu furi”! Și l-am respectat în liceu, așa „dezordonat” cum l-am trăit, ca și pe parcursul Facultății, efectuată în zece ani de la începerea ei: 1954-1964 cu întreruperea din cauza exmatriculării ilegale.

A două restricție este de natură morală și vizează, oarecum, solidaritatea studențească. Eu am avut tot timpul bursă, chiar de după examenul de admitere, în cei cinci ani de frecventare a Facultății, tot timpul fiind cazat la un cămin studențesc, cu masă la o cantină. Bursele se dădeau în funcție de notele și mediile de la examene, după fiecare sesiune. Mi-am propus să nu rămân niciodată pentru a lua supliment de masă, pe tot timpul studenției, indiferent dacă eram sau nu eram sătul. De regulă, aveau proritate studenții bursieri sau care-și plăteau cartela, dacă rămânea mâncare și, în mod obișnuit rămânea, de fiecare dată. Am respectat aceasta cu sfințenie, mereu… Afară era de fiecare data o coadă de „supiști”, pentru a primi ceva din mâncarea rămasă. Ei nu aveau bursă mai ales din cauza notelor, dar și pentru condițiile materiale ale părinților. Chiar dacă primeau ceva bani de acasă, poate nu le ajungeau pentru toate trebuințele și mai puteau primi și ceva mâncare de la felul doi. Un minim semn de solidaritate umană.

Ultima decizie din „Niciodată” se referea la pregătirea examenelor și eu mi-am propus o anumită abordare: să nu-mi pregătesc niciun examen după bilete cunoscute. Unii profesori dădeau dânșii biltele, care de fapt cuprindeau toată materia și puteai vedea cum este ea organizată. O altă metodă era așteptarea la ușa săliii de examinare, unde fiecare student, care ieșea, spunea ce a avut pe bilet. Grupele erau de regulă împărțite în două serii și a doua dintre ele putea afla aproape tot conținutul biletelor. Dar cu câtă pierdere de timp pentru cei ce așteptau, în dauna pregătirii! Chiar dacă aveai toate bilețele, trebuia să le pregătești integral, pentru că extragerea unui bilet era aleatoare. Și în cazul când profesorul dădea bilețele, se pierdea enorm de mult timp, dând paginile cursului înainte și înapoi, pentru a construi toate bilețele și apoi să le pregătești, bucată cu bucată; era o mare ciudățenie. Simțeam și o provocare în a-mi aduna din tot cursul, subiectele de pe bilet. Am procedat mereu așa și a fost foarte bine. Aveam un mare avantaj: eram mereu foarte atent la cursuri, așa că prima citire era făcută și pregătirea examenului era de fapt o recapitulare.

Peste toate, sunt idealuri majore, care în orice familie se gândesc, se urmăresc a se realiza, cu mai multă sau mai puțină reușită. Astfel, încă de când eram mai mic, mă gândeam la un ideal familial frumos, la cel legat și de copii, ca și un altul, mereu și el în atenție, referitor la profesia practicată. M-am zbătut și am urmărit tot timpul respectarea familială în toate componentele ei, în desfășurarea acesteia, ca și preocuparea permanentă pentru creșterea cu multă grijă a copiilor, cu dezvoltarea, educația și instrucția, până vor ajunge să fie „pe picioarelde lor”, cum se spune. Am avut o continuă preocupare și pentru îmbunătățirea continuă a activităților didactice și sociale, până la pensionare. Poate am avut și unele nerealizări (viața în ansamblul ei nu este perfectă), dar dacă au fost, ele n-au fost de natură morală și alte cauze pot fi multiple.

prof. Gheorghe BĂRCAN, fost elev al Liceului „Dragoș-Vodă”, Sighet
Minneapolis, Minnesota, USA, 06.04.2021

În viața fiecăruia, așa cum este ea, mai învolburată sau mai liniștită, apar tot felul de întrebări, gândite numai sau și exprimate, legate de evenimentele de viață, puse de persoana însăși sau de către alții, care capătă un răspuns prompt sau întârziat, altele rămânând în așteptare sau în uitare. Unele nu pot primi răspuns, dezlegare, din atât de multe motive, poate și din acelea ce transcend posibilitățile umane. Aceste întrebări, regândiri, amintiri se aștern peste întreaga viață, până acolo unde a ajuns ea, începând de la o fragedă copilărie, din trăirile ce ți-au rămas ție în minte, sau unele fiind adăugate de către cei cu care le-ai petrecut de-a lungul anilor, mai îndepărtate sau mai de-aproape. Așa, de exemplu, uneori mă întreb cum am reținut cu precizie unele evenimente de când eram mic copil, sau de mai apoi și nu-mi amintesc de altele mai recent petrecute, de parcă nici n-ar fi existat. Probabil, firescul total al unor evenimente, sau nefirescul total al altora le adâncește în memorie, le fixează în ADN-ul propriu și acolo rămân, nu dispar; pe acestea ți le poți contura până în ultima clipă a vieții. Evident, pot fi multe alte elemente care concură pentru stabilitatea sau instabilitatea amintirilor acestor trăiri, pe mari întinderi, fără putință de a le concretiza, din sistemul de complexitate informatică ale memoriei umane. Diferențele sunt mari, de la o persoană la altă.

În momente de liniște, de retragere din actvitățile avute, sau chiar înainte de aceasta, probabil fiecare om se „uită” peste ce a trecut și n-a uitat, cu mulțumire sau reproș, cu bucurie sau amărăciune, în mod evident, nu are numai de unele, ci de unele și de altele.

Când aveam un an, cei trei frați locuiam cu părinții la bunicii după tată, în casă acestora, tatăl meu, copilul mai mic, fiind moștenitorul. Nu-i rețin pe bunici, pentru că au trecut la cele veșnice, în răsplata Domnului, când eu aveam vârsta în jur de un an..

Când eram mai mărișor, școlar și pricepeam vorbirea, puțin și sentimentele ei, mama mi-a povestit despre bunicii mei, pe ambele părți, cu multă admirație, în evenimente și comportamente de excepție, pe care le-am reținut cu multă savoare și greu le-aș putea uita.

Tatăl dânsei, bunicul meu, un om foarte bun și apreciat în localitate, cu mult resprect familial, era primar în comună, dar a fost și el concentrat pentru front, deși putea rămâne, pentru administrarea comunei, având și doi copii mici. De aceea, bunicii i se spunea și „birăița” (de la biro- primar). După un timp a fost făcut prizonier la sârbi, care i-au închis într-o „cetate”, pe care au spart-o și au fugit. Unii au fost prinși și uciși, alții au scăpat și au venit acasă mai târziu, sub numele de belgieni, francezi…, pe unde au scăpat. Alții nu s-au mai întors, printre care și bunicul meu, Ion Iuga. Bunica a rămas văduvă cu doi copii mici, pe care i-a școlarizat, cu toate greutățile. Pe cel mai mic, Gheorghe, l-a trimis la Școala Normală la Sighet, mai vânzând una, alta, deveninid până la urmă învățător, chiar în Săliștea ce Sus. Fiica ei, Marișca, de 15 ani, împreună cu mama ei duceau greul gospodăriei. Fetița aceea mică aducea iarna, cu sania cu boii, fân și lemne și de la 10 km distanță, pentru o vacă și pentru încălzire. Odată a rămas cu sania prinsă într-un vad înghețat al râului Buleasa, sub pădure și nu putea s-o scoată, iar noaptea se apropia. Oamenii care coborau grăbiți și ei cu săniile, toți vârstnici și neputincioși, nu se opreau să o ajute, deși îi ruga și nu mai știa ce să facă. A ajuns la urmă unul numit Gheorghe a Șchiopului și a spus celui de după el: vino să ajutăm fetița să iasă dintre ghețuri, pentru că dă noaptea peste ea și-o vor mânca lupii, cu boi cu tot. Au scos-o, cu forțe unite și a ajuns în noapte acasă, înghețată de frig. N-o mai puteau duce astfel și fetița aceea, mama mea, s-a căsătorit, puțin peste 15 ani, cu dispensă de vârstă și s-a mutat în gospodăria bunicilor după tată, care a ajutat ambele familii, întemeind noua familie Bărcan. Îmi plăceau mult și poveștile tatălui meu, la fel deosebite și le sorbeam ascultându-l, având și puțin spirit de aventură și curaj.

Nu mult după aceea a fost concentrat și tata, având vârsta împlinită și a fost ținut un timp la Sighet, apoi a plecat pe front, ducând după el un tun, tractat de doi cai și a ajuns cu el până la Verdun, un oraș din Franța, nu departe de Paris. Ne povestea că acolo frontul s-a rupt, că Războiul I Mondial s-a încheiat. Au apărut americanii cu noua armă, acele tancuri „broscuță”, de neoprit și care au făcut pe acolo ravagii. Ne spunea că sângele curgea șiroaie, adunat pe șosea și că toate locurile, povârnișurile, erau încărcate de cadavre, de diferite naționalități. S-a zbătut să vină acasă, la soție, la părinți, cu un cal, cu diferite mijloace de transport, pe jos, cu munci pe ici, pe colo, cum a putut, pentru hrană, penru schimbarea uniformei de soldat maghiar, neprielnică și, după mai mult timp, a sosit acasă, spre marea bucurie a tuturor. A rămas și o vorbă prin împrejurimi, la o înfrângere sau câștig mai mare, în lupte sau la jocuri: „i-am bătut (sau am câștigat) că la Verdun”, în folosință introdusă de cei ce au trăit grozăviile de pe acolo, peste timpuri.

În relatări, povestirile se mai și exagerează. Mult, mult mai târziu, între anii 1975-1978, într-un drum spre casă din Maroc, am căutat acel oraș și am trecut pe la Verdun, de unde a reușit să se întoarcă tatăl meu acasă. Am rămas cumplit de impresionat de ceea ce am văzut pe acolo: toate împrejmuirile șoselelor, până sus, spre înălțimi, pe largi spații, erau numai cruci, ordonat dispuse, purtând pe ele însemnele luptătorului care se află „jos”. Era un oraș, Crucificat. S-a dat un respect cuvenit morților, de toate națiile, frați de arme sau inamici, lăsându-i pe locul lor, unde s-au jertfit. Probabil că acuma, după peste 100 de ani, când rămășițele umane și-au pierdut căldura și forma, s-au descompus, locurile s-or fi nivelat și, în mod sigur, sunt reprezentate printr-un monument impunător, în cinstirea și omagiul celor ce s-au jertfit, fiecare pentru patria lui. Un cu totul alt tratament, alt mod de a înțelege trăirea umană pe această suprafața a Pământului, în onoare, demnitate, cinste pentru viață și omagiu pentru cei ce au pierdut-o, pentru morți. Nu precum în concepția hidoșeniilor ideologice comuniste de mai târziu, care au disprețuit și viața și moartea, iar pe cei răpuși, uciși, asasinați, propriii cetățeni, i-au aruncat în grămezi, în pământuri, sub betoane, pe sub ape și nămoluri, fără niciun semn că ar fi trecut pe acolo, prin acele locuri blestemate și stă drept „monument” de cinstire: Magistrală Albastră, falsificându-i numele din Canalul Morții sau Canalul Roșu.

Pe bunicii după tată eu nu-i rețin, fiind micuț când au plecat la cele veșnice, cu toată bunătatea lor răpusă… Mi s-a spus că țineau foarte mult unul la altul, se respectau, erau mereu pe același gând; aveau grijă și de noi, copiii, când eram mai mici.

Într-o zi, bunicul meu a plecat la târg cu doi boi; banii de cheltuieli se obțineau mai ales din vânzarea vitelor, pe lângă unele activități comerciale, mărunte. A trecut cu ei peste un câmp, pe o scurtătură, unde animalele „buiece” au început să se înfrunte, în joacă, să se alerge și au trecut peste bunicul, l-au călcat și zdruncinat rău și nu a mai putut fi salvat. Bunica s-a întristat enorm de mult și, după vreo două zile, mama i-a spus tatălui meu:

– Dumitre, soacra o să moară !
– Ce vorbești prăpăstii?! Mama este sănătoasă și doar este foarte supărată, abătută; se va liniști!

Mama le-a spus și celorlalți visul ce l-a avut, dar mai târziu; se păstrează la secret cele visate, un timp, pentru că în acest fel s-ar putea ca unele prevestiri rele ale lor să nu se împlinească. Doar că visul s-a împlinit și au rămas cu toții cutremurați și mult timp amărâți. Mama le-a spus mai apoi:

– Am visat că a venit socrul acasă și i-a spus soției lui: Mărie, tu trebuie să vii cu mine!
– Nu se poate, a protestat mama, ea rămâne cu noi și are și grijă de copil, de Gheorghiță, ne ajută.
– E musai, ea trebuie să vie cu mine, că sunt singur și am fost mereu împreună.

Spunând acestea, a luat-o pe bunica de mână, a ieșit cu ea pe portiță și duși au fost, cu toată opoziția mamei mele. La scurt timp, a murit și bunica! Se pare că au fost înmormântați în aceeași săptămână! Se poate spune, uneori, că supărarea mare nu se poate depăși și poate avea urmări tragice, sub multe forme. Se cunoaște exprimarea: „A murit de supărare”, sau: „A murit de inimă rea”. De mai multe ori de atunci, visele ei îi dădeau tot timpul dreptate, evenimentele se petreceau totdeauna precum le spunea ea, cum o avertizau visele și n-o puteam contrazice, nu aveam dreptul! Tot așa, înainte cu vreo 3 zile de la eliberarea mea din temniță, i-a spus Floricăi: mergi și cumpără-i la Ghiță un costum, să aibă, pentru că în câteva zile vine acasă. Lasă, mamă, să vină, că-i cumpăr imediat. Du-te, dacă-ți spun! După vreo 3 zile, intram pe poarta casei și costumul mă aștepta în dulap!

Bunica după mamă a rămas la unchiul în îngrijire, el moștenind pentru aceasta un loc frumos, lângă șosea, cu casă mare. Dar nu i-a plăcut tratamentul, mult diferențiat în raport cu cuscra ei, prezentă acolo și aceasta, și a paralizat. Unchiul a spus că n-o mai poate ține acolo, că soția se îmbolnăvește. A adus-o mama la noi, pe pat și a mai trăit așa, paralizată, în suferința, dar bine îngrijită, vreo doi ani. Eu aveam atunci 6-7 ani și-mi era lăsată în grijă, când plecau la lucru, pentru a o servi cu cele necesare. I-a lăsat și locul unchiului, pierzând ce era de o valoare ce nu se putea stabili, uriașă.

Dar și pe mine, anumite interpretări și dezlegări de vise, după cele visate și întâmplate mie, mă duceau la convingerea că tălmăcirea lor nu este chiar o absolută coincidență, o superstiție. Rămâne, totuși, ciudată problema acestora și nu știu cine și în ce fel le-ar putea lămuri! Minune, potrivire întâmplătoare, coincidență, avertizare cerească, sau cine știe ce alte comunicări „magnetice”, gânduri, care se pot produce între cei apropiați, în empatie și compatibilitate, fiecare cu cifrul lui de interpretare? Rezultatele extraordinare obținute în prezent, mai ales în domeniul informaticii, nu aruncă chiar la coș aceste prevestiri și comunicări din adormire, când creierul uman, acest imens „laborator”, nu doarme nici când purtătorul lui o face și s-ar putea să emită unele informații și când ființa umană tace definitiv, sau cine știe pe unde este. N-am uitat aceste relatări, spuse cu suspans, îmbinate cu ciudățenii, previziuni, „oracole” spuse și realizate, cu atâția ani în urmă și mi-au rămas imprimate în memorie, spre aducere aminte. Pentru cei credincioși, pentru creștini, nici nu este un păcat în a da o anumită interpretare, specifică fiecăruia, unor vise legate de viață, considerându-le avertismente, prevestiri date lui, scoase din nebuloasa mare a „trăirilor” creierului în dormire, deoareca chiar în Biblie, la Matei, cap. 1, versetele 18-25, se vorbește despre visul lui Iosif, pământean evreu, legat de venirea lui Isus în lume, vis realizat în toată desfășurarea, spiritualitatea și detaliile lui.

prof. Gheorghe BĂRCAN, fost elev al Liceului „Dragoș-Vodă”, Sighet
Minneapolis, Minnesota, USA, 12.03.2021

sursă foto: Facebook