Să fii sfințit

Am tăcut, când ți-am întins mâna și chipul acelei
dimineți de duminică a intrat ca o suliță adâncă,
mușcând din odihna apelor.
Te numeam vindecare, căci numai rostirea numelui
Tău, mă tămăduiește dinlăuntrul oaselor.
Vântul sufla până la cer, în fiecare colțisor de viață.
Brusc, frigul se tămăduise de el însuși, nemaiavând
nicio putere.
Cu poarta deschisă, stăteam în fața bisericii
iar fiecare cuvânt rostit în inima mea, era un clocot
de lumină.
Atunci am știut că stai și asculți, căci atingerea Ta
semăna unei oglinzi în care se varsă liniște ca o
ploaie mult așteptată peste pământul însetat
buzele mele păstrau încă sărutarea prafului, dar
undeva înlăuntru știam că dincolo de noapte, nimic
nu mai ocolește întunericul.
Dincolo de noapte, mâinile Tale așteaptă, ca o casă
zidită-n mijlocul pustiului, lăcaș pentru cei zdrobiți în
nesomn.

Dacă durerea și-ar alege un alt nume, dacă moartea
s-ar topi pe drumul ei și toate rugăciunile noastre
ne-ar trezi din miezul acestei vieți ca dintr-un vis
dulce, întru odihna dragostei noastre din care să se
risipească toate umbrele.

În sinceritate, până și moartea devine îmbrățișare.
O căldură vie, de care te desparți când ți-e cel mai drag.
Totul ar fi curat și alb,iar peste tulburările
noastre s-ar vărsa verdeață, ca într-o grădină în care
Stăpânul a semănat veșnicie. Tot El ar îngădui ploaia
și tot ce s-ar naște ar purta numele frumuseții.

Dar eu stau în fața bisericii cu uși închise, cu sufletul
aprins în întuneric și știu că singura lumină ce se
poate privi are numele chipului Tău.

Antonia Luiza DUBOVICI

Zilele trecute, mi-a trecut așa, un gînd răzleț prin cap: Ce-ar fi, dacă aș renunța și la emisiunile TV? Cum am reușit să-mi scot din „grilă” facebook-ul, după care nu regret nici o clipă, cred că o să pot, încet, încet sa mă debranșez și de acest „mic terorist”.

Am ajuns s-o fac pe DJ-ul în ultima perioadă, butonînd în disperare, căutînd acel post, de unde să-mi parvină acele răspunsuri, care să mă lămurească în întortocheatele probleme și provocări ale realităților cotidiene. La început, am selectat canalele, care mi se păreau mie că difuzau (credeam eu), cît de cît, cu moderația necesară, subiecte pe care se bate monedă, cele legate de Covid.

Recunosc, că, fiind la mare depărtare de țară, orice amănunt pentru mine este important, soarta plecării mele, depinzînd de evoluția acestei infecții globale, sau mai bine zis a paraliziei globale. Nu ascund faptul că, pentru o mai bună informare, nu e deajuns doar o sursă și n-o să fiu ipocrită, asemeni celor care nu recunosc că ascultă manele (dar o fac pe ascuns), ci recunosc că am început să trag cu ochiul și la alte posturi ca, în final, să pot eu discerne cît adevăr și cîtă mistificare este, în tot ce ni se oferă, ca fiind „realitatea” cea adevărată. E totuși de neînțeles, cum în această era tehnologică performantă de informații, să fie atîta dezinformare și-ți trebuie multă dexteritate, să le dai de capăt sau să poți să urmărești un fir, cap-coadă, care să te ducă undeva! Totul, musai să aibă o coloratură politică. Dacă a ieșit ceva rău, e de vină adversarul, dacă a ieșit bine, succesul e motiv de împăunare doar pentru ei.

Sărmani bărbați „de stat”! Cît de departe sunteți de figurile proeminente ale marilor bărbați de stat din trecut, cu toate scălămbăielie voastre de „noi emanați”. Mulți nu au prestanța nici măcar de a purta corect o mască pe figură, d-apoi dacă ar trebui să mînuiască o sabie, o lance, o spadă…? Fie și ca Don Quijote de la Mancha care măcar se lupta cu un personaj imaginar, cu morile de vînt. Ai noștri au ales să bată apa-n piuă, își pasează vini unii altora, ca niște copii răzgîiați, în timp ce noi, stăm cuminți pe tușă, răbdînd cu stoicism ploaia de ,,mingi,, care ni se abat direct în cap! Nu se găsește un limbaj comun, nici după mai bine de 2000 de ani, de la căderea Babilonului, cînd, din cauza îngîmfării și a aroganței celor ce voiau să se înalțe mai sus de Dumnezeu, Acesta, le-a încurcat limbile, iar Opera acestora s-a dus pe apa sîmbetei.

Eu văd în toate mijloacele de comunicare în masă un Turn Babel, din care nimeni nu înțelege nimic. Exact ca și în cazul prăbușirii Babilonului, asistăm neputincioși la prăbușirea economiilor lumii. Dacă această pandemie este adevarată, de ce se lasă căderea liberă în cap a omenirii, dacă e fake news, de ce nu se dezminte această catastrofă numită Coronavirus?
Trăiesc (sper că momentan, nu definitiv) într-o țară (SUA), de la care am mari speranțe. Practic, o văd ca pe un etalon în democrație, dar, ceva, undeva, nu merge nici aici. Nu prea se vede diferența în abordarea acestui flagel. Parcă asistăm la un scenariu planetar, menit să ne bage în gard pe toți. Big-Brotherul a îmbătrînit și el, îl lasă genunchii, i se înmoaie picioarele…
Aici, se vorbește despre o armată spațială de ultimă generatie (sper că nu și ultima!), care o să ce? Păi dacă un amărît de virus decimează zilnic mii de oameni…

De la ruși vin zvonuri de înarmări, cu cele mai performante și sofisticate echipamente, care s-ar putea război cu sateliții.
Trăgînd concluzii, eu, cu mintea mea de provincială, mai neaoșă (și cîrcotașă), zic așa: nu va trece mult timp și locul acestor performante arme, va fi luat de banala praștie, cu care își vor ataca sateliții în spațiu, iar pe pămînt se vor bate cu ghioagele. Măcar va fi o luptă cît de cît dreaptă: care pe care! Noi o să asistăm tot de pe margine, admirîndu-i pe cei care vor avea mai multe pietre pentru praștie, iar celorlalti, cu ghioagele, să le urăm să aibă cît mai puține noduri la ele. De abia atunci se va liniști lumea și o vom lua iar de la început, de la Adam și Eva și de la mărul mușcat (a nu se confunda cu firma Apple!).

Ileana PISUC

05 Aug. 2020/ Richardson – Texas

PS: Și așa, tot parodiind pe diferite subiecte, fac aproape anul aici și nu pot pleca acasă. Tot am sperat în mai bine, acum e mai rău. Aș avea ceva speranțe să trec Tăul, dar n-am conexiunile necesare. Toți vecinii se feresc de noi ca de niște ciumați… Păcat!

Se împărțeau familiile localității, de către cei „mari” ai comunei, sau cu directive de mai sus, în clase sociale; moșieri nu erau pe la noi, dar familii bine înstărite erau, dar niciuna cu exagerări deosebite, precum prin alte părți. Îndurai multe dacă te treceau la categoria „chiaburi” și aici se proceda extrem de arbitrar, politic; oricum, localitatea era prea plină de chiaburi, de cum erau în realitate; era clasa „chiaburilor politici”, o altă categorie socială, fiind originali și aici. Mă refer la cazul nostru; am fost înregistrați cu 3,5 ha de pământ arabil (mai mult de jumătate tot la 2 ani fiind arat și semănat cu ovăz, pentru vite, fiind puțin rodnic) și în jur de 20 ha de fânețe. Tata, fratele Ion și cu mine, făceam tot fânul și executam singuri, în familie, toate muncile agricole. Singurul sector în care făceam asocieri era cel legat de oi și așa făceau aproape toți, afară doar de 2-3 familii, probabil; aveam doar în jur de 30 de oi și nu putea fi altfel tratată problema, decât prin asociere. Dar, imediat ce noi am fost urmăriți de Securitate, am și fost declarați chiaburi în noul concept, cu toate persecuțiile ce au urmat de aici, ca și pentru mulți alții, de altfel; chiaburilor politici li se fixau cote mari, la diferite produse, peste putința de a le achita și atunci trebuia să le plătești în bani, scump, sau să faci luni de închisore, proporțional cu cotele restante. Mama a vândut un loc în „Podul Stârcului”, pentru a scăpa de închisoare.

* S-au produs câteva evenimente în plină perioadă de totalitarism politic, când tot ce spunea Partidul era Lege și care preziceau, mai discret sau mai apăsat, că acest „monolit” se apropie de dezintegrare. Am să expun trei astfel de evenimente, semnificative, chiar dacă păreau banale, nu neapărat cronologic.

A venit de la raion o echipă cu reprezentanți ai partidului, pentru a instala Secretarul PCR pe comună; au adus și candidatul pregătit cu dânșii, un „CFR-ist” de la Vișeu de Jos. În prezența aproape totală a membrilor de partid, șeful de la raion propune candidatul, il caracterizează și, formal, întreabă dacă mai este vreo propunere. Se ridică o mână sus și o voce timidă se aude: eu propun ca Secretar PCR pe tov. învățător Grad Lupu, omul nostru din comună. Conducătorul raional a crezut, probabil, că s-a organizat și o altă propunere, doar pentru a evita banalitatea cu candidatul unic. În aceeași optică, supune la vot a doua propunere, mai întâi, tot formal. Doar că votul a fost unanim pentru aceasta și cealaltă propunere, prima, a căzut de la sine. Și-au strâns scriptele, deja făcute și au plecat înapoi, cu candidat cu tot, cu o înfrângere totală. Pare o victorie mică, banală, dar nu este așa. Este deosebit de semnificativă, pentru că s-a respins rolul conducător al partidului, de la centru. Oarecum, o fisură !

* La o sesiune de alegeri de deputați, la o circumscripție, pe lângă candidatul de bază, chiar Președintele CAP-ului, au mai trecut o persoană obscură, un bătrân, formal, tot pentru a evita candidatura unică, lucru care, de fapt, se manifesta în mod aproape exclusiv. Doar că la vot, marea majotitate a votului era pentru acea propunere obscură și aici se evidențiau două aspecte, dezastruoase: nu se suporta CAP-ul și nu se suporta aceeași unică hotărâre, a partidului, probabil nici candidatul acestuia. A fost o intenție de a falsifica alegerea, dar le era teamă de spiritul săliștenilor, sănătos, dovedit și cu alte ocazii. Aceasta a căzut chiar bine, prevestitor, pentru că în scurt timp, celălalt candidat a avut probleme grele cu Legea, cu o detenție de un an.

* Un alt eveniment, cu totul deosebit, s-a produs în Săliștea de Sus la care, indirect, am fost și eu prezent; o acțiune a săliștenilor, o revoltă, o răzmeriță mai neobișnuită, un „Brașov” mai mic, cu foarte largi ecouri în țara și în afara ei. Luni de zile s-a relatat despre aceasta la „Europa Liberă” și la „Vocea Americii”. Evenimentul a fost pe larg redat într-un înscris, redactat cu multe detalii în lucrările simpozionului, ce are loc anual în comună, în luna august, de mult timp, prin activitatea neobosit de fructuoasă a profesorului de istorie, Iuga Simion. Am să mă refer doar la unele aspecte ale acestei acțiuni, în măsura în care am fost și eu implicat, colateral.

S-a remarcat solidaritatea hotărâtă a întregii localități și atunci, la tragerea clopotelor celor două biserici „într-o dungă”, un anunț de mare pericol, de către fratele celui maltratat și lăsat în baltă de sânge, la postul de miliție. Șoseaua națională s-a umplut de oameni, de îndată, cu mic, cu mare, de la un capăt la altul al ei. Ulițele de pe lângă primărie erau înțesate de lume, care cereau pedepsirea „nemernicului”, a șefului de post al Miliției, plutonierul V. Gherghel, care a executat o ilegalitate, cu mare brutalitate, în spiritul lor de torționari. Lumea era gata să-l linșeze.

Acest individ era cunoscut pentru ticăloșiile lui; favoriza comerțul clandestin cu electronice din Banat, pentru unele țărănci. Se spunea că a batjocorit fete și femei, când veneau să-și schimbe buletinul; era bănuit și ca suspect în organizarea a două omoruri, a doi cetățeni cu care a avut conflicte; făcea „Pașa” ce voia! Unul dintre cei uciși a fost găsit mort în tunel, dar s-a constatat că murise mai înainte și avea o tăietură sub un genunchi, prin care i s-a scurs sângele. Al doilea, un tânăr ce urma să fie încorporat în câteva zile, a fost găsit mort, atârnat de un gard, aproape de casă, cu aceeași tăietura sub genunchi. Oamenii vorbeau că s-ar fi folosit de un personaj cu mintea puțină. Chiar și incidentul amintit l-a provocat tot el, în zilele de 5-6 mai 1981 . A vrut să încalce un obicei al locului, de a se servi un „aldămaș”, într-un târg cu valoare mai semnificativă. În cazul de față, a vrut să scoată afară din localul de consum de la gară un țigan, care a cumpărat un cal de la un țăran, spunând: ce cauți aici, „cioroiule”! Se spune că avea probleme cu el mai dinainte, l-a plesnit și a întins mâna să-l înșface; vânzătorul a pus mâna în față, în care avea și biciul de la cai, pentru a-l proteja și a spus: „este cu mine, la un aldămaș”, servim o țuică! Milițianul, ca om al Legii, trebuia să pedepsească discriminarea rasială și nu să o practice. Enervat de înfruntare, a chemat în ajutor un milițian din comuna Săcel, mai aproape de conflict, dar i-a venit în ajutor un milițian dintr-o altă comună, care se afla acolo, la Săcel. I-au urmărit cu mașina pe cei cu caii, a săltat vânzătorul și l-a transportat cu mașina la postul de miliție, lăsând căruța în seama altora, cu țiganul dispărut și el. L-au dus „la post”, la 3 km de gară, iar acolo l-a zdrobit în bătaie și l-a lăsat pe jos, în sânge și cu fracturi. Au rupt un scaun de capul omului. Milițianul venit îl lovea cu bastonul, acolo jos unde era, sărindu-i și părul de pe cap, iar celălalt ștergea cu un cearceaf sângele de pe jos. Auzind soția și fetița lui au intrat în post și strigau să nu-l omoare (!), dar au fost scoase pe hol. Fratele lui auzind, a mers la biserici și a tras clopotele într-o dungă, semn de mare pericol și șoseaua, ulițele s-au umplut de lume, cu miile. Simțind pericolul, el a început să amenințe cu arma, cu miliția, cu securitatea cu armata, apoi s-a ascuns în dulapul de fier, văzând pericolul iminent. Lumea s-a întărâtat și mai tare și autoritățile n-o mai puteau stăpâni. Au spart becurile și, pe întuneric, au forțat ușa și au pătruns în sediu, unde nu-și vedea decât fratele pe jos și „calaul” era lipsă. Celălalt milițian s-a lungit sus, pe soba de teracota, pitit și el. Un copil de la geam, „Gavroche” al revoltei din Săliștea, îi arătă dulapul unde s-a ascuns milițianul și, forțând ușa, i-a aplicat o singură lovitură peste cap, cu „hanfaul” greu de la căruță, lăsându-l jos, în comă. După ce și-a scos fratele afară, milițianul de pe sobă a coborât și, profitând de neatenție, a ieșit în curte, a trecut râul Iza, ud înainte de a intra în apă, trecând dealul speriat, spre Vișeu.

Aveai impresia că toată comuna era prezentă (mii de oameni!) și stătea nemișcata, pe poziții, având „armele agricole” cu ei, furci, bâte, securi. Șoseaua națională era înțesată de lume, de la un capat la altul al ei. „Trupele”, de la margine de comună, verificau mașinile și nu lăsau să treacă milițieni; cei găsiți erau dați jos, cu cale întoarsă, pe jos sau cu mașina. Nu puteau forța lucrurile, pentru că lumea multă dezlănțuită, era de neoprit, îi călca în picioare, chiar cu unele victime. Pe ulițele din jurul Primăriei era atâta lume, că nu puteai pune „nici acul”, cum se spune! Printre aceștia, în mulțime, s-a întâmplat să fie și un maior de miliție, cu misiune de reconciliere probabil, rătăcit pe acolo. Se spune că o femeie i-a dat cu traista peste cap și a căzut jos. Dar, se pare că femeia avea în traistă și un „ceaon”! (o oală rotundă din fier cromat, în care se făcea mămăligă, mai ales).

Lumea a refuzat salvarea ce venea să-l duca pe milițian, care s-a întors la Vișeu și a permis doar doctorului Vlad Ioan, din localitate, directorul Spitalului Vișeu, la o revenire, să treacă și să ducă sălișteanul rănit. Pe milițian l-au scos cu pături, strecurându-se pe lângă pereți și l-au dus într-un birou spunând că e mort și l-au transportat mai apoi la Spital la Dragomirești, pe ferite. Mai multe femei voiau să intre și să vadă dacă e mort, pentru că acel nemerrnic nu merita să trăiasacă; probabil erau din acelea batjocorite de el. Au intrat și l-au vazut plin de sânge, leșinat, ieșind apoi împăcate. A rămas inapt, cu oasele capului sparte și a fost încadrat în Baia Mare, la ceva munci ușoare, după recuperare.

S-a stat toată noaptea pe șosea și pe ulițe și a doua zi plină, strigând schimbarea conducerii Miliției, a Primăriei, a CAP-ului și Cooperației. S-au tras și a doua zi clopotele în dungă și centrul comunei, drumurile, erau în stăpânirea răzvrătiților. Dar, după acalmie, doar la miliție s-a adus un alt șef, mai mare în grad. Pe omul bătut l-au dus și pe la Cluj, dar a rămas inapt pentru muncă, toată vara stând mai mult la pat (unul Șofrac, a lui „Ciopac”).

Practic, a fos o confruntare cu Miliția, o Instituție Opresoare a Statului și cât de multe exemple, mult mai grave ca acesta, s-au întâmplat în comună, ucideri destule, când a lipsit o astfel de reacție; erau alte vremi, partidul cu Instituțiile lui de forță, opresoare, era în ascensiune atunci, iar acuma se aflau în declin, lumea fiind saturată de rele, de impilare și nu mai putea ține capul tot plecat. A fost ca un fel de prevestire, pentru ce avea să vină.

A venit și procurorul șef regional pentru a potoli starea de agitație și evenimentul a avut răsunet și la cele mai înalte foruri, la București. Oamenii au spus că în cazul în care cineva va fi pedepsit pentru un ticălos, vor arde toată comuna, așa cum au și făcut-o, tot ei.

Nu s-a lua nicio măsură împotriva nimănui și au fost împăcați că nu s-au legat de însemnele Partidului, o motivație formală, că doar nu puteau încercui toată comuna cu garduri de sârmă ghimpată. Aceste însemne nu le făceau rău oamenilor și nu salvau nici partidul; erau niște lozinci, pe care milițienii le purtau și pe frunte. Dacă avea milițianul și chipiul pe cap, în mod sigur că și acestea erau aruncate pe jos, când l-a lovit, cu toate însemnele de partid. Au rămas oamenii pe locuri două zile și o noapte. Dacă se intervenea în forță, cu armata, era un carnagiu și, probabil, comuna era distrusă, nemulțumirea și opresiunea fiind prea mare, de neîndurat, de neoprit, ajunsă la un punct critic. Mai mult, începeau să se agite și comunele învecinate, în spirit de solidaritate, sau pentru problemele lor, situația, dacă se ambala, putând deveni extrem de periculoasă. Mi s-au relatat evenimentele mai apoi, eu nefiind prezent și le-am rezumat.

În a doua zi a răzmeriței am fost plecat la Sighet, cu soția și la întoarcere am trecut pe la Săliște, să vedem pe mama și să-i mai aducem câte ceva, așa cum făceam de regulă. Mirarea m-a cuprins când, în drum spre Săliște, după comuna Vad, tot ieșeau 2-3 milițieni în stradă și, când treceam, tot notau ceva pe un carnet. Cum gestul se tot repeta, am coborât de câteva ori din mașină și am vericat semnalizările, tot ce trebuia și n-am găsit nimic în neregulă. În Bogdan Vodă și Dragomirești, aproape au sărit pe mașină, să mă vadă; nu știam ce, dar ceva era. Când m-am apropiat de Săliște, drumul era blocat de lume, cu bâte, cu furci și-mi fac semn să opresc. Se vedea că cetățenii comunei făceau controlul circulației, în locul milițienilor, care erau alungați! S-au apropiat de mașină și, cunoscându-ne, au dat verdictul: lăsați-i să treacă, e dl. profesor Bărcan cu soția. Înaintam și masa de oameni se tot despica și ne făceau loc. Nu ne-au spus despre ce-i vorba și nici n-am întrebat, dar bănuiam că ceva nu e bine, sau e bine, speram. Spre primărie și mai departe mergeam încet, încet de tot, oamenii fiind foarte înghesuiți. Am ajuns acasă, unde ne-au relatat de revoltă și am plecat repede, pentru a nu fi învinuit ca instigator, cu pericol, în situația mea.

Am ajuns cu bine la Vișeu și dimineața, înainte de orele opt, mergând spre școală, întâlnesc pe drum pe căpitanul de Securitate, Dunca, fost elev de al nostru, care mă întreabă: ași fost ieri la Săliștea, d-le profesor? Am fost la Sighet și m-am întors pe la Săliștea, să văd pe mama și să-i aduc câte ceva. Am auzit, mi-a raspuns el, puțin zâmbind. Deci asta era: am fost urmărit pe tot traseul, cu timpii parcurși.

prof. Gheorghe BĂRCAN
fost elev al Liceului „DragoȘ- Vodă”, Sighet

* S-ar putea spune că lumea e construită mai ales din contraste, care se manifestă, oarecum, peste tot. În contrastele legate direct de viață, avem mereu prezente în existența ei: binele și răul, frumosul și urâtul, iubirea și ura, hărnicia și lenevia, bogăția și sărăcia, inteligența și prostia, libertatea și întemnițarea ei, Legea și Fărădelegea, virusul care ucide și vaccinul care îl ucide și atâtea altele. În unele, o parte este în favoarea vieții, iar cealaltă în disconfortul ei, în fiecare dintre acestea manifestându-se lupta pentru întâietate sau pentru univocitate absolută a uneia, ceea ce este foarte greu de obținut și, chiar dacă se realizează, de moment, partea care pierde regenerează, pentru că există sămânța ambelor părți, viabilă și, oricare dacă „moare”, putând „regenera”, amândouă fiind cuprinse în structura existenței, în parcurgerea ei, cât este ea și pot dispărea, ambele, numai odată cu ea, cu viața. Sunt unele ce nu-și au dezvoltarea în ființa umană, dar care i se alătură și sunt căutate sau respinse, cu satisfacție sau în disconfort; de exemplu, contrastul dintre coloritul florilor, între diferitele nuanțe de culori în pictură, acela ce armonizează atât de bine costumațiile așa de frumoase, maramureșene, albul și negrul sau albastru, în scris, dar care pot avea și alte inerpretări: curat și murdar, drept și nedrept, speranță ș.a.

* În temnițele și detențiile comuniste, cu toate atributele lor, cu multiplele forme de chinuire, de o cruzime ce depășește imaginațiile umane, a unei enorme mase de oameni, din care șiruri multe si pline au fost desprinși și au luat drumul subteran spre veșnicie, în saturația suferințelor acestora și bucuriei demente a torționarilor. Contrastul acestei vieți cu aceea de „libertate”, așa cum a fost ea atunci, este enormă, într-o discriminare cumplită. Drumul spre acele locații de distrugere umană, înfiorătoare, se făcea printr-o poartă sinistră, cu mult mai multe intrări decât ieșiri, plusul rămas pe acolo fiind „hrana” diabolicelor ființe ce le administrau. Cele petrecute în acele spații ale suferințelor, nu pot fi redate în intimitatea, esența și cursivitatea lor, nici de cei ce le-au îndurat, chiar și atunci când aceștia au o calitate deosebită în a reda evenimente, acțiuni, fenomene. Ele rămân acolo unde s-au petrecut, iar în locul și plinătatea lor mai departe mergând ecourile, care fac diferența între cele două situații, ca între o durere greu simțită, trăită și vaierul ei ce se aude, ca o reverberație, până departe, în timp. Prin acele locuri, cele 3 dimensiuni terestre îți erau restricționate de strânsoarea celulei ce te „găzduia”, iar pe spațiile muncilor de exterminare doar una nu-ți putea fi suprimată, cea spre „Înălțime”, Cerurile fiind mereu prezente cu proscrișii, pe oriunde se aflau.

De aceea, scăpând și trecând de acea sinistră poartă, parcă îți venea să te învârți puțin în loc, precum o sălbăticiune, când o eliberezi din cușca ei, luând apoi o direcție și „fugind” spre a te depărta de colivia ce te-a ținut atâta, la așa mare greu. Te uiți în jur, dacă nu vin totuși după tine acele ființe apocaliptice, care-ți vor rămâne, obsesiv, mult timp în amintiri. Contrastul între cele două stări se manifestă sub multe aspecte și le putem acoperi pe toate, spunând că Legea și Fărădelegea se substituiau una alteia, într-o largă desfășurare.

* Îmi vine în minte prima zi de ieșire din detențiile celulare, cu restrângerile dimensiunilor spațiale, în variate realități, unele mai demonice ca altele. După o noapte de călătorie cu trenul „fantomă”, în mers prioritar, fără opriri, înghesuiți ca sardelele în vagoanele de marfă, care aveau o mică deschidere, cu gratii (?) în partea de sus, am străbătut Câmpia Bărăganului în toată lungimea ei, într-o căldură sufocantă și aproape asfixiați. Ajungând în zona Canalului, garnitura se oprea din când în când, pentru a descărca la „vrac” osândiții, vii și morți la un loc, în lagărele muncilor de exterminare, deschise pe acele spații dobrogene. Ultima oprire, la Capul Midia, unde ocupanții ultimelor 3 vagoane, printre care eram și eu, urmau să-și îndure chinurile și suferințele, sub teroarea criminalului Borcea. Am fost cu repeziciune îmbrânciți de securiști, de pe malul stâncos, udat de valurile spumoase ale Mării, spre platoul mai de jos, din spate, unde ne aștepta, „cu drag”, lagărul de muncă, Capul Midia, o citadelă a gulagului românesc.

Cu repeziciune am fost repartizați pe barăci, ni s-a înmânat gamela și lingura și, cu o viteză uluitoare, ni s-a servit „un dejun” rapid și am fost încadrați provizoriu într-o brigadă, pentru o zi plină de muncă, într-o „ecluză”. Foarte obosit de drumul lung, de nesomn și foame, de toate suferințele îndurate, cu afecțiuni pulmonare grave ce nu mi-au fost comunicate, am început munca brută în ecluză, într-o frenezie uluitoare. Așa decurgea munca pe acolo, una apocaliptică, în praf, fum și detonări, cu înjurături și „îndemnuri” bine simțite. Abia ne târam spre ieșire, în final, pe o scăriță săpată oblic în peretele ecluzei, cu o bordură din rude de lemn pe margine; fără acestea, eu mă prăbușeam în gol, de oboseală, de nesomn și boala. În capul scării ne aștepta adjunctul coloniei, Bogdan, care-i plesnea cu biciul peste spatele gol, cu care-și mâna căluțul ce-l plimba cu caleașca, în urma căreia picături de sânge, mărgăritare roșii, cădeau pe solul care le absorbea cu o lăcomie însetată. Urgia și greutatea muncii, sălbăticia tratamentului aplicat de torționari, în aceste săpături ale pământului, cu multe mii de morți rămași în adâncurile lor, peste care trec apele „Magistralei Albastre”, din adâncuri până la suprafață, nu se poate exprima în plinătatea ei și-i rămâne consacrată întreaga netrebnicie, prin expresia: „fără cuvinte”.

La peste 64 de ani, în turnura ce a luat-o viața, regimul de teroare comunistă fiind destrămat, formal, am fost pus în situația de a zbura peste țări, mări și oceane, în State, la fiica noastră, de unde, plecând într-o excursie în Arizona, am vizitat „Marele Canion”; o minune a lumii, mai exact, una din cele șapte minuni ale ei. Râul Colorado a produs o erodare a solului, la o adâncime de 1600 m, în aproximativ 17 milioane de ani și se mai vede și acuma un firicel albastru jos, în adâncuri, cu aceeași răbdătoare activitate. Am intrat prin mai multe „ferestre”, privind spre malurile consolidate ale acestei uriașe săpături, cu pereți sculptați în variate forme și culori, cu acei stâlpi masivi, mai rezistenți, crescuți parcă din adâncul abisului, într-o arhitectură de o frumusețe de nedescris. Am rămas prin împrejurimi două zile și rămân la concluzia unanim recunoscută, că această minune nu o poți relata în strălucirea și forma ei fenomenale, în atmosfera ei, rămânându-i consacrată expresia: „fără cuvinte”.

Dar și comparația între urâțenia acelor două săpături: săpături-ecluze, adânci, acele morminte masive umane, la grămada, create până la exterminarea victimelor, impuse de vietăți umanoide criminale și uriașa muncă rodnică a acelui fluviu, Colorado, care, răbdător, în milioane de ani, a creat acea adâncă și largă săpătură, de o extraordinară frumusețe, o minune a pământului, o creație a naturii înseși, rămâne tot: „fără cuvinte”, dar într-un contrast total. Contrastele între cele două stări, le înglobează pe cele dintre moarte și viață.

* Am adăpostit un fugar, un urmărit al securității, legat de Decretul de desființare a cultului greco-catolic, spunea el, pe care l-am protejat și tăinuit, în casă la noi, 3 ani, o lună și o săptămână, cu toate cele necesare, în posibilitățile vremii, cu mari greutăți, pericole, îndurări grele și sacrificii, până când nu s-a mai putut. El a ajuns la noi printr-o păcăleală, un fel de înșelăciune a cuiva, pentru a scăpa de el. Dar n-a mai plecat, de teama prinderii lui și a prigoanei, cu cine știe ce final, iar problema predării, a denunțului de către noi era exclusă, nu se punea. Acesta manifesta o pronunțată spiritualitate și mergea des la preotul greco- catolic din vecinătatea noastră, care a refuzat îmbrățișarea noului cult și venea și dânsul pe la el, pentru cele spirituale. Dar casa acestuia era în supraveghere și dânsul lăsat ca momeală până la arestare, după cum mi-a spus preotul.

A descins securitatea la noi și la preot, o „păcăleală de vineri, întâi aprilie” 1949, la orele 01 din noapte. Fugarul era în casă, într-un adăpost construit de acesta inginerește, dar nu l-au gasit și credeau că-l vor gasi la preot; dar acolo au dat peste 3 studenți, înarmați; 2 au sărit pe geam cu arma în mână, cu îmbrăcăminte ușoară. Milițienii, în paza pe afară, speriați, au tras târziu și imprecis și i-au scăpat; pe al treilea l-au prins și a petrecut grele suferințe, fiind puternic mutilat. Au venit să prindă 4 bandiți și au plecat cu unul singur. Inginerul a rămas în continuare la noi, fără a-și da ghes cu plecatul, tăinuit și protejat la noi în continuare și, începând cu acea dată, am fost urmăriți la fel, eu și tatăl meu. Am mai umblat pe dealuri, mai în adăpost acasă, unde ne-am stabilizat. Nici prin gand nu le-a trecut la securiști că am putea fi „dosiți” într-o casa în supraveghere, judecată pe care ne bazam și noi. După peste 3 ani de ascundere și protejare la noi, l-a preluat aceeași persoana care l-a și adus și, cu multă grijă, l-a predat părinților lui, stând ascuns acolo precum la noi; au urmat apoi arestarea, detenția, eliberarea, cu toate ale lor, petrecute în timp.

Eu și tata ne-am prezentat de îndată la Securitatea din Vișeu; tata a fost eliberat, cu condiția de a se înscrie în CAP, în formare atunci, fiind un agricultor de mare apreciere. Mie mi s-a propus „să-l ajung din urmă pe tatăl meu”, cu condiția să colaborez cu ei pentru a-l prinde pe Pașca, renumitul partizan maramureșean. A urmat primul meu refuz categoric de colaborator al securității, după care, înjurându-mă mi-au strigat: „ai să-ți petreci viața prin pușcării, banditule!”. A urmat detenția și m-am eliberat după 29 de luni, trecerea și petrecerea cărora le-am relatat. Îmi părea bine că am rămas singur, pentru că au fost implicate 5 familii în tot acest demers și nu știu dacă tata ar fi rezistat, pentru a tăinui totul, ferind pe mai mulți de arestări, probabil și de mai mult. Au condus securiștii anchetele, dar eu le-am dominat, de la un capăt la altul. Am dus tot greul singur, în beciuri cu întuneric beznă și șobolani, în celule înghețate, pe unde am contractat grave afecțiuni pulmomnare (pleurită, TBC pulmonar), muncile de exterminare de la Canal, unde abia mă târam, cu o greutate de 37 kg. Am salvat pe 7-8 persoane de detenție, pe unii cu viață și nimeni din cei implicați în caz nu a fost chemat să dea vreo declarație. Cercul s-a închis !

În urma exmatriculării din facultate, mă aflam la munca de jos, pe șantierul Brazi- Ploiești, muncitor necalificat. Elevul care altădată aducea mâncare banditului ascuns la noi, cei ai casei fiind pe câmp, împreună cu mine, la recoltări, era atunci șeful sectorului energetic de pe șantier. Mă bucuram când îl vedeam și mă gândeam că am și eu un mic merit în această devenire, pentru că am tăcut totul și l-am scăpat de închisoare sigură, cu mari jertfe; era student atunci și ajungea pe la Pitești, cu cine știe ce continuări. I-am făcut o vizită într-o seară (eu am fost cazat la o baracă pe șantier, apoi la o gazdă în comuna Brazi) și, pe neașteptate, soția lui îmi spune, răspicat, în față: „Tu și cei ca tine nu trebuiau lăsați să iasă afară de pe unde ați fost, chiar dacă vă mitraliau, pentru că ai fost și ai rămas dușman al țării!”… Ea îmi era străină și nu-mi cunoștea istoria, fiind purtătorul de cuvânt al soțului, care era și laș! Am rămas împietrit, simțeam că ochii au produs lacrimi, dar n-au curs pe obraz (!), vertical și mă sufocam. El credea, probabil, că am tăinuit atunci nu pe un „bandit”, ci pe bolșevicul de azi. Am plecat de acolo împleticindu-mă, cu rău la stomac. Cea mai inumană și grotească răsplătire pentru așa mare bine, cu un sacrificiu atât de greu, care putea fi total; bine că n-aveau permis de port-armă, cine știe…. Era contrastul murdar dintre viață și moarte, dintre ideologia comunistă, bolșevică și cea firească, umană. Era de-ajuns un simplu mulțumesc de pronunțat, care a fost însă substituit „ideologic”, cu acea cumplită „dojană”.

Și tu, Brutus?!

Demniățile, ca și micimile cele mai mici, se produc și mai pe jos.

Sau, cum spune o zicală maramureșeană: „Cui îi dai a si, îți dă a muri!”

Nici eroului principal n-ar merita să-i spun: „jos pălăria!” Decepția a fost ca la niște intersecții, unde în loc de strălucirea diamantină ce credeam că o să întâlnesc, am dat peste un ciob de sticlă, sau larva unui licurici!

Cu toate acestea, nimic nu scade meritul celor îndurate, ci îl întărește, rămânând mereu în ținuta ce mi-am format-o, indiferent de situații; au fost câțiva care au meritat sacrificiul, iar pentru ceilalți nu eram eu responsabil pentru devenirea lor, pentru influența bolșevismului, la care au aderat; se vede și de aici pericolul acestei ideologii, care nu face diferența între moarte și viață!!

prof. Gheorghe BĂRCAN
fost elev al Liceului „Dragoș-Vodă”, Sighet
Minneapolis, USA

foto: Marian Nichifor

„Micimi” în Sfere Înalte, „Înălțimi” și mai pe Jos

* Se întâmpla în anul II de studii. O colegă, printre cei mai buni studenți din an, până la acea dată, numai cu note de 10/10, la toate examanele, Ciocan Florica, are examen la științe sociale. Răspuns așteptat, corect și complet, de nota 10, pe care profesorul se și pregătea să o treacă în carnetul de note, când asistentul intervine și rostește: Tov. Profesor, vă rog să considerați pentru seminar nota „2″ și să faceți media. Profesorul s-a executat și a trecut în carnet nota „6”. Era o observație puternică, probabil încărcată și cu ceva funcții și responsabilități politice, pentru că abia sosise de la Moscova, inima ideologică comunistă a lumii. Ieșind din sala de examene, profesorul a spus studentei să faca cerere de reexaminare. Mulțumesc, domnule profesor, dar accept nota, care mă și scoate din monotonie; nu mă afectează, e puțină între cele multe; de altfel, e bună și ca amintire de viață. Ea a mai lipsit de la seminarii, pentru că făcea multe consultații, având ceva greutăți pe acasă. Puteam și singuri să apreciem ca utopice Tezele Comuniste, în cele două faze ale dezvoltării lui: „Pentru fiecare, după cantitatea și calitatea muncii” și „Pentru fiecare, după capacitatea și nevoile sale”, fără lămuririle asistentului; absurditatea lor era evidentă. Dar competența profesorului și a asistentului nu era aceeași, între curs și seminar era o diferență, nu era în medie de 50%/50% și nu trebuia să se execute astfel, încălcându-și demnitatea; putea să-i micșoreze doar puțin media. Un exemplu de demnitate și înălțime „mai pe jos” și „micime” mare în sfere înalte, universitare!

* Eram tot in anul II și aveam examen la limba rusă, cel mai greu obiect pentru mine; eu doar într-un an universitar am avut contact cu limba rusă, în timp ce colegii mei vorbeau rusește, cu studiul ei încă din ciclul II. Aveam 4 examene în sesiune, primele trei, la obiecte de specialitate, fiind promovate cu nota 10. Mă zbăteam să nu iau mai puțin de 8, pentru a-mi păstra bursa de merit; colegii mă susțineau și mă ajutau în pregătire, pentru acest examen, atât de greu pentru mine. Lecțiile din semestru le știam bine pe toate, citit, tradus, vocabular, gramatică, precum și din cele 10-15 pagini traduse din limba rusă. Oricare student care trata subiectul ca și mine, primea nota maximă, fără alte întrebări. Profesorul știa însă că eu nu am „spate”; a fost însă mirat de răspunsul meu și a decis: „harașo” tov. Bărcan, eu fiind foarte mulțumit; însemna nota 8. Luându-mi indexul de note și văzând acolo cele 3 examene toate notate cu 10, nu-i venea să creadă; mă considera coada grupei, precum la rusă. A răsfoit carnetul și mai în față cu rezultate similare și se tot uita, pe sub ochelari, când la mine, când la note. Îmi spune atunci, hotărât: la tablă, tov. Bărcan; mi s-au muiat picioarele, pentru că bănuiam întrebări suplimentare, pentru a-mi mări nota. Am încercat să protestez, să-mi manifest mulțumirea, dar degeaba: la tablă! Mi s-au pus două întrebări din gramatică (domeniul meu), cu răspunsuri corecte. A treia, decisiva: De ce se folosește aici genitivul? Pentru că este o negație, am răspuns. „Oceny harașo” și m-a „batjojorit” în carnet cu un 10 (la limba rusă!). O demnitate, peste aceasta; m-a notat peste merit (la totalul limbii ruse), probabil și ca o scuză, un bonus, pentru aprecierea generală nedreaptă ce o avea asupra mea. O demnitate universitară, umană, de înălțime, mult peste detaliul unei note (prof. Grigoriev).

* Examen la „Mecanica Rațională”, foarte greu, de un an de zile, cu 4 ore/săptămână, cu excepționalul și exigentul Prof. Brădeanu, la care era o plăcere să audiezi cursurile. La lucrarea scrisă era foarte greu și se punea mare accent pe partea practică. Colegului meu, Radu Florin, i se anunță nota 6 (sau 7), după răspuns, la care el se pronunță răspicat: n-o primesc! Probabil i se întâmpla aceasta pentru prima dată, profesorului. Doi colegi au ieșit bucuroși de la examen și, la întrebarea noastră, ce ați făcut? Zece, au răspuns ei din mers, apoi, întorcându-se, au completat: amândoi! Te bucurai cu examenul luat, aici! Domnul profesor, deloc afectat, jignit, supărat, îl întreabă cu calm: de ce? I se răspunde tot cu o întrebare: ce am greșit? Răspunsul excelent, dar lucrarea scrisă nu e conformă. Îmi pare rău, am rezolvat-o bine și pe aceasta! Am s-o revăd și nota pe urmă, îi răspunde cu același calm firesc, fără a se simți jignit. După puțin timp îl anunță: nota 9; ai făcut ceva artificii, dar ai salvat-o bine. Ce să spui? Curaj și demnitate „în zona celor mai mici”, demnitate și la Înălțimea universitară. Felicitări amândurora și în sfera înălțimilor și mai pe jos!

* În 1964, eram prezent la Examenul de Stat, Facultatea Matematică-Mecanică, și mă aflam în confruntare la Analiza Matematică, obiect de bază, cuprinzător. Biletul conținea două subiecte de teorie și o probemă de integrală definită, pe o funcție trigonometrică, unde apărea numărul „pi”. Am pregătit examenul după un curs mai nou, modern, de prof. Miron Niculescu. Profesorul examinator era și dânsul coautor, într-un curs în două volume, cu mai multe părți, litografiat, cu mulți ani în urmă, tot la Analiza Matematică. Am tratat toate subiectele, fără nicio ezitare și așteptam nota, care întârzia. Se vedea o ezitare, o răceală pe fața profesorului, eu fiind nedumerit. Deodată îmi spune: să-i spun poezia în limba franceză, care permite stabilirea pentru numarul „pi” mulțime de zecimale. Am rămas surprins: o poezie în limba franceză la examenul de stat la matematică, care nu se găsea nici în cursuri, nici în bibliografie și era o veselie, o distracție cu ea în clasele mici de liceu. Dacă greșeai un singur cuvânt din poezie, se făcea praf numărul „pi”. Dar atunci erau dezvoltate calaculatoarele și nu mai aveai nevoie de poezie și oare dânsul o mai reținea, o mai putea corecta. „Nod în papură”. Pronunță sec, în românește, nota 8! Total nemulțumit, am ieșit, cu un salut formal, de conveniență, ducând însă cu mine o bănuială și „Înălțimea, demnitatea universitară”, văzându-o aruncată pe jos!

A urmat la răspuns, mai târziu, colegul meu, același Radu Florin, care a tot fost întrerupt în expunerea subiectelor, de același profesor și, enervându-se, a întrebat: oare sunt obligat să mă pregătesc după un anume curs? arătați-mi unde greșesc! Ieși afară! i s-a strigat și examenul de stat era ratat. Aici nu mai era Domnul prof. Brădeanu și nici calitățile, caracterul dânsului. Auzind președintele comisiei de scandal, Domnul Prof. Academician Călugheranu, a chemat înăuntru candidatul, pentru a-și încheia expunerea. I s-a atribuit nota 6, nota minimă pentru a putea merge mai departe. Cu aceasta i s-a diminuat media generală la 8,50, cu care nu mai putea prinde Liceul lui din Târgoviște și a rămas asistent universitar la Institutul de 3 ani, Oradea. S-a frânt un destin. Am priceput atunci și eu problema cu poezia în franceză, așa cum bănuiam. Cred că protestul colegului a fost și el prea dur, putea fi altfel exprimat, dar, cu această ocazie, s-a văzut cât de ușor cade o Înălțime și demnitatea pe care cineva numai formal le are, luându-i locul calicia stabilizată. Se remarcă îndrăzneala prea mare a studentului și demnitatea sobră, de Înălțime, a Președintelui, care a reparat ce se mai putea repara din „Înălțimea” universitară.

Sunt câteva exemple date și câte or mai fi, atât de „Micime” cât și de „Înălțime”, demnitate. Cele prezentate aici, redau însă doar câteva cazuri de „reverențe”, mai mărunte, făcute în cinstirea sau necinstirea acestei nobile profesii, de inimă și suflet, dar sunt destule cazuri cutremurătoare, cunoscute, relatate în media, care arată în ce mod degradant și-au murdărit chemarea unii de „mai sus”, dacă a fost o chemare și nu o trișare în alegerea ei și care, în desfășurare, te lasă „fără cuvinte”. Mai sunt și cazuri în care aceștia și-au dus drumurile în „două lumi”, unul în prinos de jertfire și respect profund nobilei chemări, iar altul în prizonieratul decadent al vremilor, cu tentațiile lor în trăiri indecente, în mari ticăloșii, de care s-au lăsat învinși, li s-au predat, un amestec în care vezi alternativ contrastele.

Am dat exemple din învățământ, pentru că aici intervine „educația”, o greutate enormă în comportamentul uman, precum este și „spiritualitatea” în cel religios, sau „legalitatea și dreptatea” în magistratură, „sănătatea” pentru cei care o administrează, pentru care au depus și jurământ și altele, care trebuie să fie, toate, bariere de netrecut de la „înălțime” la „micime”, trecere care le distruge conținutul, le desfigurează, le transformă în „hidoșenie”. Se manifestă și mai pe jos aceste neașteptări. Toate cuprind însă spiritualitatea, în sensul larg al cuvântului, moralitatea societății, fără de care aceasta se compromite sub multiple aspecte și creează în societate neajunsuri majore, așa cum e acuma la noi. Aici nu e permis să se treacă de la „Înălțimi” la „Micimile joase” , ci și mai mult, să apere și „Înălțimile” din zonele mai de jos, de „micimi”. Am folosit expresia „micime” pentru răul uman, de la cel mic, până la cel de mare „grandoare”.

Gheorghe BĂRCAN
fost elev al Liceului „Dragoș-Vodă”, Sighet
Minneapolis, USA

sursă foto: www.ubbcluj.ro

În regimurile comuniste (de dictatură), șantajul era o metodă des folosită, pentru succesul și dezvoltarea acestei ideologii, cu atâtea victime lăsate în urmă. Victoria era ceea ce conta și nu mijloacele prin care se putea obține. Demnitatea, onoarea, cinstea, fair-play-ul ș.a. erau entități abstracte, fiind respinse, greu primite și ca noțiuni, ca prezențe formale. Chiar în stadiul embrionar de formare a acestei ideologii, practicarea acestuia era perseverentă și rodnică. Am să mă refer la câteva exemple concrete, din propriile mele conflicte de acest gen, sau ale altora, chiar dacă unele au mai fost amintite, sub o altă fațetă, care prezenta nesațiul acestei Instituții de „neisprăviți” pentru persecuții cumplite, pentru ca miezul subiectului, în această relatare este „șantajul”, evidențiat până în zilele noastre, o metodă brută de susținere și dezvoltare a dictaturii, atunci, de salvare și câștig, după aceea.

Mă aflam cu tatăl meu la Securitatea din Vișeu, unde ne-am prezentat, după o urmărire și ascundere de doi ani și jumătate. Prezentarea a fost determinată de plecarea de la noi a protejatului nostru, inginerul Pop Mihai, pe care l-am tăinuit acasă la noi, ascuns în casă, peste trei ani. După o ședere „lejeră” de două zile, împreună, la Securitate, în aceeași cameră, cu liber și prin curte, evident păzită, tata este dus la o „convorbire”. După ceva timp, sunt chemat și eu la „interviu” și tata nu era prezent; l-am revăzut după 29 de luni! Dus în fața unui ofițer, la un birou, mi se spune:

– Depinde de tine, dacă-l ajungi din urmă pe tatăl tău!
– ?
– Te lăsăm în libertate, dacă ne ajuți să-l prindem pe Pașca Gheorghe!

M-am bucurat enorm că tata era liber; el nu rezista detenției decât foarte puțin timp, zile. Cuvântul „depinde” mi-a intuit imediat cam despre ce ar putea fi vorba, dar eu eram pregătit, moral, fizic și sub toate aspectele, pentru o altă cursivitate a vieții, nu aceea „de a-l urma pe tatăl meu” și mă bucuram că am rămas singur, pentru a le înfrunta. De aceea, i-am răspuns cu calm și determinare:

– Eu sunt aici și am să răspund pentru ce voi fi găsit vinovat; când îl veți prinde pe Pașca, va răspunde și el pentru ce a făcut. Dar eu nu vreau să ies liber, cu picioarele pe umerii nimănui!
– Banditule, ai să-ți petreci viața prin pușcării, a venit prompt răspunsul! A sunat și i-a spus unuia: ia-l!

În circa o jumătate de oră eram în cursa spre Bistrița, centrul regional, având lângă mine pe banchetă un securist, în uniformă, pentru a elimina o abordare a mea de către vreun cunoscut. A urmat apoi calvarul celor 29 de luni, din care am scăpat cu viață ca printr-o minune. Șantajul aici era evitarea întemnițării, cu final incert, în schimbul unei libertăți, la care și altfel aveam dreptul, dar acum propusă a fi murdărită. Securistul nici nu se aștepta la un refuz, distanța dintre cele două trăiri fiind enormă, ca între viață și moarte.

Deci, acei ticăloși jonglau cu atâta ușurință cu două entități fundamentale ale vieții, pe care le calcau in picioare: Întemnițarea, cu o finalitate atât de incertă atunci și Libertatea, un statut firesc, fundamental al vieții, al omului, cu normele ei de demnitate în care trebuie să se manifeste. Le opuneau una alteia, încercând să le murdărească, prin șantaj, în realitate, pe amândouă și, din păcate, în destule cazuri au și reușit.

* Am încheiat prima sesiune din anul IV, ultimul an de studii și așteptam sesiunea. Pe afișierul Facultății apare un anunț cu privire la mine: să mă prezint la Serviciul de Cadre al Universității, în data de…, ora… M-a neliniștit anunțul și pentru că am visat, cu două seri înainte, că eram pe câmp, la cosit și un șarpe roșu a sărit la mine. Am pus piciorul peste el, dar și-a ridicat sus capul și m-a înțepat de picior, de unde curgea o dâră de sânge. L-am strivit și m-am trezit, încercând să mă bandajez… Un vis… În mod firesc, nu aveam motiv să-mi fie teamă, dar trăiam într-o lume a „temerilor”, în care ele creșteau, se dezvoltau, se trăiau. Prezent acolo, m-a întâmpinat un civil, mi-a spus să iau loc și să scriu o scurtă autobiografie. Securistul (!), mi-am spus de îndată ce l-am văzut. În multul timp în care am avut „plăcerea” să-i am în preajmă, cu toate îndurările acestei prezențe, portretul lor mi s-a imprimat în imagini din interiorul lui: privirea abjectă, mimica feței, zâmbetul fals sau grimasele, mișcările sacadate ale membrelor, neliniștea, agitația animalului de pradă, gata să te înșface, până și sunetul nefiresc al glasului, mirosul lor pomădat, …, toate la un loc fixau adevăratul chip al torționarului, al brutei gata să se dezlănțuie. Trecând peste detalii, într-o dimineață, la orele 9, mă aflam în sediul Securității din Cluj, luat de pe stradă de același personaj de la Cadre, așezat la un birou, cu hârtie, toc și cerneală și cu avertismetul imperativ al unuia: – Scrie banditule, tot ce ai facut, că noi le știm pe toate!

Până în ziua următoare, tot la orele 9, mă aflam pe aceeași poziție, activitatea fiindu-mi „încurajată” de acele personaje, diurne și nocturne, care se tot schimbau, prin toate insultele ce s-ar putea găsi într-un dicționar, în care să fie scris tot ce se poate și nu se poate scrie despre ele. Obosit, necăjit și iritat, la un moment dat, voiam să arunc cerneală pe fața unui „mânz” și poate o scăpam cu tot cu călimară! Pot interveni gesturi necugetate în situații limită, care să fie scump plătite; mă ucideau în bătaie! Dar apare „salvatorul” meu, mereu același, care, cu o voce „binevoitoare” îmi spune:

– Ești un student bun și noi vrem să te protejăm, să te ajutăm (?); dar singura șansă pentru a-ți terminia studiile, este să colaborezi cu noi! Mi-a trecut parcă și iritarea și oboseala, „foamea”, mă găseam în „domeniul” meu și i-am răspuns:
– Am rezultate bune pentru că am muncit; dar ceea ce faceți dvs. este un șantaj, pe care nu-l accept. Dacă aș cunoaște că se organizează ceva împotriva Statului, știu unde să merg să anunț (pentru a nu le apărea dușman, pe față). Însă rolul de cățeluș dus de lesă, de unul în cizme, nu-l accept cu niciun preț! – Banditule, ai să zbori din facultate (!), zbieret încheiat cu aruncarea în cap a tamponului de sugativat, din lemn greu, masiv.

Nu după multe zile, am și fost exmatriculat, de peste tot, deși eram unul din cei mai buni studenți din an; mi-am reluat studiile, prin Instanță, după 5 ani de persecuții, fără serviciu sau la munca de jos, muncitor necalificat pe un șantier. Cum au amestecat acei indivizi entități fundamentale de viață: libertatea, cu gradul ei minim de a se putea atunci manifesta, întemnițarea (?), cu finalul ei atât de incert, formarea profesională, controlată și supusă presiunilor de condiționare, cu activitatea cea mai abjectă, de delator, de vânător de libertăți și stingeri de vieți umane. Întreg acest amestec forțat avea drept țintă unică obținerea, prin șantaj, a participării, alături de ei, la persecuții umane de toate gradele.

Securitatea a cerut Decanatului exmatricularea, motivând-o printr-o minciună: că am fost condamnat și n-am precizat aceasta în actele de la Dosar. După încheierea sesiunii am plecat acasă, neliniștit dar, la întoarcerea din vacanță, eram trecut pe afișier exmatriculat. Șeful cel mai mare al regiunii Cluj, cu rangul de elită cel mai înalt, Primul Secretar, Vaida, a avizat favorabil Adresa și sancțiunea s-a împlinit. Au urmat 5 ani de persecuții, controlate mereu și supravegheate, fără oboseală, de sinistra Instituție, cu refuzul unor locuri modeste de muncă și dese eliminări din acestea. Mi-am găsit până la urmă așezarea pe un șantier, ca muncitor necalificat, iar la târnăcop și lopată, pozări de cabluri electrice, efectuarea de legături, echiparea de panouri…

Pentru desfacerea contractelor de muncă se foloseau aceleași minciuni ordinare, folosindu-se de informatori cu nume conspirative; cu aceste note informative mincinoase te dădeau afară din orice loc de muncă și te puteau și întemnița. Un amestec de minciună, multă prostie, tupeu și șantaj, în această colaborare dintre securist și turnător.

După cum se vede, șantajul și minciuna erau asociate și se foloseau cu dezinvoltură. Majoritatea informatorilor erau astfel recrutați, prin șantaj, cu privarea de drepturi ce le aveau, cu acordarea altora la care nu aveau dreptul, cu „arginți”, cu multiple amenințări pentru familie, prieteni ș.a. Aveau o libertate neîngrădită, sub toate aspectele, pentru aceasta.

Consider că protejarea celor 4 familii, direct implicate în aceste evenimente, a fost într-o tăinuire totală, nici unul dintre membrii lor nefiind întrebat de ceva, printr-un sacrificiu al meu care putea fi încheiat cu jertfa supremă. Dar încercarea torționarilor de a mă racola prin șantaj a fost respinsă ferm.

Am renunțat la libertate, la care aveam tot dreptul și care puteau lua cu ea și viața; am renunțat la studii. Am renunțat la tot ce-mi aparținea, nu mai aveau ce să-mi ia din bunurile acestei lumi materiale. Mi-au rămas sentimentele interioare, numai ale mele, Credința în Dumnezeu, sentimentul de libertate, de dreptate și respect uman. Cele păstrate, împreună cu cele sacrificate se constituie într-o „Bogăție” mai strălucitoare decât a oricărui brilliant și, de aceea, consider că această „Luptă” are puritatea lacrimilor ochilor ce plâng sau râd, sau aceea ce o are roua ierbii în diminețile senine de vară. Această „Bogăție” nu a fost și nu va fi niciodată spre vânzare, pentru că este unică, uriașă, spirituală, încărcată de măreție și frumusețe, nu are preț și este sculptată în viața însăși, de unde nu se poate disloca nici dacă aceasta se stinge și o va urma în alte lumi, în veșnicia cuvenită…

Gheorghe BĂRCAN, fost elev al Liceului „Dragoș-Vodă”, Sighet
Minneapolis, USA

Pământul Patriei, al României de azi și de mai înainte, reprezentată pe harta lumii în multe configurații, era odată o întindere mare și rotundă, frumoasă, în normalitatea ei firească, destul de diferită de cum este acuma. Vrăjmașii timpurilor, ai pământurilor și ai lumii, au lăcomit întruna la acest pământ sfânt, dat nouă în locuire, stăpânire și ocrotire de Domnul, de peste mulțime de veacuri, nouă celor ce vorbeam aceeași limbă, aveam aceleași crezuri, aceeași religie, aceleași datini și tradiții, peste timp, aceleași preocupări și îngrijiri ale lui, în păstrare, folosință, și apărare, pe unde ne aflăm dintru începuturi. L-au pizmuit și pângărit prin interior, în multe și sălbatice feluri, împotriva celor ce-l foloseau, în trăinicie și nu totdeauna il stăpâneau, trecându-i în năvală fruntariile. L-au mușcat și din exterior, știrbindu-l întruna, micșorându-i suprafețele, lăcomind la bogățiile lui, la aurul verde ce-l acoperea pe mari întinderi și la acela mult, de alte culori, din interiorul lui, așa cum era pe atunci organizat pământul țărișoarei noastre, pe voivodate și țări, ori, mai târziu, într-o țară mare, rotundă, România.

Le-au stârnit lăcomie și poftă multă și de la mari depărtări, chiar de peste Bosfor, un Canal separator și unificator de continente, din cine știe ce părți ale Asiei, sau mai din vecinătăți și s-au năpustit asupra granițelor sale, cu devastări, cu ucideri peste sălbăticia și barbariile timpurior străvechi, care a fost străină unei minime note de civilizație umană, a timpului. Sunt multe localități, pe întinsul patriei, care au fost martirizate în cumplita sălbăticie și barabarie, care ar trebui să aibă, la intrare și ieșire, o tabliță, pe care să scrie: „Localitate martirizată”.

Lăsând Pământurile în împărțirile și despărțirile lor atât de zbuciumate, pe locurile unde suntem și de unde nimeni și nimic nu ne poate strămuta și să vedem oamenii care s-au luptat cu dârzenie și eroism pentru acestea, s-au jertfit ori au fost jertfiți pentru ele. De Ziua Eroilor, a martirilor neamului, care de veacuri s-au jertfit pentru acest Pământ, pe care este inscripționată România, aici jos și „Sus”, așa cum este și a rămas el acuma, cum a fost sau cum ar trebui să fie, se cuvine să ne închinăm, să ne rugăm și să aducem un profund omagiu celor care ni l-au dat spre folosință și apărare, de acolo pe unde ne aflăm, din inimă, suflet, gând și cuvânt, dacă nu este altfel cu putință; fie că ei sunt așezați în atâtea locuri necunoscute, împrăștiați pe cine știe unde, sub glia strămoșească sau străină, ori pentru care s-au ridicat monumente memorabile, pentru cinstirea și omagierea lor.

Un mesaj deosebit de emoționant transmite Doamna Ana Blandiana, de înălțătoarea Zi a Eroilor, în numele „Alianței Civice”, cu regretul că nu putem fi iar împreună, așa cum am fost de peste 20 de ani, pentru a-i comemora la „Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței” de la Sighet pe eroii neamului, de Înălțarea Domnului-Ziua Memoriei, la Memorial și la Cimitirul Săracilor, în această sfântă zi, în care peste întinse spații se rostește: „Cristos S-a Înălțat!”

Întâlnirea de la Sighet nu a putut avea loc, pentru respectarea celor stabilite, pentru protejarea sănătății, a vieții multor oameni, care ar fi fost expuși virusului ucigaș, precum și a celor puțini, vârstnici, care au mai rămas, ca mărturie a urgiei și a crimelor comuniste.

Dumnezeu să-i aibă în ocrotire și răsplată pe eroii și martirii trecuți la cele veșnice, pentru care pronunțăm și noi, azi, o cucernică rugăciune, iar, pentru acei martiri ai neamului, care-și mai duc în greutățile vârstei și nedreptăților sociale organizate, viața, în zilele timpului rămas, tot o rugăciune, o plecăciune și urarea de a rămâne cât mai mult timp ca martori ai ticăloșiei și cruzimii vremilor.

Omagiu și cinstire eternă Eroilor neamului!
Veșnica lor pomenire!

USA, Minneapolis, 28.05.2o2o

 Gheorghe BĂRCAN, fost elev al Liceului „Dragoș-Vodă”, Sighet

sursă foto: Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței, Sighet

Trăim vremuri pe care nici cei mai avangardiști regizori nu cred că s-ar fi gîndit vreodată că le-ar putea pune în scenă. Sau dacă le-ar fi imortalizat, într-un final, tot s-ar fi ajuns la un happy-end, altfel n-ar fi fost la fel de sigur, că în cazul unui final în coadă de pește, succesul ar fi fost la fel.
De obicei se lucrează cu ,,materialul clientului” i se oferă cam ce ar vrea el să primească, toate scenariile vrînd-nevrînd, urmează același tipic, cu un punct culminant dar, la final, atunci cînd „clientul” stinge televizorul sau părăsește sala de cinema, trebuie să rămînă cu satisfacția că, în cele din urmă, binele a învins și filmul și-a meritat banii.
Filmul de groază pe care-l trăim pe viu în aceste zile, e departe de a-i prevedea happy-end-ul, sau cum s-a exprimat recent un comentator TV mai hîtru, „luminița de la capătul izoletei” e cam înecată în ceață.
Totul în aceste zile e sumbru, în ciuda freneziei de afară. Primăvara își vede liniștită de treabă, Pămîntul se învîrte în continuare, numai că fără noi! În case e o saturație de frică, de neputință, de lehamite, pînă la urmă.
Mulți dintre noi, de o anumită vîrstă, am auzit, am citit sau chiar am cunoscut pe viu regimuri oprimante: despotice, criminale, mafiote, totalitare, comuniste.
Întotdeauna tendința unui popor (cu frică de Dumnezeu), a fost de a aspira spre societăți libere, democratice, unde Omul și drepturile lui să fie primordiale.
S-a murit pentru asta, s-a stat în închisori, s-a ales de multe ori calea martiriului, doar pentru a nu se abdica de la acele norme universale, în care fiecare individ în parte, să fie tratat cu demnitate, în onoare și libertate. S-a pledat pentru legi ferme conform modelelor legislative ale unor state avansate în democrație, legi care să apere drepturile inalienabile ale fiecăruia dintre noi, fără discriminare!

Deunăzi, urmăream pe un post TV un documentar despre Maria Tereza, împărăteasa Austro-Ungariei.
Un personaj istoric emblematic, care a condus un imperiu timp de 40 de ani. Se mai zicea că sub mănușa de fier cu care conducea, se ascundea o mînă delicată de femeie. M-a fascinat istoria ei, care, în decursul celor 40 de ani de domnie, a aplicat două reguli de fier pentru poporul ei: Lege și Clemență.
Și iar mă întorc la aceste zile nefaste, în care curg ordonanțe militare, stări de urgențe, în funcție de necesitățile momentului.
Nimeni nu poate contesta oportunitatea acestor măsuri, dacă într-un final duc la același rezultat: apărarea și protejarea cetățeanului! Asta, însă, pînă cînd din apărat, cade în cel de victimă!
Mă doare sufletul cînd văd cîte un amărît de pensionar, care, poate, niciodată în viața lui, nu a scos o foaie pt. o lucrare de control, să fie „prins” fără „foaia de circulație” completată, sau completată greșit.
Amenzile aplicate pentru această categorie de „infractori” au atîtea zerouri la coadă, cîte poate, n-au toate pensiile lor adunate pe un an. Nimeni nu-și pune problema dacă din rea credință sau din neștiință au greșit!
Știu că necunoaștere legii nu te absolvă de pedeapsă. Spuneți-le și lor de Monitorul Oficial…
Ei, aici ar trebui să intervină Clemența!
Maria Tereza a rezistat 40 de ani în fruntea imperiului. La noi, mai mult de cîteva luni (la guvern) sau 4-5 ani la președinție, n-au rezistat, mai ales ultimele guverne. Oare e așa de greu să fii empatic cu proprii cetățeni? Faceți armată cu o categorie de oameni debusolați, bătrîni, unii flămînzi chiar, bolnavi și îngrijorați, despărțiți și izolați de copii, fiecare pus în colțul lui.
Voi repeta la nesfîrșit acest cuvînt CLEMENȚĂ!
Mai lucrați și cu inima, domnilor, numiți vremelnic în funcții, care, (credeți voi) vă dă dreptul să uzați de niște instrumente pe care acum le aveți la îndemînă și de care, din păcate, unii cam fac exces de zel în aceste zile.
Vor trece și astea într-un final, se vor despărți apele, dar contează cum vom ieși cu toții din aceasta.
Societatea, asemeni acestui parșiv de virus, va suferi mutații greu de prevăzut. Să ne ajutăm unii pe alții, asemeni ca pe front, cînd îți luai camaradul căzut și, cu prețul vieții, îl cărai în spate, să-l scoți înafară și să-l salvezi. Nimeni nu-ți stătea să-ți sufle în ceafă pe cine să-l cari și pe cine nu. Viața, pentru toți e la fel de prețioasă.

Așa e și acum! Un imens front, în care trebuie să empatizăm unii cu ceilalți. Haina militară, stelele de pe umăr, nu te fac invincibil! Poți să fii jandarm, polițist local sau național. Legea are mai multe fațete, creierul fiecăruia trebuie să discearnă măsura cu care trebuie aplicată. Nu vă transformați în simpli executanți robotizați!
Viața nu e numai despre legi. Este mai mult de atît și nimeni nu vă dă dreptul s-o aplicați după bunul plac.
Înțelegeți că fiecăruia dintre voi i se poate întîmpla să ajungă vîrsta de 65 de ani. Eu zic că e o binecuvîntare, mulți n-au avut șansa aceasta. Nu faceți din vulnerabilitățile unui om, motiv de a vă arăta mușchii. Efemeră demonstrație…
Să nu dam verdict în cazul celor mai puțin curajoși, care, din slăbiciune (omenească) au clacat și au abdicat în fața unui dușman perfid, incorect, care joacă la cacealma (coronavirusul).
Să nu-i „răstignim” în necunoștință de cauză, pe acei medici, care au învățat de toate (și nu puține) în facultate, mai puțin un lucru; că trebuie să moară ei întîi, înainte de a apuca să salveze vieți și care au intrat în prima linie fără a fi înarmați!
Trebuie păstrată dreapta măsură în a-i judeca și blama. Aceste slăbiciuni trebuie tratate cu CLEMENȚĂ, iar excesele de zel, care înjosesc ființa umană, tăiate din fașă.
Să stăm și să medităm în aceste zile, să ne facem fiecare mea culpa, la partea de vină cu care am contribuit personal cu voie sau fără voie la această „supărare” a Pămîntului.
Poate că Pămîntul, în cele din urmă o să-și revină și n-o să ne mai urecheze, că prea ne-am luat nasul la purtare și am ajuns prea răzgîiați!

Ileana PISUC
(Dallas – Richardson, USA)

Vi s-a întîmplat vreodată, ca înainte de a pleca într-o călătorie, să vă întoarceți din drum, după ceva, un amănunt, dar fără de care bagajul nu e complet și poate acel amănunt să vi se pară mai important decît întreaga încărcătură? Și acel ceva să fie o Carte?…
Anul trecut, cînd am venit în State, acel amănunt, atunci părea banal. M-am întors din drum, la raftul cu cărți, și dintre toate, am ales una ,,Quo, Vadis” de Sienkiewicz. Cei de o seamă cu mine cred că o știu. Am citit-o încă în liceu, cu mintea de atunci și m-a marcat pînă în ziua de azi. O carte (recunosc) grea, cu o abordare spirituală pe măsură și istorică deopotrivă. Despre istoria Romei sub domnia nefastă a unui nebun, menținut la domnie atît prin teroare cît și datorită camarilei cu care s-a înconjurat, care-i ovaționa fiecare derapaj, pentru a-și păstra privilegiile, dar și capetele. A fost în stare să dea foc Romei pentru a-și ,,forța” Muza și a compune versuri stimulat de priveliștea ce se desfășura la picioarele lui. Roma arzînd! Și ca să-și ducă ticăloșia pînă la capăt, a aruncat vina pe creștini, care pe atunci erau considerați niște ciudați. Cum altfel să-i numești, atunci cînd în fața morții, aceștia se uitau doar în cer, cîntînd imnuri de slavă lui Dumnezeu și pășeau rîzînd în arenă unde erau sfîșiați de sălbăticiuni înfometate. Nu le putea înțelege acea credință dusă pînă la sacrificiu, cu zîmbetul pe buze.

De atunci au trecut ceva ani și nu puțini, dar dorința de a o reciti mi-a rămas vie. Am tot amînat, deoarece nu-i o lectură pe care s-o parcurgi superficial, presupune răbdare și tenacitate. Îmi tot ziceam că-i va veni timpul…
Parcă acum, la deplina maturitate, simțeam că aș putea-o ,,diseca” mai pe îndelete.
În momentul ,,exploziei mondiale” (pandemia), prima întrebare care mi-a venit în gînd a fost:
– Încotro Doamne? Ce va fi cu noi?
În mintea mea s-au produs niște conexiuni între niște evenimente petrecute acum 2000 de ani și zilele acestea, pe care nu știu cît de mulți le vor accepta ca fiind paradoxale, unde eu mi-am permis să intervin pentru a scoate esențialul.
Titlul cărții e luat din legenda despre Sf. Petru în timpul fugii sale din Roma, încercînd să scape de persecuțiile împăratului Nero, lăsîndu-și turma de creștini în derivă, la mîna acestui călău. Pe o colină, într-o lumină orbitoare, care l-a facut să cadă în genunchi, i-a apărut Isus, înconjurat de o aură strălucitoare.
Tot ce a putut rosti a fost: ,,Quo Vadis, Domine?… unde te duci, Doamne?”
,,Fiindcă mi-ai părăsit turma, mă duc la Roma, să mă mai răstignească o dată!”
În acest timp, turma era decimată în arenele din Roma, sfîșiată de fiare sălbatice înfometate, spre satisfacția comenduirii de atunci…
Rușinat, Sf. Petru s-a întors iar la Roma, unde a îndurat supliciul răstignirii, numai că, spre deosebire de Isus, el a fost răstignit cu capul în jos. I s-a făcut o ultimă concesie, el motivînd că nu este vrednic de o moarte asemeni mentorului său.

O să vă puneți întrebarea poate, la ce folos această ,,dizertație” pe această temă cunoscută deja?
Pentru că, Om fiind, raționalizezi, îți pui întrebări, faci legături, între ce s-a întîmplat acum 2000 de ani și realitatea sumbră, fără ieșire, în care ne zbatem acum.
Atunci, Sf. Petru, întîiul apostol al lui Isus, păstorul turmei lui Isus, a avut momentele lui de slăbiciune, de lașitate, fugind din fața pogromului instituit de regimul despotic al lui Nero, lăsîndu-și turma fără stăpîn.
Acum, de sărbătoarea cea mai importantă a creștinătății, care este Învierea, turma l-a părăsit pe păstor, urmașul lui Petru, care este Papa. Atunci era un pericol pe față, văzut, acum pericolul este invizibil, dar care, a făcut turma să se ascundă, fiecare în adăpostul lui.
O imagine emblematică, care va rămîne în istorie este aceea a Papei, lăsat singur, într-o piață pustie, dureros de pustie, pe caldarîmul pe care pașii lui sunau aproape sinistru. Am văzut un Papă trist, doborît de greutatea singurătății, într-o lume ascunsă, speriată, căreia i-au dispărut dintr-o dată reperele, înlemnită de frica de necunoscut.
Întrebarea care rămîne este:
– Cine-i mai trist oare? Păstorul care este nevoit să-și abandoneze turma sau turma care este nevoită a se risipi și a se ascunde?
Sunt voci care spun că n-ar trebui să ne cramponăm atît de mult pentru faptul că s-au închis bisericile, că ne putem ruga și acasă. O să le răspund așa: Atunci cînd te duci să-ți vizitezi părinții, nu înseamnă că o faci mecanic. Iubirea față de ei te mînă în spațiul lor, care a fost cîndva și spațiul tău, cu care te identifici și te regăsești. Dorul de ei, sentimentul că aparții cuiva, că noțiunea de ,,acasă” e un cuvînt cu rezonanță – și încă ce rezonanță! – cu vibrații adînci direct în suflet, pentru că omul nu este doar o bucată de carne și atît!
Așa și la Biserică! Nu mergi pentru o locație, formată doar din ziduri, nici pentru întîlniri amicale între prieteni. Mergi, că acolo este Casa Domnului! Omul are nevoie de repere, de concret, de sacru.
Biserica reprezintă un spațiu încărcat de spiritualitate unde lepezi toată grija cea lumească și intri în comuniune cu Dumnezeu. Suprema întîlnire este în Casa Lui.

Anul acesta am fost vitregiți și de comuniunea cu cei dragi si de împărtășirea bucuriei Învierii în Biserică. Dintr-o dată ne-am trezit orfani de două ori… Speranța care rămîne, e că poate, asemeni Sf. Petru , care se întoarce la turmă, tot așa și turma nevoită acum să-și caute adăpost, va reveni și va inunda iar Piața și Biserica, într-un iureș de bucurie, bucuria Reînnoirii și a Renașterii, cîntînd la unison:
CRISTUS VINCIT, CRISTUS REGNAT, CRISTUS IMPERAT!

Ileana PISUC

(Dallas – Richardson, USA)

Izolarea din aceste zile dă idei multora dintre noi, ceea ce (încă) e un semn bun, punînd mintea la lucru și nedîndu-i timp să „zburde” pe coclauri, în afara normalului.
Chiar m-a amuzat recent o glumă, cînd un pacient își sună psihologul și îi spune că a început să vorbească cu animăluțele de casă. „Periculos e atunci cînd acestea chiar vă răspund! De abia atunci să mă sunați!”
Nu degeaba se spune că omul este un animal social și ar face orice să scape de singurătate, inventînd fel și fel de tertipuri, riscînd chiar să spargă anumite „embargouri” instituite în societate, mai ales în situații de criză.

Aici, izolarea s-a înțeles încă de la început. Nu e nevoie de poliție, de filtre, de declarații, de armată, care să-ți amintească de acest fapt. „Izolarea voluntară” e fără poliție la poartă. O ai în cap!
În schimb, autostrăzile au același trafic normal, poți s-o iei de-a nebunul unde vrei, benzina a ajuns la pragul cel mai de jos. Așa că, o fugă pînă în centrul Dallasului, a fost ca o provocare. Am vrut să simt pulsul unui oraș emblematic, practic centrul reprezentativ al Texasului, inima care pompează pînă la urmă toate rețelele economice și de afaceri ale acestui vast teritoriu.
Am vrut să-l văd și dintr-o altă perspectivă, fără spectatori, în această „acalmie – pandemie”.
E drept că, în următoarele nopți am cam avut ceva de furcă cînd, în fața ochilor, mi se derulau imaginile „înregistrate” în urma vizitei.
Primul meu contact cu Dallasul a fost în timpurile bune, cu vitrine luminate, mașini somptuoase ce umpleau bulevardele, terase înțesate de lume, zănganit de pahare, muzică, ce acoperea rumoarea din jur. Peste tot, detașare, alergare, opulență, lux.
Acum, același oraș! Zgîrie-nori, ce-și înfig semeți vîrfurile într-un cer plumburiu, străzi pustii, oameni rari la vedere, mașini ici-colo, la intersecții. Oraș fantomă, grandios, dar umilit, capitulat, în fața unui dușman nevăzut. Localuri goale, lumini de camuflaj, reclame depășite, birouri cu geamuri întunecate. Dar peste toate, muzică! O muzică sinistră ce venea parcă din tenebrele pămîntului, de sub coloșii de oțel și beton! Muzică ce se revărsa de la localurile închise, care-ți băga frica în oase.
Suna ciudat, ca o scenă fără spectatori, în disperare parcă, de a mai anima părăseala din jur…
Brusc mi-a venit o imagine în minte, rămasă cu mulți ani în urmă, după vizionarea filmului Titanic. Mi-a rămas așa ca o sechelă, imaginea oceanului negru și rece în care s-a scufundat elita tehnicii maritime din aceea vreme, ducînd cu ea, o parte a elitei societății engleze și nu numai, din aceea perioadă. Cabine luxoase, scări somptuoase, candelabre de cristal din care țîșneau jerbe de lumini multicolore, protipendada acelor timpuri în ținute de gală, mese încărcate cu cele mai alese bucate și cele mai fine băuturi și pentru a întreține atmosfera, orchestra cu cei mai renumiti instrumentiști ai vremii.
Am asemănat Titanicul cu Dallasul. Unul eșuat în ocean, iar celălalt pe uscat. Unul eșuat din cauza unui aisberg, celălalt din cauza unui virus. Imaginile suprapuse dădeau cam la fel. Doi coloși, mîndria tehnologiei, învinși de două forțe ale naturii, apa și aerul! Stăteau mamuții în lumina înserării, întunecați, prăfuiți, dezolanți, fără însuflețirea gălăgioasă a Omului…

Mă gîndeam: Doamne, pentru cine atîtea birouri, atîtea geamuri, atîtea artere de circulație, dacă acum totul este părăsit? Unde sunt oamenii? Cum pot să dispară la o clipire de ochi?
Exact cum Titanicul era eșuat și predat oceanului, așa și Dallasul intra peste noapte în stăpînirea singurilor muritori pe care-i mai zăreai pe străzile pustii, oamenii străzii, homless. Pentru mine era ceva inedit. Ziua, în vacarm, nu-i vezi, stau ascunși prin ,,grotele” urbane știute numai de ei, dar acum, sunt singurele “vietăți” care bîntuie pe străzi, prin parcuri, prin scuare, pe sub poduri.
Apariții sinistre, pășind în transă, fără vreun țel, cu priviri pierdute, avînd asupra lor clasicul rucsac în care-și poartă tot capitalul. Trec ca niște zombi, majoritatea sunt negri, eșuați și ei într-o lume meschină… Daca atunci ar fi trebuit să cobor din mașină în stradă, în plin centru, n-aș fi făcut-o cu nici un preț! Am simțit o insecuritate și o nevoie acută de a pleca de acolo, mai ales că pe tot parcursul, n-am văzut vreo mașină de poliție. Orașul era abandonat, în seama acestor nefericiți ai soartei, care în sfîrșit nu mai trebuiau să-și împartă teritoriul cu nimeni. Visul american, a început să pălească, concluzia e că oriunde în lume, în timpuri de criză, cam fiecare e pe cont propriu…
Și peste tot Muzica ! Muzica, care se încăpățîna să răsune din megafoane, a fost de S.F.
Cîteodată Viața bate filmul!
……………………………………………………………………………………………………………………………………………………….
Ca provincială incurabilă ce sunt, am avut un moment, cînd am comparat senzația mea de securitate, atunci cînd seara, închideam poarta de la stradă. Cheia aceea brută, țărănească, pentru mine reprezenta o mai mare siguranță decît toate blocurile militare de apărare, deoarece, niciodată nu poți fi sigur pe reacția oamenilor în situații extreme, într-o țară străină.
Sunt convinsă că muzica continuă, exact ca și orchestra de pe Titanic, care era îndemnată să cînte neîntrerupt, pînă ce instrumentele le-au fost luate de apă.
Agonia în ambele cazuri nu se poate măsura. Frica și panica, fac în aceeași măsură victime, indiferent că sunt ancorate pe Titanic sau Zgîrie-nori!
Omul, totuși, are și el limiteie lui!
      (Martie, 2020)

Ileana PISUC
(Dallas – Richardson, USA)

România a trecut prin multe urgii și cu războinicii ei viteji a depășit greutățile, „a ieșit mereu învingătoare”, în mod miraculos. Au fost inundații și cutremure, au venit peste noi năvăliri cotropitoare: aici ne-au găsit, dar ne-am apărat, am rămas pe aceleași spații și ne-am dezvoltat, iar acele rele s-au dus, au trecut și au dispărut.

Au fost și altă dată epidemii cumplite, date tot de viruși necunoscuți și cu o lume medicală aproape inexistentă atunci, care ne-au împuținat destul, dar tot noi am rămas, învingători. Așa a fost cu epidemia cumplită de „ciumă”, în care cei scăpați odată de ea deveneau imuni și adunau cadavrele de prin casele și locurile pe unde „cădeau” și, fără teamă, îi transportau la grămadă și apoi îi aruncau în „gropi comune”, aruncând var nestins peste ele. A dus cu ea, această epidemie, o parte din populația țării, ce reprezenta jertfele umane care, prin lupta cu epidemia, au făcut ca cei ce au rămas să ducă viața cu rosturile ei mai departe, în refacere și dezvoltare, sub toate aspectele. A fost și epidemia de tifos exantematic, în timpul primului război mondial, cu cca 300.000 de morți, dar am învins-o și pe acesta, ca și pe nemți și, încetul cu încetul ne-am refăcut, am regenerat.

Au trecut apoi peste noi cele două războaie mondiale, cu jertfele lor, cu câștigarea și pierderea de teritorii, după dorința celor mari, în ambele fiind în final câștigători. Apoi, a urmat năpasta cea mare care ne-a cuprins, a unei ideologii de dictatură comunistă, după al Doilea Război Mondial.

În acele vremuri, de mare prigoană, a urmat prima dislocare masivă a unei mari mulțimi de oameni de pe pământurile lor, de la casele lor, prin masive deportări și, mai ales, milioane de oameni au fost trimiși în temnițe pe tot curinsul țării, sau în lagărele muncilor de exterminare, construite în acest scop. Temnițele, „Canalul Morții” și „Stufărișurile Dobrogene” au înghițit sute de mii de victime, făcute de torționarii vremii. Cei uciși și exterminați, au fost aruncați apoi tot în gropi comune, prin locuri necunoscute, de nimeni știute, cum s-a facut altădată și sub „domnia ciumei”, care acuma a avut însă eșarfa roșie. Au rămas însă unii și prin albia „Canalului Morții”, a „Magistralei Albasre” („Roșii”!), apele căruia n-au reușit și nu vor reuși niciodată să-l spele de sângele atâtor victime. Dacă atunci gropile comune aveau motivația de a proteja populația, celelalte erau determinate de o criminalitate comunistă.

Dar, am izbutit, cu multă mobilizare, jertfe și vărsare de sânge, să înlăturăm odiosul regim, fiind admirați de o lume întregă, în prima revoluție din lume transmisă la televiziune. Simpatia și ajutoarele au fost masive, dar nu s-a continuat lupta cum trebuia, „ne-am oprit din drum”. La butoane au rămas aceiași, prin diversiune și crime, doar cu epoleții și denumirile schimbate, sub conducerea și influența malefică a aceluiaș „liber cugetător”. În acest fel, s-a ajuns la o distribuție fărâmițată a economiei, apoi la distrugerea ei, prin falsul proces de privatizare, beneficiarii de azi fiind, mai ales, politrucii de ieri. Încetul cu încetul, s-a format acea categorie de „hoți”, „corupți”, care au dezvoltat până la urmă „tâlhăria”, hoția făcându-se pe față, prin Legi cu destinație. Acestea au obligat românii să-și părăsească iar țara, să ia drumul pribegiei multe milioane de oameni, împrăștiindu-se prin toată Europa, Anglia, peste Ocean și cine știe mai pe unde. După primele drumuri spre închisori, spre moarte, a milioane de oameni, de mai înainte, a urmat acest exod și mai amplu, al doilea din lume, dupa Siria, milioane de români, cine mai știe câte, fiind alungați să plece din țară peste frontiere, pentru a găsi mijloacele de trai necesare și care în țară le-au fost refuzate de hoția masivă, fără margini, tot „fără frontiere”. Cu bolizi de cea mai nouă și bună marcă, cu mâinile încărcate de ceasuri de ultimă modă, de zeci de mii de euro, cu brățări și coliere diamantine, de o strălucire orbitoare, și altele, aceste obiecte moarte, făceau contrastul cu vietatea întunecată a purtătorilor acestor bogății nemăsurate, nemeritate, obținute prin furtișag.

Acest „fenomen” rupe țara, acasă rămânând copiii și bătrânii, cei apți de muncă, uneori familii întregi au umplut lumea. Cum era și firesc, multe tragedii s-au produs neîntârziat, cu copii dispăruți, neșcolarizați, înecați în ape, abuzați sau uciși, bunicii lor neputându-i supraveghea, să-i păzească de rău; cu atâtea victime pe șosele, în drum de acasă sau spre casă, pentru nevoi sau întâlniri familiale, cu familii dezmembrate! Așa cum pentru victimele comunismului, informatorii erau asociați în crime și ucideri, cu torționarii de altădată, corupții, hoții și tâlharii de azi sunt asociați în toate aceste tragedii ce s-au produs și se mai produc asupra romaânilor.

Ca și cum aceste nenorociri nu erau de ajuns, a venit peste noi și această pandemie cumplită, cu întoarceri obligatorii acasă a milioane de oameni, infectați, izolați sau în carantină, veniți spre casă pe rute de noapte, alese și supravegheate, mai ales cei rămați fără locuri de muncă, fără casă și mijloace financiare. Sentimentul de familie unită, în bine și în rău, depășește uneori orice motive de pericol, oricât de mari și se caută reunirea familială, peste toate pericolele, peste toate greutățile, granițele. În cazul acestor acțiuni forțate, este firesc să apară și alte victime, asociate și cu acest atât de periculos coronavirus ucigător, cu atâta forță de răspândire. Aceiași vinovați și pentru „retur”, sunt cei formați și proiectați după 1946 și a odraslelor acestora!

Fondul Monetar Internațional s-a înființat în 1944, cu 188 de state membre. Era dupa un război nimicitor și se impunea imperativ organizarea unei Instituții financiare, pentru a  veni în ajutorul  celor mai afectate state de teribila confruntare, indifernt că au participat la  război sau au fost doar victime, ori au fost afectate greu în diferite  relații economice cu state în confruntare. România este și ea stat membru al FMI, a avut relații bune cu Fondul  și  a accesat  diferite împrumuturi.

După mulți ani de acivitate cu mare influență, șefa acestuia, D-na Christin Laggarde, face o constatare și a ieșit cu o exprimare  șocantă  în public, în iulie 2018 : „Bătrânii  trăiesc prea mult și este un risc pentru economia  globală, trebuie făcut ceva”!! (Publicată în 24 martie 2020, anul curent, în întâmpinarea  pandemiei!). S-au pronunțat mulți asupra  anunțului  surpriza, cu privire la agresivitatea acestui anunț, cu care pune în relief problema.  Este un anunț cinic, prin care acuză viața, îi acuză pe bătrânii care mai trăiesc, și-i învinuiește, spunând de ce trăiesc atâta. Cu atât  mai  crudă este exprimarea  „abuzului  de a trăi”, cu cât vine din partea  unei doamne;  oare  Domnia  sa  are bătrâni, are copii,  a dat viață? La cât  o fi calculată lungimea acesteia, „permisa”?  „En garde, bătrânilor!!” Care se consideră  că este  vârsta limită și cum crede  că s-ar putea realiza acest „proiect”? Evident, numai restricția de a nu mai purta baston nu ar fi suficientă! De ce nu se întreabă și de ce se sting așa de mulți oameni cotizanți,  fără a beneficia  măcar de o lună de pensie, deloc  bătrâni; de ce mor așa de mulți copii cu zile și să încheie la fel: „trebuie făcut ceva”.

Această „prevedere” este contrară și unui „circuit” uman firesc: sunt mulți care mai târziu, la bătrânețe, dau mari valori umanității, în domeniul artistic, cultural, știintific ș.a. De exemplu. Despre Johnn W. Goethe s-ar putea spune că: de avea vârsta lui Eminescu, era un necunoscut, în modestie, iar Eminescu, dacă ajungea la vârsta lui, era unul din cei mai mari poeți. Tot așa Michelangelo, Brâncuși, A. Eintein ș.a. au realizat opera de mare valoare, la o vârstă înaintată, mai bătrâni. Lumea nu era mai tânără, atunci, fără ei, dar în mod sigur mai săracă! În multe domenii, „bătrânii” dau valori imense lumii.

Îmi vine în minte dictonul binecunoscut:

„Cei ce nu au bătrâni, să-și cumpere!”

precum și „cântecul” bătrânilor, trist, dar demn:

„Bătrânețe haină grea, ce n-aș da să scap de ea”.

Oricum, se vede de aici că acești „bătrâni” nu se leagă cu disperare de viață.

Se știe că lumea este foarte polarizată în aceste vremi. Am mai putea reține o informație: se spune că 1% din populația globului deține 99% din veniturile acestuia, iar cei 99% cu ce a rămas, 1%! Spre care  „bătrâni” se îndreaptă  oare, avertismentul? Evident, spre aceia unde sunt mai mulți, în grupul celor 99%. Cei din 1% au puțini bătrâni și sunt  cu sacoșele pline! Oare pentru situația „globală financiară și econimică” n-ar trebui să-și îndrepte atenția spre  cei  1%, nu neapărat bătrâni? Acolo este masa globală financiară și de acolo vine sărăcia, „problemele economice globale”!

Altfel, acești bătrâni acuzați, cu zilele lor, nu sunt pomanagii. Persoanele obișnuite, talpa țării, nu cele speciale, încărcate de „specialități” de tot felul, pe lângă salarii și pensii uriașe, cu mari consumuri financiare, pe oriunde or fi, cinstite sau necinstite, ceilalți au muncit mulți ani, 40 sau mai mulți, în care au cotizat cu regularitate, lunar, sume depuse în depozitul statului. Dacă aceștia le administrau bine, cuantumul lor creștea semnificativ și cum pensia este evaluată cam la 40% din salariul mediu, deci pentru un an de pensionare ar fi necesari doi ani de depuneri și ar ajunge pentru 20 de ani de pensionare. Adunați la cei 64 de ani de la data pensionării, ar urma o „batrânețe” în jur de 84 de ani! Sunt puțini care o ating și mult mai puțini care depășesc această vârstă, acuzată cu bătrânețea, cred.

Bizareria este dată mai ales și de faptul că atunci când ridici prima pensie, fondul tău de depuneri este nul. Oare cine a luat, cine a furat banii de acolo, depuși atâția ani, pentru bătrânețe? Am auzit că ar fi state în care tot ce depui acolo, acolo rămâne și crește, într-un cont al tău, pe care poți să-l controlezi și, în final, când nu mai lucrezi și treci spre bătrânețe, decizi tu dacă-ți ridici toți banii și ți-i administrezi cum știi, sau ridici lunar diferite tranșe, controlul fiind tot al tău. În caz de deces, disponobilul bancar rămâne soției sau copiilor, așa cum nu se întâmplă la noi, sumele rămân bun pierdute.

Teribila afirmație de la acest înalt for financiar, parcă vine ca o blestemată prevestire, care s-a și concretizat în realitatea vieții destul de repede, prin această nenorocită pandemie, care face ravagii în lume, preferând în „consum” bătrânii, mai ales, cei mai vulnerabili, într-o largă majoritate, fiind și de drept într-o astfel de situație. Vorba aceea:

„Ei și-au trăit traiul și și-au mâncat mălaiul”!

Pandemia, însă, n-a ales numai pe bătrâni pentru consum și traumatizează tot ce întâlnește în cale, pe cei mai expuși luându-i cu ea. Mai bună este situația în țările în care s-au luat măsuri ferme mai repede, nu chiar de la început, pentru că apariția a fost oarecum mascată și totul a fost nepregătit, dar am putea spune că printre ele se află și România.

În acest fel, s-ar putea ca înaltul For Financiar să-și  revizuiască concepția și să revină la vechiul dicton, să caute „bătrâni”, fie și numai ca  model de existență umană, pentru că ei se vor împuțina drastic!

În situația dată, cu groaznica ei prezență, izolarea în cel mai mare grad posibil, „acasă”, „domnească”, (dacă ne gândim la altfel de izolări celulare, criminale, de altădată, ținta fiind distrugerea), disciplina și respectarea întocmai a regulilor de comportament, stabilite de specialiști și de cei în drept să le organizeze, este obligatorie și responsabilă, fiind singura șansă de supraviețuire în lipsa unui remediu, în afara unui tratament formal, simptomatic, sau asimptomatic, la grămadă.

Gheorghe BĂRCAN
fost elev al Liceului „Dragoș -Vodă” din Sighet
Minneapolis, 04.04.2020

Eram deosebit de încântați când ședeam la copii în Franța, la Paris (!), care aveau locuința pe una din zonele circumscrise metropolei. Centrul era ocupat mai ales de Instituții, servicii, cu imobile de locuit mai puține, mai scumpe și mai gălăgioase…

Dar deplasările, călătoriile, mai lungi sau mai scurte, prin spațiul acestuia, pe oriunde, era o desfătare. Evident, anumite cartiere, zone, unde nici nu eram bine văzuți, întâmpinați, nu le frecventam. În aceste „rezervații”, cu obiceiurile și cu toate intimitățile lor, nici nu era bine să intri, să-i deranjezi, ori să te deranjezi. Rămâneau altele destule de văzut, atâtea și nici nu le puteai pe toate prospecta. Mai mult, câte dintre ele nu ai dori să le vezi și să le tot revezi, pentru că sunt prea pline de toate și asimilarea e mai înceată, cu așteptări. Am vrut să vedem Moulin Rouge, poate prindeam o reprezentație, așa la întâmplare. Am mers tot pe centru, cu tramvaiul, pentru ca pe strazi, pe ambele părți, erau numai cinematografe cu mizerii de filme, cu afișaje stradale indecente, Place Pigalle fiind o industrie pornografică. În acea zi nu era spectacol și am privit doar prin geam; am văzut imagini afișate, cu faze din diferite spectacole, deosebite și doar atât.

Odată, am întâlnit prin Paris o colegă și prietenă, Doina Coman, din Tg. Mureș (mică-i Lumea!), care ne-a povestit că a făcut de curând o excursie în Maroc, staționând și la Tanger, un oraș splendid, cu plaje extraordinare, un oraș foarte plăcut și primitor, sub toate aspectele; mergeți și voi, că o să aveți ce vedea. Ne-am gândit și, având mijloacele necesare (copiii ne ofereau „gratuități”), am decis să „zburăm”până la Tanger, având avionul „la scară”.

Tangerul. Dupa cca două ore de zbor, aterizam pe aeroportul din Tanger, pe malul Atlanticului sau al Mediteranei, cum vrei să spui, după cum priveai, fiind aproape și de o „Apă” și de „Cealaltă”. Un frumos oraș marocan, așezat într-o zonă exotică încântătoare, încărcată de frumuseți; am putea spune un oraș de frontieră, cu multă influență spaniolă, cum sunt de altfel toate orașele despărțitoare de state. Am sosit înainte de masă, într-o atmosferă umedă cu miros de plajă și, încercând să potrivim ceasul după cel local, constatăm că am ajuns cam la aceeași oră la care am și plecat. Distanța de cca 2000 de km, cu viteza avionului de 1000 km/oră și diferența de fus orar de 2 ore, explică această „teleportare”. Cu un taxiu ne-am deplasat pentru cazare la un hotel mai central, fiind destule în jur, reclama turistică fiind larg răspândită, datorită excepționalelor condiții ce le oferea și care se și vedeau, de îndată ce puneai piciorul pe solul acestuia. Ne-am cazat, pentru câteva nopți și am intrat apoi imediat în tumultul de lume, fiind pregătiți și de o baie, ceva mai târziu. În auzul unor convorbiri amestecate, în franceză, arabă și spaniolă, într-o ținută la costumație diferită, sau în renumitele jilabale albe, cu turbane pe cap de aceași culoare, ne-am amestecat în acea mulțime, vorbind în franceză, pentru a nu aduce și limba română în atâtea exprimări din acel mediu și așa destul de amestecat. Am intrat la un local și am servit masa, meniul preferat fiind pui la rotisor și cartofi prăjiți, pregătit la vedere, o masă obișnuită, fără alte combinații; am servit la urmă o cafea și suc de citrice, „original”. Ne-am deplasat apoi spre plaja mediteraneană exepțională, încărcată de exotism, culoare și vrajă, Tangerul fiind o citadelă care sfidează parcă măreția de granit a Gibraltarului, prin toate frumusețile și ofertele lui, cu acea unică atmosferă de cer senin și ape albastre, un sejur de vis, plăcut și mult dorit. Era însă, și loc de refugiu pentru alții, ce se ascund, pentru cine știe ce fapte, loc de o intensă activitate cu drogurile, un fel de paradis al lor, a spionajelor, a căutărilor și întâlnirilor clandestine ale celor certați cu legea, exemplificat de altfel și prin diferite opere de artă, literatură, muzee, ca și prin producții de filme, alături de Amsterdam și multe alte astfel de centre.

Tangerul avea o zonă liberă, schimburile valutare fiind aici permise, acoperite de lege, cu prețurile unor produse mult reduse.
Aflându-te într-o zonă sau alta a lui, centrală sau mărginașă, prin zona portuară sau prin piețe, ai pe rând impresia că te afli într-o locație spaniolă, într-o provincie franceză sau într-o țară arabă, auzind conversații în cele trei limbi, separat sau în amestec, întâlnindu-se, de fapt, aici cele trei culturi: arabă, franceză și spaniolă. Poate cea mai puternic reprezentată este cea spaniolă, pe lângă cea arabă, datorită interferenței de secole dintre acestea, fiind și țări vecine, cu frontierele care, de-a lungul anilor s-au tot schimbat; aveai impresia, uneori, că te afli într-un oraș spaniol.

Apele mediteraneene de aici, al căror albastru profund îți lasă impresia unei reflexii în oglindă a boltei cerești, cu nisipul fin și
auriu al plajelor sale, cu întreaga atmosferă de basm ce le înconjoară; era un îndemn pentru oricine de a-l vizita, pentru a petrece momente de neuitat.

Această cetate este în coasta Gibraltarului, puțin mai spre vest de acesta și ea unește și separă apele Mediteranei de cele ale Oceanului Atlantic; la un moment dat, în plimbarea ce ai face-o pe marginea celor două întinse, profunde și multe ape, ai putea spune că, într-o anumită staționare, te afli cu un picior în apele Mării și cu celălalt în ale Oceanului! Ce „depărtări apropiate”, sau ce „apropieri depărtate”! Stând așa și privind aceste imagini, vezi „la picioarele tale”, într-un orizont imens, marile întinderi de ape care se „confruntă”, parcă, prin agitația valurilor înalte, prin acea „îngustime”, strâmtoare, trecătoare, ele neputând săî se ocupe, pentru că nu o încăpea nici una pe cealaltă, iar stâncile de granit ale Gibraltarului spuneau unde sfârșește una și unde începe cealaltă.

Fără să vrei, îți pui în mod firesc o întrebare: de ce au puncte de întâlnire în această superbă locație atâția și atâtea feluri
de răufăcători? Ea nu este o „zonă liberă” și pentru aceștia, nu le protejează și nu împiedică pedepsirea lor, suprimarea ilegalităților ce le comit sau le pot comite. Mă gândesc că le oferă protecție chiar frumusețea, fascinația acestei localități, atmosfera ei sublimă sub toate aspectele, mediul luxuriant care te captivează, îți absoarbe toată atenția și-ți oferă o ședere de vis oriunde te-ai afla. Această cucerire fără rezerve se referă și la urmăritorii celor urmăriți, le împuținează atenția și spiritul de observație, îi „prindea” și pe ei, dacă nu erau într-o excepțională formă profesională, care să nu-i facă dependenți de aceste „droguri” și, într-un anume fel, „să nu audă, să nu vadă”. Astfel, pentru mulți răufăcători, aceste sublime aspecte ale metropolei formează o perdea invizibilă, ce-i făcea și pe mulți dintre ei invizibili, scăpați, ori cu posibilități de acțiuni ascunse, în fărădelege.

În aceeași zi, am făcut o baie și o plajă excepționale, cu tot felul de ingrediente pe aproape și, pe înserate, ne-am retras pentru
odihnă, după această atât de minunată zi. Au mai urmat și alte zile, cu băi și plaje în totală desfătare, pe întinsa arie cu plajele ei atât de minunate, într-un mediu de basm; nu era rece și-ți venea să rămâi să dormi acolo, pe nisipul „aurifer”, fin și cald. După plecarea noastră, mai rămâneau persoane pe nisip și, probabil, ceea ce doream să facem noi, n-ar fi reprezentat o noutate.

În timpul unei zile, mai spre finalul sejurului nostru, în acest spațiu superb, în plimbările făcute, ne-am abătut și pe la o
„medina”. O bogăție de articole, de toată frumusețea, confecționate artizanal, dar și altele, produse ale unei dezvoltate industrii. Erau covoare persane de diverse modele, tăvi gravate, din cupru sau metal alb, suflat în argint, multe alte construcții metalice, mulțime de pufuri frumos modelate, haine de piele în diferite modele, multe magazine încărcate cu bijuterii din aur, de 18 karate, de diferite forme și dimensiuni, la prețuri rezonabile, care-ți luau ochii și multe altele. De fapt, medinele marocane se spune că reprezintă o adevărată industrie turistică, care aduc o componentă principală de venituri pentru Maroc. Multe din aceste medine au intrat și in Patronajul Unesco, ca modele unice de piețe comerciale. Am luat doar câteva „ouă”
frumoase din onix, pietre semiprețioase, lucioase și în nuanțe de culori deosebit de frumoase. Nu erau prea scumpe și le puteam achita la prima „strigare”, dar am respectat obiceiul locului, ne-am adaptat. Peste tot, în jur, se duceau negocieri acerbe între vânzător și cumpărător, unul mai lăsa, altul mai adăuga ceva la preț, până când vânzătorul spunea: de accord și tranzacția se încheia cam la jumătatea primei oferte, sau mai puțin; așa că am achitat și noi mai puțin de jumătate din prețul inițial. O persoană alăturată, francez probabil, ne spunea că în cazul în care nu te angajezi în negociere, uneori și refuză să-ți mai ofere articolul; poate era o pauză activă între prezențele mai rare ale cumpărătorilor.

După o ultimă noapte de odihnă în acel mediu fermecător și după un dejun și o cafea, ne-am întors la Paris („acasă”),deosebit
de încântați de ceea ce am văzut. Cele relatate aici fiind descrierea unor locuri de o excepțională frumusețe, a unei oaze fermecate, rară, din mulțimea acestora distribuite în „lumea noastră”, le-am realizat folosind și unele ficțiuni, pentru omogenizarea descrierii de ansamblu, o prospectare mai amplă nefiind posibilă în câteva zile, păstrând însă intactă realitatea splendorii lor, atâta cât eu pot să o redau. Era bine să port cu mine și un „GPS”, pentru orientare, care să-mi arate
că nu am uitat locurile de basm pe unde am mai trecut în zilele mai dinainte și să mi le împrospătez pe acelea ce doream să le păstrez, de durată.

Gheorghe BĂRCAN, fost elev al Liceului „Dragoș-Vodă”
Minneapolis, 20.02.2020

foto: https://www.traveleuropa.ro/poze-tanger/

După întâlniri, mai dese ori mai rare, cu jurnaliști români – și nu numai – din jurul granițelor țării, conducători ai UZPR (Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România) au ajuns, zilele trecute, și la românii de peste Tisa. Miercuri (12 februarie a.c.) dimineața, dl. Doru Dinu Glăvan – președintele Uniunii și ziaristul Miron Manega – purtătorul de cuvânt al acesteia, însoțiți de Adrian Marchiș de la Radio România, președintele Filialei Maramureș a UZPR, au trecut prin Sighet. De data aceasta doar au trecut, dar au promis că, în curând, vor veni aici pentru o întâlnire cu tinerii de la revistele „AXA” și „Iluminări”. Și s-au oprit la Slatina (Solotvino), în Ucraina, unde s-au întâlnit, pentru prima dată, cu ziariști din presa scrisă, radio și televiziune, dar și cu reprezentanți și conducători ai unor asociații culturale de acolo, din Transcarpatia. Oficiul de gazdă primitoare l-a făcut primarul localității, dl. Gheorghe Uhali. Întâlnirea a fost onorată și de prezența domnului Florin Pîrvu, consulul României, care și-a declarat întreaga disponibilitate pentru a sprijini activitățile de acest gen. Au mai participat ziariștii sigheteni: I. Ardeleanu-Prucu și Florentin Năsui. Preț de câteva ore au avut loc aici discuții deschise, fără nici un fel de reținere, și de o parte și de alta, despre situația și starea îngrijorătoare pe care o traversează, despre ce se face și, mai ales, despre ce ar trebui și s-ar putea face pentru a o îmbunătăți. Timpul de emisie în limba română este tot mai scurt, baza materială tot mai precară, personalul tot mai puțin și susținerea financiară tot mai subțire. Una dintre soluțiile care au prins contur pare să fie aderarea acestor jurnaliști la UZPR, o soluție care s-ar putea traduce în: „Ajutați-ne, ca să vă putem ajuta!”. Dar s-au mai discutat și altele. Primarul a promis, și el, să se angajeze mai ferm și să-i antreneze și pe ceilalți primari din celelalte comunități românești. Și, în final, ca un semn de firească recunoștință, celor care de mulți ani stau aici, la nordul cel mai de nord, pe baricadele limbii și culturii române și sunt hotărâți să meargă mai departe, conducerea UZPR le-a acordat prestigioasa Distincție „Credință și Loaialitate”, pe care au primit-o: Geta Marina, Elvira Chilaru, Ion Huzău și Ion M. Botoș.

În după-amiaza aceleiași zile Doru-Dinu Glăvan și Miron Manega s-au întâlnit la Baia Mare cu membrii Filialei UZPR Maramureș și au discutat despre problemele care stau azi în atenția jurnalistului, despre activitățile pe care UZPR și le-a propus pentru acest an și despre alte chestiuni specifice unei uniuni care vrea să fie o prezență vie și constructivă în societatea românească de azi și de mâine.

prof. I. Ardeleanu – Pruncu

NR: În fotografie, de la stânga la dreapta, M. Manega, D.D. Glăvan, F. Pîrvu, Gh. Uhali și A. Marchiș.

Foto: Florentin Năsui