În regimurile comuniste (de dictatură), șantajul era o metodă des folosită, pentru succesul și dezvoltarea acestei ideologii, cu atâtea victime lăsate în urmă. Victoria era ceea ce conta și nu mijloacele prin care se putea obține. Demnitatea, onoarea, cinstea, fair-play-ul ș.a. erau entități abstracte, fiind respinse, greu primite și ca noțiuni, ca prezențe formale. Chiar în stadiul embrionar de formare a acestei ideologii, practicarea acestuia era perseverentă și rodnică. Am să mă refer la câteva exemple concrete, din propriile mele conflicte de acest gen, sau ale altora, chiar dacă unele au mai fost amintite, sub o altă fațetă, care prezenta nesațiul acestei Instituții de „neisprăviți” pentru persecuții cumplite, pentru ca miezul subiectului, în această relatare este „șantajul”, evidențiat până în zilele noastre, o metodă brută de susținere și dezvoltare a dictaturii, atunci, de salvare și câștig, după aceea.

Mă aflam cu tatăl meu la Securitatea din Vișeu, unde ne-am prezentat, după o urmărire și ascundere de doi ani și jumătate. Prezentarea a fost determinată de plecarea de la noi a protejatului nostru, inginerul Pop Mihai, pe care l-am tăinuit acasă la noi, ascuns în casă, peste trei ani. După o ședere „lejeră” de două zile, împreună, la Securitate, în aceeași cameră, cu liber și prin curte, evident păzită, tata este dus la o „convorbire”. După ceva timp, sunt chemat și eu la „interviu” și tata nu era prezent; l-am revăzut după 29 de luni! Dus în fața unui ofițer, la un birou, mi se spune:

– Depinde de tine, dacă-l ajungi din urmă pe tatăl tău!
– ?
– Te lăsăm în libertate, dacă ne ajuți să-l prindem pe Pașca Gheorghe!

M-am bucurat enorm că tata era liber; el nu rezista detenției decât foarte puțin timp, zile. Cuvântul „depinde” mi-a intuit imediat cam despre ce ar putea fi vorba, dar eu eram pregătit, moral, fizic și sub toate aspectele, pentru o altă cursivitate a vieții, nu aceea „de a-l urma pe tatăl meu” și mă bucuram că am rămas singur, pentru a le înfrunta. De aceea, i-am răspuns cu calm și determinare:

– Eu sunt aici și am să răspund pentru ce voi fi găsit vinovat; când îl veți prinde pe Pașca, va răspunde și el pentru ce a făcut. Dar eu nu vreau să ies liber, cu picioarele pe umerii nimănui!
– Banditule, ai să-ți petreci viața prin pușcării, a venit prompt răspunsul! A sunat și i-a spus unuia: ia-l!

În circa o jumătate de oră eram în cursa spre Bistrița, centrul regional, având lângă mine pe banchetă un securist, în uniformă, pentru a elimina o abordare a mea de către vreun cunoscut. A urmat apoi calvarul celor 29 de luni, din care am scăpat cu viață ca printr-o minune. Șantajul aici era evitarea întemnițării, cu final incert, în schimbul unei libertăți, la care și altfel aveam dreptul, dar acum propusă a fi murdărită. Securistul nici nu se aștepta la un refuz, distanța dintre cele două trăiri fiind enormă, ca între viață și moarte.

Deci, acei ticăloși jonglau cu atâta ușurință cu două entități fundamentale ale vieții, pe care le calcau in picioare: Întemnițarea, cu o finalitate atât de incertă atunci și Libertatea, un statut firesc, fundamental al vieții, al omului, cu normele ei de demnitate în care trebuie să se manifeste. Le opuneau una alteia, încercând să le murdărească, prin șantaj, în realitate, pe amândouă și, din păcate, în destule cazuri au și reușit.

* Am încheiat prima sesiune din anul IV, ultimul an de studii și așteptam sesiunea. Pe afișierul Facultății apare un anunț cu privire la mine: să mă prezint la Serviciul de Cadre al Universității, în data de…, ora… M-a neliniștit anunțul și pentru că am visat, cu două seri înainte, că eram pe câmp, la cosit și un șarpe roșu a sărit la mine. Am pus piciorul peste el, dar și-a ridicat sus capul și m-a înțepat de picior, de unde curgea o dâră de sânge. L-am strivit și m-am trezit, încercând să mă bandajez… Un vis… În mod firesc, nu aveam motiv să-mi fie teamă, dar trăiam într-o lume a „temerilor”, în care ele creșteau, se dezvoltau, se trăiau. Prezent acolo, m-a întâmpinat un civil, mi-a spus să iau loc și să scriu o scurtă autobiografie. Securistul (!), mi-am spus de îndată ce l-am văzut. În multul timp în care am avut „plăcerea” să-i am în preajmă, cu toate îndurările acestei prezențe, portretul lor mi s-a imprimat în imagini din interiorul lui: privirea abjectă, mimica feței, zâmbetul fals sau grimasele, mișcările sacadate ale membrelor, neliniștea, agitația animalului de pradă, gata să te înșface, până și sunetul nefiresc al glasului, mirosul lor pomădat, …, toate la un loc fixau adevăratul chip al torționarului, al brutei gata să se dezlănțuie. Trecând peste detalii, într-o dimineață, la orele 9, mă aflam în sediul Securității din Cluj, luat de pe stradă de același personaj de la Cadre, așezat la un birou, cu hârtie, toc și cerneală și cu avertismetul imperativ al unuia: – Scrie banditule, tot ce ai facut, că noi le știm pe toate!

Până în ziua următoare, tot la orele 9, mă aflam pe aceeași poziție, activitatea fiindu-mi „încurajată” de acele personaje, diurne și nocturne, care se tot schimbau, prin toate insultele ce s-ar putea găsi într-un dicționar, în care să fie scris tot ce se poate și nu se poate scrie despre ele. Obosit, necăjit și iritat, la un moment dat, voiam să arunc cerneală pe fața unui „mânz” și poate o scăpam cu tot cu călimară! Pot interveni gesturi necugetate în situații limită, care să fie scump plătite; mă ucideau în bătaie! Dar apare „salvatorul” meu, mereu același, care, cu o voce „binevoitoare” îmi spune:

– Ești un student bun și noi vrem să te protejăm, să te ajutăm (?); dar singura șansă pentru a-ți terminia studiile, este să colaborezi cu noi! Mi-a trecut parcă și iritarea și oboseala, „foamea”, mă găseam în „domeniul” meu și i-am răspuns:
– Am rezultate bune pentru că am muncit; dar ceea ce faceți dvs. este un șantaj, pe care nu-l accept. Dacă aș cunoaște că se organizează ceva împotriva Statului, știu unde să merg să anunț (pentru a nu le apărea dușman, pe față). Însă rolul de cățeluș dus de lesă, de unul în cizme, nu-l accept cu niciun preț! – Banditule, ai să zbori din facultate (!), zbieret încheiat cu aruncarea în cap a tamponului de sugativat, din lemn greu, masiv.

Nu după multe zile, am și fost exmatriculat, de peste tot, deși eram unul din cei mai buni studenți din an; mi-am reluat studiile, prin Instanță, după 5 ani de persecuții, fără serviciu sau la munca de jos, muncitor necalificat pe un șantier. Cum au amestecat acei indivizi entități fundamentale de viață: libertatea, cu gradul ei minim de a se putea atunci manifesta, întemnițarea (?), cu finalul ei atât de incert, formarea profesională, controlată și supusă presiunilor de condiționare, cu activitatea cea mai abjectă, de delator, de vânător de libertăți și stingeri de vieți umane. Întreg acest amestec forțat avea drept țintă unică obținerea, prin șantaj, a participării, alături de ei, la persecuții umane de toate gradele.

Securitatea a cerut Decanatului exmatricularea, motivând-o printr-o minciună: că am fost condamnat și n-am precizat aceasta în actele de la Dosar. După încheierea sesiunii am plecat acasă, neliniștit dar, la întoarcerea din vacanță, eram trecut pe afișier exmatriculat. Șeful cel mai mare al regiunii Cluj, cu rangul de elită cel mai înalt, Primul Secretar, Vaida, a avizat favorabil Adresa și sancțiunea s-a împlinit. Au urmat 5 ani de persecuții, controlate mereu și supravegheate, fără oboseală, de sinistra Instituție, cu refuzul unor locuri modeste de muncă și dese eliminări din acestea. Mi-am găsit până la urmă așezarea pe un șantier, ca muncitor necalificat, iar la târnăcop și lopată, pozări de cabluri electrice, efectuarea de legături, echiparea de panouri…

Pentru desfacerea contractelor de muncă se foloseau aceleași minciuni ordinare, folosindu-se de informatori cu nume conspirative; cu aceste note informative mincinoase te dădeau afară din orice loc de muncă și te puteau și întemnița. Un amestec de minciună, multă prostie, tupeu și șantaj, în această colaborare dintre securist și turnător.

După cum se vede, șantajul și minciuna erau asociate și se foloseau cu dezinvoltură. Majoritatea informatorilor erau astfel recrutați, prin șantaj, cu privarea de drepturi ce le aveau, cu acordarea altora la care nu aveau dreptul, cu „arginți”, cu multiple amenințări pentru familie, prieteni ș.a. Aveau o libertate neîngrădită, sub toate aspectele, pentru aceasta.

Consider că protejarea celor 4 familii, direct implicate în aceste evenimente, a fost într-o tăinuire totală, nici unul dintre membrii lor nefiind întrebat de ceva, printr-un sacrificiu al meu care putea fi încheiat cu jertfa supremă. Dar încercarea torționarilor de a mă racola prin șantaj a fost respinsă ferm.

Am renunțat la libertate, la care aveam tot dreptul și care puteau lua cu ea și viața; am renunțat la studii. Am renunțat la tot ce-mi aparținea, nu mai aveau ce să-mi ia din bunurile acestei lumi materiale. Mi-au rămas sentimentele interioare, numai ale mele, Credința în Dumnezeu, sentimentul de libertate, de dreptate și respect uman. Cele păstrate, împreună cu cele sacrificate se constituie într-o „Bogăție” mai strălucitoare decât a oricărui brilliant și, de aceea, consider că această „Luptă” are puritatea lacrimilor ochilor ce plâng sau râd, sau aceea ce o are roua ierbii în diminețile senine de vară. Această „Bogăție” nu a fost și nu va fi niciodată spre vânzare, pentru că este unică, uriașă, spirituală, încărcată de măreție și frumusețe, nu are preț și este sculptată în viața însăși, de unde nu se poate disloca nici dacă aceasta se stinge și o va urma în alte lumi, în veșnicia cuvenită…

Gheorghe BĂRCAN, fost elev al Liceului „Dragoș-Vodă”, Sighet
Minneapolis, USA

Pământul Patriei, al României de azi și de mai înainte, reprezentată pe harta lumii în multe configurații, era odată o întindere mare și rotundă, frumoasă, în normalitatea ei firească, destul de diferită de cum este acuma. Vrăjmașii timpurilor, ai pământurilor și ai lumii, au lăcomit întruna la acest pământ sfânt, dat nouă în locuire, stăpânire și ocrotire de Domnul, de peste mulțime de veacuri, nouă celor ce vorbeam aceeași limbă, aveam aceleași crezuri, aceeași religie, aceleași datini și tradiții, peste timp, aceleași preocupări și îngrijiri ale lui, în păstrare, folosință, și apărare, pe unde ne aflăm dintru începuturi. L-au pizmuit și pângărit prin interior, în multe și sălbatice feluri, împotriva celor ce-l foloseau, în trăinicie și nu totdeauna il stăpâneau, trecându-i în năvală fruntariile. L-au mușcat și din exterior, știrbindu-l întruna, micșorându-i suprafețele, lăcomind la bogățiile lui, la aurul verde ce-l acoperea pe mari întinderi și la acela mult, de alte culori, din interiorul lui, așa cum era pe atunci organizat pământul țărișoarei noastre, pe voivodate și țări, ori, mai târziu, într-o țară mare, rotundă, România.

Le-au stârnit lăcomie și poftă multă și de la mari depărtări, chiar de peste Bosfor, un Canal separator și unificator de continente, din cine știe ce părți ale Asiei, sau mai din vecinătăți și s-au năpustit asupra granițelor sale, cu devastări, cu ucideri peste sălbăticia și barbariile timpurior străvechi, care a fost străină unei minime note de civilizație umană, a timpului. Sunt multe localități, pe întinsul patriei, care au fost martirizate în cumplita sălbăticie și barabarie, care ar trebui să aibă, la intrare și ieșire, o tabliță, pe care să scrie: „Localitate martirizată”.

Lăsând Pământurile în împărțirile și despărțirile lor atât de zbuciumate, pe locurile unde suntem și de unde nimeni și nimic nu ne poate strămuta și să vedem oamenii care s-au luptat cu dârzenie și eroism pentru acestea, s-au jertfit ori au fost jertfiți pentru ele. De Ziua Eroilor, a martirilor neamului, care de veacuri s-au jertfit pentru acest Pământ, pe care este inscripționată România, aici jos și „Sus”, așa cum este și a rămas el acuma, cum a fost sau cum ar trebui să fie, se cuvine să ne închinăm, să ne rugăm și să aducem un profund omagiu celor care ni l-au dat spre folosință și apărare, de acolo pe unde ne aflăm, din inimă, suflet, gând și cuvânt, dacă nu este altfel cu putință; fie că ei sunt așezați în atâtea locuri necunoscute, împrăștiați pe cine știe unde, sub glia strămoșească sau străină, ori pentru care s-au ridicat monumente memorabile, pentru cinstirea și omagierea lor.

Un mesaj deosebit de emoționant transmite Doamna Ana Blandiana, de înălțătoarea Zi a Eroilor, în numele „Alianței Civice”, cu regretul că nu putem fi iar împreună, așa cum am fost de peste 20 de ani, pentru a-i comemora la „Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței” de la Sighet pe eroii neamului, de Înălțarea Domnului-Ziua Memoriei, la Memorial și la Cimitirul Săracilor, în această sfântă zi, în care peste întinse spații se rostește: „Cristos S-a Înălțat!”

Întâlnirea de la Sighet nu a putut avea loc, pentru respectarea celor stabilite, pentru protejarea sănătății, a vieții multor oameni, care ar fi fost expuși virusului ucigaș, precum și a celor puțini, vârstnici, care au mai rămas, ca mărturie a urgiei și a crimelor comuniste.

Dumnezeu să-i aibă în ocrotire și răsplată pe eroii și martirii trecuți la cele veșnice, pentru care pronunțăm și noi, azi, o cucernică rugăciune, iar, pentru acei martiri ai neamului, care-și mai duc în greutățile vârstei și nedreptăților sociale organizate, viața, în zilele timpului rămas, tot o rugăciune, o plecăciune și urarea de a rămâne cât mai mult timp ca martori ai ticăloșiei și cruzimii vremilor.

Omagiu și cinstire eternă Eroilor neamului!
Veșnica lor pomenire!

USA, Minneapolis, 28.05.2o2o

 Gheorghe BĂRCAN, fost elev al Liceului „Dragoș-Vodă”, Sighet

sursă foto: Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței, Sighet

Trăim vremuri pe care nici cei mai avangardiști regizori nu cred că s-ar fi gîndit vreodată că le-ar putea pune în scenă. Sau dacă le-ar fi imortalizat, într-un final, tot s-ar fi ajuns la un happy-end, altfel n-ar fi fost la fel de sigur, că în cazul unui final în coadă de pește, succesul ar fi fost la fel.
De obicei se lucrează cu ,,materialul clientului” i se oferă cam ce ar vrea el să primească, toate scenariile vrînd-nevrînd, urmează același tipic, cu un punct culminant dar, la final, atunci cînd „clientul” stinge televizorul sau părăsește sala de cinema, trebuie să rămînă cu satisfacția că, în cele din urmă, binele a învins și filmul și-a meritat banii.
Filmul de groază pe care-l trăim pe viu în aceste zile, e departe de a-i prevedea happy-end-ul, sau cum s-a exprimat recent un comentator TV mai hîtru, „luminița de la capătul izoletei” e cam înecată în ceață.
Totul în aceste zile e sumbru, în ciuda freneziei de afară. Primăvara își vede liniștită de treabă, Pămîntul se învîrte în continuare, numai că fără noi! În case e o saturație de frică, de neputință, de lehamite, pînă la urmă.
Mulți dintre noi, de o anumită vîrstă, am auzit, am citit sau chiar am cunoscut pe viu regimuri oprimante: despotice, criminale, mafiote, totalitare, comuniste.
Întotdeauna tendința unui popor (cu frică de Dumnezeu), a fost de a aspira spre societăți libere, democratice, unde Omul și drepturile lui să fie primordiale.
S-a murit pentru asta, s-a stat în închisori, s-a ales de multe ori calea martiriului, doar pentru a nu se abdica de la acele norme universale, în care fiecare individ în parte, să fie tratat cu demnitate, în onoare și libertate. S-a pledat pentru legi ferme conform modelelor legislative ale unor state avansate în democrație, legi care să apere drepturile inalienabile ale fiecăruia dintre noi, fără discriminare!

Deunăzi, urmăream pe un post TV un documentar despre Maria Tereza, împărăteasa Austro-Ungariei.
Un personaj istoric emblematic, care a condus un imperiu timp de 40 de ani. Se mai zicea că sub mănușa de fier cu care conducea, se ascundea o mînă delicată de femeie. M-a fascinat istoria ei, care, în decursul celor 40 de ani de domnie, a aplicat două reguli de fier pentru poporul ei: Lege și Clemență.
Și iar mă întorc la aceste zile nefaste, în care curg ordonanțe militare, stări de urgențe, în funcție de necesitățile momentului.
Nimeni nu poate contesta oportunitatea acestor măsuri, dacă într-un final duc la același rezultat: apărarea și protejarea cetățeanului! Asta, însă, pînă cînd din apărat, cade în cel de victimă!
Mă doare sufletul cînd văd cîte un amărît de pensionar, care, poate, niciodată în viața lui, nu a scos o foaie pt. o lucrare de control, să fie „prins” fără „foaia de circulație” completată, sau completată greșit.
Amenzile aplicate pentru această categorie de „infractori” au atîtea zerouri la coadă, cîte poate, n-au toate pensiile lor adunate pe un an. Nimeni nu-și pune problema dacă din rea credință sau din neștiință au greșit!
Știu că necunoaștere legii nu te absolvă de pedeapsă. Spuneți-le și lor de Monitorul Oficial…
Ei, aici ar trebui să intervină Clemența!
Maria Tereza a rezistat 40 de ani în fruntea imperiului. La noi, mai mult de cîteva luni (la guvern) sau 4-5 ani la președinție, n-au rezistat, mai ales ultimele guverne. Oare e așa de greu să fii empatic cu proprii cetățeni? Faceți armată cu o categorie de oameni debusolați, bătrîni, unii flămînzi chiar, bolnavi și îngrijorați, despărțiți și izolați de copii, fiecare pus în colțul lui.
Voi repeta la nesfîrșit acest cuvînt CLEMENȚĂ!
Mai lucrați și cu inima, domnilor, numiți vremelnic în funcții, care, (credeți voi) vă dă dreptul să uzați de niște instrumente pe care acum le aveți la îndemînă și de care, din păcate, unii cam fac exces de zel în aceste zile.
Vor trece și astea într-un final, se vor despărți apele, dar contează cum vom ieși cu toții din aceasta.
Societatea, asemeni acestui parșiv de virus, va suferi mutații greu de prevăzut. Să ne ajutăm unii pe alții, asemeni ca pe front, cînd îți luai camaradul căzut și, cu prețul vieții, îl cărai în spate, să-l scoți înafară și să-l salvezi. Nimeni nu-ți stătea să-ți sufle în ceafă pe cine să-l cari și pe cine nu. Viața, pentru toți e la fel de prețioasă.

Așa e și acum! Un imens front, în care trebuie să empatizăm unii cu ceilalți. Haina militară, stelele de pe umăr, nu te fac invincibil! Poți să fii jandarm, polițist local sau național. Legea are mai multe fațete, creierul fiecăruia trebuie să discearnă măsura cu care trebuie aplicată. Nu vă transformați în simpli executanți robotizați!
Viața nu e numai despre legi. Este mai mult de atît și nimeni nu vă dă dreptul s-o aplicați după bunul plac.
Înțelegeți că fiecăruia dintre voi i se poate întîmpla să ajungă vîrsta de 65 de ani. Eu zic că e o binecuvîntare, mulți n-au avut șansa aceasta. Nu faceți din vulnerabilitățile unui om, motiv de a vă arăta mușchii. Efemeră demonstrație…
Să nu dam verdict în cazul celor mai puțin curajoși, care, din slăbiciune (omenească) au clacat și au abdicat în fața unui dușman perfid, incorect, care joacă la cacealma (coronavirusul).
Să nu-i „răstignim” în necunoștință de cauză, pe acei medici, care au învățat de toate (și nu puține) în facultate, mai puțin un lucru; că trebuie să moară ei întîi, înainte de a apuca să salveze vieți și care au intrat în prima linie fără a fi înarmați!
Trebuie păstrată dreapta măsură în a-i judeca și blama. Aceste slăbiciuni trebuie tratate cu CLEMENȚĂ, iar excesele de zel, care înjosesc ființa umană, tăiate din fașă.
Să stăm și să medităm în aceste zile, să ne facem fiecare mea culpa, la partea de vină cu care am contribuit personal cu voie sau fără voie la această „supărare” a Pămîntului.
Poate că Pămîntul, în cele din urmă o să-și revină și n-o să ne mai urecheze, că prea ne-am luat nasul la purtare și am ajuns prea răzgîiați!

Ileana PISUC
(Dallas – Richardson, USA)

Vi s-a întîmplat vreodată, ca înainte de a pleca într-o călătorie, să vă întoarceți din drum, după ceva, un amănunt, dar fără de care bagajul nu e complet și poate acel amănunt să vi se pară mai important decît întreaga încărcătură? Și acel ceva să fie o Carte?…
Anul trecut, cînd am venit în State, acel amănunt, atunci părea banal. M-am întors din drum, la raftul cu cărți, și dintre toate, am ales una ,,Quo, Vadis” de Sienkiewicz. Cei de o seamă cu mine cred că o știu. Am citit-o încă în liceu, cu mintea de atunci și m-a marcat pînă în ziua de azi. O carte (recunosc) grea, cu o abordare spirituală pe măsură și istorică deopotrivă. Despre istoria Romei sub domnia nefastă a unui nebun, menținut la domnie atît prin teroare cît și datorită camarilei cu care s-a înconjurat, care-i ovaționa fiecare derapaj, pentru a-și păstra privilegiile, dar și capetele. A fost în stare să dea foc Romei pentru a-și ,,forța” Muza și a compune versuri stimulat de priveliștea ce se desfășura la picioarele lui. Roma arzînd! Și ca să-și ducă ticăloșia pînă la capăt, a aruncat vina pe creștini, care pe atunci erau considerați niște ciudați. Cum altfel să-i numești, atunci cînd în fața morții, aceștia se uitau doar în cer, cîntînd imnuri de slavă lui Dumnezeu și pășeau rîzînd în arenă unde erau sfîșiați de sălbăticiuni înfometate. Nu le putea înțelege acea credință dusă pînă la sacrificiu, cu zîmbetul pe buze.

De atunci au trecut ceva ani și nu puțini, dar dorința de a o reciti mi-a rămas vie. Am tot amînat, deoarece nu-i o lectură pe care s-o parcurgi superficial, presupune răbdare și tenacitate. Îmi tot ziceam că-i va veni timpul…
Parcă acum, la deplina maturitate, simțeam că aș putea-o ,,diseca” mai pe îndelete.
În momentul ,,exploziei mondiale” (pandemia), prima întrebare care mi-a venit în gînd a fost:
– Încotro Doamne? Ce va fi cu noi?
În mintea mea s-au produs niște conexiuni între niște evenimente petrecute acum 2000 de ani și zilele acestea, pe care nu știu cît de mulți le vor accepta ca fiind paradoxale, unde eu mi-am permis să intervin pentru a scoate esențialul.
Titlul cărții e luat din legenda despre Sf. Petru în timpul fugii sale din Roma, încercînd să scape de persecuțiile împăratului Nero, lăsîndu-și turma de creștini în derivă, la mîna acestui călău. Pe o colină, într-o lumină orbitoare, care l-a facut să cadă în genunchi, i-a apărut Isus, înconjurat de o aură strălucitoare.
Tot ce a putut rosti a fost: ,,Quo Vadis, Domine?… unde te duci, Doamne?”
,,Fiindcă mi-ai părăsit turma, mă duc la Roma, să mă mai răstignească o dată!”
În acest timp, turma era decimată în arenele din Roma, sfîșiată de fiare sălbatice înfometate, spre satisfacția comenduirii de atunci…
Rușinat, Sf. Petru s-a întors iar la Roma, unde a îndurat supliciul răstignirii, numai că, spre deosebire de Isus, el a fost răstignit cu capul în jos. I s-a făcut o ultimă concesie, el motivînd că nu este vrednic de o moarte asemeni mentorului său.

O să vă puneți întrebarea poate, la ce folos această ,,dizertație” pe această temă cunoscută deja?
Pentru că, Om fiind, raționalizezi, îți pui întrebări, faci legături, între ce s-a întîmplat acum 2000 de ani și realitatea sumbră, fără ieșire, în care ne zbatem acum.
Atunci, Sf. Petru, întîiul apostol al lui Isus, păstorul turmei lui Isus, a avut momentele lui de slăbiciune, de lașitate, fugind din fața pogromului instituit de regimul despotic al lui Nero, lăsîndu-și turma fără stăpîn.
Acum, de sărbătoarea cea mai importantă a creștinătății, care este Învierea, turma l-a părăsit pe păstor, urmașul lui Petru, care este Papa. Atunci era un pericol pe față, văzut, acum pericolul este invizibil, dar care, a făcut turma să se ascundă, fiecare în adăpostul lui.
O imagine emblematică, care va rămîne în istorie este aceea a Papei, lăsat singur, într-o piață pustie, dureros de pustie, pe caldarîmul pe care pașii lui sunau aproape sinistru. Am văzut un Papă trist, doborît de greutatea singurătății, într-o lume ascunsă, speriată, căreia i-au dispărut dintr-o dată reperele, înlemnită de frica de necunoscut.
Întrebarea care rămîne este:
– Cine-i mai trist oare? Păstorul care este nevoit să-și abandoneze turma sau turma care este nevoită a se risipi și a se ascunde?
Sunt voci care spun că n-ar trebui să ne cramponăm atît de mult pentru faptul că s-au închis bisericile, că ne putem ruga și acasă. O să le răspund așa: Atunci cînd te duci să-ți vizitezi părinții, nu înseamnă că o faci mecanic. Iubirea față de ei te mînă în spațiul lor, care a fost cîndva și spațiul tău, cu care te identifici și te regăsești. Dorul de ei, sentimentul că aparții cuiva, că noțiunea de ,,acasă” e un cuvînt cu rezonanță – și încă ce rezonanță! – cu vibrații adînci direct în suflet, pentru că omul nu este doar o bucată de carne și atît!
Așa și la Biserică! Nu mergi pentru o locație, formată doar din ziduri, nici pentru întîlniri amicale între prieteni. Mergi, că acolo este Casa Domnului! Omul are nevoie de repere, de concret, de sacru.
Biserica reprezintă un spațiu încărcat de spiritualitate unde lepezi toată grija cea lumească și intri în comuniune cu Dumnezeu. Suprema întîlnire este în Casa Lui.

Anul acesta am fost vitregiți și de comuniunea cu cei dragi si de împărtășirea bucuriei Învierii în Biserică. Dintr-o dată ne-am trezit orfani de două ori… Speranța care rămîne, e că poate, asemeni Sf. Petru , care se întoarce la turmă, tot așa și turma nevoită acum să-și caute adăpost, va reveni și va inunda iar Piața și Biserica, într-un iureș de bucurie, bucuria Reînnoirii și a Renașterii, cîntînd la unison:
CRISTUS VINCIT, CRISTUS REGNAT, CRISTUS IMPERAT!

Ileana PISUC

(Dallas – Richardson, USA)

Izolarea din aceste zile dă idei multora dintre noi, ceea ce (încă) e un semn bun, punînd mintea la lucru și nedîndu-i timp să „zburde” pe coclauri, în afara normalului.
Chiar m-a amuzat recent o glumă, cînd un pacient își sună psihologul și îi spune că a început să vorbească cu animăluțele de casă. „Periculos e atunci cînd acestea chiar vă răspund! De abia atunci să mă sunați!”
Nu degeaba se spune că omul este un animal social și ar face orice să scape de singurătate, inventînd fel și fel de tertipuri, riscînd chiar să spargă anumite „embargouri” instituite în societate, mai ales în situații de criză.

Aici, izolarea s-a înțeles încă de la început. Nu e nevoie de poliție, de filtre, de declarații, de armată, care să-ți amintească de acest fapt. „Izolarea voluntară” e fără poliție la poartă. O ai în cap!
În schimb, autostrăzile au același trafic normal, poți s-o iei de-a nebunul unde vrei, benzina a ajuns la pragul cel mai de jos. Așa că, o fugă pînă în centrul Dallasului, a fost ca o provocare. Am vrut să simt pulsul unui oraș emblematic, practic centrul reprezentativ al Texasului, inima care pompează pînă la urmă toate rețelele economice și de afaceri ale acestui vast teritoriu.
Am vrut să-l văd și dintr-o altă perspectivă, fără spectatori, în această „acalmie – pandemie”.
E drept că, în următoarele nopți am cam avut ceva de furcă cînd, în fața ochilor, mi se derulau imaginile „înregistrate” în urma vizitei.
Primul meu contact cu Dallasul a fost în timpurile bune, cu vitrine luminate, mașini somptuoase ce umpleau bulevardele, terase înțesate de lume, zănganit de pahare, muzică, ce acoperea rumoarea din jur. Peste tot, detașare, alergare, opulență, lux.
Acum, același oraș! Zgîrie-nori, ce-și înfig semeți vîrfurile într-un cer plumburiu, străzi pustii, oameni rari la vedere, mașini ici-colo, la intersecții. Oraș fantomă, grandios, dar umilit, capitulat, în fața unui dușman nevăzut. Localuri goale, lumini de camuflaj, reclame depășite, birouri cu geamuri întunecate. Dar peste toate, muzică! O muzică sinistră ce venea parcă din tenebrele pămîntului, de sub coloșii de oțel și beton! Muzică ce se revărsa de la localurile închise, care-ți băga frica în oase.
Suna ciudat, ca o scenă fără spectatori, în disperare parcă, de a mai anima părăseala din jur…
Brusc mi-a venit o imagine în minte, rămasă cu mulți ani în urmă, după vizionarea filmului Titanic. Mi-a rămas așa ca o sechelă, imaginea oceanului negru și rece în care s-a scufundat elita tehnicii maritime din aceea vreme, ducînd cu ea, o parte a elitei societății engleze și nu numai, din aceea perioadă. Cabine luxoase, scări somptuoase, candelabre de cristal din care țîșneau jerbe de lumini multicolore, protipendada acelor timpuri în ținute de gală, mese încărcate cu cele mai alese bucate și cele mai fine băuturi și pentru a întreține atmosfera, orchestra cu cei mai renumiti instrumentiști ai vremii.
Am asemănat Titanicul cu Dallasul. Unul eșuat în ocean, iar celălalt pe uscat. Unul eșuat din cauza unui aisberg, celălalt din cauza unui virus. Imaginile suprapuse dădeau cam la fel. Doi coloși, mîndria tehnologiei, învinși de două forțe ale naturii, apa și aerul! Stăteau mamuții în lumina înserării, întunecați, prăfuiți, dezolanți, fără însuflețirea gălăgioasă a Omului…

Mă gîndeam: Doamne, pentru cine atîtea birouri, atîtea geamuri, atîtea artere de circulație, dacă acum totul este părăsit? Unde sunt oamenii? Cum pot să dispară la o clipire de ochi?
Exact cum Titanicul era eșuat și predat oceanului, așa și Dallasul intra peste noapte în stăpînirea singurilor muritori pe care-i mai zăreai pe străzile pustii, oamenii străzii, homless. Pentru mine era ceva inedit. Ziua, în vacarm, nu-i vezi, stau ascunși prin ,,grotele” urbane știute numai de ei, dar acum, sunt singurele “vietăți” care bîntuie pe străzi, prin parcuri, prin scuare, pe sub poduri.
Apariții sinistre, pășind în transă, fără vreun țel, cu priviri pierdute, avînd asupra lor clasicul rucsac în care-și poartă tot capitalul. Trec ca niște zombi, majoritatea sunt negri, eșuați și ei într-o lume meschină… Daca atunci ar fi trebuit să cobor din mașină în stradă, în plin centru, n-aș fi făcut-o cu nici un preț! Am simțit o insecuritate și o nevoie acută de a pleca de acolo, mai ales că pe tot parcursul, n-am văzut vreo mașină de poliție. Orașul era abandonat, în seama acestor nefericiți ai soartei, care în sfîrșit nu mai trebuiau să-și împartă teritoriul cu nimeni. Visul american, a început să pălească, concluzia e că oriunde în lume, în timpuri de criză, cam fiecare e pe cont propriu…
Și peste tot Muzica ! Muzica, care se încăpățîna să răsune din megafoane, a fost de S.F.
Cîteodată Viața bate filmul!
……………………………………………………………………………………………………………………………………………………….
Ca provincială incurabilă ce sunt, am avut un moment, cînd am comparat senzația mea de securitate, atunci cînd seara, închideam poarta de la stradă. Cheia aceea brută, țărănească, pentru mine reprezenta o mai mare siguranță decît toate blocurile militare de apărare, deoarece, niciodată nu poți fi sigur pe reacția oamenilor în situații extreme, într-o țară străină.
Sunt convinsă că muzica continuă, exact ca și orchestra de pe Titanic, care era îndemnată să cînte neîntrerupt, pînă ce instrumentele le-au fost luate de apă.
Agonia în ambele cazuri nu se poate măsura. Frica și panica, fac în aceeași măsură victime, indiferent că sunt ancorate pe Titanic sau Zgîrie-nori!
Omul, totuși, are și el limiteie lui!
      (Martie, 2020)

Ileana PISUC
(Dallas – Richardson, USA)

România a trecut prin multe urgii și cu războinicii ei viteji a depășit greutățile, „a ieșit mereu învingătoare”, în mod miraculos. Au fost inundații și cutremure, au venit peste noi năvăliri cotropitoare: aici ne-au găsit, dar ne-am apărat, am rămas pe aceleași spații și ne-am dezvoltat, iar acele rele s-au dus, au trecut și au dispărut.

Au fost și altă dată epidemii cumplite, date tot de viruși necunoscuți și cu o lume medicală aproape inexistentă atunci, care ne-au împuținat destul, dar tot noi am rămas, învingători. Așa a fost cu epidemia cumplită de „ciumă”, în care cei scăpați odată de ea deveneau imuni și adunau cadavrele de prin casele și locurile pe unde „cădeau” și, fără teamă, îi transportau la grămadă și apoi îi aruncau în „gropi comune”, aruncând var nestins peste ele. A dus cu ea, această epidemie, o parte din populația țării, ce reprezenta jertfele umane care, prin lupta cu epidemia, au făcut ca cei ce au rămas să ducă viața cu rosturile ei mai departe, în refacere și dezvoltare, sub toate aspectele. A fost și epidemia de tifos exantematic, în timpul primului război mondial, cu cca 300.000 de morți, dar am învins-o și pe acesta, ca și pe nemți și, încetul cu încetul ne-am refăcut, am regenerat.

Au trecut apoi peste noi cele două războaie mondiale, cu jertfele lor, cu câștigarea și pierderea de teritorii, după dorința celor mari, în ambele fiind în final câștigători. Apoi, a urmat năpasta cea mare care ne-a cuprins, a unei ideologii de dictatură comunistă, după al Doilea Război Mondial.

În acele vremuri, de mare prigoană, a urmat prima dislocare masivă a unei mari mulțimi de oameni de pe pământurile lor, de la casele lor, prin masive deportări și, mai ales, milioane de oameni au fost trimiși în temnițe pe tot curinsul țării, sau în lagărele muncilor de exterminare, construite în acest scop. Temnițele, „Canalul Morții” și „Stufărișurile Dobrogene” au înghițit sute de mii de victime, făcute de torționarii vremii. Cei uciși și exterminați, au fost aruncați apoi tot în gropi comune, prin locuri necunoscute, de nimeni știute, cum s-a facut altădată și sub „domnia ciumei”, care acuma a avut însă eșarfa roșie. Au rămas însă unii și prin albia „Canalului Morții”, a „Magistralei Albasre” („Roșii”!), apele căruia n-au reușit și nu vor reuși niciodată să-l spele de sângele atâtor victime. Dacă atunci gropile comune aveau motivația de a proteja populația, celelalte erau determinate de o criminalitate comunistă.

Dar, am izbutit, cu multă mobilizare, jertfe și vărsare de sânge, să înlăturăm odiosul regim, fiind admirați de o lume întregă, în prima revoluție din lume transmisă la televiziune. Simpatia și ajutoarele au fost masive, dar nu s-a continuat lupta cum trebuia, „ne-am oprit din drum”. La butoane au rămas aceiași, prin diversiune și crime, doar cu epoleții și denumirile schimbate, sub conducerea și influența malefică a aceluiaș „liber cugetător”. În acest fel, s-a ajuns la o distribuție fărâmițată a economiei, apoi la distrugerea ei, prin falsul proces de privatizare, beneficiarii de azi fiind, mai ales, politrucii de ieri. Încetul cu încetul, s-a format acea categorie de „hoți”, „corupți”, care au dezvoltat până la urmă „tâlhăria”, hoția făcându-se pe față, prin Legi cu destinație. Acestea au obligat românii să-și părăsească iar țara, să ia drumul pribegiei multe milioane de oameni, împrăștiindu-se prin toată Europa, Anglia, peste Ocean și cine știe mai pe unde. După primele drumuri spre închisori, spre moarte, a milioane de oameni, de mai înainte, a urmat acest exod și mai amplu, al doilea din lume, dupa Siria, milioane de români, cine mai știe câte, fiind alungați să plece din țară peste frontiere, pentru a găsi mijloacele de trai necesare și care în țară le-au fost refuzate de hoția masivă, fără margini, tot „fără frontiere”. Cu bolizi de cea mai nouă și bună marcă, cu mâinile încărcate de ceasuri de ultimă modă, de zeci de mii de euro, cu brățări și coliere diamantine, de o strălucire orbitoare, și altele, aceste obiecte moarte, făceau contrastul cu vietatea întunecată a purtătorilor acestor bogății nemăsurate, nemeritate, obținute prin furtișag.

Acest „fenomen” rupe țara, acasă rămânând copiii și bătrânii, cei apți de muncă, uneori familii întregi au umplut lumea. Cum era și firesc, multe tragedii s-au produs neîntârziat, cu copii dispăruți, neșcolarizați, înecați în ape, abuzați sau uciși, bunicii lor neputându-i supraveghea, să-i păzească de rău; cu atâtea victime pe șosele, în drum de acasă sau spre casă, pentru nevoi sau întâlniri familiale, cu familii dezmembrate! Așa cum pentru victimele comunismului, informatorii erau asociați în crime și ucideri, cu torționarii de altădată, corupții, hoții și tâlharii de azi sunt asociați în toate aceste tragedii ce s-au produs și se mai produc asupra romaânilor.

Ca și cum aceste nenorociri nu erau de ajuns, a venit peste noi și această pandemie cumplită, cu întoarceri obligatorii acasă a milioane de oameni, infectați, izolați sau în carantină, veniți spre casă pe rute de noapte, alese și supravegheate, mai ales cei rămați fără locuri de muncă, fără casă și mijloace financiare. Sentimentul de familie unită, în bine și în rău, depășește uneori orice motive de pericol, oricât de mari și se caută reunirea familială, peste toate pericolele, peste toate greutățile, granițele. În cazul acestor acțiuni forțate, este firesc să apară și alte victime, asociate și cu acest atât de periculos coronavirus ucigător, cu atâta forță de răspândire. Aceiași vinovați și pentru „retur”, sunt cei formați și proiectați după 1946 și a odraslelor acestora!

Fondul Monetar Internațional s-a înființat în 1944, cu 188 de state membre. Era dupa un război nimicitor și se impunea imperativ organizarea unei Instituții financiare, pentru a  veni în ajutorul  celor mai afectate state de teribila confruntare, indifernt că au participat la  război sau au fost doar victime, ori au fost afectate greu în diferite  relații economice cu state în confruntare. România este și ea stat membru al FMI, a avut relații bune cu Fondul  și  a accesat  diferite împrumuturi.

După mulți ani de acivitate cu mare influență, șefa acestuia, D-na Christin Laggarde, face o constatare și a ieșit cu o exprimare  șocantă  în public, în iulie 2018 : „Bătrânii  trăiesc prea mult și este un risc pentru economia  globală, trebuie făcut ceva”!! (Publicată în 24 martie 2020, anul curent, în întâmpinarea  pandemiei!). S-au pronunțat mulți asupra  anunțului  surpriza, cu privire la agresivitatea acestui anunț, cu care pune în relief problema.  Este un anunț cinic, prin care acuză viața, îi acuză pe bătrânii care mai trăiesc, și-i învinuiește, spunând de ce trăiesc atâta. Cu atât  mai  crudă este exprimarea  „abuzului  de a trăi”, cu cât vine din partea  unei doamne;  oare  Domnia  sa  are bătrâni, are copii,  a dat viață? La cât  o fi calculată lungimea acesteia, „permisa”?  „En garde, bătrânilor!!” Care se consideră  că este  vârsta limită și cum crede  că s-ar putea realiza acest „proiect”? Evident, numai restricția de a nu mai purta baston nu ar fi suficientă! De ce nu se întreabă și de ce se sting așa de mulți oameni cotizanți,  fără a beneficia  măcar de o lună de pensie, deloc  bătrâni; de ce mor așa de mulți copii cu zile și să încheie la fel: „trebuie făcut ceva”.

Această „prevedere” este contrară și unui „circuit” uman firesc: sunt mulți care mai târziu, la bătrânețe, dau mari valori umanității, în domeniul artistic, cultural, știintific ș.a. De exemplu. Despre Johnn W. Goethe s-ar putea spune că: de avea vârsta lui Eminescu, era un necunoscut, în modestie, iar Eminescu, dacă ajungea la vârsta lui, era unul din cei mai mari poeți. Tot așa Michelangelo, Brâncuși, A. Eintein ș.a. au realizat opera de mare valoare, la o vârstă înaintată, mai bătrâni. Lumea nu era mai tânără, atunci, fără ei, dar în mod sigur mai săracă! În multe domenii, „bătrânii” dau valori imense lumii.

Îmi vine în minte dictonul binecunoscut:

„Cei ce nu au bătrâni, să-și cumpere!”

precum și „cântecul” bătrânilor, trist, dar demn:

„Bătrânețe haină grea, ce n-aș da să scap de ea”.

Oricum, se vede de aici că acești „bătrâni” nu se leagă cu disperare de viață.

Se știe că lumea este foarte polarizată în aceste vremi. Am mai putea reține o informație: se spune că 1% din populația globului deține 99% din veniturile acestuia, iar cei 99% cu ce a rămas, 1%! Spre care  „bătrâni” se îndreaptă  oare, avertismentul? Evident, spre aceia unde sunt mai mulți, în grupul celor 99%. Cei din 1% au puțini bătrâni și sunt  cu sacoșele pline! Oare pentru situația „globală financiară și econimică” n-ar trebui să-și îndrepte atenția spre  cei  1%, nu neapărat bătrâni? Acolo este masa globală financiară și de acolo vine sărăcia, „problemele economice globale”!

Altfel, acești bătrâni acuzați, cu zilele lor, nu sunt pomanagii. Persoanele obișnuite, talpa țării, nu cele speciale, încărcate de „specialități” de tot felul, pe lângă salarii și pensii uriașe, cu mari consumuri financiare, pe oriunde or fi, cinstite sau necinstite, ceilalți au muncit mulți ani, 40 sau mai mulți, în care au cotizat cu regularitate, lunar, sume depuse în depozitul statului. Dacă aceștia le administrau bine, cuantumul lor creștea semnificativ și cum pensia este evaluată cam la 40% din salariul mediu, deci pentru un an de pensionare ar fi necesari doi ani de depuneri și ar ajunge pentru 20 de ani de pensionare. Adunați la cei 64 de ani de la data pensionării, ar urma o „batrânețe” în jur de 84 de ani! Sunt puțini care o ating și mult mai puțini care depășesc această vârstă, acuzată cu bătrânețea, cred.

Bizareria este dată mai ales și de faptul că atunci când ridici prima pensie, fondul tău de depuneri este nul. Oare cine a luat, cine a furat banii de acolo, depuși atâția ani, pentru bătrânețe? Am auzit că ar fi state în care tot ce depui acolo, acolo rămâne și crește, într-un cont al tău, pe care poți să-l controlezi și, în final, când nu mai lucrezi și treci spre bătrânețe, decizi tu dacă-ți ridici toți banii și ți-i administrezi cum știi, sau ridici lunar diferite tranșe, controlul fiind tot al tău. În caz de deces, disponobilul bancar rămâne soției sau copiilor, așa cum nu se întâmplă la noi, sumele rămân bun pierdute.

Teribila afirmație de la acest înalt for financiar, parcă vine ca o blestemată prevestire, care s-a și concretizat în realitatea vieții destul de repede, prin această nenorocită pandemie, care face ravagii în lume, preferând în „consum” bătrânii, mai ales, cei mai vulnerabili, într-o largă majoritate, fiind și de drept într-o astfel de situație. Vorba aceea:

„Ei și-au trăit traiul și și-au mâncat mălaiul”!

Pandemia, însă, n-a ales numai pe bătrâni pentru consum și traumatizează tot ce întâlnește în cale, pe cei mai expuși luându-i cu ea. Mai bună este situația în țările în care s-au luat măsuri ferme mai repede, nu chiar de la început, pentru că apariția a fost oarecum mascată și totul a fost nepregătit, dar am putea spune că printre ele se află și România.

În acest fel, s-ar putea ca înaltul For Financiar să-și  revizuiască concepția și să revină la vechiul dicton, să caute „bătrâni”, fie și numai ca  model de existență umană, pentru că ei se vor împuțina drastic!

În situația dată, cu groaznica ei prezență, izolarea în cel mai mare grad posibil, „acasă”, „domnească”, (dacă ne gândim la altfel de izolări celulare, criminale, de altădată, ținta fiind distrugerea), disciplina și respectarea întocmai a regulilor de comportament, stabilite de specialiști și de cei în drept să le organizeze, este obligatorie și responsabilă, fiind singura șansă de supraviețuire în lipsa unui remediu, în afara unui tratament formal, simptomatic, sau asimptomatic, la grămadă.

Gheorghe BĂRCAN
fost elev al Liceului „Dragoș -Vodă” din Sighet
Minneapolis, 04.04.2020

Eram deosebit de încântați când ședeam la copii în Franța, la Paris (!), care aveau locuința pe una din zonele circumscrise metropolei. Centrul era ocupat mai ales de Instituții, servicii, cu imobile de locuit mai puține, mai scumpe și mai gălăgioase…

Dar deplasările, călătoriile, mai lungi sau mai scurte, prin spațiul acestuia, pe oriunde, era o desfătare. Evident, anumite cartiere, zone, unde nici nu eram bine văzuți, întâmpinați, nu le frecventam. În aceste „rezervații”, cu obiceiurile și cu toate intimitățile lor, nici nu era bine să intri, să-i deranjezi, ori să te deranjezi. Rămâneau altele destule de văzut, atâtea și nici nu le puteai pe toate prospecta. Mai mult, câte dintre ele nu ai dori să le vezi și să le tot revezi, pentru că sunt prea pline de toate și asimilarea e mai înceată, cu așteptări. Am vrut să vedem Moulin Rouge, poate prindeam o reprezentație, așa la întâmplare. Am mers tot pe centru, cu tramvaiul, pentru ca pe strazi, pe ambele părți, erau numai cinematografe cu mizerii de filme, cu afișaje stradale indecente, Place Pigalle fiind o industrie pornografică. În acea zi nu era spectacol și am privit doar prin geam; am văzut imagini afișate, cu faze din diferite spectacole, deosebite și doar atât.

Odată, am întâlnit prin Paris o colegă și prietenă, Doina Coman, din Tg. Mureș (mică-i Lumea!), care ne-a povestit că a făcut de curând o excursie în Maroc, staționând și la Tanger, un oraș splendid, cu plaje extraordinare, un oraș foarte plăcut și primitor, sub toate aspectele; mergeți și voi, că o să aveți ce vedea. Ne-am gândit și, având mijloacele necesare (copiii ne ofereau „gratuități”), am decis să „zburăm”până la Tanger, având avionul „la scară”.

Tangerul. Dupa cca două ore de zbor, aterizam pe aeroportul din Tanger, pe malul Atlanticului sau al Mediteranei, cum vrei să spui, după cum priveai, fiind aproape și de o „Apă” și de „Cealaltă”. Un frumos oraș marocan, așezat într-o zonă exotică încântătoare, încărcată de frumuseți; am putea spune un oraș de frontieră, cu multă influență spaniolă, cum sunt de altfel toate orașele despărțitoare de state. Am sosit înainte de masă, într-o atmosferă umedă cu miros de plajă și, încercând să potrivim ceasul după cel local, constatăm că am ajuns cam la aceeași oră la care am și plecat. Distanța de cca 2000 de km, cu viteza avionului de 1000 km/oră și diferența de fus orar de 2 ore, explică această „teleportare”. Cu un taxiu ne-am deplasat pentru cazare la un hotel mai central, fiind destule în jur, reclama turistică fiind larg răspândită, datorită excepționalelor condiții ce le oferea și care se și vedeau, de îndată ce puneai piciorul pe solul acestuia. Ne-am cazat, pentru câteva nopți și am intrat apoi imediat în tumultul de lume, fiind pregătiți și de o baie, ceva mai târziu. În auzul unor convorbiri amestecate, în franceză, arabă și spaniolă, într-o ținută la costumație diferită, sau în renumitele jilabale albe, cu turbane pe cap de aceași culoare, ne-am amestecat în acea mulțime, vorbind în franceză, pentru a nu aduce și limba română în atâtea exprimări din acel mediu și așa destul de amestecat. Am intrat la un local și am servit masa, meniul preferat fiind pui la rotisor și cartofi prăjiți, pregătit la vedere, o masă obișnuită, fără alte combinații; am servit la urmă o cafea și suc de citrice, „original”. Ne-am deplasat apoi spre plaja mediteraneană exepțională, încărcată de exotism, culoare și vrajă, Tangerul fiind o citadelă care sfidează parcă măreția de granit a Gibraltarului, prin toate frumusețile și ofertele lui, cu acea unică atmosferă de cer senin și ape albastre, un sejur de vis, plăcut și mult dorit. Era însă, și loc de refugiu pentru alții, ce se ascund, pentru cine știe ce fapte, loc de o intensă activitate cu drogurile, un fel de paradis al lor, a spionajelor, a căutărilor și întâlnirilor clandestine ale celor certați cu legea, exemplificat de altfel și prin diferite opere de artă, literatură, muzee, ca și prin producții de filme, alături de Amsterdam și multe alte astfel de centre.

Tangerul avea o zonă liberă, schimburile valutare fiind aici permise, acoperite de lege, cu prețurile unor produse mult reduse.
Aflându-te într-o zonă sau alta a lui, centrală sau mărginașă, prin zona portuară sau prin piețe, ai pe rând impresia că te afli într-o locație spaniolă, într-o provincie franceză sau într-o țară arabă, auzind conversații în cele trei limbi, separat sau în amestec, întâlnindu-se, de fapt, aici cele trei culturi: arabă, franceză și spaniolă. Poate cea mai puternic reprezentată este cea spaniolă, pe lângă cea arabă, datorită interferenței de secole dintre acestea, fiind și țări vecine, cu frontierele care, de-a lungul anilor s-au tot schimbat; aveai impresia, uneori, că te afli într-un oraș spaniol.

Apele mediteraneene de aici, al căror albastru profund îți lasă impresia unei reflexii în oglindă a boltei cerești, cu nisipul fin și
auriu al plajelor sale, cu întreaga atmosferă de basm ce le înconjoară; era un îndemn pentru oricine de a-l vizita, pentru a petrece momente de neuitat.

Această cetate este în coasta Gibraltarului, puțin mai spre vest de acesta și ea unește și separă apele Mediteranei de cele ale Oceanului Atlantic; la un moment dat, în plimbarea ce ai face-o pe marginea celor două întinse, profunde și multe ape, ai putea spune că, într-o anumită staționare, te afli cu un picior în apele Mării și cu celălalt în ale Oceanului! Ce „depărtări apropiate”, sau ce „apropieri depărtate”! Stând așa și privind aceste imagini, vezi „la picioarele tale”, într-un orizont imens, marile întinderi de ape care se „confruntă”, parcă, prin agitația valurilor înalte, prin acea „îngustime”, strâmtoare, trecătoare, ele neputând săî se ocupe, pentru că nu o încăpea nici una pe cealaltă, iar stâncile de granit ale Gibraltarului spuneau unde sfârșește una și unde începe cealaltă.

Fără să vrei, îți pui în mod firesc o întrebare: de ce au puncte de întâlnire în această superbă locație atâția și atâtea feluri
de răufăcători? Ea nu este o „zonă liberă” și pentru aceștia, nu le protejează și nu împiedică pedepsirea lor, suprimarea ilegalităților ce le comit sau le pot comite. Mă gândesc că le oferă protecție chiar frumusețea, fascinația acestei localități, atmosfera ei sublimă sub toate aspectele, mediul luxuriant care te captivează, îți absoarbe toată atenția și-ți oferă o ședere de vis oriunde te-ai afla. Această cucerire fără rezerve se referă și la urmăritorii celor urmăriți, le împuținează atenția și spiritul de observație, îi „prindea” și pe ei, dacă nu erau într-o excepțională formă profesională, care să nu-i facă dependenți de aceste „droguri” și, într-un anume fel, „să nu audă, să nu vadă”. Astfel, pentru mulți răufăcători, aceste sublime aspecte ale metropolei formează o perdea invizibilă, ce-i făcea și pe mulți dintre ei invizibili, scăpați, ori cu posibilități de acțiuni ascunse, în fărădelege.

În aceeași zi, am făcut o baie și o plajă excepționale, cu tot felul de ingrediente pe aproape și, pe înserate, ne-am retras pentru
odihnă, după această atât de minunată zi. Au mai urmat și alte zile, cu băi și plaje în totală desfătare, pe întinsa arie cu plajele ei atât de minunate, într-un mediu de basm; nu era rece și-ți venea să rămâi să dormi acolo, pe nisipul „aurifer”, fin și cald. După plecarea noastră, mai rămâneau persoane pe nisip și, probabil, ceea ce doream să facem noi, n-ar fi reprezentat o noutate.

În timpul unei zile, mai spre finalul sejurului nostru, în acest spațiu superb, în plimbările făcute, ne-am abătut și pe la o
„medina”. O bogăție de articole, de toată frumusețea, confecționate artizanal, dar și altele, produse ale unei dezvoltate industrii. Erau covoare persane de diverse modele, tăvi gravate, din cupru sau metal alb, suflat în argint, multe alte construcții metalice, mulțime de pufuri frumos modelate, haine de piele în diferite modele, multe magazine încărcate cu bijuterii din aur, de 18 karate, de diferite forme și dimensiuni, la prețuri rezonabile, care-ți luau ochii și multe altele. De fapt, medinele marocane se spune că reprezintă o adevărată industrie turistică, care aduc o componentă principală de venituri pentru Maroc. Multe din aceste medine au intrat și in Patronajul Unesco, ca modele unice de piețe comerciale. Am luat doar câteva „ouă”
frumoase din onix, pietre semiprețioase, lucioase și în nuanțe de culori deosebit de frumoase. Nu erau prea scumpe și le puteam achita la prima „strigare”, dar am respectat obiceiul locului, ne-am adaptat. Peste tot, în jur, se duceau negocieri acerbe între vânzător și cumpărător, unul mai lăsa, altul mai adăuga ceva la preț, până când vânzătorul spunea: de accord și tranzacția se încheia cam la jumătatea primei oferte, sau mai puțin; așa că am achitat și noi mai puțin de jumătate din prețul inițial. O persoană alăturată, francez probabil, ne spunea că în cazul în care nu te angajezi în negociere, uneori și refuză să-ți mai ofere articolul; poate era o pauză activă între prezențele mai rare ale cumpărătorilor.

După o ultimă noapte de odihnă în acel mediu fermecător și după un dejun și o cafea, ne-am întors la Paris („acasă”),deosebit
de încântați de ceea ce am văzut. Cele relatate aici fiind descrierea unor locuri de o excepțională frumusețe, a unei oaze fermecate, rară, din mulțimea acestora distribuite în „lumea noastră”, le-am realizat folosind și unele ficțiuni, pentru omogenizarea descrierii de ansamblu, o prospectare mai amplă nefiind posibilă în câteva zile, păstrând însă intactă realitatea splendorii lor, atâta cât eu pot să o redau. Era bine să port cu mine și un „GPS”, pentru orientare, care să-mi arate
că nu am uitat locurile de basm pe unde am mai trecut în zilele mai dinainte și să mi le împrospătez pe acelea ce doream să le păstrez, de durată.

Gheorghe BĂRCAN, fost elev al Liceului „Dragoș-Vodă”
Minneapolis, 20.02.2020

foto: https://www.traveleuropa.ro/poze-tanger/

După întâlniri, mai dese ori mai rare, cu jurnaliști români – și nu numai – din jurul granițelor țării, conducători ai UZPR (Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România) au ajuns, zilele trecute, și la românii de peste Tisa. Miercuri (12 februarie a.c.) dimineața, dl. Doru Dinu Glăvan – președintele Uniunii și ziaristul Miron Manega – purtătorul de cuvânt al acesteia, însoțiți de Adrian Marchiș de la Radio România, președintele Filialei Maramureș a UZPR, au trecut prin Sighet. De data aceasta doar au trecut, dar au promis că, în curând, vor veni aici pentru o întâlnire cu tinerii de la revistele „AXA” și „Iluminări”. Și s-au oprit la Slatina (Solotvino), în Ucraina, unde s-au întâlnit, pentru prima dată, cu ziariști din presa scrisă, radio și televiziune, dar și cu reprezentanți și conducători ai unor asociații culturale de acolo, din Transcarpatia. Oficiul de gazdă primitoare l-a făcut primarul localității, dl. Gheorghe Uhali. Întâlnirea a fost onorată și de prezența domnului Florin Pîrvu, consulul României, care și-a declarat întreaga disponibilitate pentru a sprijini activitățile de acest gen. Au mai participat ziariștii sigheteni: I. Ardeleanu-Prucu și Florentin Năsui. Preț de câteva ore au avut loc aici discuții deschise, fără nici un fel de reținere, și de o parte și de alta, despre situația și starea îngrijorătoare pe care o traversează, despre ce se face și, mai ales, despre ce ar trebui și s-ar putea face pentru a o îmbunătăți. Timpul de emisie în limba română este tot mai scurt, baza materială tot mai precară, personalul tot mai puțin și susținerea financiară tot mai subțire. Una dintre soluțiile care au prins contur pare să fie aderarea acestor jurnaliști la UZPR, o soluție care s-ar putea traduce în: „Ajutați-ne, ca să vă putem ajuta!”. Dar s-au mai discutat și altele. Primarul a promis, și el, să se angajeze mai ferm și să-i antreneze și pe ceilalți primari din celelalte comunități românești. Și, în final, ca un semn de firească recunoștință, celor care de mulți ani stau aici, la nordul cel mai de nord, pe baricadele limbii și culturii române și sunt hotărâți să meargă mai departe, conducerea UZPR le-a acordat prestigioasa Distincție „Credință și Loaialitate”, pe care au primit-o: Geta Marina, Elvira Chilaru, Ion Huzău și Ion M. Botoș.

În după-amiaza aceleiași zile Doru-Dinu Glăvan și Miron Manega s-au întâlnit la Baia Mare cu membrii Filialei UZPR Maramureș și au discutat despre problemele care stau azi în atenția jurnalistului, despre activitățile pe care UZPR și le-a propus pentru acest an și despre alte chestiuni specifice unei uniuni care vrea să fie o prezență vie și constructivă în societatea românească de azi și de mâine.

prof. I. Ardeleanu – Pruncu

NR: În fotografie, de la stânga la dreapta, M. Manega, D.D. Glăvan, F. Pîrvu, Gh. Uhali și A. Marchiș.

Foto: Florentin Năsui

Oare pentru a cîta oară sunt nevoită să repet dictonul „niciodată să nu spui niciodată”…

E lucru verificat, cam la tot ce e nou, la început, apare o respingere, exact ca la un corp străin, dar daca stai bine cu anticorpii și ai un organism care să lupte cu infecția, se întrevăd oarece șanse de reușită. Așa a fost și în cazul meu la prima mea experiență cu facebookul și, în general, orice mijloc tehnic de comunicare, mi-a dat ceva bătaie de cap. Am învațat exersînd și atunci cînd am realizat în ce m-am băgat, am vrut să ies imediat! Am simțit că am pătruns într-o arenă cu lei, unde ești aruncat direct în colții lor, care de-abia așteaptă să te sfîșie și să te devoreze. O lume de atotcunoscători, de analiști specializați mai ales pe viețile altora. Iubirea și ura situîndu-se pe același palier, distanța fiind doar o muchie de cuțit. Se promovează și se desființează personaje cu o viteză amețitoare. Toate frustrările acumulate de unii și altii, sunt valorificate la greu, pentru fiecare găsindu-se adepți, sau dimpotrivă. Dacă nu faci parte dintr-o „parte”, ori ești din „ciuma roșie” ori din cea „galbenă”.

Eu sunt o fire expectativă, caut atît cât pot, să nu mă angrenez în dispute politice, sunt și postări de suflet din care ai ceva de meditat, sau anumite evenimente importante de ultimă oră. Îți trebuie multă „îndemînare a capului” ca să discerni din noianul de informații cam ce să selectezi, care sunt credibile și care nu. Plecată fiind din țară, pot să zic, că am fost conectată non-stop la mijloacele de informare în masă și că, facebookul mă ajută. Recunosc că, la început, cam după o lună, am vrut să-l desființez. Însă între a vrea și a putea, e o cale lungă! Calculînd „colateralele” pierdeam anumite facilități. Fiind împrăștiați pe trei continente, informația imediată, e vitală. Așa că, am învățat să mă „strunesc” singură, să nu comentez unde nu-mi fierbe oala și am ajuns la concluzia că poți să ai un rol fie și de moderator. Unde văd că-i vrajbă, să găsesc cuvintele potrivite s-o potolesc, unde-i prea mare îndărjirea să aduc argumente care să dea de gîndit.

E drept că mi-am auzit și anumite „corecturi” cu un limbaj, pe care eu nu credeam că l-ar tolera cineva, în comunicarea dintre oameni. Cîteodată parcă e nevoie de o anumită cenzură, bine stipulată, care să sancționeze derapajele în exprimare. Dar, eu zic, că fiecare se naște pe limba lui și așa și moare. Ești educat sau nu ești! Am învățat să selectez acele evenimente, care, chiar prezintă un interes.

Dacă m-ar pune cineva să definesc facebookul, așa cum îl văd eu, ca un om simplu, de la țară, i-aș răspunde că îl văd ca pe un „poduț” din fața porții, unde se adună vecinele și discută starea nației. După ce-s luate toate la puricat, spovedite și judecate, se retrag, pînă a doua zi, cu forțe și informații proaspete. „Oceanul nu se satură de apă și oamenii de bîrfă”. Sau i-aș răspunde indirect cu un banc de pe vremuri, atunci cînd Bulă a fost întrebat cum vede el comunismul: „Comunismu-i ca vaporu’. Merge înainte? Merge! Se clatină? Se clatină! Îți vine rău de mare? Îți vine! Dar poți să te dai jos? Nu!

Iluminarea mi-a venit de la fiica mea care nu vede în facebook un viciu în sine, zice ea, important e scopul și timpul dedicat lui. Exact ca și în cazul banilor, banii în sine nu sunt răi, ci dragostea de bani. Sunt mereu diferențe de făcut! Se zice că Dumnezeu ți se dezvăluie prin lucruri, fenomene, anumiți oameni…

S-a mediatizat în ultima perioadă cazul de discriminare al celor doi brutari din Sri Lanka izgoniți de un sat de creștini din Ditrău. Tot în această perioadă fiica mea, care locuiește în Africa, mi-a postat niște imagini cu ea și comunitatea în care trăiește, încercînd să implementeze anumite practici care să-i ajute și să le mai ușureze traiul.

Am vrut să fac o paralelă între răutatea, fie ea și religioasă de pe chipurile sătenilor din Ditrău, adunați la Căminul cultural să-i judece pe cei doi că au pielea neagră, și iubirea față de semenul tău, fie el și alb. Cine oare poate să-i facă să înțeleagă că ura dezbină, iar Iubirea unește! Nu o să bat monedă pe acest adevăr, o să vă trimit doar o poză făcută în Africa, să vedeți cît poate spune o fotografie, unde apar doar chipuri negre și doar una albă (fiica mea), la un curs de inițiere cum să-și prepare detergenți pentru casă. Oare de ce unii pot, iar alții nu vor să poată? Dacă acel preot, care a aruncat sămînța discordiei și-ar fi luat rolul în serios de a fi moderator între oameni, evenimentul nu ar fi fost atît de virulent. Ne mai mirăm că apar boli necunoscute transmise de la animale la om. Dacă din Răutatea omenească s-ar declanșa un virus, s-ar termina cu Pămîntul, nu ne-ar salva decît Dumnezeu. Primim avertismente, dar nu le băgăm în seamă, pînă o dată….

Vă trimit și imagini cu construcția unei biserici, de cît de puțin e nevoie ca să atragi masele. Ar trebui să se înțeleagă că Biserica nu reprezintă doar ziduri, Biserica este Omul! Faceți o comparație între catedralele faraonice de la noi și austeritatea „corturilor” din Africa, unde însa se înghesuie sute de creștini. Oare ce-i mînă? Eu cred că doar cuvîntul lui Dumnezeu, de la inimă la inimă și nu de la culoare la culoare!

I-aș sugerez preotului din Ditrău să mediteze doar la două versuri din rugăciunea Sf. Francisc de Asissi: Doamne, fă din mine un instrument al împăcării dintre oameni!

Ileana PISUC
Dallas, SUA

Ne-a bucurat Domnul cu doi copii și am fost cam tot timpul împreună și când erau mici și când au devenit mai mari, cu rosturile lor; mai întâi, erau ei cu noi, acuma suntem noi cu ei! Victor, licențiat în Informatică Economică și Statistică Matematică, cu masterat și doctorat, asistent universitar și cu cărți publicate, avea un salar extrem de mic și-i plăteam noi chiria, din pensie. A venit o echipă de francezi la Cluj, pentru recrutare de informaticieni, au organizat un interviu cu ei și într-o lună, era cu contract și serviciu în Paris, cu remunerație pe măsură; vorbește curent franceza, engleza și știe carte! Rodica, sora lui, licențiată în Franceză-Română, cu masterat, lucra la Universitatea de Medicină din Cluj, la Relații Internaționale. A făcut un an de specializare la Universitatea din Londra, cu o bursă unică, obținută în mare concurență. Salarizarea era la fel, foarte mică. I-a găsit fratele și ei un post și, nu peste mult timp, a plecat și ea la Paris, tot pe baza de contract. Vorbește și ea curent franceza, engleza și s-a specializat și în administrație universitară. Copiii au plecat din țară, erau parizieni; să-i condamnăm? Oare statul nostru nu le putea asigura un salar cât de cât decent, măcar cât salarul unei femei de serviciu de la vreo Bancă sau de la Partid, la pregătirea ce o aveau și activitatea desfășurată? Acestea s-au petrecut, evident, după 1990, în tăvălugul evenimentelor „post-revoluționare”.

Prin Paris. Noi am rămas singuri, cu pensii și pretenții modeste și, în acest cadru, ne descurcam, putem spune. Ne-au chemat însă, copiii pe la ei și s-au inversat rolurile, mergem și stăm mai mult pe la ei; atunci „pierdeam vremea prin Paris”. Sărbătorile de Crăciun și de Paști le petreceam cam tot cu ei, împreună. În prima noapte de Crăciun și de Anul Nou, petrecute acolo, a fost un spectacol de o frumusețe nemaivăzută. Mărețul Bulevard Champs- Elysee, împodobit și iluminat într-un mod impresionant, nu te lăsa să pleci; era plin de lume. Turnul Eiffel și cele două monumentale Catedrale erau îmbogățite și iluminate cu multiple variante de culori, atât de frumos, încât îți păreau mult mai înalte, mai aproape de Cer, mult mai dimensionate în spațiu. Îți venea doar să stai și să privești, la tot acest spectacol, la atâtea prezente și rămâneai pe poziții. Pentru că n-am cunoscut niciodată asemenea splendori, ni se păreau mai străine, nu prea atârnau de noi, dar ne captivau, în acelaș timp.

În continuare, am petrecut Noaptea de Crăciun cu copiii, în liniște sufletească și marea bucurie de a fi împreună, cu o cină de Crăciun, cu tot ce ne-am dorit, dar cu decență și în plăcerea spirituală a colinzilor atât de frumoase de pe la noi; cum s-ar zice, un „Crăciun Maramureșean”, la Paris. Era la noi în vizită și o tânără economistă din Cluj, Norina Oșian, singură la părinți, alungată de acasă de relațiile sociale greu de suportat. Dorurile de acasă, unde aveam surori, frați, prieteni, au fost și ele prezente, în amintirea Nopții de Crăciun de pe acolo, cu obiceiurile și datinile lor atât de frumoase. Dimineața, am participat cu toții la Sfânta Liturghie de Crăciun, la renumita Catedrală Notre Dame de Paris, în „Hainele” ei de mare sărbătoare, unde „ieslea săracă” a nașterii lui Isus era împodobită, luminată și păzită de îngeri și de o mulțime de inimi iubitoare, de care era plină Catedrala, care L-au apărat de atunci pe Isus de Irozii timpurilor.

În gândurile mele despre acest Crăciun familial, cu excepțională frumusețe liturgică, cuprins și de reflexiile nopții luminoase de pe afară, mi-a venit în minte Noaptea de Crăciun, petrecută singur într-o celulă obscură a Securității de la Satu Mare, cu prigonitorii timpurilor pe aproape și unde murmuram încet colinzi în toată frumusețea lor, într-o stare de mulțumire, bucurie și împăcare depline, cum n-am mai avut. Măreția și frumusețea acestei Seri de Crăciun, cu toată „săracia” ei, va rămâne neîntrecută, unică în felul ei, mult peste cele petrecute, de oriunde, oricât de luminoase erau. Nopți de Crăciun frumoase și luminoase au mai fost, chiar dacă nu ca în acel an, dar ca aceea din prigoana de la Satu Mare, niciuna, cu sărăcia și persecuția ei, de așa măreție și sentimente sacre, de jertfă, cea mai aproape de ieslea săracă și pericolul în care se afla pruncul Isus, la nașterea Lui, mai aproape de „Crăciunul original”, în sărăcie și pericol. În timpul când eram urmărit de Securitate, am studiat franceza după două cursuri practice și pot spune că vorbeam aproape curent această limbă; acuma îmi prindea bine. Când plecau copiii la serviciu, ieșeam cu Măriuca prin împrejurimi, ne plimbam, mergeam la câte o piață, magazine și făceam mici cumpărături; stăteam pe afară ore în șir, mai legând și câte o conversație. De mai multe ori îi spuneam lui Victor să ne lase mai aproape de centru, când mergea la serviciu, să hoinărim și pe acolo. Aveam un ghid touristic: „Vizitarea Parisului în 4 zile, la picior”. Vizitam câte puteam, cât ne ajungea timpul, acestea neputându-se termina într-o ieșire-două. Locuri mai depărtate, excepționale, le vizitam mergând cu copiii, în sărbători, când ne duceam cu mașina. Se spunea despre Paris, că e „Capitala Lumii” și nu știu cât mai este și acuma, Lumea având în prezent multe capitale, pe genuri, nu toate cu acelaș depozit de cultură și civilizație, antice sau mai recente, cu fel de fel de priorități, de interpretări .

Notre Dame de Paris. Am mai pătruns cu multă smerenie și pioșenie în renumita Catedrală, cu imensul ei spațiu și mulțimi de coloane, cu multe Altare și Slujbe Liturgice, cu tot acel ansamblu monumental, Cristic și Spiritual, cu multe vitralii și turnuri înalte, cu boltele ei imense, care au favorizat atâtea legende și realizări artistice, cinematografice, dar, peste toate, cu o atmosferă sacră ce domina și impunea o reculegere profundă, o depărtare de cele lumești și aplecarea spre spiritualitate. Din păcate, un incendiu mai recent, a distrus o parte a acestui monumental așezământ spiritual, dar care cred că se va reface repede.

Sacre Coeur. Am urcat apoi în nu mai puțin impunătoarea Cetate Spirituală, situată pe o înalțime de unde poți vedea panorama întregului Paris, cu aparatură optică la îndemână. Cu o arhitectură exterioară și interioară de excepție și o organizare de aceeași mare amplitudine ca și prima, cu servicii de înaltă și susținută contiunuitate, cu o mulțime de lume ce participă la ceremoniile religioase de-a lungul unei zile, ambele catedrale aduc o mare și întreținută influență spirituală. În acelaș timp, monumentala și grandioasa construcție în stil a lor, în interior și exterior, cu toată ambianța ce o induc, reprezintă unele dintre cele mai importante obiective turistice pariziene, pentru diferite confesiuni, ca și pentru lumea laică.

Tour Eiffel. L-am vizitat in continuare, o construcție masivă de prim rang. Cu o înălțime de 320 m, a fost cea mai înaltă construcție din lume, pentru mult timp. El a fost proiectul și opera unui inginer de origine germană, Eiffel, având o strânsă legătură cu savantul român Pănculescu, fără de care acea construcție gigant nu se putea ridica, n-ar fi existat! Savantul român, Pănculescu, a realizat o invenție de mare importanță, privind îmbinarea componentelor de oțel (masivă), pe care a folosit-o la construcția magistralelor de căi ferate. Fiindu-i solicitată colaborarea, de către ing. Eiffel, i-a fost acordată, făcându-și vizite reciproce. Invenția a fost imperativ necesară, fără de care proiectul nu se realiza atunci și probabil niciodată, ideea unei astfel de construcții nu se știe de cine ar mai fi fost abordată. De altfel, el a fost în pericol de a fi demolat, imediat după construcție, la solicitarea proprietarului terenului de sub el. Se mai spune că cele 5 tone de nituri, din fontă specială, au fost realizate la Reșița și tot restul de masă oțeloasă necesară, a fost adusă din România. Pentru toate acestea, exprimarea: „Un turn gigantic „românesc” în centrul Parisului” nu este mai nepotrivită decât tăcerea totală, privind contribuția savantului român, decisivă, pentru ridicarea lui. Se putea trece pe plachetă, sub numele ilustrului proiectant german, fie și cu litere mici, numele coparticipantului, a savantului român, cu toată partea tehnică; sau, în adaus, pe o altă plachetă, se putea trece contribuția acestuia (problemă de fair-play). S-au înscris aceste date la Arhivă, unde sunt doar pentru cercetători și nu comunicative, pe față, cum trebuiau să fie. De pe internet am luat această contribuție și datele. Unul a fost cu proiectul, celălalt cu soluționarea tehnică, deci împreună l-au ridicat! Așa s-a întâmplat și cu insulina, descoperită de savantul român Nicolae Paulescu, dar doi canadieni publică descoperirea după un an și iau Premiul Nobel. Mai târziu, prin lupta unui scoțian, Fundația Nobel a recunoscut prioritatea savantului român, dar acesta nu s-a putut bucura de ea, fiind trecut la cele veșnice, în 1931. La fel și Traian Vuia, care este primul om din lume ce zboară cu un aparat mai greu decât aerul, în 18.03.1906 și un altul, care se ridica de la sol cu un astfel de aparat în 12.09.1906, este considerat, totuși , primul „zburător”?! Nu știu cum pot avea unii ceea ce „nu au”, iar alții nu pot avea ceea ce „au”?! La mijloc este, totuși, o șarlatanie, o șmecherie umană „înnobilată”, o demnitate de „paradă”. Am urcat cu ascensorul pe acel turn, „franțuzesc sau românesc”, sau pe amândouă, pe toate nivelele lui, cu bogate exponate și mulțimi de amenajări pentru diverse servicii, iar din varful lui am făcut poze (diapozitive) cu panorama Parisului; o splendoare! Acuma este unul din marile puncte de atracție pentru vizitatori, având o încărcaăură de utilizări și se organizează tot felul de reprezentări, fantezii, cu diverse ocazii. Dar Pănculescu va fi mereu prezent acolo, nu poate fi ținut la arhivă și ascuns; un lucru făcut cu atât de multă concretețe nu poate dispărea decât cu opera însași.

Altă dată, în vară, ne-am plimbat puțin pe Champs-Elysee, renumitul bulevard parizian, care, deși era într-o zi de lucru, parcă era în sărbătoare, pentru că acest extraordinar spațiu este mereu în sărbătoare. Se datora frumuseții lui, prin lumea multă ce-l umplea, în culori și costumații de peste tot, prin coloanele de mașini elegante pe dublu sens, pe cele două benzi largi, care păreau să aibă ca punct de plecare și sosire măreția Arcului de Triumf. De o frumusețe și expunere de excepție era banda dintre cele două căi de rulaj, pe care, printre frumoșii arbori exotici, scunzi, plantați din loc în loc și alte amenajări, se plimba o altă lume, într-o parte sau alta. Acestor frumuseți li se adaugă o mulțime de mici grupuri de cântăreți, fiecare cu vocea sau sunetele plăcute ale instrumentelor muzicale ce le purtau, cu costumația și tipicul lor, umplând spațiul din jur de farmecul și vraja de peste tot aduse, dându-ți senzația că ești într-o excursie în lumea largă. Dar, pentru ca și frumusețea și plăcutul intens produc și ele oboseală, ne-am retras pe marginea bulevardului. La o masă din fața unei frumoase cofetării, privind la mulțimea și eleganța construcțiilor, a magazinelor, a localurilor, am comandat, la solicitare, câte o prăjitură și o cafea. Calmi, înconjurați de un mediu de vis, priveam în jur obosiți, dar extaziați și ne puteam considera parizieni, la o cofetărie de pe faimosul bulevard.

Adunându-mă puțin, într-o izolare față de toată ambianța din jur, mi se părea că și susurul zgomotelor diverse produse, parcă acompaniau acest spectacol superb și amplu, în toată desfășurarea lui. Ne vedeam „puncte” mici în această imensitate, niște inși într-o enormă mulțime din „buricul” Parisului și ne puneam întrebarea: cum am străbătut acest drum lung, pentru a ne găsi acum aici, pe un scaun, pe Champs-Elysee, în față cu o cafea și o prăjitură, adusă și servită atât de elegant de un personaj în uniforma-stil a localului?!

Mai puteam spera eu, la parcurgerea acestei distanțe: de la Capul Midia, un lagăr al morții, spre Champs-Elysee, un spațiu de vis, cu atâtea greuri ce le-am purtat cu mine, trecând peste torționari, peste ideologii și regimuri, peste frontiere? Dar s-a împlinit, depășind cele mai neașteptate gânduri. Însă era o distanță fizică neglijabilă, un „moment” între ele, dacă o punem față în față cu cele două puncte extreme de existență, de viață, de la Capul Midia, de atunci și Parsul, cu Champs- Elysee-ul amintit, de mai apoi, care sunt la o distanță enormă, în trăire, aproape fără sfârșit, pentru atât de mulți fără capăt, ei neputând ajunge într-un punct al spațiului acestei lumi, unde viața sa se desfășoară în decența și firescul ei; chiar dacă nu ca pe Champs-Elysee, un loc croit de soarta pentru noi, un destin! Te întrebi: cum a putut cineva construi o discriminare atât de profundă între om și el însuși, ca între viață și suprimarea ei, într-un mod atât de brutal, diabolic?! Este atât de ciudată viața, cu toate îndurările și bucuriile ce o acoperă. Aveam totuși o mulțumire, o fericire extremă, de o anumită motivație, chiar în interiorul acelor chinuri cumplite, îndurate; s-ar putea spune „o persecuție extrem de dulce” sau „o bucurie extrem de dureroasă”, în anumite interpretări ale faptelor!

Aș putea gândi că prezențele de azi, față de trecuturile de ieri, s-ar putea considera ca o binefacere, o dăruire Cerească, o Compensație!, pentru îndurările și chinurile pe care le-am trăit.

Gheorghe BĂRCAN
fost elev al Liceului „Dragoș-Vodă”- Sighet
Minneapolis, 20.01.2020

sursă foto (facebook): Ana Rodica Bărcan 

Hornarul – bibelou stă la loc de cinste în casa Familiei Huber/ Fudro, în vitrină, sus, la locul cel mai de cinste. „Este cea mai de preț moștenire de la tatăl nostru”, ne spune Angele, arătându-ne cu mândrie raftul pe care a plasat bibeloul țanțos reprezentând un hornar, sau un vagabond, îmbrăcat în haine petecite, dar zâmbitor. „În fiecare zi, de îndată ce intră pe ușă, tatăl nostru agață în mâna lui cheile de la casă și punea monezile ce îi sunau în buzunar, în gropița de la picioarele vagabondului”, continuă Angele. „Nu l-am da pentru toate bijuteriile din lume”, ne spune ea, cu privirea plină de drag.

Ramona Fudro, bunica și mama fetelor, are 86 de ani. Bunicii ei au venit din Polonia, Ramona fiind a treia generație. Domnul Fudro, Stan, a decedat în 2008, născându-se și el în SUA, dar fiind a doua generație. S-au întâlnit la nunta surorii Doamnei Ramona și de atunci au fost nedespărțiți, întemeind o familie minunată care continuă să ducă mai departe tradițiile și dragostea ce i-a unit o viață întreagă, împletite cu o profundă credință. Domnul Stan și Doamna Ramona au fost oameni de vază în Nordul Minneapolisului, o zonă cu populație predominant poloneză, unde, până nu demult era un bar polonez cu muzică tradițională, care, din păcate, s-a închis, dar unde se mai pot găsi bucatele tradiționale poloneze la vestitul „Kramarczuk”. Tradițiile de sute de ani par să se ducă, încet, încet, cufundându-se în uitare. Nu însă, și în casa Fudro…

Am întâlnit Familia Fudro prin fiica noastră, care este colegă cu Beth Fudro, una din cele 3 surori Fudro, sau, cum le numim noi cu afecțiune, „cele 3 zâne din poveste”. Beth și fata noastră au devenit prietene lucrând împreună și de câțiva ani, familia Fudro ne invită în fiecare an la toate evenimentele importante din an: Sărbătoarea Recunoștinței, Crăciun, Paști și la evenimentele prilejuite de absolvirea liceului copiilor/nepoților Fudro. Invitația este nelipsită mereu și cu multă căldură.

Anul acesta am petrecut Ziua Recunoștinței la Angele. Bunica, Matriarha familiei, Doamna Ramona Fudro, șade la loc de cinste, mereu zâmbitoare, la masa pe care cele trei fete așază cu rândul, printre râsete și vorbe de voie bună, nenumărate bucate, gustoase și arătoase, așa cum fac în fiecare an. Masa se umple încet, parcă pe nesimțite, de nici nu mai știi dacă felurile au fost aduse de cei prezenți sau de o zână bună. Fetele o întreabă pe rând pe Doamna Ramona dacă dorește ceva și se grăbesc să o servească, cu drag. Copiii joacă jocuri împreună, și fug pe rând către locul unde este așezată masa, să mai ia câte o gustare înainte de a se întoarce la joc.

De ziua Recunoștinței, după ce toată lumea a reușit să se delecteze cu bucatele pregătite, fiecare din cei prezenți, pe rând, se ridică în picioare și-și exprimă recunoștința în cuvinte calde, emoționante pentru un lucru anume pentru care sunt mulțumitori anul acesta. Cuvintele blânde, călduroase, însoțite de câte o lacrimă în colțul ochiului, râsetele, creează un cerc aproape magic, în care voia bună, recunoștința, și o înțelegere și apreciere cu semnificații profunde, pentru toate lucrurile simple de care ne bucurăm în fiecare zi – care de multe ori trec nebăgate în seamă, dar pe care acest moment le aduce la suprafață; declarația de recunoștință creează o legătură directă, acceptată, tânjită, între fiecare dintre noi și Domnul, cel care ni le dă. Un val de dragoste și bucurie pentru că suntem în viață, împreună într-o casă plină de dragoste, prietenie, simțind apropiere spirituală între toți cei prezenți și avem atât de multe lucruri de care să ne putem bucura, ne împresoară, ne înconjoară, ne umple sufletele și creează între noi niște legături ce nu le vom uita niciodată și care ne vor însoți toată viața.

Crăciunul îl petrecem la Gretchen și familia ei. Ne apropiem de casă și ne întâmpină lătratul vesel al celei mai noi achiziții a familiei, un pui de Golden Retriever, gătit de sărbătoare cu un colier de sezon. Intrăm în casa deja plină cu oaspeți, întreaga familie este acolo, ca și la sărbătoare, și de asemenea o familie de prieteni din India și o altă familie din Asia, prieteni vechi ai familiei. Și noi. Românii. Suntem întâmpinați cu nespusă bucurie, îmbrățișări și râsete. Beth Fudro, una din surori, ne așază cu grijă la masă lângă Doamna Fudro, după ce o îmbrățișăm și îi urăm toate cele bune. Și, încă o dată, vârtejul pregătirilor, punerii bucatelor pe mese, umplerea paharelor cu licori care mai de care mai înmiresmate, începe, vegheat, de data aceasta, de bradul țanțoș, împodobit, luminos, sub care se găsesc multe, nenumărate pachete, cadouri pentru toți cei prezenți. Fiecare din cei invitați aduce ceva de mâncare tradițional să împartă cu ceilalți. Noi aducem ouă umplute, cârnați de casă, mici și vișinată. Văzând atâta diversitate în această casă, dar o diversitate adoptată, căci toți cei „străini” se simțeau iubiți și adoptați de cercul Fudro, nu putem să nu ne amintim de moștenirea poporului polonez, de solidaritatea lui Lech Walesa, și de unul din cei mai venerați Papi ai credinței catolice. Ambele influențe, determinate de dragoste sunt și acum vii în poporul Polonez, și le vedem demonstrate chiar sub ochii noștri.

Se appropie momentul servirii mesei, unul din nepoți se apropie să ia ceva de mâncare și este oprit brusc de Beth, care îi re-amintește dojenitor că „nu putem începe până nu îi cântăm lui bunica!”. Cântecul este un cântec polonez vechi, Stolat, un cântec plin de urări de viață lungă și îmbelșugată pe care îl cântă la fiecare Crăciun. Nu știu dacă nepoții știu limba poloneză, dar pot să vă asigur că vocile de copii și adolescenți se împleteau armonios cu cele ale seniorilor. După aceasta, urmează ceremonia împărțirii ostiei. Este o ostie cum nu am mai văzut, mare cât o palmă, fiecare foaie reprezentând Sfânta Familie. Fiecare participant primește o asemenea bucată de ostie, după care se trece de la unul la altul, urându-ne „Merry Christmas!” și rupând o bucățică de ostie de la celălalt. Este o ceremonie care ne duce cu gândul la Cina cea de Taină când toți ucenicii au împărțit pâine cu Domnul Isus. Încet, ne îndreptăm cu toții către masă, iar în drum, pe cine văd? Vagabondul, care acum este așezat pe polița ce desparte cele două încăperi principale, în așa fel încât să aibă vedere și veghere asupra tuturor. Mi se pare că zâmbetul de pe fața statuetei s-a lărgit. După masa îmbelșugată, copiii se reped către pom, căci știu că vine un moment important: împărțirea cadourilor de la „Moșu”. „Liniște, vă rog!”, spune Beth, și îl introduce mai întâi pe Samuel, nepotul nostru, care ne va delecta cu vocea lui minunată, cu cântece de un repertoriu variat. Toți oaspeții ascultă și aplaudă. La sfârșit, Samuel întinde mâna și îi dau două pagini de versuri, versurile unui foarte îndrăgit colind polonez „Lulajże jezuniu”, datând din secolul 17, care este un cântec de leagăn penru Sfântul Prunc Isus. Tăcerea e deplină, iar emoția Doamnei Ramona și a fetelor ei este palpabilă. Lacrimi le izbucnesc din ochi, în timp ce cuvintele duioase și vocea blândă a lui Samuel ne poartă până la finalul colindului. A fost o surpriză pe care Beth o pusese la cale cu fiica noastră și ne bucurăm că le-a pricinuit atâta bucurie.

Cadourile sunt momentul festiv următor, în care din nou, dragostea, generozitatea și dăruirea totală a acestei familii sunt din nou demonstrate. Nimeni nu este uitat, iar pe noi ne copleșesc emoțiile când primim o decorație pentru pomul nostru de Crăciun, un glob pe care este scris „România” și pe care l-am așezat în pom imediat ce-am ajuns acasă la fiica noastră. Oare cât timp or fi petrecut căutând acest cadou perfect, de suflet?

O sărbătoare de neuitat, o familie dragă, de neuitat.

O poveste simplă, nu-i așa, prezentând evenimente de fiecare zi. Sărbători, obiceiuri care se păstrează, deci ce face această familie să fie deosebită? Da, oamenii sărbătoresc peste tot, însă ne-a copleșit în cel mai minunat mod pasiunea, dragostea, îndârjirea cu care Doamna Ramona, Beth, Gretchen și Angele duc mai departe, cu dragoste, dar și cu mare atenție la fiecare detaliu, tradițiile aduse de peste mări și țări, de pe meleaguri îndepărtate, pe care nici măcar nu le-au văzut vreodată, dar prin intermediul cărora păstrează vie și mereu arzândă, cu mândrie, flacăra, ștafeta, legătura cu țara mamă, într-un mod care face să dispară granițele, timpul și chiar locul, creând impresia că suntem, pentru o după-amiază, „una” cu țara mamă, cu locurile natale, trăind pentru câteva ore, într-un univers paralel, atemporal, o agora perfectă. Oare nu este și asta un fel de eternitate?

Sărbătorirea Crăciunului la familia Baumhauer/ Fudro se apropie de sfârșit și ne luăm „La revedere!”, cu îmbrățișări, de la toți și de la minunatele noastre gazde, Gretchen și Greg. Chicote de râs, zâmbete și promisiuni să ne revedem curând ne însoțesc, în timp ce ne pregătim să plecăm. Îmi întorc capul și din colțul ochiului întâlnesc privirea galeșă a vagabondului. Mi se pare că văd o licărire, mi se pare că pe fața împietrită a bibeloului trece o rază de lumină, parcă un zâmbet, zâmbetul fericit al Tatălui, plecat prea devreme dintre ele, dar mereu, mereu prezent, veghind și zâmbind fericit.

Am întâlnit, într-adevăr, Polonezi fericiți. Și mai erau și ceva Români. Tot fericiți.

autori, prof. Maria și Gheorghe BĂRCAN

foto: Ana-Rodica Bărcan

*Lecturând cartea universală a lumii, Biblia, în toate cele 4 Evanghelii ale apostolilor, referitor la patimile lui Isus, nu se aminteşte nicăieri cine I-a bătut piroanele în mâini şi picioare, cine I-a pus cununa de spini pe cap sau cine I-a străpuns coasta cu suliţa. În schimb, în toate Evangheliile se pomenesc două nume: Iuda şi Pilat, informatorul, trădătorul şi judecătorul. De ce numai aceştia sunt amintiţi în Evanghelii? Pentru că ei au determinat toate suferințele Mântuitorului, I-au pus în spate Crucea, cu toată desfăşurarea cumplită a chinurilor ce au urmat până la răstignire, până la moarte. Acest nărav urât s-a revărsat peste veacuri, în continuitatea lor şi, ca neghina, ca sămânţa cea rea dusă de vânturi, a prins rădăcini în manifestările umane, producând alte atâtea suferinţe semenilor lor. Acest „Iuda” şi acest „Pilat” au format o unitate în răul profund ce l-au facut, umăr la umăr. S-a răsfrânt blestemul acestei sinistre unități și în vremurile trăite de noi, când turnătorii și magistrații au determinat adevărate tragedii umane. „Profesia” de informator este veche de când lumea și reprezintă conținutul celei mai abjecte practici umane, este mâna murdară de care s-au folosit „cumpărătorii”, pentru a produce răutăți profunde. Aceasta a determinat multă suferință, multe ucideri și din acest motiv s-a consfinţit şi adoptat numele de „Iuda”, pentru un informator, delator.

* La începutul acestui lanţ al torţionarilor erau aceşti informatori, le aparţineau lor, aflându-se în orice grup social închegat: ascultători, provocatori, denunţători, recrutaţi prin şantaj sau remunerație; unii cu nume conspirative. Nu fac referiri aici la cei ce au făcut mărturisiri în anchete, în cazne ce nu le mai puteau suporta. Chinurile groaznice la care au fost supuşi au avut pentru unii o limită a suportabilităţii. Poate ei au vrut să moară pentru a nu face dezvăluiri, dar nu puteau sau nu erau lăsaţi să moară. Au fost mulţi care s-au stins în demnitate, alţii au cedat mai greu sau mai uşor, au scăpat și au ieşit și cu sănătatea compromisă (Piteşti, Gherla, Canal etc); sunt care au rezistat până la capăt, la fel cu sănătatea zdruncinată, dar cu conștiința curată. Martirajul primilor este de sfinţenie iar celorlalţi nu li se pot face reproşuri; unii dintre ei şi le vor face singuri cât vor trăi, dacă leziunile de pe conştiinţă le va permite.

*Elitele ţării, din toate domeniile, erau cunoscute, ieşiţi la rampă în spaţiul public. Ei au fost de îndată capturaţi, duşi la închisoarea din Sighet, mai ales, sau în alte locuri din ţară. Câţi au fost aceştia? 10000, …, 20000? Dar victimile regimului sunt evaluate la 1,5 milioane, 2 milioane şi chiar 2,5 milioane. Aceştia erau necunoscuţi şi cum au ajuns la aşa mari necazuri? Aici esta truda informatorilor, „meritul lor”. În statistici, numărul acestor informatori este evaluat la 800000, sau peste acesta. Din cauza lor, a fost o mare greutate în organizarea clandestină, subversivă a unor acţiuni împotriva regimului ce se instala la noi, cu sprijin sovietic. De aceea, datorită acestor informatori, arestările se făceau în masă, în grupuri mari, organizaţii întregi, cât şi individual. În rapoartele securităţii aflate în Dosare am găsit referiri precum: „omul nostru din grup…”. Ei credeau că se mai aranjau cu o descurcăreală de viaţă, că sunt oarecum colaterali atâtor persecuţii îndurate de români. Dar sunt în inimile lor, a torţionarilor, o formațiune de „elită”a acestora!

*Dacă cineva omoară un om care mai putea trăi ani, zile şi chiar ore, este considerat şi încadrat ca şi criminal: a stins o viaţă înainte de sorocul ei! Informatorii sunt complici în stingeri de vieţi în detenție, în drum spre casă sau mai apoi, prin împuţinarea zilelor de trai din cauza greului suferinţelor îndurate, continuate şi în aşa numita libertate, întru-un fel sau altul. Deci, într-un grad mai mare sau mai mic, aceştia pot fi numiţi criminali prin complicitate, individual sau în serie. Îmi amintesc de un caz când eram în lagărul de exterminare de la Capul Midia; a venit un arestat direct în acest lagăr de muncă, după o scurtă anchetă. Motivul a fost acuzaţia că a criticat şi vorbit de rău un membru marcant de partid, pentru comportamentul şi activităţile lui. Avea nu ştiu ce situaţie mai deosebită pe acasă, că nu s-a putut deloc acomoda cu viaţa de prigoană şi munca de acolo. Nu prea muncea, având aproape o poziţie de contestatar. I s-au suprimat mese, a fost bătut şi torturat şi se vedea cum se stinge încetul cu încetul, deşi la sosire avea un fizic robust. În mai puţin de 3 luni, s-a dus, a plecat la cele veşnice şi a rămas definitiv pe acolo; „a murit trăind”. Oare nu şi informatorul era părtaş la această crimă? Şi câţi n-au mai fost care au trecut prin anchete şi chinuri groznice, mulți sfârşind la fel, din cauza acestor colaboratori; au fost sute de mii, multe sute de mii, pe umerii cărora s-a pus atâta caznă, iniţiată de aceşti trădători. Mărturisirea mai târzie a delaţiunii, în cine ştie ce condiţii, nu schimbă esenţa problemei. Ea poate avea efect spiritual, în faţa preotului, pentru cele veşnice, dar nu-i poate da înapoi viaţa celui ce i-a pierdut-o, nu i-o mai poate prelungi nici celui ce i-a împuținat-o şi nici nu-i poate alina suferinţele ce le-a îndurat. În acest fel, ei reprezintă o verigă de bază în lanţul torţionarilor, au bine conturată amprenta lor şi, oarecum, cu sprijinul lor au pornit caznele.

*Sunt unii care au căutat sau acceptat diferite funcții de onoare, cum ar fi „Cetățean de Onoare” al unor localități sau alte „onoruri”, în loc să stea în anonimat și să reflecteze că onoarea și delațiunea nu pot avea loc pe aceeași medalie, că n-au niciun punct de aderență, precum lumina și întunericul, virtutea și păcatul, precum viața și moartea. În acest fel s-a înnobilat delaţiunea cu atributul de „onoare”; dar, de fapt, „onoarea, demnitatea politică” diferă mult de cea real umană. Promisiunea eliberării mai devreme sau anumite avantaje şi oportunităţi „de afară” i-au motivat pe unii și în detenție pentru astfel de „decizii”, de colaborator al securității; multe alte situaţii s-au manifestat în acest spaţiu vast al trădărilor. După fractura din decembrie 1989, mulţi dintre ei au fost recuperaţi şi redistribuiţi în marile structuri, urmând trendul torţionarilor cărora le aparţineau, cu toate beneficiile, într-o protecţie reciprocă.  Foștii deținuți politici care au practicat afară delațiunea, reprezintă cea mai degradantă pervertire umană, care a așternut peste ceva atât de nobil, altceva atât de murdar. Rezistența, prin suferința enormă, la toate procedurile de chin și schigiuire, dau în schimb bucuria enormă a unei conștiințe curate, a unei demnități depline, un briliant de neprețuit, purtat în existența rămasă sau dusă cu ei „dincolo”. Deci s-a manifestat existența unor alegeri și au ales destui. Diferit!

De ce „Federaţia” acestora? Printre ei au fost tineri şi vârstnici, oameni simpli sau cu pregătire înaltă, bărbaţi sau femei, din viaţa laică sau clerici din toate confesiunile, de o naţionalitate sau alta ş.a., o adevărată adunătură din toate sferele de existenţă umană, având ca patroni şi îndrumători de „meserie” securiştii, organizați în evidența lor, formau astfel o „comuniune” cu aceste blestemate năravuri, oarecum o „Federaţie”.

* Această murdară „ocupație” a pătruns în cele mai intime structuri sociale, de cunoștințe, de prietenie, de serviciu, de rudenie, chiar și în familii; s-au găsit delațiuni între frați, între părinți și copii și chiar între parteneri de viață. Astfel, unul dintre ei putea lua drumul caznelor, a pătimirilor și să nu se mai întoarcă din pribegie sau temniță, dezvăluindu-se o cumplită realitate: constatarea că persoana pe care o credeai cea mai apropiată ție, a devenit dușmanul tău cel mai mare, de moarte, de viață! Au compromis, au dezmembrat și distrus  familii, instituții de bază, sfinte într-o societate. Copiii celor arestați și cercetați nu puteau urma o școală peste cea elementară, pentru a-și valorifica potențialul intelectual ce-l aveau și pentru a se forma profesional. Părintele, în grija căruia se aflau, era pus în situația inumană de a alege: sacrificarea, lăsarea copilului acasă, fără pregătire, sau divorțul! Au fost parteneri de viață care au acceptat și care au rămas cu această blamă, fie că cel plecat nu s-a mai întors, fie că cel întors acasă nu a acceptat acel compromis, demnitatea „protejării” lui și a familiei nefiind acceptată cu acel preț; se ajungea la astfel de anomalii de viață, la astfel de tragedii cumplite, iar informatorii își semnau prezența și aici. Avem astfel aspectul abject, diabolic al moralei și ideologiei comuniste.

* Dar în afară de acest mare rău, de această enormă vină a delatorilor, simțită direct prin lipsirea de libertate atât de multă, cu chinurile groaznice ce i-au urmat, cu atâtea jertfe și ucideri determinată de această participare a informatorilor la procesul de comunizare a țării, alături de torționari, vreau să mai remarc un aspect al activității lor, la fel de eficient și criminal. Datorită acestor provocatori, ascultători, denunțători și trădători s-a distrus comportamentul de solidaritate umană, de protecție, de salvare, de ajutor, necesare între oameni, au determinat o atmosferă în care nimeni nu mai credea în nimeni, atunci când observau cum dispar dintre ei prieteni, cunoscuți s.a. dintre care unii nu se mai întorceau, ajutând astfel, indirect, la suprimarea libertăților de exprimare în acel regim de dictatură, sub toate formele ei, toate aceastea întemnițând societatea românească într-un comportament uman nefiresc, de supușenie, de turmă, de roboți sociali, contribuind astfel la sprijinul existențial așa de îndelungat a acestui regim roșu, de teroare și ucideri.

*Acest blestemat sistem, cu această enormă mulțime de informatori, a făcut ca numărul celor întemnițați sau supuși la atâtea altfel de forme de prigoană să fie la noi atât de mare, mult peste cel al țărilor vecine dominate de ruși, a făcut ca procesle brutale și ilegale de exercitare abuzivă a realităților socialiste să fie mult mai repede încheiate la noi. Costul a fost cu sute de mii de victime, cu atâtea vieți mutilate după prăpăd, pentru mult timp, aici fiind iarăși fruntași între vecini; toate acestea s-au realizat cu ajutorul semnificativ al delatorilor. Fără această lipsă de solidaritate, astfel determinată, năpasta peste țară n-ar fi fost atât de amplă, lipsa umui comportament social firesc n-ar fi fost atât de profundă. Ieșirea din această situație extrem de grea a fost și ea altfel decât la ceilalți: pe cale sângeroasă, prin diversiune, cu atâte consecințe nefaste, prelungită până în zilele noastre…

Gheorghe BĂRCAN
fost elev al Liceului „Dragoș Vodă”, Sighet

sursă foto: CNSAS

În America, această zi a fost preluată de primii coloniști sosiți în „Lumea Nouă”, în anul 1621,„așezată” într-o zi din luna noiembrie, ca mulțumire adusă Domnului, pentru recoltele bune din acel an. În anul 1863, s-a introdus ca Sărbătoare Națională în a 4-a zi de Joi din luna noiembrie, în anul acesta fiind pe 28 noiembrie. Se pare că este singura zi de peste an, în care familiile se reunesc în întregul lor, la renumita masă comună. Meniul este format din gustoasa friptură de curcan, plăcintă de dovleac și tartă de lămâie cu nuci pecan. Este atunci o tragedie în lumea curcanilor, numărul lor scăzând mult din spațiul acestora. Sărbătoarea e închinată Domnului, pentru recoltele bogate, dar se asociază și cu cele lumești, cu o masă bogată, delicioasă; se fac și fanfare școlare și care alegorice. Este și o mulțumire și recunoștință între membrii familiei, pentru sprijinul ei din timpul anului, ceea ce întărește unitatea și soliditatea familială.

A doua zi este denumită „Vinerea Neagră”, zi în care comercianții fac reduceri substanțiale cumpărătorilor, cu pagube voluntare pentru ei, de binefacere.

Această sărbătoare s-a extins aproape pe tot globul, cu diferite denumiri, la date diferite și cu obiceiuri diferite, în această lume atât de „pestriță”, în toate. În România, se numește Ziua Recoltei, stabilită la date diferite, cu aceleași semnificații religioase și lumești, dar și cu interpretări tradiționale și sentimentale mai largi.

Recunoștința, o noțiune despre care azi se aude tot mai puțin, în sensul frumos și de esență al cuvântului, apare tot mai rar în conversații și, mai ales, se uită tot mai puțin să se practice. Ea este totuși o entitate imperativă de viață, este de multe ori ca o rambursare fără cost a unor imense servicii, salvatoare, care puteau să fie sau să nu fie și aceasta ar trebui să fie o mare satisfacție pentru ambele părți, pentru cel ce o acordă, dar și pentru cel căruia îi este adresată. Bine administrată această trăire, poate produce adevărate minuni, salturi uriașe dinspre rău spre bine, poate fi generatoare de atâtea bucurii, împliniri, de creare a unei atmosfere, a unui mediu frumos de viață. Uneori, poate avea o manifestare discretă, cel ce beneficiază de ea nici să nu știe de unde vine, nici să nu știe că este o consecință, o moștenire de la cine știe cine, mai apropiat sau mai depărtat, atunci când are caracterul cel mai nobil.

Se pot întâlni și „recunoștințe” negative și sunt multe exemple în viață, în filme, cu de toate, așa cum se transmit prin exemplul cu „șarpele încălzit la sân”. Chiar mie mi s-a întâmplat ca cel pe care l-am salvat de pușcărie, sau poate de mai mult, să-mi spună, atunci când eu îmi continuam persecuția și pe afară:

„Tu și cei ca tine, nu trebuia să fi ieșit de pe unde ați fost, chiar dacă vă mitraliau; pentru că ați fost și ați rămas dușmani ai patriei, ai țării!”.

Probabil eu, în acele vremi, n-am protejat banditul de atunci, ci bolșevicul ce a devenit mai apoi!

Nu pot să nu exemplific recunoștința profundă ce i-o datorez tânărului deținut de la Capul Midia, care a refuzat să-mi ia o pâine, pentru că mi-a reparat bocancii, fiind puțin mai „zdravăn” ca mine, pâine ce am adunat-o în câteva zile și care, poate, mi-a slavat viața și, se poate, i-a zdruncinat-o pe a lui, prin efortul făcut, peste cel curent. Recunoștința a fost doar un mulțumesc în lacrimi, fiind petrecut și de ochii lui umezi, pentru că am plecat din acea colonie în 2-3 zile. Dar, recunoștința mi-am exprimat-o mereu de atunci și este prezentă mereu, în gânduri și rugăciuni, care cred că ajută și ele, sub formele lor de compatibilitate.

Mă gândesc acuma la Echipa de Redacție a siteu-lui Salut, Sighet!, condusă de doamna profesoară Oanță Brîndușa, cu multiplă și profundă recunoștință. Suntem în relație de corespondență de peste 2 ani, legătura fiind menținută mai ales prin domna prof. Oanță Brîndușa. A fost un prim articol trimis, acceptat și publicat, care evidenția o arestare a mea fără mandat de arestare, o întemnițare și apoi depunerea în lagăre de muncă de exterminare, mai mulți ani, fără nicio Decizie a vreunei Instanțe de Judecată. Am fost primit cu toată căldura și respectul uman și mi s-a acordat în continuare spațiu de publicare pentru mulțime de articole până în prezent. Doamna profesoară Brîndușa m-a încurajat mereu și, de fiecare dată, îmi tot scria să solicit corectarea unor greșeli care puteau apare și datorită vârstei, fiind începător și în folosirea calculatorului; am deranjat-o și în timpul liber cu diverse solicitări. O bunătate, înțelegere și respect uman fără rezerve, în toată plinătatea lui.

Am simțit, însă, alături și pe dl. inginer Ion Mariș, care, odată, mi-a transmis și email-ul dânsului, pentru a debloca o situație; am simțit apropiat și pe părintele prof. Marius Vișovan, cu frumoasele și pertinentele sale comentarii, ca și pe toți cei din Echipa de Redacție a acestui site, pe care nu-i cunosc, dar le-am simțit prezența. Prin aceste articole m-am descătușat de povara atâtor necazuri și persecuții nedrepte, atâta vreme ținute sub tăcere, mi-am curățat inima și sufletul de zgura acestora, dar păstrez mereu frumusețea și măreția lor, mult precumpănitoare; condamn în continuare schingiuirile, persecuțiile, dar detașate de cei ce le-au produs, pe care i-am iertat. Răul în sine rămâne însă acolo în memorie, în ADN-ul personal, nu-l poți șterge și dacă ai dori. Acolo rămân toate trăirile grele, nefirești, ca și cele de măreție; dispar doar „mărunțișurile”. Nu poți pune, însă, semnul egalității între o neuitare, o memorie bună și neiertarea, pentru că ai aduna astfel unele acțiuni și efecte de neadunat, ori ai separa acțiuni și efecte de neseparat.

La fel îi am în gând de multă recunoștință pe mulțimea mare de comentatori, cunoscuți și necunoscuți, elevi și colegi, dintre care se detașează mult domnul Sergiu Ovidiu Luscalov, cu mulțime de comentarii competente și frumos elaborate, care și-au exprimat frumoase aprecieri despre cele relatate, cu toții, dar se manifestau și părtași în condamnarea atâtor persecuții și ucideri făcute de torționarii timpului. Pentru toți, o profundă recunoștință în gând, inimă și suflet, și o adâncă și respectuoasă plecăciune, cu „jos pălăria!”.

Urări de multă sănătate și succes deplin în toate!

Cu mult respect și prețuire,
prof. Gheorghe BĂRCAN

sursă foto: Ana Rodica Bărcan