Trebuie… Nu mai trebuie. (autor, Alina Marincean)

Prima dată când am scris a fost o poezie cu rimă despre un ghiocel. Eram cred în clasa a doua. Ai mei au râs de mine aşă că am înţeles că singura natură despre care voi putea scrie va fi natura umană. Şi am mai scris mult mai târziu. Despre oale. Domnului Slujeru i-a plăcut. Cred că a fost şi singurul şi tare mă tem, că din această cauză, cum tot e la modă acum, sufăr de ,,dizordine post traumatică”. Să fie asta cauza pentru care răsfoind cultura sigheteană mă surprind confuză? Pe de altă parte cum poate o fată ce scrie despre oale să priceapă ceva din ,,poezia’’ de la Sighet. Dar cum îmi place să mă dumiresc în materie de natură umană, mă hotărăsc să revăd poeţi care îmi spuneau ceva, cândva… îmi aduc aminte de unu pe care l-am părasit acum ceva vreme prinsă fiind de prezenţa vieţii. Îl recitesc şi:

În luna morţii ei, stă
la fereastră, o femeie tânără, cu părul
făcut permanent, în valuri elegante.
În fotografia maro,
e gânditoare şi priveşte afară.

Afară un nor, din după amiaza
anului ’34 se uită la ea, tulbure
şi fără centru, dar întotdeauna loial.
Dinăuntru, mă uit la ea eu,
copil de patru ani, sau pe-acolo.

Îmi iau mingea
şi ies uşor din imagine
îmbătrânind, îmbătrânind
cu grijă, tăcut.
ca să n-o sperii.
                                           Dan Pagis

Despre poezii mai mult sau mai puţin bine scrise, despre oale şi nemurirea sufletului şi cu multă seninătate, despre certitudinea morţii, unii oameni au norocul să poată vorbi din când în când la muncă. Mai ales în zilele dărâmate de final de an şi/sau ianuarie deprimant de sărac. Extrasenzorialul din mine anunţă inevitabil în acele zile: e timpul plecărilor neaşteptate. Sunt zile de murit. Cristina Ţopescu confirmă, tanti Măriuca de la cimitirul evreiesc confirmă, Sir Roger Scruton confrmă… Se acceptă cu înţelepciune şi resemnare de audienţa blazată fără explicaţii suplimentare. Moartea însă nu e la noi. Se întâmplă altora.

Inspirată, aceste prezenţe şi despărţiri subite şi de amintiri ale celor care nu mai sunt lângă mine, recapitulez şi eu după modelul lui Sir Roger Scruton, final de an, final de viaţă:
Ianuarie
Frig. Mi-e frig, e noapte sau zi? O gaură mare se deschide în tavan prăfuind covorul. E de facut curăţenie. Păsări uriaşe cu ciocuri boante îşi întind aripile în camera ce nu le mai încape. Trebuie să ies. În frig!? Sunt îngrozită. Trebuie să vadă cineva. Să mă vadă. Cineva! Cineva mă face să dorm. Aşa că dorm. Dorm. Dorm mai mult, cineva mă strigă, nu pot să ridic privirea. Ma uit la pantofi. Mă strigă. Nu pot. Nu văd, nu ştiu…. îi chem pe ai mei, unde sunt, mama… am văzut-o adineaori. Şi tata? Au fost aici… doar i-am văzut. Ceva nu se leagă…. Dorm. Mi-e frig. Trebuie
Februarie
O văd că vine mereu. E mai bine. Cunosc. Îmi aduc aminte. Mănânc. Cineva mă forţează să învăţ: dimineaţa, la amiz şi seara. ,,Acesta trebuie să fie bioritmul doamnă“, îi aud povestind în camera alăturată. Întreb de ai mei. Stau cuminte. Aşa mi se spune. Dorm. Mânănc. Mi-e frig. Trebuie
Martie. 5.
E ziua mea! E ziua mea? Ce înseamnă asta? Unde sunt ai mei? A da, revăd parcă ceva. Recunosc un zâmbet, un mers, îmbrăţişări. Fac şi eu cum fac ei. Zâmbesc. Zâmbesc? Aşa mi se pare. Îmi arată o poză cu mine. Eu sunt asta? E mai cald. Mănânc. Nu mai sunt găuri în tavan, e curăţenie iar păsările nu mai vin. Răzvan e în siguranţă. Mănânc. E mai cald. Trebuie
Aprilie
Stau la geam. E mai cald aici şi e lumină. Primesc cafea în pat, mic dejun. Nu e întotdeauna pe placul meu. Mănânc pâinea. Stau la geam. Nu se întâmplă nimic în lume, e doar lumină şi linişte. E mai cald. E mai lumină. Nu se întâmplă nimic. Dimineaţa, la amiz şi seara. Iau medicamente. Medicamentele sunt importante. Mi se serveşte masa. Unori e gustoasă alteori e din alte timpuri. Refuz. Nu se întâmplă nimic, e cald şi linişte. Ies afară. Găsesc un loc bun, un balansoar, privesc dealul, e soare, cald. Primesc vizite: colege de la şcoală, rude, sora mea. Zâmbesc. Întreb de cei mici, de ai mei. Mă bucur, sunt prezentă, ştiu cine sunt. Dimineaţa, la amiaz şi seara. Trebuie
Mai
Văd oameni apoi dispar. Întreb de ei însă cu neîncredere. Îmi aduc aminte, ştiu cine sunt. Dimineaţa la amiaz şi seara. Ies pe stradă. Mă plimb, văd oameni, vecini, vecini, vecini, mă bucur să-i văd, răspund la întrebări, salut, întreb şi eu. Povestim dar întreb şi de ai mei. Nu se ştie. Nimeni nu ştie unde sunt. Totuşi e mai cald. E bine, e cald, e bine. Scoatem florile afară. Mi se dau sarcini. Să ud florile. Le ud. Am grijă de apa ploaie. Ud florile, mă plimb, salut, ud florile. Dorm pe balansoar. Privesc dealul, dimineaţa, la amiaz şi seara. E mai cald. Trebuie
Iunie
E cald. Miroase a bujori şi a căpşuni. Mănânc cu poftă. Sunt flori peste tot. Şi multă lume în curte! Povestesc. Recunosc oameni. Este o aniversare. Mă bucur. Stăm până seara târziu. Râdem, povestim. Obosesc dar trebuie. Primesc flori ca în fiecare an, de 15 iunie. Povestesc despre foşti elevi, părinţi, viaţa trecută. Obosesc. Privesc dealul de pe balansoar. Dimineaţa la amiaz şi seara. Trebuie.
Iulie
E cald şi bine. Nu –mi plac căţeii dar caţeluşa asta are ceva ce pot să accept. O plac pe Luna. Povestim în tăcere. Stau pe balansoar. Privesc dealul dimineaţa, la amiaz şi seara. Luna îmi stă la picioare pe balansoar. E cald şi bine. Ai mei au plecat în vacanţă. Stau afară mult. Privesc viaţa altora. Privesc dealul de pe balansoar. Dorm. Privesc dealul. E cald, e bine. Trebuie.
August
E linişte. Vecini plecaţi în concedii. Stau pe balansoar cu Luna. Copiii sunt veseli, povestim, ne certăm, se ceartă. Încerc să le aduc aminte de calm şi înţelepciune, de cumpăt, cumpătare, cumpătat, necumpătat… o familie lexicală bună. Vin ai mei. Mai mulţi dintre ai mei. E casa plină. Curtea plină. Eu stau pe balansoar. Privesc viaţa altora. Privesc dealul. Trebuie
Septembrie
E încă cald. Începe şcoala, se aude pe străzi. Mă trezesc şi eu devreme. Beau cafea. Beau trei cafele. Îmi place să beau cafea. Îmi aduc aminte nepoţii că obişnuiam să beau doar cafea la ibric fără zahăr. Acum o beau oricum dar cu zahăr. Respect ritualul: întreb de copii în fiecare zi, de ai mei tot mai rar. Sunt bine toţi, mi se spune. Ies pe balansoar cu Luna, privesc dealul. Primesc flori de 15 septembrie ca în fiecare an. Începe şcoala. Îmi aduc aminte de viaţa mea. Obosesc. Stau pe balansoar, privesc dealul… trebuie…
Octombrie
Mi-e tot mai greu să mă trezesc. Mi-e frig. Aştept prima cafea la pat. Obosesc. A doua mă duc să o cerşesc. Mai ies pe balansoar la amiaz, seara se pierde. Am nevoie de pătura bej. Vreau să stau pe balansoar, să privesc dealul la amiaz cu ceaţă, fără ceaţă, îngalbenit uşor, palid spre sfârşitul lunii, cu chiciură, cu brumă, cu soare. Trebuie… Mi-e tot mai greu să merg. Mi se spune că frigul mă afectează. Vreau să stau pe balansoar, să privesc dealul. Trebuie…
Noiembrie
E frig. Mi-e frig. Mor oameni, vecini, vedete, rude…. Erau singuri. Erau singuri? Cum erau singuri? Întreb să mă asigur. Povestesc cu ai mei despre singurătate. Nici eu nu mă simt prea bine. Evit să spun. Privesc balansoarul… dimineaţa, la amiaz şi seara. Trebuie… obosesc… trebuie.
Decembrie
Am fost de trei ori la spital. Obosesc. Privesc…. înspre balansoar, înspre deal. Obosesc, trebuie. Chiar trebuie? îndrăznesc să întreb. Doar dacă mai vrei, mi se răspunde. Mi-e frig, întreb de ai mei… privesc… în sfârşit decid. Nu mai trebuie.

Am avut pivilegiul să petrec ani în preajma unor oameni încercaţi, să trec alături de ei prin panica pierderii identităţii şi bucuria revenirii la viată. Mărunţişurile vieţii ajung mai greu la mine acum, dar mai ajung uneori. Oamenii fug de bolnavi în general însă îmbrăţişându-i, eu am descoperit, că listele lungi cu recomandări legate de pacienţii cu diverse forme de tulburări emoţionale dau rezultate extraordinare aplicate între asistenţii lor fie ei familie sau preofesionişti aşadar:
Rutina facilitează viaţa, păstraţi autonomia, ajutaţi pacientul să-şi păstreze demnitatea.
Evitaţi conflictele, simplificaţi la maximum viaţa. Păstraţi simţul umorului, râdeţi cu pacientul, dar nu de el. Aflaţi ce înseamnă siguranţa. Rămâneţi în formă, sănătos şi creşteţi cea mai bună parte a aptitudinilor restante. Facilitaţi comunicarea. Nu uitaţi de aspectul fizic, gătitul, masa, alcoolul şi ţigările, medicamentele, somnul, ideile delirante, comportamentul sexual şi apoi atenţie mare la registrul greu al emoţiilor: Fuga, Violenţa şi Agresiunea, Depresia şi Anxietatea, Tristeţea, Vinovăţia, Furia, Ruşinea, Singurătatea, Familia… ghidul inspiraţional concluzionând: problemele voastre sunt şi ale celorlaţi. Păstraţi-vă un timp şi pentru dumneavoastră. Vă cunoaşteţi limitele? Nu vă faceţi reproşuri. Nu uitaţi cât sunteţi de important.

Alina MARINCEAN




Situația Sighetului Marmației este, clar, albastră!

Avem următoarele date:

– 614 locuri de muncă asigurate de municipalitatea sigheteană;
– 71% din banii localității merg pe fondul de salarii;
– 2,47 milioane euro/an – buget de dezvoltare;
– 120 km de străzi neasfaltate;
– economia locală slabă;
– nevoi de sute de milioane de euro.

Să detaliem puțin: în acest moment, organigrama aparatului public din Sighet numără 614,5 posturi, câteva zeci dintre acestea fiind vacante, iar altele fiind ocupate de anumiți pensionari mai „speciali”…

Astfel: Direcția de Asistență Socială are 267 de posturi (din care 177 de asistenți personali), Urbana 93 (din care 27 de șefi și șefuleți), aparatul primarului – 58, Maranord – 44, Muzeul Maramureșului – 44, Poliția Locală – 36, Centrul Cultural – 35, Direcția Venituri – 25, „Evidența Populației” – 9, Centrul de Informare Turistică – 2 și Clubul Sportiv Municipal – 1,5 posturi. Așadar, municipiul este al patrulea mare angajator local, după Aviva, Plimob și Spital!

Apoi, mai avem unitățile ale căror salarii sunt asigurate din alte surse, dar zecile lor de clădiri sunt întreținute tot din banii orașului: Spitalul Municipal cu 1.352 angajați (!) și instituțiile școlare cu 817 angajați.

Dacă în 1991 Sighetul avea 24.856 salariați, în 2014 în oraș mai erau înregistraţi doar 11.241 angajați, jumătate dintre ei muncind în industria mobilei unde, din nefericire, salariile muncitorilor n-au cum să atingă media pe economie… Sumedenia de magazine second-hand, „păcănele” și farmacii, relevă cel mai vizibil nivelul economic al localității…

Munca celor 8.300 de angajați din economia privată a dus la un profit net de numai 16 mil. euro în 2018 (la care se adaugă cei 11 mil. euro obținuți de Aviva, firmă cu sediul în Baia Mare)… Spre comparație, cei doar 2.200 de angajați de la Borșa au obținut un profit de 15 mil. euro, iar alte orașe de mărimea Sighetului: Lugoj (32 mil.), Blaj (39 mil.), ca să nu vorbim despre Sebeș Alba (87 mil. euro)…

Pe de altă parte, municipiul este unul dintre ultimele din țară în ceea ce privește modernizarea rețelei stradale: din cei 178 km de străzi, cca 120 km sunt nemodernizați și fără rețea de apă-canal și gaze. Ce să mai vorbim despre un iluminat public modern sau de o amplă rețea de camere video de supraveghere…

Nenumăratele autovehicule ale localnicilor la care se adaugă cele în tranzit, cele venite din comunele învecinate sau din Ucraina, mult prea grelele camioane care deservesc balastierele și platforma industrială, zecile de mașini de școală de șoferi cu care învață să conducă elevi de pe jumătate din cuprinsul Maramureșului, sufocă subdimensionata rețea stradală.

O singură șosea de centură, cea de sud (str. Dobăieș) este funcțională, cea de nord a fost parțial construită (str. Crișan), iar cea de vest nu a fost nici măcar desenată. Cât despre proiectatul pod cu 4 benzi de legătură cu Ucraina de la Teplița, despre care se vorbește din 1992 și care probabil nu va fi construit niciodată, mi-am spus părerea altădată.

Necesitățile urbei sunt multiple: modernizarea tuturor străzilor, realizarea șoselelor de ocolire, renegocierea ori rezilierea (precum a făcut Borșa) contractelor împovărătoare cu Vital și cu Herodot, reabilitarea integrală a Spitalului (ca la Vișeu de Sus), terminarea Şcolii din cartierul Bogdan Vodă și rezolvarea definitivă a problemei C.S.S., construirea altor sute de apartamente ANL, anveloparea blocurilor vechi și sistematizarea pe orizontală a cartierelor, amenajarea unei mari parcări centrale subterane, regenerarea urbană a Centrului Vechi, deschiderea unui Azil de Noapte, reabilitarea Sălii ”Viorel Costin”, a Casei ”Ioan Mihalyi de Apșa”, a Policlinicii Vechi, a fostului Cinema ”Unirea”, a Pieței de Alimente etc., redeschiderea Târgului de animale, (re)amenajarea locurilor de joacă pentru copii, crearea de piste de biciclete pe ambele maluri ale Izei, amenajarea Parcului Dendrologic, reabilitarea terenurilor de sport „CIL 2” și „Maramureşeana”, selectarea cinstită și transparentă a managerilor și organizatorilor potriviţi pentru ca Muzeul Maramureșului, Centrul Cultural, Festivalurile de Datini de Iarnă, Medieval şi cel de Poezie, precum şi Ansamblul „Mara”, să-și (re)dobândească anvergura și magia, să devină repere de talie internaţională şi creatoare de prosperitate și lista e incompletă…

Albastru de Sighet

După cum ziceam în titlu, situația este cam albastră, poate pentru a se asorta cu stema multisecularului burg maramureșean, care e tot pe fond albastru… Fără ironie, starea economico-financiară a localității este una gravă și cu mici șanse de redresare pe termen scurt.

Bugetul de investiții al municipiului pe 2019 a fost de doar 2,47 milioane euro… Nu încercați să-l comparați cu cel al Oradiei – 40 mil. euro, oraș de 5,5 ori mai mare, dar cu de 16 ori mai mulți bani, ori cu cel al Clujului – oraș de 9 ori mai mare și cu investiții de 80 mil. euro!

În condițiile în care numai modernizarea străzilor ar costa Sighetul zeci de milioane de euro, iar întreaga listă de mai sus ar însemna facturi de sute de milioane euro, cum credeți că s-ar putea pune lucrurile la punct?

Fonduri europene? În acest moment, orașul abia ar putea găsi, cu greu, sumele pentru întocmirea proiectelor, dar nicidecum banii pentru cofinanțări de proiecte majore!

Credite? Avem deja luate, și, la banii noștri, nu suntem solvabili pentru sume serioase…

Mărirea taxelor și impozitelor locale (cu 30%, așa cum a propus primarul în decembrie 2019!)? S-ar strânge sume mici, apoi taxele au fost mărite deja substanțial în 2016, iar populația este deja și așa prea împovărată.

Pentru cei care nu știu, apa potabilă costă la Sighet 4,35 lei/mc, la Cluj – 3,65 lei, în Dubai – echivalentul a 2,44 lei/mc, iar tariful la salubritate este al treilea cel mai scump din țară!

Pentru a debloca situația, trebuie în primul rând reduse anumite posturi și remunerații din sistemul public (deși este neplăcut!), deoarece 71,2% din bugetul Sighetului merge pe fondul de salarii (115,5 mil. lei din totalul general de 162,2 mil. lei!), iar restul, pe modestele lucrări pe care le-ați văzut (mici asfaltări, plombări, pietruiri, reparații la unele școli și Spital), pe plata datoriilor pentru lucrările Vital, susținerea transportului în comun, iluminat public și salubritate.

În primăria propriu-zisă, femeia de serviciu are un salariu de bază de 2.900 lei iar primarul de 13.500 lei, la care se adaugă sporurile…

Apoi, trebuie găsite niște firme serioase pentru întocmirea de proiecte eligibile cu fonduri UE, PNDL și din alte surse. Este foarte mult de muncă și nu e deloc ușor!

Ori, sperați că, dacă partidul primarului va fi la guvernare, banii vor veni fără proiecte solide?! Greșit, s-a văzut că aceasta nu le-a mers nici primarilor precedenți!

Cum se poate dezvolta economia orașului?

Probabil singurul sector viabil și cu potențial pe termen mediu-lung este turismul, aflat în creștere netă și centrat în jurul Memorialului care atrage 150.000 de turiști/an, vizitatori care fac însă o haltă scurtă acolo, preferând să doarmă, mănânce și să-și lase banii în alte localități… Trebuie întocmită o strategie complexă care să ducă la determinarea turiștilor să rămână și să cheltuie mai mult în oraș, dar acesta este un subiect aparte…

Industria locală de bază, cea a lemnului (industria textilă a dispărut în anii trecuți), regresează încet, de vină fiind creșterea costurilor cu angajații, materie primă și energie etc.

Parcul industrial, promis de toți primarii de după anul 2000 (cei de dinainte promiteau o Zonă Liberă!), nu există decât la nivel imaginar. De ar funcționa, poate ar atrage noi investitori: ideali ar fi producătorii de componente auto, ca în multe alte locuri în țară, și, ce vis!, poate un pic de IT, dar pentru a avea așa ceva la Sighet trebuie investiții preliminare, mult lobby, oferirea de facilități și de condiții angajaților – inclusiv distracție și posibilități de transport rapid! etc.

Deși se poate intui cine are prima șansă de a câștiga localele ce se apropie (dar, surprize pot apărea oricând!), aștept să văd candidații abordând – cu date clare – problemele reorganizării administrației locale, reabilitării infrastructurii și clădirilor publice, decongestionării traficului, dezvoltării unui turism rentabil și relansării economice, căci, de promisiuni neonorate am avut parte destul (dacă primarii de dinainte ar fi făcut cu adevărat treabă, lista de nevoi de mai sus n-ar mai fi existat!)…

Planurile concrete, promisiunile cuantificabile (schițe de buget, cifre, termene), sunt unicul mod prin care votanții pot aprecia (vag și hazardat, e drept!), probabilele intenții ale aleșilor…

În schimb, este sigur că „aburelile” precum: „e simplu, facem ce a făcut Clujul și Oradea, totul cu bani UE, o să vedeți la final dar nu acum, pentru că proiectele noastre sunt în lucru”, ne-au adus în situația aceasta, clar, albastră!

Teofil IVANCIUC
ianuarie 2020




Dispar personalitățile sighetene din cimitir?!

Frații avocați, dr. Bota George și Bota Grigore, au făcut parte dintr-o familie maramureșeană importantă care a locuit și profesat în Sighet. Cunoscuți pentru profesionalismul lor, demonstrat în perioada interbelică și continuat pe parcursul întregului secol XX, aceștia îți dorm somnul de veci în cimitirul central ortodox din Sighet.

Avocatul dr. Bota George, decedat în anul 1990, este înmormântat alături de soție, profesoara Bota Elena (a predat limba română la Liceul „Dragoș Vodă” în perioada 1945 – 1947 și la Liceul Pedagogic între anii 1951 – 1968), mormintele celor doi fiind situate chiar pe aleea principală a cimitirului. Avocat dr. Bota George și soția prof. Bota Elena n-au avut copii, poate de aceea sau poate din nepăsare, se pare că nimeni nu observă că pe mormântul lor „crește” o grămadă de resturi și gunoaie.

Cum și de ce se pot întâmpla aceste lucruri nu știm încă! Să nu ne pese de oamenii relevanți care au însemnat ceva pentru istoria orașului? Să nu reprezinte nimic mormintele concetățenilor noștri plecați la cele veșnice?

Privind grămada de gunoaie de pe mormintele familiei Bota, ne întrebăm unde este minimul respect pentru cei dispăruți. Chiar și cimitirele ascund părți din istoria orașului dar, când preocupările lumești prevalează, trecutul, istoria mor din cauza nepăsării.

Spiritul civic ne îndeamnă să semnalăm și să arătăm ceea ce nu este funcțional în societatea noastră! Poate, poate ne vom „adapta” secolului XXI!

Asociația „Firul Vieții”




La mulți ani, 2020!

„Salut, Sighet!” urează colaboratorilor, cititorilor sigheteni și nesigheteni, de-acasă și din lumea largă:
La mulți ani!
Boldog új évet!
Felice Anno Nuovo! 

א גוט געבענטשט יאר!
Happy New Year!
Frohes Neues Jahr!
Bonne Année!
Щасливого Нового року!
Feliz año nuevo!
新年快乐!
Annum novum faustum felicem vobis!

Salut, Sighet!

foto: Peter Lengyel




Gânduri de final pentru un nou început (autor, Gabriela Mich)

Cea mai mare descoperire a tuturor timpurilor este aceea că o persoană își poate schimba viitorul doar schimbându-și atitudinea. (Oprah Winfrey)

Oare de ce ne e frică să ne uităm în oglindă și să ne întrebăm cât mai curând cine suntem și ce avem de schimbat? De ce nu spunem acum De azi îmi rescriu povestea? De ce amânăm? Pentru că ne e frică de vreo primejdie care ne-ar putea apărea în cale și astfel ne ascundem în spatele amânării pe care o considerăm cea mai sigură cale de a scăpa. Așa se scurge o oră, mai apoi un an și, într-un final, se scurge viața și noi tot nu înțelegem că primejdia de care încercam să ne apărăm era doar în mintea noastră. Realizăm mult prea târziu că amânarea a fost doar un hoț de timp și regretăm că nu am acționat… dar e prea târziu. Fiecare nou an vine cuminte, nu ne întreabă, nu zăbovește să apară și ne găsește la fel de nepregătiți și încărcați de liste cu obiective nemăsurabile. Dar AZI și ACUM încă se mai poate schimba ceva.

E 31 decembrie… o zi în care facem bilanțul, adunăm, scădem, împărțim, mai trișăm…. dar tot 2019 dă… un 2019 cu bucurii, întristare, lacrimi, zâmbete, realizări, eșecuri, pace, război. Orice am încerca noi să evaluăm, privind înapoi vedem numai ce am făcut. Azi se trag linii, se bifează dorințele împlinite și se trec pe listă, din nou, cele neîndeplinite; se face curățenie în minte și se intră în noul an cu sufletul la gură. Viitorul e o enigmă. Dar, cu toate acestea, e legat de trecut și prezent.

Ce am mai făcut eu anul acesta?? Am explorat întreaga lume: de la Coreea de Nord până în Alaska alături de ființele mele de hârtie și nu regret nici măcar o secundă timpul petrecut citind. Dacă nu ar fi existat cărțile care mi-au devenit și destinație, și drum; și lacrimi, și zâmbete cel mai probabil că azi nu mai eram aceeași EU. Am întâlnit oameni; oameni emotivi, realiști, iubitori, introvertiți, extrovertiți, deschiși, valoroși, educați, calmi, stresați, creatori de viitor, întemeietori de prezent, oameni de nota 10… diferiți, dar toți minunați; oameni care m-au inspirat să devin un creator de viitor oricât ar fi de greu. Am făcut doar ce îmi place: am învățat, am încercat să îmi fac timp pentru fiecare pasiune, am participat la câteva evenimente care mi-au schimbat radical percepția despre viață și dacă ar fi să iau fiecare pagină din cele 365 probabil că nu aș avea destule cuvinte să o descriu. Anul acesta a fost cu de toate:cu proiecte finalizate, dar și în așteptare; cu clipe de la agonie la extaz; cu prietenii noi, dar și vechi regăsite și consolidate. Dar, mai ales a fost un an dominat de implicare, creativitate, muncă, pasiune, efort, regăsire, devenire, susținere, dăruire, iubire, supărare, fericire și recunoștință. Și aș lua-o mereu de la capăt numai că… nu pot. Timpul fuge și nu se mai întoarce, noi trecem prin el și uneori nu ne recunoaștem, iar ocaziile bat mereu la ușa noastră…. noi trebuie doar să le deschidem la timp.

Ce am învățat anul acesta?
• Că oamenii vin și pleacă, iar cei care rămân sunt cu adevărat cei care vor sta lângă tine și când vei fi pe tronul de aur, și când vei cădea în mocirlă;
• Că poți cunoaște atât de ușor oameni minunați dacă le dai voie să fie minunați;
• Că oricât de greu ar fi,nu ești singur niciodată;
• Că poate nu ai tot, dar ai mai mult decât suficient;
• Că nu se poate face bine omului fără a-l iubi;
• Că le-am găsi tuturor calități dacă ne-am osteni puțin să mergem măcar o milă în pantofii lor;
• Că viața poate fi schimbată în doar câteva ore de oameni pe care abia îi cunoști;
• Că de fiecare dată avem câte ceva de învățat, însă doar noi alegem ce;
• Că în orice moment avem nevoie de o mică „trusă de ajutor” formată dintr-o BUSOLĂ pentru a ne regăsi scopul când îl pierdem prin valurile lumii, un STILOU pentru a ne scrie povestea, o FOAIE pentru a ne stabili obiectivele și un CEAS pentru a nu irosi vremea cu ucigașii de timp. Un adevărat lider învață mai întâi să-și fie propriul lider pentru ca apoi să fie lider pentru ceilalți;
• Că Valoarea personală e dată din prima clipă de viață, iar stima de sine o construim pe parcurs;
• Că povestea mea nu trebuie să fie într-o competiție cu a ta.
• Că Dacă ceva ne-a dezamăgit ieri, nu înseamnă că trebuie să ne descurajeze azi. Fiecare Azi e o noua ocazie de a fi mai bun, de a cugeta mai mai mult, de a dărui din inimă;
• Că eu sunt un generator de iubire și tu esti un generator de iubire. Iar dacă am învăța să oferim și să primim această energie, am învinge totul, am înțelege totul…. am avea totul.

Cum mă simt după 2019? Mai puternică, mai sigură pe mine și totuși… la fel. De ce? Pentru că odată de descoperi lumea, îți dai seama câte mai ai de învățat. Și te zbați, și cauți, și descoperi, și cunoști și, tot nu atingi apogeul. Iar acesta e farmecul vieții: din învățare, iubire și dăruire nu ne putem opri niciodată. Ce conține bagajul meu pentru noul an? Nu foarte multe, deoarece am învățat că întotdeuna cantitatea pălește în fața calității! Iau cu mine numai cele mai frumoase amintiri și cele mai importante lecții. Nu voi renunța nici la oamenii care mi-au transformat anul într-un vis. Știu că Mulțumesc! nu e numai de rostit, ci și de dovedit,iar azi, mai mult ca oricând, țin să le mulțumesc tuturor celor care m-au ajutat să visez, m-au învățat că e atât de frumos să îi ajuți pe alții, mi-au arătat frumoasele lor povești de viață, mi-au oferit siguranță, speranță, curaj și aripi să zbor. Mulțumesc necondiționat părinților mei, familiei Salut, Sighet!, organizatorilor și participanților evenimentului Champions United 2019 și camporeei Upgrade the story, clubului Interact, profesorilor mei și lista poate continua la infinit. Albert Einstein spunea că Sunt două feluri de a trăi viața. Unul de a crede că nu există miracole și altul de a crede că totul este un miracol. Vă mulțumesc tuturor că sunteți un miracol pentru mine!

2019…. ai fost ieri și ai trecut repede. Încet, încet pleci și te arunci în negura vremii.

2020… Nu știu cum vei fi sau cum voi fi eu. Dar dacă înveți ceva de la bătrânul 2019, voi fi mai mult decât mulțumită. Te rog doar să nu ne furi pe nimeni și nimic și, dacă se poate, să ne aduci nu ce ne dorim, ci doar ce avem nevoie.

Vă doresc tuturor o călătorie fericită și binecuvântată. Nu știu prin ce ați trecut în acest an. Știu doar că puteți deveni cea mai bună versiune a voastră. Pendulul bate un nou an…. pendulul bate a schimbare. Să începeți noul an nu cu voi face, ci cu voi fi: Voi fi EU. Știu că nu sunt vreun milionar de carton, nici vreun zeu, atlet de nota 10, artist și nici măcar un prinț. Dar sunt EU și îmi ajunge. Iubiți cu toată bucuria de a iubi, ieșiți în întâmpinarea celui ce vă evită, dăruiți din inimă cui nu cere. Faceți primul pas pentru a observa, analiza și concluziona; restul vor veni de la sine. Nu fiți indiferenți, deoarece, așa cum spunea Cehov Indiferenţa este paralizia sufletului, o moarte prematură . În noul an învățați să nu puneți etichete: oamenii nu sunt ceea ce par și uneori nu sunt nici măcar ceea ce cred ei că sunt. Doar priviți-i dincolo de privirea sobră… priviți în sufletul lor și veți găsi numai iubire. Poate la unii veți vedea un curcubeu de zâmbet și iubire, la alții iubirea va fi ascunsă de grijile vieții, iar unora inima și iubirea le vor fi frânte. Și după ce ați observat atent sufletul lor, voi alegeți ce faceți cu iubirea: o reparați și creați un diamant de iubire sau o îngropați mai tare?

Ca gând de final: ce e viața? Dacă ați întreba un matematician v-ar răspunde fără ezitare că viața e ecuația din care scoate răul, mințile obtuze, durerea și îi dă ca rezultat fericirea. Un critic literar ar răspunde că viața stă în puterea cuvintelor. Un medic ar zice că viața e mai subțire decât un fir de ață, iar un profesor ar răspunde că viața înseamnă dăruire. Dacă m-ați întreba pe mine, în acest moment v-aș spune că viața înseamnă schimbare și devenire exemplară . Și așa vreau să fie și noul an: schimbare, iubire, pace, prietenie, dăruire,implicare.

Timpul își deschide, din nou, cartea…. Voi să vă deschideți inima! Fiți binecuvântați!

Gabriela Mich
clasa a XI-a A
C. N. „Dragoș Vodă”




Tu să fii fericit, nu sărbătorile! (Monica Bud)

Monica Bud

Mă gândeam zilele acestea și observam cum toată lumea e în goană, toți sunt preocupați de cadouri, de brad, de felicitări și alte mii de chestii care, pentru moment, aduc bucurie, însă nu acestea înseamnă adevărata semnificație a Crăciunului. Cu multe decenii în urmă, Crăciunul nu însemna cadouri scumpe, decoraţii stradale, vacanţe la schi, ci doar un brad împodobit cu globuleţe, colinde adevărate, și multă emoţie, legată de minunea Naşterii Domnului – esența acestei sărbători.

Crăciunul este despre iubire. Încearcă să îți faci timp pentru tine și pentru cei dragi în această perioadă. Încearcă să lași deoparte preocupările, abandonează treburile zilnice, nu continua să faci ceea ce te face nefericit. Cu toții avem nevoie de o pauză. O pauză de la tot… mai puțin de la iubirea față de omul de lângă noi, părinți, prieteni, familie, cei dragi sufletului nostru.
E un moment în care trebuie să ne oprim din tot și să ne uităm în jurul nostru. Să ne uităm la oamenii de lângă noi, să le mulțumim pentru că a trecut încă un an în care ne-au rămas aproape, indiferent de circumstanțe, să nu uităm să le spunem „te iubesc”, „mulțumesc”, „iartă-mă” sau „te rog”. Zilele acestea sunt despre noi, despre faptul cum alegem să ne petrecem acest „timp”.

Decembrie este despre dăruire, și nu mă refer la lucruri materiale, ci la acele valori pe care banii nu le pot cumpăra: bunătatea, iubirea, speranța. O îmbrățișare valorează mult mai mult decât ne putem imagina. Deschide ochii, ai atât de multe lucruri de care să te bucuri, privește-ți familia, spune-le cât îi iubești și bucură-te de cele mai mărunte lucruri din jurul tău. Îți trebuie atât de puține lucruri ca să fii fericit! Pune-ți un zâmbet larg pe față și anul ăsta, în loc de Crăciun fericit! strigă OAMENI FERICIȚI!

Anul acesta este primul an în care simt nevoia cu adevărat de un altfel de Crăciun. Avem de toate și totuși ne lipsește cel mai important lucru. Trăirea, spiritul, sufletul, căldura sufletească. Lipsește chiar lucrul de care avem cu toții cea mai mare nevoie: Isus. Suntem capabili să observăm toate lucrurile nesemnificative legate de această perioadă, dar suntem incapabili să-l vedem pe Isus.

Crăciunul nu trebuie să fie o sărbătoare comercială. Cu cei dragi în jurul tău, știi că-i sărbătoare, fericirea este bogăția cea mai mare. Și ce dacă n-ai acum chiar tot ce ți-ai dorit, anul ăsta de Crăciun o să fii fericit.

Pentru cititorii „Salut, Sighet!”: vă doresc sărbători binecuvântate, cu multă iubire, pace și bucurie în suflet! Să aveți parte de un Crăciun așa cum vi-l doriți, iar anul care vine, să vă facă mai înțelepți, darnici și iubitori!

Monica BUD




22 decembrie 1989 – sighetenii au ieșit în stradă!

Par atât de îndepărtate evenimentele din acel decembrie însângerat al anului 1989! Au trecut anii și azi ne întrebăm – unii – cum am putut fi atât de naivi. Cât de parșiv am fost manipulați.

În Sighet, până în 22 decembrie a fost liniște, o liniște apăsătoare, dar vestea eroismului Timișoarei ajunsese aproape în toate colțurile țării. Așteptam toți cu teamă să se întâmple ceva… brutal.

În după amiaza zilei de 21 decembrie, după discursul lui Ceaușescu din fața Comitetului Central întrerupt de mulțime și apoi în seara și-n cursul nopții de 21 spre 22 decembrie s-a ridicat și Bucureștiul.

În prima parte a zilei de 22 decembrie ne aflam la locul nostru de muncă, în biroul de la mecanicul șef al Fabricii de Șuruburi. Eram acolo mulți tineri ingineri, cadre tehnice și ascultam radioul. Discutam în șoapte, analizam cu neîncredere zvonurile pe care le recepționaserăm. În jurul orei 9:30 o voce gravă anunța la radio sinuciderea generalului Milea, ministrul apărării. Nici în secție nu se mai lucra. Câteva strunguri funcționau aproape în… gol. Oamenii percepeau tensiunea ce cuprinsese țara. Așteptam, așteptam alte noutăți dinspre capitală, simțeam că de-acolo trebuia să vină un semnal declanșator. Apoi, în jurul orei 12:40 – 12:50 se anunță la radio fuga dictatorului! Am ieșit instantaneu din birou în secție și am strigat pentru ca oamenii să audă: „Ceaușescu a fugit!”

După acel moment s-au declanșat – în toată țara – manifestațiile spontane, furibunde, împotriva reprezentanților regimului comunist și în special ai familiei Ceaușescu. Acolo, la noi, directorul întreprinderii a fost alergat și scuipat de angajați; a scăpat în ultimul moment cu fuga, cu Dacia break din dotarea fabricii. Noi am rămas să ne apărăm fabrica; în următoarele zile și nopți, am îmbrăcat uniformele de gărzi patriotice, purtam brasarde tricolore, așteptam atacul rușilor, eram amenințați cu bombardamente din elicoptere sovietice, aflam că apa potabilă fusese otrăvită etc., etc. și „înghițeam” incredibil de multă… manipulare.

Cei care nu erau la muncă s-au îndreptat spre centrul Sighetului, spre primărie, unde au început să-și manifeste instantaneu „descătușarea”. Colegi de-ai noștri, din schimburile II și III, care s-au aflat în zona centrală, ne-au povestit cum era azvârlită și arsă în stradă maculataura comunistă, operele tovarășului, erau verificate birourile din primărie unde s-au găsit – incredibil, culmea! – portocale și Pepsi. „Plebea” nu avea parte – în anii socialismului multilateral dezvoltat – de asemenea bunătăți. Mulțimea era furioasă!… Vai ce bine o duceau tovarășii noștri conducători!

A fost bine că la Sighet n-au fost morți, a fost doar multă agitație, frustrare, tensiune și masivă manipulare. Și totuși, în acele zile, am trăit intens o schimbare de regim pe care noi am numit-o cu drag… Revoluție!

Ion Mariș

NR: Foto – Mihai Dăncuș, din arhiva Muzeului Maramureșului. Sighetenii în centrul orașului în ziua de 22 decembrie 1989.




Au trecut 30 de ani!

Trei decenii s-au scurs de la izbucnirea Revoluției la Timișoara. În ziua de 20 decembrie 1989, după proteste de mai mică amploare care au început în 16 decembrie 1989, dar cu peste 70 de morți și aproape 300 de răniți, toți locuitorii orașului au ieșit în stradă; în jur de 100.000 de oameni au proclamat Timișoara oraș liber de comunism. Timișorenii, deși izolați de restul țării, au înființat în ilegalitate un partid al lor, Frontul Democrat Român. Armata, trupele MI și cele de securitate se retrăseseră în cazărmi.

În țară, doar cei care ascultau mai ales Radio Europa Liberă, realizau că se întâmplă ceva foarte grav acolo. Sighetul era încă liniștit, doar în unele familii – acolo unde se recepta, pe diverse căi, mesajul din mass media internațională – se analiza tacit revolta din Tmișoara, se făceau supoziții și se miza pe glasnostul și perestroika lui Mihail Gorbaciov, aflat în vădită cotradicție cu Nicolae Ceaușescu. Marea majoritate a populației încă nu spera la evoluția ulterioară, incredibilă, a evenimentelor!

Salut, Sighet!

NR: Foto – Mihai Dăncuș, din arhiva Muzeului Maramureșului. Sighetenii au ieșit în centrul orașului în ziua de 22 decembrie 1989.




Un sighetean în zilele Revoluției

Eu nu am participat la Revoluția din decembrie 1989. Nu am făcut nimic ca să merit o asemenea calitate. Și totuși, am fost atât de aproape, atât fizic cât și moral… Proximitatea morală nu cred că trebuie să o dovedesc, am fost educat într-o familie cu enorme jertfe în lupta împotriva comunismului – antiromânesc, ateu și satanic, șapte membri ai familiei mele au fost deținuți politici, dar de departe Calvarul tatălui meu Aurel Vișovan a fost cel mai mare în cei 16 ani de închisoare. În perioada studenției mele la Cluj toți colegii, prietenii și vecinii de cămin (inclusiv informatorii Securității, cu certitudine!) îmi cunoșteau atitudinea. Purtasem sute de discuții în care criticam regimul aducând argumente istorice, în primul rând suferința tatălui meu, dar și absurdul minciunii de zi cu zi pe care o vedeam cu toții, trăiam tot mai prost dar trebuia să ne prefacem fericiți… Frecventam liturghiile clandestine ale preoților greco-catolici, care erau prin ele însele o formă de rezistență împotriva politicii comuniste. În fața casei Doinei Cornea am fost luat la întrebări de Miliție, atunci m-am speriat dar nu am fost chemat la Securitate. Deci îmi doream din tot sufletul o Revoluție… în Polonia, apoi Ungaria și Cehoslovacia lucrurile se mișcau în direcția schimbării, a căzut Zidul Berlinului, apoi și Jivkov al bulgarilor (care părea la fel de înțepenit în scaun ca Ceaușescu) și-a dat demisia. La noi chiar nimic?

În după-amiaza de 21 decembrie 1989, eram încă în Cluj (student la matematică în ultimul an)… majoritatea studenților plecaseră deja acasă în vacanța de iarnă (Crăciunul nu exista pentru regimul comunist), dar eu am mai rămas fiind angrenat într-un concurs de șah și mai aveam o partidă de jucat. Cantina fiind deja închisă, mă duc cu soția să luăm masa în centru la Lacto Vegetarian, foarte aproape de statuia lui Matei Corvin, pe o latură a pieței. Când terminăm de mâncat, era aproape ora trei, trecem pe lângă hotelul Continental… patrule de soldați înarmați trec pe lânga noi… văzându-i așa tineri, cu compasiune zic, cu voce destul de tare „Săracii oameni!”. Mă gândeam că au o misiune ingrată. Unul din ei se uită lung la mine…. Știam de la Vocea Americii că la Timișoara fuseseră manifestații în zilele precedente și s-a tras în oameni, se auzeau mitralierele, au fost morți și răniți… soția cutremurată zice „ascultă! chiar se trage în oameni!!!”. Eram și eu profund îndurerat, dar parcă nu chiar șocat, știam că istoria comunismului e un șir nesfârșit de crime.

O jumătate de oră mai târziu, acolo în intersecția de la Continental au fost primii morți ai Revoluției de la Cluj… dar eu nu mai eram acolo și nu știam nimic. Dacă aș fi știut că va ieși lumea în stradă și va protesta contra lui Ceaușescu poate m-aș fi dus și eu… dar n-am știut. Aveam să aflu doar spre seară când am mers în vizită la unchiul meu Mircea în cartierul Mănăștur. El m-a pus la curent cu ce se întâmplase în centru dar și la București unde marele miting convocat de Ceaușescu s-a transformat în demonstrație de protest…și acolo erau morți și răniți, dar Televiziunea Română transmitea doar comunicatele oficiale ale regimului. Tot ce știam era de la Europa Liberă, radioul mergea în bucătărie, unchiul și mătușa nu ne-au lăsat să plecăm la cămin în seara aceea, am rămas la ei. Am stat cu urechea lipită de radio, ascultam apeluri repetate ale unor personalități din exil care cereau mereu soldaților armatei române să nu tragă în părinții și frații lor. Între timp fereastra era deschisă și s-au auzit rafale de mitralieră până după miezul nopții… unde se trăgea și cine trăgea nu știam dar tot Mănășturul răsuna.

A doua zi, 22 decembrie dimineața, mătușa ne-a dus cu mașina până aproape de Hașdeu (pe variantă prin Zorilor, intuind bine că pe Moților e pericol), am urcat în cămin, ne-am luat bagajele și am pornit spre gară, ca să mergem acasă la Sighet cu un tren de după-masă. Când am travesat Calea Moților pe la ora 10:30 -11:00 am văzut grupuri de lumânări pe caldarâm, semn că acolo fusese împușcat cineva… (același lucru aveam să-l vedem pe str. Horea câteva ore mai târziu) am ajuns în cartierul Grigorescu unde am oprit la niște prieteni din grupul de tineri greco-catolici cu care activam în clandestinitate, televizorul le era stricat dar ascultam la radio… sinuciderea generalului Milea, alte comunicate oficiale apoi, brusc, vocile lui Dinescu și Caramitru care anunțau victoria, căderea dictatorului…. nu înțelegeam, credeam că e o piesă de teatru istorică!… când ne-am convins că e adevărat ne-a cuprins o bucurie incredibilă, parcă era prea frumos ca să fie adevărat… Am mers pe la ora 3 în centru cu un prieten și am văzut mulțimea care-și manifesta bucuria, se țineau în continuare discursuri, librăriile erau luate cu asalt pentru a da foc cărților lui Ceaușescu. Pe înserate am pornit spre gară, acceleratul Timișoara – Sighet a sosit cu mare întârziere, toată lumea vorbea de teroriști, trenul a avut mai multe opriri lungi pe traseu… în fine, pe la 3 dimineața ajungem la Sighet.
În gară ne aștepta tata. Încă de pe scările vagonului îl salut fericit și cu voce tare: ”Trăiască România Liberă!”. Tata ne îmbrățișează bucuros că ne vede acasă dar zice pe ton reținut: „Încă nu sunt clare lucrurile…”. Pe ușa gării însă era un afiș mare ce ne-a dat un anumit curaj. Conținea comunicatul Frontului Salvării Naționale din Sighet care își asuma puterea locală provizorie și pe lângă alte fraze declara Crăciunul ca sărbătoare oficială. Era un semn că ceva chiar se schimbase! Soția și mama s-au culcat iar eu cu tata am continuat să povestim febril… am adormit pe la 6 dimineața după ce văzusem în reluare declarația citită de Iliescu, „ultimul pe listă, cu voia dumeavoastră…”.

Câteva ore mai târziu, mă scol și merg în centru unde știam că există încă mulțimi de oameni adunați în fața primăriei, unde noile oficialități țineau discursuri și prezentau unele măsuri ce fuseseră luate pe plan local. Aflând că sunt student și vin de la Cluj, cineva mă duce în clădire și mă pune lângă vorbitorii de la balcon. Mai era acolo un student la Timișoara (nu i-am reținut numele) care a vorbit impresionant despre moartea colegului sighetean Tiberiu Florian (prețul de sânge pe care orașul nostru l-a dat pentru libertate în decembrie ’89). Mi s-a dat și mie microfonul și am evocat jertfele Maramureșului în lupta anticomunistă de-a lungul timpului, omagiind figura martirului Gheorghe Rednic din Săpânța, unul din liderii grevelor studentești din Cluj din 1946, mort în închisoare.

Din zilele următoare nu mai am decât amintiri disparate… agitație multă, brasarde tricolore… zvonuri aberante… otrăvirea apei… vin teroriștii cu elicoptere, să apărăm spitalul… au intrat rușii (să ne salveze, evident!), tancurile sovietice sunt deja la Sarasău (vecinul de la parter părea foarte bine informat), aflam de la televizor execuția lui Ceaușescu după un simulacru de proces (dar atunci totul părea justificat!), mă delimitez totuși, între prieteni, de uciderea lui… e extrem de vinovat, fără îndoială, dar ca și creștin sunt contra pedepsei cu moartea. Totuși, țara răsufla ușurată, parcă lucrurile se liniștesc.

Avem un nou guvern, cu mulți comuniști notorii dar suntem îngăduitori… sunt oameni valoroși profesional, nu-i așa?… au altă gândire decât Ceaușescu… reacțiile occidentale par a fi pozitive, suntem pe drumul cel bun! Ce se întâmpla de fapt în București, habar n-aveam! Tatăl meu publică un articol despre închisoarea Pitești (unde teroarea a început tot la un Crăciun, cu fix 4 decenii în urmă) în primul ziar sighetean liber…

Noua putere a mimat democrația vreo două săptămâni, până pe 12 ianuarie. Când l-am văzut însă pe Iliescu anulând decretele din ziua precedentă (unul din ele viza chiar interzicerea legală a Partidului Comunist) am început să înțelegem că Revoluția a fost confiscată și că fusesem – și noi împreună cu imensa majoritate a românilor – victimele unei imense manipulări. După 30 de ani, chiar dacă s-au făcut multe progrese, lupta anticomunistă nu s-a încheiat.

Preot prof. Marius VIȘOVAN

PS. Dacă studentul la Timișoara care a vorbit pe 23 decembrie 1989 de la balconul primăriei Sighet citește aceste rânduri, îl rog să scrie un comentariu în josul textului și să se prezinte. Mi-ar face o mare bucurie și sunt convins că momentul merită menționat pentru publicul sighetean.

N.R.: Foto – Mihai Dăncuș, din Arhiva Muzeului Maramureșului. Sighet, 22 decembrie 1989.




„Federația” Informatorilor  (autor, prof. Gheorghe Bărcan)

prof. Gheorghe Bărcan

*Lecturând cartea universală a lumii, Biblia, în toate cele 4 Evanghelii ale apostolilor, referitor la patimile lui Isus, nu se aminteşte nicăieri cine I-a bătut piroanele în mâini şi picioare, cine I-a pus cununa de spini pe cap sau cine I-a străpuns coasta cu suliţa. În schimb, în toate Evangheliile se pomenesc două nume: Iuda şi Pilat, informatorul, trădătorul şi judecătorul. De ce numai aceştia sunt amintiţi în Evanghelii? Pentru că ei au determinat toate suferințele Mântuitorului, I-au pus în spate Crucea, cu toată desfăşurarea cumplită a chinurilor ce au urmat până la răstignire, până la moarte. Acest nărav urât s-a revărsat peste veacuri, în continuitatea lor şi, ca neghina, ca sămânţa cea rea dusă de vânturi, a prins rădăcini în manifestările umane, producând alte atâtea suferinţe semenilor lor. Acest „Iuda” şi acest „Pilat” au format o unitate în răul profund ce l-au facut, umăr la umăr. S-a răsfrânt blestemul acestei sinistre unități și în vremurile trăite de noi, când turnătorii și magistrații au determinat adevărate tragedii umane. „Profesia” de informator este veche de când lumea și reprezintă conținutul celei mai abjecte practici umane, este mâna murdară de care s-au folosit „cumpărătorii”, pentru a produce răutăți profunde. Aceasta a determinat multă suferință, multe ucideri și din acest motiv s-a consfinţit şi adoptat numele de „Iuda”, pentru un informator, delator.

* La începutul acestui lanţ al torţionarilor erau aceşti informatori, le aparţineau lor, aflându-se în orice grup social închegat: ascultători, provocatori, denunţători, recrutaţi prin şantaj sau remunerație; unii cu nume conspirative. Nu fac referiri aici la cei ce au făcut mărturisiri în anchete, în cazne ce nu le mai puteau suporta. Chinurile groaznice la care au fost supuşi au avut pentru unii o limită a suportabilităţii. Poate ei au vrut să moară pentru a nu face dezvăluiri, dar nu puteau sau nu erau lăsaţi să moară. Au fost mulţi care s-au stins în demnitate, alţii au cedat mai greu sau mai uşor, au scăpat și au ieşit și cu sănătatea compromisă (Piteşti, Gherla, Canal etc); sunt care au rezistat până la capăt, la fel cu sănătatea zdruncinată, dar cu conștiința curată. Martirajul primilor este de sfinţenie iar celorlalţi nu li se pot face reproşuri; unii dintre ei şi le vor face singuri cât vor trăi, dacă leziunile de pe conştiinţă le va permite.

*Elitele ţării, din toate domeniile, erau cunoscute, ieşiţi la rampă în spaţiul public. Ei au fost de îndată capturaţi, duşi la închisoarea din Sighet, mai ales, sau în alte locuri din ţară. Câţi au fost aceştia? 10000, …, 20000? Dar victimile regimului sunt evaluate la 1,5 milioane, 2 milioane şi chiar 2,5 milioane. Aceştia erau necunoscuţi şi cum au ajuns la aşa mari necazuri? Aici esta truda informatorilor, „meritul lor”. În statistici, numărul acestor informatori este evaluat la 800000, sau peste acesta. Din cauza lor, a fost o mare greutate în organizarea clandestină, subversivă a unor acţiuni împotriva regimului ce se instala la noi, cu sprijin sovietic. De aceea, datorită acestor informatori, arestările se făceau în masă, în grupuri mari, organizaţii întregi, cât şi individual. În rapoartele securităţii aflate în Dosare am găsit referiri precum: „omul nostru din grup…”. Ei credeau că se mai aranjau cu o descurcăreală de viaţă, că sunt oarecum colaterali atâtor persecuţii îndurate de români. Dar sunt în inimile lor, a torţionarilor, o formațiune de „elită”a acestora!

*Dacă cineva omoară un om care mai putea trăi ani, zile şi chiar ore, este considerat şi încadrat ca şi criminal: a stins o viaţă înainte de sorocul ei! Informatorii sunt complici în stingeri de vieţi în detenție, în drum spre casă sau mai apoi, prin împuţinarea zilelor de trai din cauza greului suferinţelor îndurate, continuate şi în aşa numita libertate, întru-un fel sau altul. Deci, într-un grad mai mare sau mai mic, aceştia pot fi numiţi criminali prin complicitate, individual sau în serie. Îmi amintesc de un caz când eram în lagărul de exterminare de la Capul Midia; a venit un arestat direct în acest lagăr de muncă, după o scurtă anchetă. Motivul a fost acuzaţia că a criticat şi vorbit de rău un membru marcant de partid, pentru comportamentul şi activităţile lui. Avea nu ştiu ce situaţie mai deosebită pe acasă, că nu s-a putut deloc acomoda cu viaţa de prigoană şi munca de acolo. Nu prea muncea, având aproape o poziţie de contestatar. I s-au suprimat mese, a fost bătut şi torturat şi se vedea cum se stinge încetul cu încetul, deşi la sosire avea un fizic robust. În mai puţin de 3 luni, s-a dus, a plecat la cele veşnice şi a rămas definitiv pe acolo; „a murit trăind”. Oare nu şi informatorul era părtaş la această crimă? Şi câţi n-au mai fost care au trecut prin anchete şi chinuri groznice, mulți sfârşind la fel, din cauza acestor colaboratori; au fost sute de mii, multe sute de mii, pe umerii cărora s-a pus atâta caznă, iniţiată de aceşti trădători. Mărturisirea mai târzie a delaţiunii, în cine ştie ce condiţii, nu schimbă esenţa problemei. Ea poate avea efect spiritual, în faţa preotului, pentru cele veşnice, dar nu-i poate da înapoi viaţa celui ce i-a pierdut-o, nu i-o mai poate prelungi nici celui ce i-a împuținat-o şi nici nu-i poate alina suferinţele ce le-a îndurat. În acest fel, ei reprezintă o verigă de bază în lanţul torţionarilor, au bine conturată amprenta lor şi, oarecum, cu sprijinul lor au pornit caznele.

*Sunt unii care au căutat sau acceptat diferite funcții de onoare, cum ar fi „Cetățean de Onoare” al unor localități sau alte „onoruri”, în loc să stea în anonimat și să reflecteze că onoarea și delațiunea nu pot avea loc pe aceeași medalie, că n-au niciun punct de aderență, precum lumina și întunericul, virtutea și păcatul, precum viața și moartea. În acest fel s-a înnobilat delaţiunea cu atributul de „onoare”; dar, de fapt, „onoarea, demnitatea politică” diferă mult de cea real umană. Promisiunea eliberării mai devreme sau anumite avantaje şi oportunităţi „de afară” i-au motivat pe unii și în detenție pentru astfel de „decizii”, de colaborator al securității; multe alte situaţii s-au manifestat în acest spaţiu vast al trădărilor. După fractura din decembrie 1989, mulţi dintre ei au fost recuperaţi şi redistribuiţi în marile structuri, urmând trendul torţionarilor cărora le aparţineau, cu toate beneficiile, într-o protecţie reciprocă.  Foștii deținuți politici care au practicat afară delațiunea, reprezintă cea mai degradantă pervertire umană, care a așternut peste ceva atât de nobil, altceva atât de murdar. Rezistența, prin suferința enormă, la toate procedurile de chin și schigiuire, dau în schimb bucuria enormă a unei conștiințe curate, a unei demnități depline, un briliant de neprețuit, purtat în existența rămasă sau dusă cu ei „dincolo”. Deci s-a manifestat existența unor alegeri și au ales destui. Diferit!

De ce „Federaţia” acestora? Printre ei au fost tineri şi vârstnici, oameni simpli sau cu pregătire înaltă, bărbaţi sau femei, din viaţa laică sau clerici din toate confesiunile, de o naţionalitate sau alta ş.a., o adevărată adunătură din toate sferele de existenţă umană, având ca patroni şi îndrumători de „meserie” securiştii, organizați în evidența lor, formau astfel o „comuniune” cu aceste blestemate năravuri, oarecum o „Federaţie”.

* Această murdară „ocupație” a pătruns în cele mai intime structuri sociale, de cunoștințe, de prietenie, de serviciu, de rudenie, chiar și în familii; s-au găsit delațiuni între frați, între părinți și copii și chiar între parteneri de viață. Astfel, unul dintre ei putea lua drumul caznelor, a pătimirilor și să nu se mai întoarcă din pribegie sau temniță, dezvăluindu-se o cumplită realitate: constatarea că persoana pe care o credeai cea mai apropiată ție, a devenit dușmanul tău cel mai mare, de moarte, de viață! Au compromis, au dezmembrat și distrus  familii, instituții de bază, sfinte într-o societate. Copiii celor arestați și cercetați nu puteau urma o școală peste cea elementară, pentru a-și valorifica potențialul intelectual ce-l aveau și pentru a se forma profesional. Părintele, în grija căruia se aflau, era pus în situația inumană de a alege: sacrificarea, lăsarea copilului acasă, fără pregătire, sau divorțul! Au fost parteneri de viață care au acceptat și care au rămas cu această blamă, fie că cel plecat nu s-a mai întors, fie că cel întors acasă nu a acceptat acel compromis, demnitatea „protejării” lui și a familiei nefiind acceptată cu acel preț; se ajungea la astfel de anomalii de viață, la astfel de tragedii cumplite, iar informatorii își semnau prezența și aici. Avem astfel aspectul abject, diabolic al moralei și ideologiei comuniste.

* Dar în afară de acest mare rău, de această enormă vină a delatorilor, simțită direct prin lipsirea de libertate atât de multă, cu chinurile groaznice ce i-au urmat, cu atâtea jertfe și ucideri determinată de această participare a informatorilor la procesul de comunizare a țării, alături de torționari, vreau să mai remarc un aspect al activității lor, la fel de eficient și criminal. Datorită acestor provocatori, ascultători, denunțători și trădători s-a distrus comportamentul de solidaritate umană, de protecție, de salvare, de ajutor, necesare între oameni, au determinat o atmosferă în care nimeni nu mai credea în nimeni, atunci când observau cum dispar dintre ei prieteni, cunoscuți s.a. dintre care unii nu se mai întorceau, ajutând astfel, indirect, la suprimarea libertăților de exprimare în acel regim de dictatură, sub toate formele ei, toate aceastea întemnițând societatea românească într-un comportament uman nefiresc, de supușenie, de turmă, de roboți sociali, contribuind astfel la sprijinul existențial așa de îndelungat a acestui regim roșu, de teroare și ucideri.

*Acest blestemat sistem, cu această enormă mulțime de informatori, a făcut ca numărul celor întemnițați sau supuși la atâtea altfel de forme de prigoană să fie la noi atât de mare, mult peste cel al țărilor vecine dominate de ruși, a făcut ca procesle brutale și ilegale de exercitare abuzivă a realităților socialiste să fie mult mai repede încheiate la noi. Costul a fost cu sute de mii de victime, cu atâtea vieți mutilate după prăpăd, pentru mult timp, aici fiind iarăși fruntași între vecini; toate acestea s-au realizat cu ajutorul semnificativ al delatorilor. Fără această lipsă de solidaritate, astfel determinată, năpasta peste țară n-ar fi fost atât de amplă, lipsa umui comportament social firesc n-ar fi fost atât de profundă. Ieșirea din această situație extrem de grea a fost și ea altfel decât la ceilalți: pe cale sângeroasă, prin diversiune, cu atâte consecințe nefaste, prelungită până în zilele noastre…

Gheorghe BĂRCAN
fost elev al Liceului „Dragoș Vodă”, Sighet

sursă foto: CNSAS




Decembrie, luna „dobânzilor”

Camelia Pesek

Suntem în luna decembrie supranumită „luna cadourilor”. E o lună frumoasă în sensul că oamenii au tendința să fie mai buni, mai atenți și altruiști. Pentru mine, e mereu o perioadă foarte plină în care mă umplu de optimism și speranță văzând că oamenii din jurul meu încearcă, după posibilități să fie implicați în proiecte caritabile. Până acum, în proiectele pe care le-am coordonat, m-am bazat în mare parte pe familie, grupul de prieteni și asociațiile din care fac parte. Anul acesta, însă. am fost foarte plăcut surprinsă când oameni complet străini mie, mulți cu domiciliul în alte orașe sau țări, m-au contactat pentru a participa la diferite proiecte. E un sentiment grozav dimineața când îmi consult mesajele on line să citesc ce mi-au scris diferite persoane care doresc să ajute, dar mai ales încurajările ce le primesc de la ei. Și acest sentiment fantastic continuă și la muncă, atunci când mă opresc colegi cu același tip de abordare. O fi mult, o fi puțin, ei bine, e greu de cuantificat binele… Dacă te gândești doar ce rezultate are absența lui, realizezi de fapt că „puținul” pe care îl faci e ca o investiție într-o bancă de valori. E adevărat, nu e pură economie, că poate nu reușești să vezi rezultatul investiției, dar, cu siguranță, te bucuri de „dobânda” la nivel personal.

Decembrie e doar o lună din cele 12, dar, într-adevăr, e mai greu în restul anului să găsești colaboratori, însă, e și o perioadă în care poți să faci „provizii” pentru restul anului. Eu aleg această lună să mulțumesc celor care ajută constant și se implică în orice fel de acțiuni care vizează bunăstarea comunității! Despre acești oameni e vorba în această lună, persoane care în mod discret ajută după posibilități fără să se gândească la vreo recompensă! E bine, totuși, de menționat că cel mai mare cadou ajunge de fapt la cel care dăruiește, deoarece valoarea gestului își face loc în sufletul lui și lucrează în liniște și „înflorește” în momentele cele mai neașteptate!

Dragi colaboratori și cititori ai site-ului „Salut, Sighet!” vă încurajez să profitați din plin în această lună de orice inițiative sociale cu care vă întâlniți! Sărbătoarea Crăciunului se apropie și ar fi bine să încercăm să facem sărbătoare în primul rând în interiorul nostru, să ne umplem de bunătate și să fim mai înțelegători și atenți cu ceilalți.

Camelia PESEK

sursă foto: dornamedical.ro




Avem două „Memoriale” (autor, prof. Gheorghe Bărcan)

prof. Gheorghe Bărcan

„Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței de la Sighet”, fiind și „Primul Memorial” din lume dedicat „Victimelor Comunismului”, primul construit și finalizat, prin inervenția și activitatea neobosită a d-nei Ana Blandiana și a soțului dânsei, dl. Romulus Rusan, în timp de 20 de ani, etapă cu etapă, cu sprijinul masiv al C. E. în Patrimoniul căruia și este înscris, fiind sub administrarea Fundației Academia Civică. S-au scris multe despre acesta și s-au spus multe despre el și „locuitorii” lui, an de an, prin programele festivale, organizate de Alianța Civică, cu o largă participare, națională și internațională.

„Memorialul Închisoarea Pitești” este al doilea Memorial din țară, construit în temuta și groaznica Închisoare Pitești, urgiile căreia sunt cunoscute în toată lumea, unice prin cruzimea dementă și sălbatică, în blasfemia și profanarea spirituală cea mai josnică. În 2009, o parte a fostului penitenciar a fost clasată pe lista Monumentelor Istorice, categoria Ansamblul Memorial clasa A (de interes național). Memorialul se afla in administrarea „Fundației Memorialul Închisoarea Pitești”, înregistrată ca fundație în 2011 și din 2016 primește acest nume. (Câteva date, momente de constituire, programe, le-am luat de pe Internet). Acesta este un Templu, un „Altar” al suferinței umane din România, așa cum niciunde nu s-a mai petrecut în lume, este un „Mormânt” uman enorm, în care sunt prezente și schelete umane dezmembrate, rupte, zdrobite, în adâncurile acelor subpământuri.

Aceste Memoriale au ca obiectiv studiul sistemului represiv comunist și cinstirea memoriei persoanelor care au suferit sau și-au pierdut viața, cât și a sacrificiului celor întemnițați fără vină, în închisorile comuniste din România. Sunt organizate și vizite colective, în grupuri mari sau mai mici, cât și individuale, în tot cursul zilelor, după un program anunțat. Au la dispoziție o bibliotecă, scrieri memorialistice, emisiuni audio-vizuale, explicații ale ghizilor ș.a. Aceasta este menirea lor și nu alta și nu este nimeni obligat să vină acolo, să-i omagieze, dar nici să treacă să le pângărească memoria.

La Memorialul Sighet, în cursul lunii octombrie 2019, au fost organizate activități deosebit de importante, de mare interes național și internațional. Astfel, în ziua de 04 octombrie 2019, a fost prezent, în cadrul Festivalului Eufonia, concertul artiștilor din Furiant Quartet din Germania, printre care se află și românul Vlad Popescu. Festivalul Eufonia este primul Festival din România care integrează în programul său muzicoterapia. A prezentat invitaților compoziții muzicale superbe, ale celor mai renumiți compozitori ai lumii și cântece tradiționale românești, un omagiu pentru cei ce au îndurat pe acolo atâta suferință.

În perioada 18-21 octombrie, a avut loc la Memorialul Sighet o extinsă și deosebit de importantă Conferință, cu o tematică semnificativă: „Rezistența prin cultură, ieri și azi”. Prezența a fost dată de Fundația Alianța Civică -Memorialul Sighet (dna Ana Blandiana, Ruxandra Cesereanu ș.a.), Institutul Polonez, Fundația Hanns Seidel, în parteneriat cu Universitatea Babeș- Bolyai, Universitatea Baia Mare. În 3 zile pline, la Memorialul Sighet, s-au facut comentarii, s-au purtat ample discuții, cu prticiparea unei așa largi și selecte personalități, profesori, scriitori, jurnaliști, studenți, doctoranzi. În 21 octombrie, Conferința a continuat la Cluj.

Discuțiile sunt bine evidențiate de titlu, despre ideologia comunistă de ieri, de azi și în perspectivă, în evoluția timpului. Pe o gravură a lui Francisco Goya, sunt inscripționate gândurile: „Somnul rațiunii naște monștri” și, așa cum parafrazează și România Liberă și este scris și prin enunțul „trezește-te națiune”, am putea spune că și: „Somnul unei națiuni naște monștri” (ultima frază luată de pe Internet).

Diabolicul personaj Eugen Țurcan, împreună cu cei câțiva „discipoli” ce și i-a format, pe care i-a depersonalizat printr-o teroare și cruzime greu de imaginat și i-a făcut să nu-și mai aparțină, le-a spălat creierul și i-a transformat în adevărați „zombi”, câțiva dintre ei totalizându-se într-un număr de 22 de torționari, care au introdus în acel spațiu o teroare ucigătoare monstruoasă. El a fost pus să fie organizatorul acelei draconice „reeducări” prin teroare, o aplicare prin fals a ciudatei concepții a lui Makarenko, „Educația prin Muncă”, devenită „Experimentul” sau „Fenomenul” Pitești. Țurcanu a fost instruit de Alexandru Nicolschi, alias Boris Grumberg, spion rus, general, ministru MAI în cea mai neagră perioadă comunistă din România, de Gheorghe Pintilie, alias Timoftei Bodnarenko-Pantiusa, Directorul Securității, ambii români „neaoși” (!), ca și de la mulți alți ofițeri superiori de Securitate.

„A fost cea mai cumplită barbarie a lumii contemporane” (Alexander Soljenițân). Agresiunile fizice, psihice, de o inventivitate ce depășește mințile umane, au trecut în patologie, în demență și sălbăticie, străine în arealului uman, îmbinate cu o blasfemie și profanare spiritual-religioasă, o pângărire a intimităților umane, familiale, ce nu se găsesc în comunitățile acestora, în familiile lor din nicio orânduire a lumii. A coborât infernul, „iadul” pe pământ, răul atât de rău, fiind cea mai crudă manifestare a comunismului și cea mai mare blamă a omului din sec. XX. Au fost chinuiți acolo între 1000 și 5000 de tineri, majoritatea studenți, care gândeau, cereau explicații și erau gata de acțiune, cu multă energie, periculoși, elitele țării în devenire și pe care trebuiau să-i distrugă; acesta era scopul adevărat al acelei sălbatice și false reeducări. S-a separat până la urmă acel grup de 22 de torționari, călăi, care i-au supus la amare și groaznice suplicii pe colegii, camarazii lor, dintre care pe mulți i-au distrus, i-au ucis, iar pe alții i-au zdruncinat cumplit, lăsându-i cu sănătatea amputată. Sunt unii care au răbdat până la sfârșit chinurile, trecând la cele veșnice, în „sfințenie”, alții, în neputința îndurării chinurilor de neimaginat, s-au „demascat”, au recunoscut „adevăruri” la comandă și și-au întemnițat rudele, prietenii. Era o durere cumplită, peste cea fizică, să vezi cum prietenul tău de ieri, pentru care erau gata să-și dea viața unul pentru altul, azi te lovește cu atâta brutalitate, nebunie și ură. Se făcea o tâlhărie asupra prieteniei, asupra nobleței și demnității umane, asupra vieții. Cei reeducați, cu memoria spălată, cu sufletul golit de toate frumusețile lui umane, loveau probabil cu disperarea care i-a cuprins, văzând că au piedut totul, prietenie, solidaritate, noblețea camaraderiei, credința, că erau goi pe dinăuntrul, nu-și mai aparțineau, asemenea roboților. De aceea, cei răbdători până la sfârșit, au trecut în harul „sfințeniei”, alții au scăpat cu sănătatea șubrezită, iar pe ceilalți să nu-i judecăm noi; se vor judeca singuri, dacă rănile de pe conștiință le va permite, și îi va judeca Domnul!

Câtă apropiere era între ei, între victime și torționarii atât de răi de mai apoi și câtă depărtare s-a produs după aceea, ca între un moment și o veșnicie, ca între „Iad” și „Rai”!

În final, când monstruozitatea „experimentului” a fost cunoscută și a fost condamnată din exterior în toată profunzimea lui, șeful PCR, Gheorghiu Dej, a cerut condamnarea „torționarilor”, chiar de ei „fabricați” și toți cei 22 au fost condamnați la pedeapsa capitală, 16 fiind executați deîndată, 4 au fost exterminați ceva mai târziu și, se pare, 2 ar fi supraviețuit. De ce această „discriminare”? Pentru că toți cei 16 au fost instruiți pentru crime de securiști, comandanți de locații de detenție, de comuniști, ceilalți 6 fiind „formați” de colegii lor, deci, „ei între ei”. Ei au fost folosiți ca martori în procesele formal organizate împotriva adevăraților vinovați, care au fost deranjați, cu puțină lipsire de libertate, comodă, fiind apoi „răsplătiți” pentru serviciile aduse „Patriei”, cu grade, cu toate recuperările posibile și peste ele.

Oare se putea ca așa cumplite murdării și crime să nu se încheie prin alte murdării și crime?!

Toți care vizitează aceste locuri și iau cunoștință de cele întâmplate, la ieșire nu pot să nu fie cutremurați de cruzimea la care a putut ajunge ființa omenească, îmbibată de ideologia politică comunistă, criminală, incompatibilă cu sentimentele și trăirile umane, indiferent de etnie, de apartenență politică, de vârstă…

Cine mai credea, în 1989, când țara toată striga, cu toată forța și convingerea, „Jos comunismul” și aruncau pe jos faldurile roșii, imprimate cu secera și ciocanul, simboluri ale uciderii în masă a oamenilor, călcându-le în picioare, că, după aproape 30 de ani, o să vedem pe scena unei televiziuni, B1 TV, un personaj, care se recomanda, revendicativ, Secretar General al PCdR! Mai mult, în 18 septembrie anul curent, în fața Memorialului Închisorea Pitești, s-a prezentat un grup de tineri manifestanți, care se revendicau UTCdR, cu steaguri roșii, având pe ele imprimate secera și ciocanul, cu lozinci comuniste de altădată. Acele steaguri roșii au fost aruncate pe jos în 1990, pentru că au fost îmbibate cu mult sânge uman, în cei 45 de ani de prigoană comunistă și acesta nu se spală, nu se curăță niciodată; a fost pe ele și sângele celor de la Pitești și, de aceea, afișarea lor în fața Memorialului face profanarea, insulta, jignirea și mai profunde. Nu comentez faptul legalității acelor manifestații, cu astfel de abordări; în multe situații, se prezintă și acuma manifestări naziste, cu simbolurile lor criminale, ilegale, condamnate de mult, peste tot, o nostalgie toxică a răului ce-l credeam trecut, în mod necesar și conștient, dar care se mai manifestă și azi, izolat…

Au fost, însă, exprimări la fața locului, relatate de presă, precum: „Ieri, 18 septembrie 2019, o delegație a UTCdR a sfidat cu mult curaj mizeria fascistă numită „Memorialul Închisoarea Pitești”, unde „jegurile anticomuniste au primit pedeapsa meritată în timpul Tovarașului Gheorghiu Dej. Glorie eternă tovarășului Gheorghiu Dej! Glorie eternă Armatei Sovietice eliberatoare!” S-a mai strigat: „Tov. Stalin, geniu al omenirii progresiste, prieten al celor oprimați de pretutindeni…” Din partea UTCdR: „nu ne vom opri până nu vom face o Românie roșie” și multe altele. Lozinci cu de toate…

Ceea ce auzi și vezi parcă te cutremură și te sperie! Și nu din cauza unui crez politic sau altul, ce putea apare și care se putea exprima cu decență, ci din cauza cruzimii și fanatismului primitiv și jignitor arătat și exprimat de acei „tineri manifestanți”, cu atâta dezinvoltură. Fără nicio jenă, rușine, reținere, față de atâtea „omucideri” atât de cumplit executate, pentru că de acestea au fost, în fața lor se găseau și manifestau, niciunul neavând sentința de pedeapsă capitală, pentru astfel de ucideri și dovedeau o totală lipsă de respect pentru oameni, pentru cumplitele lor suferințe și moarte, pentru viață! Nimeni însă nu are acest drept, această atitudine, sentință, asupra vieții, în acest mod exprimată, nici pentru el și nici pentru alții.

Rezultă o cumplită sfidare a acelei uriașe suferință și chin, a martirajului îndurat de mulțime de tineri, a uciderii inumane masive, demente și sălbatice, a atâtora dintre ei sau schilodirea altora, o profanare a acestui loc. Chiar și în război se respectă morții; la margine de drum, dacă se vede o cruce, se manifestă în trecere un respect, pentru un necunoscut. Acel loc a fost însă brutal batjocorit, pentru că el este destinat cinstirii celor ce au fost în suferință sau au fost uciși de acel regim și nu se poate folosi în alte scopuri. Acolo a fost multă suferință și moarte, iar locul este de cinstire și omagiu pentru aceasta și nu de manifestare politică utopică, cu aceleași amenințări, aceleași obiective de altădată!

Nu erau obligați să meargă acolo, să-i cinstească, dar nu aveau dreptul să folosească acel loc, străin lor, să se adune în grup pentru a insulta, a profana, a batjocori. Putea fi acolo un loc de cinstire al oricărei etnii, a oricărei formații politice, care a fost și mai este sau nu mai este și, dacă nu este un loc pentru ei, pot sta departe de el. Au și ei locurile lor, „Doftana”, „jilavele” lor și pe unde or mai fi fost închiși cei 800 de ilegaliști comuniști, înaiante de 1944; le pot revendica și pot să pună acolo și pe ziduri lozinci, din care vor. Este total inadmisibil să batjocorești morții, sau ce-o mai fi rămas din ei care nu mai pot face nici bine, nici rău, nimănui; lăsați-i în odihna lor veșnică, în neputința lor și nu-i batjocoriți, pentru că-i un pacat, un blestem.

Este cumplit de josnic să numești acel „Altar” al suferinței umane „o mizerie fascistă”, să faci pe martirii acestuia „jeguri anticomuniste”, când ei nu pot vorbi, nu pot răspunde, nu se pot apăra. Este și o lașitate, o cruzime, un fanatism, o micime umană. Au fost ce au fost, lăsați-i acolo unde sunt, în pacea și liniștea lor eternă și voi căutați-o pe a voastră, la locul vostru, sub orice lozinci! Poate în detenție era și firesc să fii „jegos”, deoarece condițiile igienice de acolo aproape nici nu existau; e mai rău însă dacă ai jeg pe tine afară, în libertate, la propriu și la figurat: pe inimă, pe suflet, pe gânduri pentru că „jegul” de pe gând infestează și inima și sufletul! Au fost proteste în legătură cu acel manifest; dar cum s-au poziționat oare PNL și, mai ales, PSD, rezervă de cadre tinere, regeneratoare… ?

Dar, felul ciudat în care sunt prezentate lucrurile, arată în fapt, gradul de cultură și civilizație, de instucție și educație, dar care, totuși, nu trebuie trecute cu vederea. Mulți păreau a avea o înfățișare foarte tânără; oare unde erau aceștia acum 70 de ani, când se produceau evenimentele, sau în 1990? Sunt prea tineri, n-au de unde ști, dar se poate deduce o manipulare ordinară, în toată falsitatea ei, poate după un Roller, mult „îmbunătățit”. Oare prin ce metode vor să facă o „Românie Roșie”, hotărât și decisiv? Ce combinații de dictaturi vor să folosească, dacă le tot clamează? Nu-și amintesc deloc evenimentele din 1990? România n-a fost niciodată roșie; a fost doar înroșită de sângele a multor sute de mii de victime, în cei 45 de ani! Ați întrebat mulțimea ce vrea, referendum, ceva? A fost foarte rău și nu este nici acuma bine, este tot rău. Dar aceasta nu înseamnă, în acest caz, că înainte a fost bine! Sunt răuri ce nu se compară și trebuie să căutăm binele și să nu revenim la acelaș rău de altădată, poate și mai rău! România n-o să devină niciodată „Roșie”, tradițiile și conceptul de viață, stabilizat prin tradiții de milenii, este opus ideologiei comuniste, atee, roșii…

Manifestanții îmbrățișează în schimb acele personaje, străine de ele însele, cu creierele spălate, goi de conținut, roboți, acei „zombi” ucigători, li se asociază lor, grupului de 22 și, în acelaș timp, elogiază pe tov. Gheorghiu Dej, care dispune să fie condamnați aceștia la pedeapsa capitală.

Dar acei manifestanți, care s-au asociat cu ucigătorii, i-au aprobat și lăudat pentru faptele lor „bune”, pentru ucideri, n-au ajuns în situația lor, doar printr-un decalaj de timp! Oare ce ar face acuma cu cei ce s-ar opune concepției lor, dacă ar reuși să facă o „Românie Roșie” (după dorință)! Temeți-vă! E valabil avertismentul cu somnul națiunii!

Tov. Gheorghiu Dej, cel elogiat de tinerii protestatari, la sugestia și obligația lui Stalin a deschis lucrările la Canalul Dunărea- Marea Neagră, în mai 1949, în care și-au găsit loc mare mulțime de deținuți politici, ce nu mai încăpeau prin închisorile și minele patriei și pe unde și-au găsit sfârșitul multe sute de mii dintre ei, sau au rămas cu sănătatea răvășită, cuprinzând și stufărișurile dobrogene. La deschiderea șantierului, Gh. Dej a exprimat, în ziarele vremii: „Această măreață lucrare va fi și mormântul reacționarilor!”, ceea ce s-a și întâmplat, acesta fiind și unul dintre scopuri! Câte ucideri, prin munci de exterminare, prin înfometare, lipsa oricărui tratament medical, frigul, arșița și câte altele! Felicitați criminalii, elogiați-i, că sunt destui, aveți pe cine!

Măreața „Armată Roșie” eliberatoare, a avut alături și armata română și forțele aliate, care au eliberat împreună și celelalte țări captive nazismului. Doar că Armata Roșie a rămas în țară până în 1958, deci 14 ani după război; am fost, practic, sub ocupație, plecând din țară condiționat! Numai cei pe unde a fost această cartiruită știu cât a fost de greu, cât cereau și cât luau: „davai”! Mulți prizonieri și soldați ai armatei române au rămas și au murit prin steple rusești! Stalin, elogiatul, a deportat în Siberia localități întregi de români, din Basarabia, Bucovina de Nord, Transnistria, aducând în locul lor populație rusă, revendicând apoi teritoriile. Tezaurul țării, a fost dus în păstrare la Kremlin, în timpul războiului I mondial. După război, trecând pericolul, au refuzat să ni-l restituie, probabil singurul stat cu acest nărav; la primire: „davai”, la restituire: „nyet!”

Redau doar două exemple de formare și dezvoltare a ideologiei marxiste (comuniste ), dintr-o culegere de A. Pleșu, publicate în Dilema, 572-I, 2015.

– Bakunin, prieten cu Marx, coleg cu el în Internaționala I-a, unul din fondatorii marxismului, spunea: „În această revoluție, va trebui să-l trezim pe „diavol” în sufletul oamenilor, să ațâțăm patimile cele mai josnice”.

Jean-Paul Sartre (Actuel, 1973), afirma: „Cei care se opun comunismului trebuie lichidați. Nu e suficient să-i băgăm în pușcării, pentru că din pușcării mai pot să iasă. Trebuie împușcați!”

Se deduce și de aici de ce am pătimit, ce am pătimit și ce ar urma să mai îndurăm, dacă ne vom lăsa manipulați de minciunile lor, deformate, amplificate și transmise cu o astfel de ideologie! Se și văd amenințările și proiectele exprimate; anunță și schimbarea: PCdR, în loc de PCR și UTCdR, în loc de UTC; se intercalează un „dR”, simbolizand probabil că e din România, originar, în respectarea „sentimentului naționalist” și nu copie fidelă de cine știe unde. Aceeași Mărie, cu altă…

Gheorghe BĂRCAN
fost elev al Liceului „Dragoș Vodă”, Sighet




Ambasadele de lemn (autor, Teofil Ivanciuc)

Există mai multe feluri de ambasadori, în afara celor oficiali, membri ai corpului diplomatic. Bunăoară sunt străinii care iubesc România și care, fie s-au întors deja acasă, fie lucrează/călătoresc/studiază la noi, și care ne promovează pe toate liniile la care au acces. Apoi sunt acei români din străinătate care sunt mândri de țara de baștină, pe care încearcă să o prezinte cât mai frumos, tuturor. În fine, avem categoria românilor care pleacă doar din când în când, pentru a reprezenta România în afară: sportivi, actori, cântăreți, reprezentanți ai mediului de învățământ, academic, de afaceri ori non-guvernamental, artiști și meșteri de toate felurile…

Din această ultimă categorie face parte și omul nostru.

Spania, Italia, Germania: Burgos, Toledo, Logrono, Santander, apoi Moncalieri, Rieti, Bassano, Roma, apoi Bonn, Traunreut, München… În total, 11.

În fiecare din acele localități au fost ridicate, ori se află în curs de execuție, biserici de lemn în stil maramureșean. Toate au un numitor comun: Dorel Petrovan din Sighet, care, împreună cu echipa sa de meșteri, este constructorul lor. Vorbim despre ansambluri complexe, care includ și porți de acces, troițe, altare de vară, pictură și mobilier interior (realizate de către soția sa, respectiv de familia socrilor)…

Probabil că nici un alt român nu se poate mândri cu mai multe ctitorii ridicate peste hotare, un fel de ambasade din lemn, care le vorbesc tuturor despre Maramureș, meșteșuguri ancestrale aduse la zi, despre zona de pe Glob cu cele mai numeroase biserici de lemn ridicate în ultimele 3 decenii și locul cu cele mai înalte lăcașuri de acest fel din lume…

Pe harta alăturată, aflată în biroul firmei lui Dorel Petrovan, vedeți încă mai multe biserici: în total 15. Aceasta pentru că acesta are în proiect alte câteva biserici care urmează să fie înălțate, în viitor, în Spania și Italia.

Și care se vor adăuga micului grup de „ambasade de lemn” în stil maramureșean, datorate unor alți meșteri de biserici, răspândite din Suedia, Elveția, Franța, Anglia ori Cipru, până în Statele Unite și Venezuela…

Văzând cum a marcat harta Europei cu lucrările sale (mult mai durabile și vizibile decât rezultatele sportive ori cele obținute la felurite congrese) nu putem conchide decât că Dorel Petrovan, este, fără doar și poate, unul dintre cei mai importanți ambasadori pe care îi are Țara Maramureșului.

Teofil IVANCIUC