Triada (autor, prof. Gheorghe Bărcan)

prof. Gheorghe Bărcan

Nu de puține ori te găsești în viață la o răspântie de drumuri, când, uneori, nu știi pe care să-l urmezi, traseul, finalitatea și consecințele oricăruia dintre ele fiindu-ți total necunoscute, obturate. Deși nu dai cu „zarul” pentru decizie, care este oricum urmarea unor judecăți, cât de cât făcute, nu întotdeauna alegerea se dovedește a fi fost bună și pot exista o mulțime de situații, de la cele mai plăcute, la altele de-a dreptul demolatoare. Nu-ți rămâne decât să faci corecții „de drum”, atât cât se poate, să cauți să te strungești, să ieși din cele rele, cu cât mai puține costuri, dar în demnitate, dacă ai aceste preocupări; fără ele ieșirile pot fi „mai ușoare”, la fel ca și valoarea lor. Este bine când drumul ales este cel bun și această încadrare să nu depindă numai de greutatea lui, ci, mai ales, de frumusețea, de demnitatea acestuia.

Am fost pus în situația unei astfel de răspântii, venită peste noi neașteptat, aș putea spune că un fel de situație dată, „picată” alături de noi. Cu tot caracterul întâmplător sau nedrept al acesteia, în aceasta nu se aflau multiple opțiuni, ci doar două: una bună, de demnitate, care putea fi cu costuri enorme, demolatoare, cum s-a și petrecut, și alta rea, care te scutea în fapt de orice griji și-ți putea fi făcută și o „strângere de mână”, acea strângere de mână ce-ți aducea beneficii murdare de viață și care te făcea părtaș la suferințele altora, de atâtea feluri, la asocierea cu torționarii în ideologia lor malefică, de opresiune a prietenilor, a cunoscuților și a semenilor tăi. Am fost pus în fața unui fapt dat, ce s-a produs, indiferent cum a venit: acela de a alege între refuzul de denunțare și trădare, cu consecințele grele ale acesteia și acela de a accepta trădarea, cu „beneficiile” ei. Am îmbrățișat prima variantă, în mod spontan, determinant, succesiv și definitiv, pentru aceasta neavând nevoie de alegere: în ființa mea nu exista germenul trădării, nu putea apărea, nu se putea dezvolta, de la început și pe tot traseul absența ei fiind continuă. Chiar dacă aceasta a determinat întemnițarea mea și, mai apoi, suprimarea dreptului la studii, cu multe consecințe până astăzi, bucuria acestei bogății a fost enormă, de neprețuit, pentru că pe talerul acesteia a fost pusă zălog viața însăși. La Cartea scrisă mai târziu, cu titlul: „Adolescență și Tinerețe Frânte„, am avut onoarea ca Doamna Ana Blandiana să-mi scrie o prefață, extrem de laudativă, „NECLINTIREA ÎN ONESTITATE”:… „a ajuns la închisoare fără să fi trecut niciodată prin fața unui tribunal, doar pentru că, elev fiind a refuzat colaborarea cu securitatea și a preferat să tăinuie decât să denunțe…iar ideea denunțării nu este numai exclusă, ci pur și simplu nu apare”.

Redau în continuare „Triada” acelor evenimente, cu consecințele lor imediate și de mai apoi, până în prezent, ele avându-și izvorul în aceeași răspântie amintită, repetată, cu toate suferințele și frumusețea lor.

Triada. Cele trei decizii de refuz a colaborării cu Securitatea, pe care le-am luat cu toată determinarea și convingerea, au reprezentat în viața mea puncte de explozii, cu consecințe multe și grele, de viață, pe lungi perioade de timp, pe care le-am avut în vedere, cu tot ce puteau aduce ele. Nu am regretat acele decizii nici în angajarea lor și nici în derularea acestora, cu îndurările lor prin atâtea necazuri, cu viața însăși amenințată. Dovada este dată de cele două cazuri de recidivă ce au urmat primului caz, când am fost întemnițat, deși îmi erau cunoscute efectele devastatoare ce puteau urma și care s-au și manifestat, din nou, sub alte forme, tot grele. De aceea le consider pe acestea, cu toată bulversarea de viață determinată de ele, ca o cunună de victorii, de împăcare și bucurii mai presus de orice prețuire, de neînlocuit, încrustate pe viu în viață, în trăirile ei, un medalion construit cu atâtea detalii și amănunte de suferințe, „forjări”, care-i dau strălucire mai mare ca a oricăror briliante prețioase, pentru că sunt vii, sunt din frânturi sângerânde de viață!

Dacă ți s-a permis totuși „să trăiești” în acea perioadă, după ce ai scăpat de toate urgiile criminale la care ai fost supus și ți s-a admis să exerciți o anumită activitate, în orânduirea ce le-a produs și din „zona” căreia nu puteai ieși, s-au găsit unii care să nu vadă normală această „păsuire” a torționarilor, să privească cu încruntare „permisul tău de muncă”, modest și poate nu la libera ta alegere, considerându-te „compromis”. Ne aflam în acel „Sistem” și existau aici doar două situații posibile: să trăiești în „libertatea” de afară, mulți sub sancțiuni „administrative”, sau în cea „interioară”, în detenție și aveai posibilitatea să-ți duci viața în demnitate sau în lipsa ei, în oricare dintre ele, atâta timp cât aceasta se derula. Era la alegere și fiecare a ales conform propriei conștiințe, a opticii sale de viață. Eu mi-am început studiile după închisoare, în domeniul științelor exacte, mai permisiv, credeam eu; le-am încheiat însă, cu multă greutate și persecuții, în 10 ani de la începerea lor, în loc de 4 ani, deși eram un student cu rezultate foarte bune, cu exmatriculare și alte multe sancțiuni administrative, urmare din nou a aceluiaș refuz de colaborator al securității. Mi s-a admis apoi practicarea profesiei însușite, după mulți ani și am activat ca profesor de matematici la un liceu, până la pensionare, care a venit și ea mai devreme, din cauza gravelor afecțiuni cardiace, determinate de atât de multe și grele „petreceri” de viață. De fapt, aceasta este singura manifestare de viață de acest fel, un „bonus” în avans și care nici nu a fost spre bucurie, celelalte, favorabile, venind toate și totdeauna cu multă întârziere, dacă au mai venit și n-au fost definitiv frânte. Dar un alt coleg, Man Nistor, cu peste 12 ani de detenție politică, considerat erou al închisorilor comuniste, a urmat și el studiile tot după închisoare, la o facultate umanistică și a profesat până la pensionare, predând limba franceză la un liceu din Tg. Mureș; au fost și ingineri, medici și de alte profesii. S-au auzit însă judecăți, afirmații sau întrebări, făcute fără drept și pe nedrept, precum: „dacă a făcut închisoare politică, cum a mai fost lăsat să lucreze în învățământ”, sau mai știu eu pe unde a lucrat? Dacă acestea erau gândite și exprimate de prigonitori în diferitele lor variante, le treceai cu vederea, cu totul, pentru că ei te vedeau definitiv pierdut, scos din drepturi, terminat. Dar, totuși, și aceștia au acceptat, până la urmă, încadrarea în muncă a celor osândiți, mai ales după 1964, având nevoie și fiind convinși de demnitea și calitatea profesională a acestora, au mai slăbit „strânsorile”. Ce te doare, este faptul că s-au găsit să manifeste astfel de gânduri cei ce au îndurat suferințe și nu cei care le-au produs, după o logică doar de ei știută. Cum ai putea să abandonezi această măreață bogăție, de credință, de onestitate și demnitate umană, de luptă împotriva „răului” atât de rău, când ți-ai pus în balanță pentru ea însăși viața?! Această bogăție nu se cumpără și nu se vinde nimănui, pentru nici o solicitare, nici o presiune, pentru că s-a obținut cu oferta vieții, fiind peste ea, prioritară acesteia! Probabil să le fi rămas în ADN-ul lor obiceiuri și practici securistice retardate, din alte timpuri. Să le păstreze sănătoși! Lumea-i largă, a totul și a toate cuprinzătoare!

Se vede și de aici cât de dezastruoasă a fost ideologia și practicile comuniste pentru oameni, care au produs și au conservat neîncrederea și suprimarea solidarității dintre ei. În acele timpuri, aproape nimeni nu avea încredere în nimeni, din cauza dislocării masive de oameni, de cunoscuți și prieteni de la domiciliul lor, care au fost transferați apoi în locații de grele suferințe, pentru foarte mulți, definitive. Dar se vede că s-a păstrat această neîncredere și suspiciune până în prezent și nu s-a reușit să se elimine din trăirile lor această optică, deoarece nu s-a reușit o decantare a binelui de rău și se lasă negurile acelor vremi să mai persiste printre oameni, să le întunece viața. Poate aceasta depinde și de puterea de pătrundere interioară în psihologia umană a unuia sau altuia, care pot așeza cu ușurință oamenii în locuri străine lor, la „grămadă”, fără a avea în preocupări eroarea, vina de a învinui nevinovații, prin care ei înșiși pot deveni vinovați, dacă ei condamnă, distribuie și exprimă cu „lejeriate” vinovății nevinovate.

Gheorghe BĂRCAN, fost elev al Liceului Dragos Voda, Sighet
31.05.2019, Minneapolis

N. R.: Redacția „Salut, Sighet!” îi urează domnului profesor Gheorghe Bărcan „La mulți ani!” cu multă, multă, multă sănătate!




Drumul inițiatic al Blajului! (autor, Mihai Pătrașcu)

Mihai Pătrașcu

Nu am fost niciodată un pelerin înfocat și nici un căutător de vedete; nu am fotografii cu personalități și nu am ținut să se știe pe unde merg și ce fac prin lume; nu am vrut să îmi pun pe tavă experiențele mele sau trăirile sufletești. Este și motivul pentru care nici azi nu am făcut-o. Însă acum simt nevoia să împărtășesc din bucuria trăită și din senzațiile avute. Sper și cred că, în felul acesta, cei care ați dorit să fiți acolo, la Blaj, într-un puternic centru al credinței noastre, veți avea o fărîmă din cele trăite de mine.

Duminică a fost pentru mine o zi în care am trecut prin toate cele 4 anotimpuri; simbolic, am trecut printr-un ciclu al vieții, prin viața însăși: dimineață, cînd m-am trezit, am avut impresia că afară e iarnă. Era un aer puternic de ianuarie și ceața deasă dublată de un frig anormal de iunie care mi-a creat un disconfort greu de explicat. Apoi, de la Alba Iulia spre Blaj, am avut senzația de toamnă tîrzie și parcă totul pe drum prevestea ruginiul unei naturi ostile. Ajunși la Blaj, un frig de februarie m-a făcut să îmi iau și o bluză mai călduroasă, dar și o jachetă cu fermoar care se încheie pînă la gît. Drumul spre Cîmpia Libertății (unde nu am mai fost niciodată, deși am trecut de cîteva ori prin zonă) a fost unul în tăcere, fiind aliniați în șuvoaiele de oameni care se îndreptau din toate cele patru zări spre mare. Spre o mare bucurie, ce avea să vină. Și pe care cu toții o așteptam, o speram, o tînjeam. Într-o primăvară a speranței, care încet-încet prindea contur în natura ce se trezea la viață.

Din momentul în care am ajuns la locul destinat nouă, am căutat un petec de iarbă și o bucată de cer unde să putem mirosi parfumul unui loc istoric, dar și esența unui timp prezent ce urma să se concentreze în secunde care să ne țină cît pentru toată viața. Am găsit acest loc și am săpat puțin prin memorie după cîntecele generației Flacăra, cu celebrul “Cîmpia Libertății spune/ că Avram Iancu sîntem toți”. Am încercat să îmi imaginez ce au simțit făuritorii României atunci cînd, pe aceste locuri, vedeau peisajul pe care îl vedeam și noi acum și să simt înfiorarea mulțimii dornică de ceea ce ne leagă sau ne robește, ne motivează sau ne mîntuiește: libertatea! Am fost, am simțit, am ascultat, am plîns, m-am rugat, am fost binecuvîntat, am trăit. Eram, pe undeva, convins că venirea Omului lui Dumnezeu pe pămînt ne va lumina și cerul și ne va însenina și privirile, ne va bucura și ne va “trăi”. Și așa s-a și întîmplat, de vreme ce exact la momentul venirii lui, nu numai ceața, dar și norii s-au risipit și totul a făcut loc unei veri dulci și prietenoase.

Nu mi-am propus să fac o analiză a acestor momente – și nici a stărilor mele, ci doar vreau să redau cîteva din trăirile avute, să vă fac să fiți, pe voi ca cititori, cu mine, acolo. Le voi sintetiza în 3 mari idei, pe care le-am simțit din plin duminică la Blaj:

1. Unii oameni trăiesc viața ca și cum totul ar fi un miracol, alții trăiesc ca și cum nimic nu ar fi miracol pe lumea aceasta. Extrapolînd, gîndul pe care l-am avut este că starea alături de unii oameni este un miracol – și existența unor oameni dragi din jurul nostru echivalează cu un miracol! Trăirea prin și pentru Celălalt, cu Celălalt care ne bucură și ne umple clipa de frumos este echivalentă cu un miracol! Și e bine cînd îl putem citi și interpreta la adevărata lui valoare!

2. Întîlnirea cu Trimisul lui Dumnezeu pe pămînt nu este altceva decît un drum inițiatic spre noi înșine; bucuria pe care o simțim atunci cînd îl vedem pe cel mai mediatizat om al planetei, cînd percepem expresia lui bonomă sau gesturile lui calme și calde echivalează cu scoaterea la suprafață a dumnezeirii din noi, a frumosului din creatura divină pe care cu toții o reprezentăm. Întîlnirea cu Papa este, în fapt, dezbrăcarea noastră de hainele prejudecăților, de platoșa mîndriei și de accesoriile de care avem nevoie în teatrul vieții zilnice și deschiderea spre ceea ce însemnăm noi, cu adevărat, în intimitatea trăirilor noastre. Papa nu e decît modalitatea prin care Dumnezeu ne îndeamnă să fim mai apoape de ceilalți, de noi înșine, de El.

3. Simplitatea este starea de a fi, cel mai greu de obținut pentru că ea provine din paradoxul de a fi umil pentru a te putea înălța. Nu tratatele de filosofie sînt cele mai apreciate la nivelul unei gîndiri superioare, ci simplitatea; nu cuvintele pompoase sînt cele care dau măsura unui discurs înălțător, ci esența cuprinsă în cuvinte sau expresii simple, uzuale, la îndemîna tuturor, dar cu nivele diferite de interpretare. Adîncimea cuvintelor simple este mult mai mare decît distanța măsurată între expresii academice.

A propos de starea de simplitate, aici îmi aduc aminte de celebrele cuvinte ale lui Fernando Pessoa: „A gîndi la Dumnezeu înseamnă a nu-i da ascultare, pentru că Dumnezeu a vrut să nu îl cunoaștem, de aceea nu ni s-a vădit. Să fim simpli și calmi și Dumnezeu ne va iubi făcîndu-ne frumoși ca pomii și pîraiele și ne va da Verdeață-n Primăvară și-un rîu unde să curgem cînd ne vom sfîrși”.

Eu, duminică, mergînd împreună, am fost, am simțit, am ascultat, am plîns, m-am rugat, am fost binecuvîntat și am trăit din plin bucuria de a fi lîngă simplitatea și măreția lui Dumnezeu! Și am vrut, într-o oarecare măsură, să le dau și sighetenilor salutul meu de acolo și de aici, cuprins de bucuria de a fi mers pe un drum cu speranța! Împreună!

Mihai PĂTRAȘCU
2 iunie 2019




„Să mergem împreună!” (autor, Ion Mariș)

Ion Mariș

Luna mai, din anul de grație 2019, are rezonanțe civico – spirituale incontestabile, în special pentru noi, cetățenii României discrete. Este o lună ce poate influența direcția și viteza deplasării… Europei, dar poate să schimbe – în bine – și… sufletele noastre.

Duminică, 26 mai, sunt alegerile pentru Parlamentul European și, poate, mai important, începând cu 31 mai, un creștin cu un suflet grandios, Papa Francisc, vine în România pentru o vizită de 3 zile.

Probabil singurul rezultat concret, dorit și așteptat, după consumarea lunii florar, va fi pacea și „acalmia” spirituală ce se va așterne peste țară. Sper să nu fie pentru scurt timp!

Lumea noastră alunecă spre un mercantilism și un egoism înfiorător, anumite valori ce păreau definitiv confirmate de umanitate se destramă odată cu trecerea anilor și depersonalizarea oamenilor. Am asistat în ultimele săptămâni la „lecții” de demagogie pură, împinsă la isterie, fără limite de bun-simț, adoptate de către cei care își doresc să ne reprezinte în Parlamentul European. Sunt câțiva euro-nihiliști ce oferă alternative zglobii României, dar ar trebui să nu uităm niciodată că am fost și suntem în Europa și – iremediabil – suntem legați de valorile cultural – spirituale europene. Nu știu ce ar trebui să se întâmple ca să realizăm că, în virtutea unor anomalii de „adaptare” din partea noastră, drumul dezvoltării și al evoluției ține de rădăcinile europene. Multiculturalismul european nu ar trebui să dezbine, ci să unească popoarele europene care-și doresc să ofere alternativă globalismului pur tehnicist.

Particularitățile, sau mai bine zis exprimările, estice și vestice europene țin de frumusețea acestui continent ce ar trebui să dea tonul echilibrului și democrației în lume. Pe bună dreptate este considerată Europa leagănul, fundamentul, civilizației umane dar care, din păcate, nu știe să-și păstreze supremația în limite rezonabile, fără să-și renege valorile. În ultimii ani, tăvălugul economic a pervertit partea umanistă, morală, a societății. Mecanismele ultrasofisticate ale tehnologiei și dezvoltării explozive înghit în malaxorul zilnic toată frumusețea și farmecul europenist.

Am ajuns să urâm sau să ne temem de Europa, deși ar trebui să ne gândim la ce ar putea și ar trebui să devină – la un moment dat – mult visata entitate…. Statele Unite ale Europei. Am uitat și am dezertat de la principiile conviețuirii pașnice, tolerante, echilibrate. Estul și Vestul Europei nu sunt inamici. Genealogic, popoarele Europei sunt înrudite, fiecare națiune este, de fapt, un mix de multe și diverse neamuri. Valorile Estului și cele ale Vestului sunt complementare, nu se exclud, diferențele, subtilitățile dau frumusețea acestui teritoriu.

Trecând la evenimentul spiritual de la sfârșitul lunii mai, vizita Suveranului Pontif în România, cel mai important „gest” pe care l-am putea face ar fi să ne adaptăm mesajului Papei Francisc, de-a… merge împreună. Am uitat, de prea mult timp, să ne oprim pentru câteva secunde, minute, să ne ascultăm și să apreciem calitățile celuilalt, să (re)învățăm că dialogul și respectul sunt mai importante decât mârlănia și/sau forța. Rabindranath Tagore spunea – și câtă dreptate avea – că „cine folosește forța își dovedește slăbiciunea”. Am fost reîmpinși spre accente de intoleranță de către acei perfizi conducători ce au impresia că tupeul și forța sunt atuurile unui bun român, ale unui bun european. Câtă meschinărie la toți cei care se complac în invective și lozinci și uită de… fapte. De faptele dezinteresate, sincere, civice, morale.

„Să mergem împreună!” nu este o lozincă banală, desuetă, neverosimilă, poate fi un… proiect ce poate readuce Europa, dar și lumea pe un drum sustenabil, netulburat de impostură, de ură și minciună. De asemenea, deși este văzută ca o lume aparte, zona noastră estică, prin gestul firesc de a-l primi atât de normal, cu respect, pe Papa Francisc, mă face să cred că face pasul spre așteptata (din păcate, nu de către toți!) conciliere intra-creștină; cele două biserici surori, ortodoxă și catolică pot… merge împreună!

Normalitatea trebuie să plece azi, cred, de la noi, nu mai este cazul să așteptăm modele – fetișuri de la… sus-puși. Proiectul nostru, individual, trebuie să ne determine să ne dorim să ne respectăm, să nu ne lăsăm prinși în capcana fake-urilor și să ne construim fiecare universul făcând abstracție de micimea „păstorilor” politici.

Noi trebuie să mergem sincer, fără prejudecăți, împreună, pe drumul normalității, fără să ne abatem de la valorile europene confirmate.

Proiectul de țară, proiectul european, proiectul spiritual stă în fiecare individ.

Noi putem – după cum ne îndemna Confucius – aprinde fiecare o candelă, o lumânare, pentru ca împreună să risipim întunericul!

Ion MARIȘ




Emily Greenspan: Vocile noastre au greutate!

Sunt a treia generație a unui supraviețuitor al Holocaustului. Sunt nepoata a doi evrei din județul Maramureș, al căror noroc incredibil și a căror rezistență remarcabilă le-au permis să supraviețuiască genocidului care a decimat majoritatea familiilor lor.

Deși am crescut într-un mediu sănătos, într-o suburbie din New York, de la o vârstă fragedă am aflat despre ce s-a întâmplat cu bunica Lilly și cu bunicul Allen și, prin urmare, am înțeles că am trăit într-o lume în care lucruri rele s-ar putea întâmpla oamenilor nevinovați.

Voiam cu disperare să înțeleg ce a stat la baza producerii unei asemenea tragedii, mai ales familiei mele. Am fost atât de marcată, încât am citit fiecare roman pentru adulți tineri, pe care l-am putut găsi despre Holocaust. Mi-am imaginat că sunt personajul principal al fiecărei cărți, ascunzându-mă sau fugind de naziști. Am fost un copil destul de anxios și de multe ori mi-a fost frică de faptul că familiei mele i s-ar putea întâmpla lucruri rele, temându-mă, de exemplu, că părinții mei ar avea un accident de mașină și nu se vor mai întoarce acasă.

Mulțumită sprijinului unui terapeut foarte bun și al evreilor din domeniul justiției sociale, acum înțeleg că, în calitate de supraviețuitor din a treia generație, eu port traume ale Holocaustului cu mine, în trupul meu, în minte și suflet. Mulți dintre noi de aici purtăm aceste traume inter-generaționale cu noi. Cred că, de fapt, trebuie să vedem acest lucru ca o ocazie de a ne vindeca, nu numai pentru binele nostru, ci și în numele supraviețuitorilor și celor care au pierit.

Venirea noastră aici, pentru a ne aminti complexitatea vieții familiilor noastre, precum și tragedia prin care acestea au trecut, este o acțiune care aduce pace și dreptate memoriei lor. Spre deosebire de mulți supraviețuitori care au dorit să păstreze tăcerea despre experiența lor, din cauza rușinii și stigmatizării, acum avem ocazia, în acest spațiu, în această primărie, să vorbim deschis despre ceea ce s-a întâmplat; să privim lucrurile direct în față.

Cu sprijinul celorlalți, membri ai acestei frumoase comunități de familii supraviețuitoare, cred că ne putem vindeca și începe un nou capitol, chiar lăsa în urmă câteva din modelele de gândire nocivă, care nu ne mai servesc. Aceasta, desigur, necesită multă muncă cu sine, atenție la nevoile personale și răbdare, dar cred că este posibil. Dacă bunicii mei m-au învățat ceva, este că viața e prețioasă, așa că ar trebui să încercăm să nu ne lăsăm copleșiți de trecutul familiilor noastre, ca să ne putem bucura pe deplin de viețile noastre.

În același timp, desigur, nu vom uita niciodată. Nu putem. Și, deși este o povară greu de suportat, ar trebui să ne asumăm a-i educa pe alții despre antisemitism, deoarece vocile noastre au greutate. Legătura noastră cu ceea ce s-a întâmplat este mai puternică decât ceea ce poate învăța oricine, vizionând un film sau citind o carte.

În altă ordine de idei, simt că trebuie să împărtășesc credința mea că cele mai multe tipuri de ură provin din aceeași rădăcină urâtă: frica de ceea ce este diferit. Și noi nu suntem singurii care sunt văzuți ca fiind diferiți. La urma urmelor, Holocaustul li s-a întâmplat nu doar evreilor. De exemplu: persoanele cu dizabilități, persoanele queer și persoanele de etnie rromă au fost vizate de asemenea pentru că nu s-au „încadrat”. Cred că luptele noastre sunt toate interconectate. Ar trebui să avem curajul să ne deschidem inimile pentru a învăța despre alte tipuri de opresiune, oricât de greu ar fi.

Pentru că, dacă sperăm să luptăm împotriva antisemitismului în secolul 21, trebuie să luptăm alături de alți oameni care se află în pericol, din simplu motiv că au ales să fie ei înșiși. Dacă noi, ca evrei, suntem solidari cu alte comunități marginalizate atunci când au nevoie de noi, și ele vor fi alături de noi atunci când vom avea nevoie.

Îi laud, îi aplaud pe colegii mei din generatia a doua, a treia și din generația a patra a urmașilor supraviețuitorilor pentru curajul de-a veni astăzi aici, pentru a aduce mărturie pentru frumusețea și tragedia acestui loc.

Fie ca memoria celor pe care i-am pierdut să fie o binecuvântare!

Emily GREENSPAN (USA)

*

Notă/ Note

Mulțumesc domnișoarei Emily Greenspan pentru că a acceptat să fie tradus în limba română și publicat în ziarul nostru electronic, textul de mai sus, care a fost citit – în engleză – la întâlnirea „Welcome to Sighet”. Întâlnirea a avut loc duminică, 19 mai 2019, la sediul Primăriei Sighet fiind parte a evenimentului comemorativ „All generations gathering”, care a marcat trecerea celor 75 de ani de la deportarea evreilor din Maramureș, eveniment organizat de Fundația Tarbut Sighet.

Traducere din engleză în română: d-ra DIM.

*

Thanks Miss Emily Greenspan for accepting to be translated into Romanian and published in our electronic newspaper, the text above, which it was read – in English – at the „Welcome to Sighet” meeting. The meeting took place on Sunday, May 19, 2019, at Sighet City Hall, being part of the commemorative event „All generations gathering”, marking the passage of 75 years since the deportation of the Jews from Maramures, event organised by Tarbut Foundation Sighet.

Translating from English in Romanian: Miss DIM.

Ion MARIȘ




Rânduri întârziate

MIHAI BORODI, sculptorul dăruit și prietenul nostru, a plecat de curând dintre noi. Se întorsese cu câteva zile – aș zice cu câteva clipe – înainte din Franța, ca să termine bustul lui Eminescu, lucrarea care-l obseda de multă vreme… ceea ce lipsește din parcul ce poartă numele marelui nostru poet.

În 13 mai, la înmormântarea sa, ar fi trbuit să ajungă și să fie citit un mesaj din Franța, unde Mihai Borodi și-a petrecut, cu folos! – o bună parte din ultimii săi ani de viață. Din păcate, n-a ajuns la timp. Îl reproducem mai jos și pentru a fi cunoscut de concitadinii noștri, dar și pentru a ne pune, iar și iar întrebarea: oare până când valorile noastre vor fi mai apreciate printre străini decât la noi acasă?

Mesaj trimis de Jean-Francois Dodet
13 mai 2019,

Bună ziua,

Sunt primarul din Saint Apollinaire unde trăia, în Franța, Mihai Borodi. Am aflat ieri despre decesul său. Toată comunitatea este tristă de acest anunț și mi-au fost trimise de dimineață o mulțime de mesaje de condoleanțe.

El a realizat deja trei opere monumentale în localitate și urma să realizeze și un bust al Simonei Veil, începând din iulie, la întoarcerea din România.

Nu voi putea să fiu mâine prezent la înmormântarea sa, dar, dacă este posibil, mi-ar face plăcere să puteți citi acest mesaj din partea mea.

Mihai era un locuitor de adopție în Saint Apollinaire. În localitatea noastră el era recunoscut și apreciat pentru valorile pe care le promova: respectul față de ceilalți, activități în folosul societății și angajamentul civic.

El a realizat trei opere monumentale: „Speranța”, „Dialog intim”, „Abatele Pierre”, care sunt urme lăsate de trecerea sa prin Saint Apollinaire.

Deplângem plecarea sa, fiindcă el lasă un mare gol în comunitatea noastră, care i-a cerut să realizeze și bustul Simonei Veil, politician francez, angajată în lupta pentru drepturile femeilor și pe care el o admira în mod special. Blocul de piatră de Burgogne era ales, statuia din ipsos, realizată, urmând să înceapă lucrarea în luna iulie a. c. Vom rămâne orfani de această operă.

Saint Apollinaire prezintă condoleanțele cele mai sincere apropiaților săi.

Odihnește-te în pace, Mihai, tu ai fost un om corect, bun, credincios, un om de pace și de armonie!

Jean-Francois Dodet
Primar în Saint Apollinaire,
Vicepreședinte al Zonei Dijon Metropele.

P.S. În speranța că acest mesaj va sosi la timp, cu toate condoleanțele mele.
Cu prietenie, J.-F. Dodet.

Traducere: Prof. Ana Ștețiu, Cluj-Napoca

A consemnat Ioan ARDELEANU-PRUNCU

foto: pagina de Facebook a artistului




Sighetul perife(e)ric – Lumea văzută de la Șugău (V)

Comportamentul electoral al șugăienilor este reflectat de rezultatele votului exprimat, de-a lungul anilor, la secția de votare nr. 22 (dacă nu s-a schimbat cumva numărătoarea între timp…) situată în incinta școlii de la Șugău (din care a rămas doar grădinița…) la diversele alegeri din ultimele trei decenii, în special la cele locale (unde ponderea unui cartier ce deține 2 % din populația orașului poate totuși influența rezultatul final…). Prezența la vot a fost în general mai mică decât în alte secții de votare datorită faptului că cetățenii “martori ai lui Iehova” (circa 15 % din populație) nu votează din motive doctrinare.

Opțiunea șugăienilor s-a îndreptat (majoritar sau în proporție semnificativă) spre partidele și alianțele de dreapta (CDR, PAC, PNL, PDL, apoi iar PNL) în 1992, 1996, 2000, 2008, 2016… cu excepția notabilă a alegerilor din 2004 când primarul PSD Eugenia Godja a câștigat masiv și la Șugău, locuitorii atribuindu-i (parțial corect) meritul asfaltării drumului, eveniment cu adevărat epocal (după o veșnică așteptare… comunistă și neocomunistă, înotând în bălți și noroaie, iar vara inhalând oceanul de praf…).

O altă noutate s-a petrecut în 2012 când, pentru prima dată după Revoluție, un locuitor al Șugăului a fost ales în Consiliul Local Sighetu Marmației, în persoana doamnei educatoare Liliana Vîrsta (acum la al doilea mandat). Rezultatele bune obținute de PNL la Șugău se datorează și activității dânsei.

Ce va fi pe 26 mai la europarlamentare și referendum? Vom vedea…și vă vom informa.

Fratello Marius




Adio, prietene! Adio, Mihai Borodi!

Cuvinte și metafore nu pot exprima durerea noastră la trecerea în neființă a bunului nostru prieten și coleg, sculptorul Mihai Borodi.

Ne vom aminti altruismul său, de un pitoresc inegalabil, dragostea pentru români și România, pentru Maramureș. Mulțimea de prieteni, de la un capăt la altul al lumii, de la Viorel Igna în Italia, la Olga Lazin în America, de la numeroșii prieteni necunoscuți nouă, pe care-i aborda după fusurile orare, la cei de acasă, din Maramureș, cu care era într-un dialog continuu. Îmi spunea că ”acela îți este prieten pe care poți să-l suni la 3 dimineața și nu se supără”.
Cetățean de onoare al municipiului Sighetu Marmației a lăsat în memoria colectivă perenitatea în marmură a generalului Leonard Mociulschi, a marilor români Ion Buteanu, Ioan Mihalyi de Apșa și Mihai Eminescu. Avea în intenție să desăvârșească sculpturile pentru Dragoș Vodă, Iosif Man. Ca o obligație de dragoste și recunoștință, voia să facă bustul primului nostru director al Muzeului Maramureșan, Dl. Francisc Nistor.

A iubit și Franța, mereu cu gândul la România.

Nu a mai putut continua. Timpul s-a grăbit. Mihai, cel care a făcut crucea lui Nichita Stănescu în Cimitirul Belu, așteaptă ca noi să îi cinstim opera și memoria. Când a început bustul poetului nostru național Mihai Eminescu, i-am spus parafrazându-l pe Titu Maiorescu ”Mihai, tu semeni într-un fel cu Eminescu. Ești fericit în nefericirea ta”.

Se va odihni în același cimitir cu Francisc Nistor, Vasile Balea, Vasile Mănăilă, Vasile Bârlea.

Fie-i țărâna ușoară și memoria în veci binecuvântată.

Adio, prietene!

În numele colegilor și foștilor colegi de la Muzeul Maramureșean,

Director,
Gheorghe Todinca
10 mai 2019

Foto: „Salut, Sighet!”




Deportarea evreilor din Maramureș: lista „trenurilor morții” (autor, Teofil Ivanciuc)

Se împlinesc 70 de ani de la deportarea evreilor maramureşeni. Stabiliţi în regiune începând cu secolul al XVII-lea, aceştia au căzut victime „soluţiei finale” aplicate în anul 1944 de către autorităţile horthiste de ocupaţie.

Adunaţi iniţial în ghetouri, evreii maramureşeni au fost deportaţi în lagărele de la Auschwitz-Birkenau, lista „trenurilor morţii” fiind următoarea:

-16 mai, tren plecat din gara Sighet cu 3007 evrei.
-17 mai. Tren cu 3052 evrei, plecat din Boureni (Maramureşul de nord, azi în Ucraina).
-18 mai. Tren cu 3248 evrei, plecat din Sighet.
-19 mai. Tren cu 3032 evrei, plecat din Vişeu de Sus.
-20 mai. Tren cu 3104 evrei, plecat din Sighet.
-21 mai. Tren cu 3013 evrei, plecat din Vişeu de Sus.
-22 mai. Tren cu 3490 evrei, plecat din Sighet.
-23 mai. Tren cu 3023 evrei, plecat din Vişeu de Sus.
-24 mai. Tren cu 3328 evrei, plecat din Hust (Maramureşul de nord).
-25 mai. Tren cu 3317 evrei, plecat din Ocna Slatina (Maramureşul de nord).
-25 mai. Tren cu 3006 evrei, plecat din Vişeu de Sus.
-26 mai. Tren cu 3249 evrei, plecat din Hust (Maramureşul de Nord).
-28 mai. Tren cu 2208 evrei, plecat din Teceul Mare (Maramureşul de Nord).
-2 iunie. Tren cu 2396 evrei, plecat din Hust (Maramureşul de Nord).
-6 iunie. Tren cu 1852 evrei, plecat din Hust (Maramureşul de Nord).

În acest mod, aproape toţi cei cca 80 de mii de evrei din Maramureş (40 de mii locuind în sectorul aflat azi în România, iar restul, la nord de Tisa), au fost trimişi în lagărele de exterminare (unii dintre ei fiind deportaţi din ghetourile din Ujgorod, Muncaci, Seleuşul Mare, Beregovo sau Mátészalka). Foarte puţini (cca 100 de persoane de la sud de Tisa şi un număr probabil asemănător de la nord de râu) au scăpat, fiind ascunşi de către unii români sau ucrainieni curajoşi ori refugiindu-se în munţi.

Numărul supravieţuitorilor care s-au întors în Maramureş a fost foarte redus: recensământul românesc din 1948 a înregistrat 3072 evrei, în timp ce, conform Comitetului Democratic Evreiesc, numărul acestora era în anul 1947 de cca 5000 de suflete. La nord de Tisa, în anii 1950 se estimează că trăiau cca 5-6000 evrei. Marea majoritate a acestora au emigrat apoi în Israel, SUA etc., cu precădere între anii 1950-1980.
©Teofil Ivanciuc, mai 2014

Completare, mai 2016:
În afara trenurilor de mai sus, evreii din sudul actualului judeţ Maramureş (din Lăpuş, Chioar şi Codru) au fost deportaţi în următoarele transporturi:
-19 mai, Satu Mare (în ghetoul de aici au fost aduşi şi evrei din Baia Mare, Copalnic, Şomcuta şi Seini), tren cu 3006 evrei.
-22 mai, Satu Mare, 3300 evrei.
-26 mai, Satu Mare, 3336 evrei.
-29 mai, Satu Mare, 3306 evrei.
-30 mai, Satu Mare, 3300 evrei.
-31 mai, Baia Mare, 3073 evrei.
-1 iunie, Satu Mare, 2615 evrei.
-5 iunie, Baia Mare, 2844 evrei.

Sursă articol: teofil-ivanciuc.weebly.com

 




Trupa sigheteană de teatru de păpuși, la Karlovy Vary în anul… 1964! (autor, Eva Oanță)

În anii ’60, Sighetul avea o puternică viață culturală. Printre alte formații, exista, la Casa de Cultură (director, Berciu Ioan), și o echipă de păpușari amatori. Această echipă a participat la Festivalul de Teatru ”I. L. Caragiale” unde s-a clasat de trei ori pe locul I. Datorită acestui fapt, s-a făcut o selecție între membrii echipei, pentru a participa la primul Festival Internațional de Păpușari Amatori de la Karlovy Vary, din 1964. Dintre cei selectați, am avut onoarea de a face parte și eu. Eram cinci tineri păpușari amatori care am plecat spre București unde, timp de două săptămâni, am repetat o piesă regizată de distinsul regizor Ștefan Lenkish de la Teatrul ”Țăndărică”, condus de distinsa doamnă Margareta Niculescu.

Drumul de la București la Karlovy Vary, via Praga, l-am făcut cu avionul. Karlovy Vary la acea vreme, era vestit prin apele termale, fiind locul de întâlnire a bogaților lumii – Karlsbad.

La festival au participat delegații din Italia, Australia, Anglia, Egipt, Cehia, Ungaria, România, Rusia. Delegația noastră – compusă din sighetenii Gheorghe Codrea, Stanca Borca, Elisabeta David, Maria Godja și Eva Bucur –  era însoțită de reprezentantul Ministerului Culturii (dl. Mihai Crișan), al M. A. E. (dl. ”SECU”), regizorul (Ștefan Lenkish) și ghidul (dl. Cerchez). Am fost cazați la hotelul Hornik (Minerul).

Nu voi detalia desfășurarea festivalului, ci voi vorbi despre revenirea mea în Karlovy Vary, în aprilie 2019. Prima oprire a fost la Praga, împreună cu familia mea. Totul era schimbat față de ce văzusem în 1964. Atunci, emblema reprezentativă a Cehiei, castelul Vit (foto), construit de regele Carol al IV-lea, nu putea fi vizitat, erau schele pentru renovarea lui, am văzut doar curtea interioară. Acum, am urcat cele 298 de trepte rococo ale turnului de unde se etala panorama orașului. Este superbă! Praga își merită pe deplin denumirea de ”orașul de aur”. După ce am văzut Praga, copiii mei m-au surprins pornind cu mașina spre Karlovy Vary. Totul era nou, strălucitor, deși ploua. Am revăzut cu drag locurile pe unde am umblat în 1964. Hotelul unde am locuit, a devenit un complex enorm (Pupp), iar terasa unde se desfășuraseră recepțiile de deschidere și de închidere ale festivalului, precum și conferința de presă, nu mai există.

Este edevărată expresia ”niciodată să nu spui niciodată!”. Nu credeam că voi mai revedea, pe viu, orașul lui Karol”

”Na sledano, Karlovy Vary!” (La revedere, Karlovy Vary!), dar cred că nepoții mei vor mai ajunge pe acele meleaguri pe care le-am revăzut după… 55 de ani.

Eva OANȚĂ (BUCUR)

P. S. Tot după atâta timp, am aflat că doamna Margareta Niculescu ne-a menționat în revista ”Teatrul”, nr. 04/1965: ”Fecundul an 1964, mai realizează ”Primul festival internațional al Teatrului de păpuși pentru amatori” de la Karlovy-Vary. Mișcarea noastră de amatori, reprezentată prin echipa Casei de Cultură din Sighet, se bucură de o caldă apreciere. Referatul regizorului Ștefan Lenkish, pe tema ”Păpușa – realitate și ficțiune pentru spectatorul-copil” este ascultat cu mult interes.”




Făclia de Paști (prof. Aurelia Vișovan)

prof. Aurelia Vișovan

Eram studentă la Cluj, în 1952… datorită unor probleme de sănătate mă aflam la infirmeria căminului studențesc, pe calea Moților. În Sâmbăta Paștilor, aproape toată lumea plecase acasă. Am rămas doar eu cu o altă studentă pe care nu o cunoșteam, mi-a spus doar că o chema Gigi și era foarte bolnavă… avea TBC osos și avea pe ea un corset greu de suportat… am însoțit-o la spital și după scoaterea corsetului se simțea mai ușurată, dar era foarte, foarte slabă și se mișca extrem de greu… Am povestit mult în seara aceea, am aflat că era originară din județul Mureș dar familia plecase în refugiu în 1940, s-a stabilit la Brăila și ulterior nu s-au mai întors în Ardeal… era studentă în anul II, dar boala a ținut-o mult timp departe de cursuri…

Între timp s-a întunecat afară… noi continuăm să povestim până spre miezul nopții… la un moment dat, Gigi mă surprinde cu o rugăminte: Aurelia, nu te duci până la catedrala ortodoxă să-mi aduci „paști”? Eu, necunoscând terminologia ortodoxă, am întrebat: Ce înseamnă asta? Mi-a răspuns: Un pahar cu vin și cu anafură sfințită… Te rog, du-te și adă-mi!… Afară era noapte și drumul destul de lung, dar cum puteam s-o refuz? Eram atât de impresionată de suferința ei…

Mi-a dat un păhărel și am pornit pe jos spre catedrala ortodoxă… nu era chiar nimeni pe stradă, mi-era un pic frică dar mergeam înainte… pe când am ajuns, credincioșii înconjurau catedrala cântând. Am primit și eu o lumânare, apoi m-am pus la coadă și am primit „paștile” și m-am întors spre cămin ținând aproape de grupurile de persoane care se întorceau de la biserică.

Lumânarea nu s-a stins până am ajuns acasă! Mi-am îndeplinit misiunea, iar bucuria lui Gigi a fost imensă, era atât de fericită… m-am umplut și eu de fericirea ei…

Dimineața când m-am trezit, Gigi nu mai era acolo. Venise cineva din familie și a dus-o acasă. Nu aveam s-o mai văd niciodată. Nu s-a mai întors la facultate la Cluj, fără îndoială boala nu mai permitea acest efort… Mai târziu am aflat că Gigi a murit…

Sunt convinsă că acum îmi zâmbește dintre îngeri, iar eu, în fiecare an la Paști, mă gândesc la ea și la bucuria ei…

prof. Aurelia VIȘOVAN




Sighetul perife(e)ric – Lumea văzută de la Șugău (IV)

Acum vreo 3-4 săptămâni, gropile din asfaltul de la Șugău (unele adevărate cratere… ) au fost umplute cu un fel de pietriș și au devenit oarecum suportabile. Bravo! mi-am spus, autoritățile s-au mișcat repede primăvara asta… nu e rău, poate că mai mult nu se putea face până nu se încălzește… hai să apreciem când se face ceva bun (cât de cât…). Nici nu știu dacă e meritul Primăriei Sighet sau al Primăriei Vadu Izei (sau al ambelor…), drumul fiind cam jumi-juma pe teritoriul celor două unități administrative.

Întrebarea este alta – de ce se strică drumul în fiecare iarnă ? De ce e plin de gropi în fiecare primăvară și până nu se plombează (de obicei târziu) e groaznic! De ce n-a fost făcut bine de la început? Dacă ar fi să credem comentariile de la televizor (valabile mai mult sau mai puțin pentru toate șoselele din țară) banii au intrat în alte buzunare și lucrările s-au executat cu „economie de materiale”. Așa o fi și la Șugău? Nu știu… Sau, dacă totul a fost curat, înseamnă că din start s-a dorit o lucrare de mântuială? Ciudat… Știu doar că entuziasmul a fost mare în 2004 când s-a asfaltat, pentru prima data în istorie, și pe bună dreptate, pentru că bolovanii, praful și noroiul dinainte ne-au fost de ajuns… dar realitatea e mai puțin roz și bucuria ni s-a mai estompat…

În ultimele săptămâni gropile s-au „reconstituit”… mi-am propus să le număr, dar cred ca nu îmi ajunge timpul… oricum cele mari sunt cel puțin 20, poate 30, mă refer la cele care trebuie evitate neapărat pentru a nu strica mașinile… De fapt, stau și mă gândesc, așa filosofic… există o definiție a gropii? E nevoie de o adâncime standard pentru ca o stricăciune din asfalt să fie declarată oficial „groapă” ? Nu cumva să folosesc ilegal termenul?!

Dar ceea ce îi afectează cel mai mult pe șoferii de la Șugău este bucata finală de 3 metri a drumului (exact la ieșirea în DN 18) care a fost lăsată pur și simplu neterminată la ultimele reparații! De fiecare dată când vor să iasă în drumul național (și se așteaptă mult până se prinde secunda magică în care să fie “liber”, traficul fiind infernal de multe ori), mașinile se izbesc pur și simplu de denivelarea din asfalt! Sporturi extreme? Și asta zilnic de luni și luni de zile… tot așteptăm, și ne întrebăm… chiar pe nimeni nu interesează…? Sau procedura e foarte complicată… trebuie studii de fezabilitate?

După cum vedeți, la Șugău nu ne plictisim…

Fratello Marius




Canalul Morții se închide! (prof. Gheorghe Bărcan)

prof. Gheorghe Bărcan

Pustiul. Deschiderea Canalului a fost în fapt, o închidere a atâtor libertăți, atât de mult batjocorite și schilodite, stinse, în toată nevinovăția lor! După ce «obiectivul» a fost «îndeplinit», încă din cursul anului 1953, agregatele cu toate componentele lor, ca și personalul pe parte civilă ce se afla pe acolo, au început să se rărească și apoi să dispară cu totul. Au mai rămas un timp pe poziții deținuții politici cu păzitorii lor, o dualitate de nedespărțit decât prin «incidente», sau după lungi perioade, o «legătură» de sus stabilită, desfăcută și refăcută cu repetiții. «Truditorii stabili» ai acestor locuri sângeroase aveau și locațiile de «cazare» asigurate și trebuiau să ajute la dezafectarea lor. Dar a urmat un pustiu sinistru pe traseul Canalului, după abandonarea lucrărilor, o ruină, cu săpături și maluri surpate, barăci și case dărâmate, în părăsire și a acestora, până la urmă, cu gherete dezmembrate, atârnate printre cumplitele garduri de sârmă ghimpată, care nu mai erau «opritoare», cu atâtea vieți răvășite, un loc de «prospectare» pentru șobolani, câini vagabonzi sau cine știe ce alte viețuitoare ce preferau aceste spații blestemate, care parcă spuneau chinurile, uciderile, prăpădul uriaș ce s-a produs pe ele.

Din nou prin închisori sau prin stufișuri dobrogene. Oare de ce s-a făcut acest abandon, atunci? În mod evident, scopul pentru care s-a și deschis acest Canal nu a fost unul economic, așa cum rezulta din afirmația: «Această măreață lucrare va fi și mormântul «reacționarilor» (Gh. Gh. Dej, în publicațiile vremii), ci unul politic, care s-a și realizat. Cei mai periculoși dușmani, considerați, o mare mulțime, zeci de mii, poate sute de mii de oamani, din milioane de întemnițați, erau trecuți la cele veșnice, înghițiți de Canal, în mulțimea lagărelor sale de exterminare, de stufărișurile dobrogene, sau prin locațiile Piteștiului, Gherlei, ori se aflau la loc de odihnă veșnică în «Cimitirul Săracilor» de la Sighet, sau pe lângă «alte locații» din țară, cu groaznica destinație de «abatoare umane». O parte, cu pedepsele expirate și «reformați» au fost eliberați, care urmau apoi pe afară alte mulțimi de sancțiuni administrative și restricții: domicilii obligatorii, strămutări, deportări. Mulți dintre cei scăpați din această «uzină de exterminare» a Canalului, «sănătoși», au fost însă trimiși în închisorile ce-i așteptau, pentru încheierea pedepsei sau adausului ce li s-a facut, ca un fel de «bonus politic», sau prin alte lagăre, locuri de muncă, cu același specific de silnicie umană. Pe mulți i-au reținut prin alte zone dobrogene cu bălți, pentru desecarea lor, sau pentru recoltarea stufului de pe ele, muncind cu greu în nămolul acestora, prin ape, în ploi și ger, în aceeași înfometare și lipsa oricărui tratament medical, mulți dintre aceștia găsindu-și pe acolo sfârșitul, prin nămolul acestora. Insula Mare a Brăilei, un spațiu enorm, a fost pregătită și dată exploatării agricole, de mare eficiență, prin munca foștilor deținuți politici, cu plata unor mari și multe jertfe. După 1989, a trecut în folosința unor baroni polici, nou apăruți la rampă, de aceeași culoare, începând cu renumitul Tărâță…

În aceste condiții, după un transfer mai scurt pe la «Coasta Galeș», în lunile iunie-setembrie, o altă Colonie de pe Canal renumită în atrocități, am fost scoși din zona Canalului mai mulți deținuți politici și duși în «Colonia de Muncă Onești», unde se construia o ctitorie a dictatorului, «Orașul Gh. Gh. Dej».

Pentru prima dată mă gândeam că, probabil, sunt în prevederi pentru eliberarae, deși nu știam pentru cât timp am fost programat să fac detenție, nu mi s-a comunicat nimic; ce contează: câțiva ani cu lipsirea de libertate, anunțată sau neanunțată, cu condamnare sau fără ea, era fără importanță în optica politică de atunci!; «amănunte» fără semnificație! Acolo lucrau mulți civili, cu diferite calificări și eram oarecum mai la vedere, trebuind să li se mascheze, totuși, acel tratament de «înrobire». De aceea, deși lucram în zone separate de ei, condițiile de muncă și tratament s-au schimbat puțin și, pe față, formal, nu mai eram așa de persecutați, chinuiți, pe «șantier». Noi eram mai mult pălmași, șapatori, la lopată și roabă, transportatori de materiale, tasarea de șosele, căi de acces. «Cazarea» ne-a fost însă pregătită mai departe de lumea liberă, mai izolată, între aceleași garduri de sârmă, cu barăci, priciuri, cu toate celelalte prevederi de siguranță ale lor, de parcă același arhitect le-a proiectat pe toate și, foarte probabil, așa a și fost, detenția fiind de anvergură mare, peste toată țara, locații curente și în rezervă. Acolo eram aceiași, «noi între noi, noi și cu ei», cu aceleași tratamente și comportamente agresive și criminale de mai înainte. Am fost foarte sever avertizați să nu luăm nicio legătură cu civilii, să nu schimbăm un cuvânt cu ei, să nu dăm și să nu primim nimic de la ei; altfel… Am trimis vreo două cărți poștale și de aici și am primit și un pachet.

Iarna anilor 1953/1954 a fost extrem de lungă și geroasă, cu abundență de zăpadă, în toată țara. În câteva zile a nins peste Onești, peste barăcile din colonie, atât de mult, încât nu se mai putea ieși afară. S-au acoperit geamurile până sub «streașină» și au făcut un tunel prin zăpadă pentru a vedea «ce facem, dacă suntem bine, dacă trăim»! Ne-au scos apoi pe noi să lărgim traseul. Am îndurat în acea perioadă o înfometare, peste înfometare; o motivau cu drumurile, zăpezile, transporturile. Au urmat peste acele troiene de zăpezi niște nopți senine, cu un ger cumplit, când nu ne-au putut scoate la lucru câteva zile; dureau mușchii până la os de ger, chiar fiind bine îmbrăcați și nu puteai sta afară, îți îngheța și respirația. Dacă ne scoteau în 1-2 zile la lucru, atunci, rămânea colonia pustie! Nu de grija noastră nu ne scoteau, însă, la muncă, ci pentru securiștii care trebuiau să facă cordonul nu mergeam afară, chiar ei neputând suporta gerul, cu toată îmbrăcămintea protectoare ce o purtau, cu puțină mișcare; dinspre noi puteau fi fără grijă, nu puteam fugi, ci doar să înghețăm.

Deși «colonia», locul nostru de cazare era destul de apropiat de locul de muncă, diferența de comportament, de ceea ce înduram noi într-un loc sau altul, era enormă. Pe șantier, printre civili, nu păream foarte mult diferiți față de ei: ne diferențiam prin «uniforma» și masa servită acolo, la amiază, care era, totuși, mai puțină, dar nu mizeria din alte locuri. Nu strigau la noi, nu ne înjurau, nu ne încarcerau, nu ne loveau cu bâta sau cu cizma și, mai ales, nu eram supuși acelor munci de exterminare. În colonie eram însă «la noi acasă», noi cu ei și tratați în același mod inuman și criminal, așa cum am spus, ca în toate lagărele cu acest specific. Acesta era falsul în tot și în toate, sub dominația ideologiei comuniste atee, ea însăși o falsitate în gândirea umană, căreia îi era firească libertatea, credința în Dumnezeu, sinceritatea, respectul și demnitatea umană. Una spuneau, propăvăduiau, alta era realitatea, minciuna și înșelăciunea fiind la ordinea zilei.

Am petrecut acolo 4-5 luni, numărând al 9-lea loc de detenție, în atâtea chinuri și ilegalități gratuite, sub toate aspectele. Într-o dimineață, intră în baracă un «caraliu» cu o listă, de pe care citește 2-3 nume și mă găseam și eu printre cei nominalizați: la poartă, cu tot ce aveți! Putea spune: «și cu ce nu aveți» (!), pentru că mulți și-au lăsat pe acolo adolescenta, tinerețea, sănătatea, printre sârme, prin scobiturile Canalului, sau prin cine știe ce alte locuri de groază, blestemate. Acuma eram chiar convins că suntem chemați pentru eliberare, că «scap» și eu! Mi-a dat Domnul puterea să rezist în tot acest tumult al persecuțiilor și a atâtor greutăți și mi-a ținut mereu speranța vie în El. Rugăciunile și interiorizarea diminuau mult suferințele, le făceau să treacă mai ușor, fără efect, uneori de parcă nici n-au fost. Cred că era singurul mod de a te proteja în astfel de situații, lăsând să se scurgă greutățile pe lângă tine, fără a le asimila, fără a le lua cu tine.

Am ajuns la poartă și numărăm 6 persoane; toți parcă având fețele mai «înviate», altele ca până atunci. A început pregătirea, cu toți deodată, cu avertismentul: «Nimic din ce ați petrecut, pe unde ați fost, întâmplări și câte altele să nu «povestiți»; altfel, ne întâlnim din nou și greutățile vor fi mai mari, în progres, «în recidivă» (!); ia semnați «colea, șa…»! Am semnat hârtia fără să o citim (doar aveam încredere și nu-i puteam insulta, citind-o!). Era un «Agajament» de respectare a acelor interdicții, mă gândeam eu. Mult timp după aceea, mă întrebam dacă n-or fi trecut cine mai știe ce acolo, compromițător, înșelător. Dar, după mulți ani, după 1990, am găsit Angajamentul în Dosarele de la CNSAS; erau acolo doar datele personale și mențiunea de a mă prezenta cu regularitate la Miliție, timp de 2 ani, deci «Domicililu Obligatoriu», care mi-a fost și aplicat acasă, imediat, când mi-au înmânat Buletinul de Identitate. Sub titlul «Bilet de Liberare», care mi s-a înmânat ca «legitimație, «legitimitate (?)», erau trecute însă două rubrici, în care se menționa lipsa unui Mandat de Arestare și lipsa vreunei Hotărâri Judecătorești, deci lipsa motivului detenției, de durată, care s-a făcut în mod abuziv și ilegal și pe care, culmea, o și afișau prin acel act însoțitor, în acord cu permisiunea dictaturii în care trăiam!

Eram pe punctul de a ieși pe poarta Coloniei Onești, venit de pe o «cărare» atât de lungă și îngustă, după mult timp. Toși ne îndreptam spre «ieșire», dar pe mine mă oprește din drum un milițian și-mi cere să-i dau puțin valijoara ce o aveam cu mine, mică și ușoară. Am confecționat-o cu multă trudă din placaj, folosind o bucată de bomfaier și câteva cuiuțe, de pe acolo procurate, din diverse locuri. În ea aveam câteva obiecte de lenjerie de corp, ca să nu fie goală, dar sub un capac dublu, fixat, aveam o bucată de pânză de bomfaier, ce ținea loc de cuțit, cu care mai tăiam puțina varză crudă sau sfecla, când lucram toamna la IAS-uri, pentru recoltări; mai aveam un rozar confecționat de mine, cu bobițe din lemn foarte fine și un mic vocabular, cu câteva zeci de cuvinte în româno-germană, pe care le treceam acolo și le memoram, cu ajutorul unui șvab, cu care eram în brigadă. Deși a văzut același milițian cutia, i s-a părut dintr-o dată suspectă; poate a auzit un mic zgomot când a verificat-o, sau poate l-a auzit atunci când eu mă deplasam grăbit spre poartă. A pus cutia jos și a zdrobit-o cu cizma, ieșind la iveală obiectele puse acolo, ascunse (?); oricum, eu nu le amestecam cu ce purtam în cutie: o bucată de pâine, o felie de sfeclă… I-am răspuns la toate întrebările: «ce-i asta?», doar la ultima, cu vocabularul, era să o pățesc. La întrebarea: «ce-i aici?», i-am răspuns: «un vocabular german-român»… «Nemțește! Spion!» Mi-au tremurat picioarele; a și sunat comandanul care a venit imediat și, văzând despre ce-i vorba, cu ceva mai multă minte decât acel idiot, mi-a spus: dă-i drumul, pleacă! Și eu l-am ascultat pe loc, ajungând din urmă pe ceilați, care au privit scena puțin întristați, totuși. Chiar am scăpat! Dar dacă acel ofițer manifesta același zel, aceeași prostie, mă puteam întorce în baracă, fără valijoară, fără amintiri și cine știe când să mai fi fost plecarea, dacă mai era cândva! În viață, un lucru foarte mărunt poate dărâma totul, în cine știe ce situații bizare, neprevăzute.

Acasă, cu câteva zile înaintea sosirii, mama i-a spus surorii mele: du-te și cumpără pentru Ghiță un costum, că vine acasă în câteva zile. Lasă, mamă, numai să vină, că îl cumpărăm îndată. Du-te când îți spun, a spus mama răspicat. Cine se putea împotrivi puterii ei prevestitoare, din totdeauna?! Acasă, pe lângă bucuria tuturor, mă aștepta și costumul! Sosit la poartă, cățelușa Volga (?) nu m-a uitat, m-a recunoscut imediat și m-a petrecut schelălăind până în casă. După acea mare bucurie, a urmat o libertate amăgitoare, cu explozii cumplite, crude, nu după mult timp.

De regulă, când părăsești un loc în care ai petrecut în mod plăcut un timp mai îndelungat, sau chiar puțin timp, te uiți în urmă, te desparți mai greu de acele locuri, sperând probabil chiar într-o revenire pe acolo, oricum, un bye, bye! M-am uitat și acuma în urmă, fugar, având cu totul altă stare psihică. Îți spuneai să-ți urmezi drumurile în viață tot timpul departe de astfel de locații de groază și căutai să te depărtezi mai repede de ele. Gardurile acelea, sârmele dintre care abia ai scăpat, îți rămâneau parcă în imagine și când nu se mai vedeau: erau acelea care în mod atât de nefiresc au blocat atâtea drumuri în umblet, în deplasări umane, pentru atât de mulți și pentru mult timp (pentru atâția, definitiv) și erau «prezentate» ca spații de izolare ale celor răi dintre cei buni. În realitate, separarea executată era chiar inversă: izolarea celor «dinăuntru» de cei «de afară», de ticăloșiile cumplite ale activiștilor de partid, ale securiștilor și ale torționarilor.

Gheorghe BĂRCAN, fost elev al Liceului ”Dragoș Vodă”, Sighet

15.03.2019, Minneapolis




#ȘÎEU!… #ȘÎVOI?!… (autor, Ion Mariș)

Ion Mariș

Excelentă inițiativa moldoveanului nostru de-a ne zgâlțâi un pic! Uneori ai impresia că România doarme!… Politicienii își continuă demagogia colorată, se bălăcăresc public și nu prididesc cu osanalele pe direcții false. Se înjură din plin Europa, se scot “mitralierele” și – duplicitar – se mai plimbă interpartinic băieții deștepți.

Omul de rând este bulversat de minciunile eterne și manipulările bine comandate, statul paralel s-a contopit cu statul “patriot” și statul partid, iar jocurile agramaților continuă.

Cetățeanul român se bucură – selectiv – de măririle fluctuante de salarii, de firimiturile aruncate în buzunarele copiilor iar marea infrastructură (rutieră, feroviară etc.) crește, crește…. pe hârtie. Românii sunt prostiți durabil de 30 de ani!

Unele țări din zona noastră europeană au avut teribile războaie (vezi Croația!), dar au construit mai multe autostrăzi decât tragica și mioritica Românie!

Se face tot posibilul pentru a îngrășa aristocrația bugetară (mă gândesc la multele sinecuri din sistem!), pentru a umple buzunarele politicieneilor cu favoruri și tot felul de “specialități” în timp ce mediul privat AUTOHTON moare pe baricadele patriei, fără să conteze că bugetul țării se alimentează și din această zonă.

Antreprenorul sucevean care a propus acest moment de revoltă anti-minciună are toate atuurile pentru a fi un viitor emigrant dacă nu va fi susținut. De aceea și noi trebuie să acționăm solidar, să arătăm că nu suntem fraieri, că nu înghițim la nesfârșit… poveștile! Și voi ce faceți?…

Ați aflat – bineînțeles – că în fiecare an mor pe șoselele țării mai mulți nevinovați decât au fost uciși la Revoluție?! De fapt, revolta civică nu trebuie să vizeze doar șoselele, trebuie să vizeze inutila clasă politică în general (cu micile excepții ce întăresc regula)! Este obligatoriu – dar cunoaștem bine acest lucru! – să intre în politică profesioniștii, oamenii corecți, oamenii cu bun simț!

CRED că acest demers al românului Ștefan Mandachi confirmă ideea că o variantă de buni conducători ar fi din categoria micilor și marilor antreprenori români, care au demonstrat concret că pot crea, gestiona și administra sustenabil un business! România (cu fiecare subdiviziune administrativă) este un business decapitalizat, prost gestionat și dacă nu se găsește un grup de manageri care să facă ceea ce au promis, nu văd să aibă un viitor de… aur (deși avem destule… lingouri!)!…

Să începem AZI (15:15:15) cu aceste câteva minute simbolice oferite unui protest “comod” și mai ales să începem să ne implicăm pragmatic; să evităm să ne mai lăsăm păcăliți de fake-uri, de minciuni!

Din păcate, veriga slabă – încă – împotriva minciunilor și parveniților politic este lipsa spiritului civic, lipsa spiritului comunitar. Se pare că încet, încet, vorba concetățeanului nostru Mandachi, frica și zona de confort a fiecărui român se disipează, conștiința individuală se “reinventează” și, la aproape 30 de ani de la dărâmarea unui regim obtuz și anti-democratic cu o subtilă continuitate post-revoluționară, vom avea parte – în sfârșit – de o renaștere… meritocratică!

Acest demers este un… ultim semnal de alarmă!

#Șîeu… cred în reinventarea durabilă, sustenabilă a României!

#ȘÎEU! ȘÎVOI?!…

Ion MARIȘ

Foto: Miya KOSEI