Nu am uitat – și nu cred că o să pot uita vreodată – discursul electoral de acum trei – patru ani, al unei doamne, cadru didactic, care enunța cu emfază că unul dintre punctele forte ale programului său era combaterea plecării din oraș a tinerilor valoroși, stimularea întoarcerii lor în urbea natală pentru… citez… „a-i folosi în folosul comunității”. Nu o cunosc și nu am nimic personal cu persoana sau partidul din care face parte, dar reprezintă un exemplu grăitor. Scârba pe care mi-a provocat-o premiza greșită din start a îngustei viziuni de a „folosi” acei copii, cu subînțelesurile de rigoare, a rămas prezentă și mă tulbură de fiecare dată când văd energia, entuziasmul curat și lipsa de inhibiții cu care sufletele astea tinere se avântă în a inova, a găsi soluții inteligente ieșite din tipar, a relaționa cu cei ca ei, veniți din toate colțurile țării, înlăturând bariere făcute din diferența de resurse, de orgolii, inhibiții și distanțe, dăruind și câștigând respect, ajutând dezinteresat, și astfel minimizându-si poate șansele de câștig dar demonstrând că altruismul, prietenia și setea de cunoaștere sunt niște valori vii și puternice și nu doar niște vorbe în vânt, omniprezente în limbajul de lemn al adulților. Mă tulbură pentru că îmi dau seama ce prăpastie există între aceste două lumi.

Am ales să spun aceste lucruri pentru că acum nu mai am statutul de părinte de membru deplin al echipei și nu mai pot fi acuzat că am vreun interes direct ca să fac lobby echipei. Silviu, fost lider al echipei, ca și alți foști colegi, a ales să sprijine echipa în continuare ca mentor și voluntar, ca parte a comunității alumni a acestui club. Iar ce trebuie să spun este doar părerea mea strict personală și nu reprezintă în mod intenționat părerile altor persoane.

Și în acest an copiii – TECH-X de la Colegiul Național „Dragoș – Vodă” – au un robot bun, foarte bine construit, poate cel mai bine construit din cele prezente la regională. Mulți alții au avut dificultăți de funcționare, cu toate că veneau de la licee și orașe „cu stare” cu resurse semnificativ mai mari. Copii noștri au compensat acest handicap cu munca lor, cu inteligență, seriozitate și implicare. Și un profesionalism pe care… serios… mi-aș dori să îl văd în multe instituții și societăți. Dar nu-l văd.
Deși concursul național de robotică implică o concurență acerbă, oferind participanților oportunități care ar părea inimaginabile la nivelul unui oraș de provincie – posibilitatea de a fi remarcați de sponsori, potențiali angajatori mai târziu, de a ajunge la instituții prestigioase de învățământ sau de a concura la etapa mondială, totuși, atmosfera de cordialitate nu lasă să se împartă concurenții în învingători și învinși. Asta în condițiile în care competiția în sine e de-a dreptul spectaculoasă și odată ce îi înțelegi regulile și dedesubturile acesteia, îți dai seama că este mult mai captivantă decât sporturi cu vizibilitate serioasă la TV 😊 Au fost întâmplări incredibile, momente dramatice cu trecere de la agonie la extaz și niște exemple neașteptate de ajutor dezinteresat, de noblețe rară, cred că s-ar putea scrie un mic roman despre asta.

Însă o împărțire tot există, și am constatat-o în afara clădirii în care s-a desfășurat concursul. Și ca să o spun pe șleau, în modul cel mai elementar și mai ușor de înțeles… erau echipele care au avut logistica asigurată de autoritățile lor locale, de școlile lor sau de sponsori… și echipele care… nu. Parcul de microbuze și autocare, unele inscripționate cu numele cluburilor, ale școlilor sau primăriilor, era de-a dreptul intimidant pentru cei care au făcut eforturi personale de a fi prezenți la acest fenomen, care au venit cu mașinile părinților și ale profesorilor sau cu transportul în comun pentru a-și arăta valoarea și a-și juca sansa. Dar pentru ei mesajul era clar – iată cu cine ne «batem»… ehe, la ce autocar au ăștia, în mod clar nu au avut probleme în a-și procura piese performanțe pentru robot.
Dar subînțelesul era mult mai dureros. Asta arată că unele echipe chiar erau apreciate și iubite de comunitățile de unde au plecat, nu doar de rude, profesori și colegi. Că acele comunități au avut grija ca acei copii să aibă condițiile pentru a performa, să rămână doar cu grija de a avea parcursul cel mai frumos posibil în cadrul competiției. Și să știe că atunci când se întorc acasă vor avea siguranța că vor putea continua și că rezultatele bune obținute nu pot fi blocate de lipsa sprijinului de care au nevoie. Și că sunt ajutați cuvenit și dezinteresat, că nu sunt așteptați cu scopul de a fi «folosiți».

Musai să dau un exemplu, este vorba de orașul meu natal, Mediaș. Și am urmărit echipele de acolo din fireasca simpatie și mândrie a unui om născut și format în Mediaș. Este un oraș similar cu Sighetul ca dimensiuni și populație. Habar nu am cum au fost sprijiniți, ce resurse au avut, în mod sigur nu a fost totul perfect nici la ei. Dar au avut patru echipe, patru! Două dintre ele, din liceul absolvit de mine, dintre care una a fost prima din clasamentul general. Toate patru au câștigat câte un premiu și trei dintre ele s-au calificat la etapa națională. TechX are șanse reale să îi devanseze la naționale, căci eu sunt convins că are șanse reale chiar să câștige naționalele dar nu pot să nu mă întreb care e motivul pentru diferența atât de mare în participare. Să fie faptul că acolo comunitatea locală îi iubește mai mult, fără să aibă neaparat așteptari în a-i «folosi» mai târziu?

Copiii o să facă o treabă excelentă, vor fi încă o data eroi, vor fi din nou în postura lui David cel care îl învinge pe Goliath-ul reprezentat de echipele mari, sponsorizate de multinaționale cu fonduri substanțiale și know how greu de înlocuit doar cu setea de cunoaștere, dar am văzut că acești copii au construcția psihologică de învingători, au încredere și sunt deschiși să înfrunte orice provocări.

Ah… și după aceeea o să curgă like-urile. Da, o să îi bucure pe copii, este firesc să îi bucure aprecierea tuturor pentru rezultatele extraordinare. Ahhh, dar o să vină și discursurile personalităților locale… de felicitare, și se va face din nou un apel pentru sprijinirea acestor copii. Imediat! Sau dacă nu imediat… măcar mâine… sau săptămâna viitoare…. aaa, stai… e problema aia la buget??? Mno, las’ că facem ceva dar la anul sigur îi ajutăm…. dar cam greu, că nah… trebuie să promoveze echipa de fotbal în liga superioară.

Se vor descurca… este școala, sunt profesori inimoși, părinți, câteva firme care, în ciuda greutăților lor reușesc să dea o mână de ajutor. Copiii sunt fantastici, fără excepție, sunt isteți, spirituali, inimoși, mă minunez cum pot să rezolve problemele cu maxim de seriozitate și să se distreze pe cinste în același timp. Ei se vor descurca… dar nu uitați că sunt greu de prostit, recunosc și detestă ipocrizia și o sancționează ca atare. Sunt inteligenți, peste media electoratului standard, această inteligență i-a adus în mod firesc unde sunt acum și o să îi ducă mai departe. Departe de cei care fac apel de formă, dar vor să îi «folosească».

Echipa are nevoie de ajutor constant, dar mai ales acum. Acum este un moment bun să fie sprijiniți, urmează naționalele la Iași, e o logistică întreagă, cu robot, scule, bannere, standuri și alte bagaje, e nevoie de deplasare, cazare, o sumedenie de nevoi elementare pentru o competiție departe de casă. Dacă ce ai citit aici îți dă o idee și o motivație să te implici, nu ezita, în mod sigur există un mod prin care poți să îi ajuți. EI nu au nici timpul, nici profilul și nici lipsa de verticalitate ca să colinde după sponsorizări, să se înjosescă bătând insistent și așteptând la uși pentru finanțare. Mai bine aleg să se descurce ca pânaă acum, cu lipsuri asumate 😊

Am o captură de ecran,  e cea mai grăitoare, este dintr-un reportaj de la televiziunea locală, nimic special, laboratorul era același ca în toate zilele în care s-au pregătit pentru concurs. Unii vor da vina pe școală, dar școala oricum a dat tot ce a fost posibil să dea. Mulți au văzut, puțini au priceput… ce au pe masă, în mijloc… Se pare că acea căldură cu care au fost felicitați și apelurile înflăcărate nu au fost de ajuns? Și au trebuit să facă performanță încălzindu-se cu un calorifer amărât în mijlocul mesei de lucru? Voi vă dați seama de ironia situației, cât de izbitoare este imaginea asta, ce potențial de memă are și de ce rămâne gustul amar???

Așa vrei să îi convingi… alesule… să revină în comunitatea care i-a lăsat să se încălzească la caloriferul adus de acasă?

Alin PONTOȘ

N.R: La Cluj – Napoca – în perioada – 08 – 11 februarie 2024 – a avut loc la Innovation Park, etapa regională a competiției FTC, cea mai mare competiție de robotică din România. TECH X este singura echipă din Maramureș care s-a calificat la etapa națională (22 – 24 martie), unde vor concura cele mai bune 60 de echipe din țară.

Anul 2024 (mai precis începând de Sâmbătă, 10 februarie) este Anul Dragonului de lemn în simbolistica zodiacului chinezesc. Dragonul de lemn simbolizează tăria, puterea și norocul.

Pe plaiurile noastre (cu mai puțin lemn disponibil), a început anul sub „semnul”… măgarului (subliniat de președintele celui mai puternic partid social – democrat autohton). Da, dar este o mare diferență (în favoarea noastră) între China și România, la ei Dragonul este (vai!) de lemn, la noi Măgarul este (offf!) autentic, tradițional… viu. Viu da’ fără… putere și noroc! Tărie mai avem doar prin supermarket-uri.
La noi, anul 2024, Anul Măgarului tradițional, stă și sub semnul alegerilor, este încărcat de semnificații profunde, optimiste, izvorâte din tradiția mioritică, dintr-un patriotism bazat pe multiculturalismul faunistic, pe înțelepciunea generată de acumulările celor aproape 35 de ani de asino_democrație.

Știu că sunt voci maglavitice care mă vor îndruma spre cele sfinte și se vor întrista că nu văd faptele de vitejie din spatele celor care „si luptă, si dăi”, se sacrifică spiritual (și destul de des și hormonal) pentru noi.

Măgarii trag la greu (la povară), muncesc continuu până la 10 ore pe zi (nota bene: cu doar o pauză de masă!), nu sunt greu de întreținut (spații mici, nepretențioși etc.), sunt blânzi și mai ales sunt „încăpățânați”, au un deosebit de bine dezvoltat instinct de supraviețuire. Nu (prea) lovesc, nu se revoltă, nu-și agresează stăpânii. Atenție, toate caracteristicile enumerate aparțin măgarului… domestic. Măgarul sălbatic a dispărut de pe tărâmurile patriei noastre pe la sfârșitul sec. XVII (asta susțin cercetătorii). Da’ totuși, măgarii ăștia obișnuiți, domestici, creează plusvaloare. Laptele de măgăriță este un produs excelent, medicament nu alta și costă la vreo 20 euro/ litru. Păi, vedeți, măgarii (d)au valoare!

În acest an cu semne/ semnale electorale „explozive” NU trebuie să fim… măgari.
NU trebuie să dăm Cezarului ce-i al măgarului (pardon, n-am încurcat-o)!
NU trebuie să credem toate promisiunile cu iz electoral. Credeți că se vor construi în următorii ani sute de kilometri de autostrăzi (pentru măgari și pentru mașini), se vor mări salariile, pensiile, se vor face tuneluri, hidrocentrale, va crește economia (aproape va dudui), va scădea spectaculos datoria externă? Aș!
Credeți că deficitul bugetar se va micșora, creșterea producției industriale, agriculturii, zootehniei (toate autohtone) ne vor face dragonii Europei?
Va crește numărul de locuri de muncă (nemăgărești), nivelul de trai (vai!)? Aș!
Se va reduce oare – referendumul a validat! – numărul reprezentanților românilor – blajini din Parlament până la maximum 100? Nici vorbă!
Singurul lucru sigur, unii mai măgari vor primi „chestii” speciale.

Cât despre educație, vorba proverbului… Iha, Iha, iha-i hai!…
Sigur NU vor dispărea magarfabeții (ne)funcționali, marea majoritate a măgarilor vor avea prea-înalte și prea-binecuvântate studii laice, unii – probabil – vor deveni… imuni (la cele lumești).

Anul 2024 va fi disputat – local dar și global – între dragoni și măgari.
Dacă măgarii sălbatici vor reapărea… oare ce vom face?…

Ion Mariș

În urmă cu aproape patru ani, în anul 2020 – la precedentele alegeri locale, am susținut o coaliție (Coaliția pentru Maramureș) care și-a „asumat” și trei doleanțe de-ale mele (a fost condiția pentru a-i susține!) ce vizau niște propuneri punctuale, implementabile în orașul nostru, cu niște eforturi bine… focalizate.
Fără a-mi dori nicio funcție, nicio demnitate, nicio „recompensă”, am susținut acea Coaliție, acea „echipă”, crezând că promisiunile vor fi onorate și, măcar prima dintre cele trei propuneri pe care le-am avut, se va realiza.

Care a fost prima doleanță – „condiție”? Ceva foarte simplu. Mi-am dorit (și-am sperat în urmă cu aproape patru ani că este realizabil!) ca „mica” bijuterie arhitectonică sigheteană, cunoscută drept „Casa pălărierului”, să fie reabilitată și – am propus – să se amenajeze acolo o Galerie de Artă permanentă. Nu vă spun care au fost celelalte doleanțe destinate revitalizării orașului nostru pentru că nu s-a înfăptuit încă nici măcar primul obiectiv, pe care-l consider și cel mai ușor. Trebuie să precizez că „mica” bijuterie a fost construită în anul 1833 (puteți vedea asta și pe frontispiciul clădirii), dar, în primul rând, este un imobil unicat, o „mostră” de arhitectură întâlnită mai ales în zonele locuite de sași. Sighetul deține un imobil, monument arhitectural de excepție, „Casa Pălărierului” (inclus în „Lista monumentelor istorice – 2015”, Maramureș, nr. MM – II – m – B – 04692, cu denumirea „Casa cu boltă la poartă”, str. Bogdan Vodă, nr. 26) pe care îl menținem – din motive mai mult sau mai puțin credibile – într-o stare dezastruoasă, stare pe care o putem „admira” în fotografia principală (mai ales partea din spate, dinspre parcarea mare a orașului, este o ruină). Acest imobil face parte, conform clasificării naționale (și a codificării aferente), din categoria II (monumente de arhitectură), m (monument), grupa B (monumente istorice reprezentative pentru patrimoniul local).

Sunt totuși unele semne pozitive, deși destul de tardive – sper, neelectorale! – că se va întreprinde ceva. Am primit informații, din surse oficiale, că această clădire nu mai are chiriași „suspecți”, este liberă de sarcini, și că în ultimele săptămâni s-au parcurs câteva etape care semnalează intenția de reabilitare. S-au făcut până acum releveele, expertiza tehnică, scanarea 3D și se va elabora o soluție/ documentație tehnică pentru reabilitarea clădirii (probabil se va întocmi – pentru acest obiectiv – Documentația de Avizare a Lucrărilor de Intervenții – DALI, care va include și un cost estimativ al reabilitării – Deviz general).
Dar, urmează partea cea mai grea și… vizibilă, reabilitarea efectivă, care presupune identificarea și alocarea resurselor financiare – conform documentației tehnice – pentru  intervenția decisivă la refacerea/ restaurarea „Casei Pălărierului”. La noi, când vorbim despre resurse financiare totul se complică și, deși în acest caz nu poate fi vorba de o valoare foarte mare, sunt foarte pesimist că vom vedea… finalul.

Până când voi vedea acest proiect finalizat (sper totuși să fie în acest an) mi-aș dori… s-auzim numai de bine!
Sunt convins că în acest an electoral – din păcate! – și binele va fi (re)condiționat!

Ion Mariș

Am oscilat atunci cînd am ales un titlu pentru acest articol între „Cel mai căutat dintre băimăreni” și „Bilete de papagali”. Cel mai potrivit zilelor acestora, este, totuși, cel din urmă. Suntem martorii unui spectacol comic pe scenele tuturor televiziunilor, mediatizat la paroxism, penibil, demn de toată mila. „Fuga lui Cherecheș din țară!” Personajele, scoase parcă din pălărie, de o comicărie tristă…

Am și eu așa o pretenție, o mîndrie neaoșă față de un act (ne)cultural, dar cînd văd acest teatru de două parale, cu toată protipendada reprezentativă a apărării unei zone de frontieră importante a țării, mă înfioară! Pe mîna cui e „siguranța națională” vorba „sprîncenatului”. Orb să fii și să nu-ți fi dat seama la timp, că dl. primar Cherecheș va fugi. Să rămînă el în coada atleților de frunte care au fugit înaintea sa.

Pentru mine n-a fost o surpriză, ba chiar m-am bucurat că bănuielile mele s-au adeverit. Pînă și într-o piesă comică, personajele au așa o savoare, rămîi cu un mesaj subtil, dar în cazul acesta rămîi doar cu un gust amar al prostiei crase ale protagoniștilor. Eu nu caut neapărat vina ofițerului din tura în care primarul fugar a ieșit. Caut din urmă „palmaresul” acestor vajnici paznici frontalieri, care, cu ochii ațintiți doar asupra euroilor luați ca șpagă, nu aveau cum să observe și chipuri umane. Ce să zici? Defecțiune tehnică! Doar la asta să se rezume „datoria” pentru care sunt (și) plătiți? Rușinos, să murdărești haina statului și sub umbra epoleților să cerșești niște amărîți de euro de mașină care tranzitează Vama. Măcar dacă făceau ceva ptentru acei bani, dacă tot întindeau mîna ca niște cerșetori la geamul mașinilor. Trebuia să dea niște bilete de intrare sau ieșire, fie și bilete de papagal, care să le poarte numele!
……………………..

Degeaba se schimbă „capii” cei mari, județeni, locali, vin alții la loc, metehnele se vor perpetua, deoarece de 30 de ani așa se merge. Angajările la Poliția de Frontieră, Poliția Locală, Jandarmerie etc., nu se fac pe criterii de competență. Se știe și se vorbește prin tîrg (oraș) despre cît ai dat ca să lucrezi la stat?! Acum, trebuie scoasă cumva și „investiția”, fie și prin acei 5 euro. Puțin, puțin, dar des. Dacă tot se va face mare anchetă și razii (după ploaie, chepeneag!) la aceste instituții de pază a frontierei la Sighet, nu vă limitați, domnilor controlori doar la demiterea „bibanilor” luați și „plevușca”, cea care își vede neostoit de treabă și apără și protejează comerțul ilicit cu țigări, droguri, pe care colegii lor le lasă să intre în țară ca-n brînză! Trebuie și gura lor să „mănîncă”!

Cît de polițist local să fii și să nu te sesizezi cînd la toate intersecțiile și intrările în piețe, aproape că ți se bagă țigări de contrabandă în gură! Oare nu vezi sau n-ai voie să vezi? Dacă noi, ca simpli localnici, suntem agasați de aceste practici pe față, dînșii puși să ne protejeze, ce fac? Acești „Yes Mani” ai primarilor, nu ascultă decît de ei? Atunci de ce sunt plătiți de noi?

Se zice că în orice rău e și un bine. Cel puțin în cazul d-lui Cherecheș s-a adeverit. A trebuit să vină un moment cînd să se spargă buboiul (din vămi), că deja începea să pută! Să aflăm că în fruntea celor mai importante instituții de siguranță sunt numiți pe post polițiști de nota 4 (!), în timp ce în Academia de Poliție studenților li se oferă mîncare cu viermi și sunt trimiși acasă, să studieze on-line!!! Așa le-a trebuit! Școală superioară, cînd pentru meseria pentru care se pregătesc, statul îi vrea obedienți și proști! Mare lucru să știi aduna euroii din mită și la sfîrșitul programului să participi la întîlnirea din WC pentru împărțeală! Cîtă știință de carte îți trebuie pentru aceasta!? Noi, cei de pe margine, martori la aceste derapaje, nici măcar nu putem să ne mai indignăm, ne pufnește rîsul de atîta prostie. Săracul Caragiale, dacă ar mai trăi… Măcar de la el rămîneam cu o ironie fină, acum rămînem după tot acest teatru cu un sentiment de jenă, și de penibil.

În final, am doar o scurtă abordare a celor aflați sub arme, că tot a fost Ziua Națională, mai ales a acelora care sunt puși să păzească fruntariile țării. Faceți-vă fiecare mea culpa și răspundeți-vă singuri la întrebarea:
– Ce mă mînă în luptă? Motivația profesională și interesul național, sau motivația financiară și interesul personal?
Această întrebare să vă urmărească tot timpul! Așa să vă ajute Dumnezeu!

Autor, Ileana PISUC

Azi începe școala. Alte visuri, alte speranțe, alte începuturi. Și, bineînțeles alte motive de campanii electorale. Pentru că doar așa se poate explica marea agitație premărgătoare acestei zile în care mulți reprezentanți ai statului, ai administrației locale se laudă, pozează și afirmă că susțin educația pentru că sunt create condițiile minime pentru începerea în bune condiții a anului școlar .

Conform Constituției României, Învăţământul de stat este gratuit. A oferi un ghiozdan gratuit dotat cu tot ceea ce e nevoie (sper) măcar pentru cei care încep clasa 0 nu ar trebui să reprezinte un motiv de a te afișa peste tot cu aceste imagini, ar trebui să fie o normaliate, privită ca atare, iar cele necesare desfășurării procesului de învățământ pentru toate nivelurile ar trebui să fie cu adevărat gratuite și la îndemână copiilor și a părinților lor. Aș înțelege ca astfel de gesturi să fie făcute publice de ONG-urile care, într-un fel sau altul, se implică în cazurile celor defavorizați, dar ei nu consideră că trebuie să-și facă un piedestal din acest lucru, cu toate că nu de puține ori și nu în puține cazuri suplinesc lipsa de interes a statului. Nu văd de ce atâta publicitate pentru că s-au renovat școli, au fost dotate cu grupuri sanitare – oare la ce ne așteptăm în secolul XXI? Sau noi suntem tot în epoca medievală …

Știu cei ce se afișează azi cu părinți și copii ce înseamnă să construiești o sală de clasă, într-o unitate de învățământ de stat, dacă vrei să aibă copilul împreună cu alți 29, unde să învețe decent și unde nu au fost alocate sume de nicăieri în afară de buzunarele părinților? Sau știu ce înseamnă să faci performanță în laboratorul școlii – unde ai cu greu acces pe vacanță – cu păturile pe tine și caloriferul pe masă ca să nu îngheți? Cum e să alergi după sponsorizări pentru ca visele unor copii să se transforme în realitate și să participe la un concurs sau altul, pentru a face ca un proiect să funcționeze? Știu măcar pentru câți dintre copiii care încep azi un drum, acesta e singurul ghiozdan pe care îl vor vedea vreodată pentru că părinții nu își permit să-i țină la școala aceasta gratuită? Ori câți nu vor reuși să termine nici măcar învățământul primar, nu cel obligatoriu cu toate că Dreptul la învăţătură este asigurat prin învăţământul general obligatoriu, prin învăţământul liceal şi prin cel profesional (Constituția României)... Da, Constituția îți garantează un drept, nu te obligă să înveți. Ar fi bine de știut cine își asumă acei copii care au un ghiozdan de vise pe care nu -l pot împlini și nu întotdeauna din motive care țin de ei și de capacitățile lor intelectuale. Aici ar trebui să se intervină la nivel de autoritate publică. Oare cum sună că învățământul dual se va dezvolta la un alt nivel dincolo de deal, la Baia Sprie, Dumbrăvița, Fărcașa, Baia Mare, cu toate că erau șanse ca acest proiect să fie dezvoltat la Sighet dacă era implicare din toate părțile?

Eu aș propune să fie scoase de pe toate paginile de socializare pozele în care cei care fac parte din consiliile locale, primari ori alte funcții alese/ bugetate se afișează îndeplinindu-și atribuțiile.

Părinților le doresc putere să facă față cerințelor școlii, să fie alături de copiii lor, să -i ajute să se ridice atunci când le e greu, să creadă în ei și în puterea lor de a face lucrurile să meargă. Elevilor le doresc un an școlar cu spor, să nu-și abandoneze visurile , speranțele și să nu uite că singurul ghiozdan adevărat e cel pe care și-l fac singuri, învățând.

Celor dornici de poze le spun: Cu un ghiozdan nu se face școală!

Un părinte (neafiliat politic) de absolvent

sursă foto: romanialibera.ro

Nu am aer… sunt ultimele cuvinte rostite într-un spital care ar fi trebuit să salveze VIAȚA!
Nu am aer când în unele spitale românești din sec. XXI se așteaptă mită pentru a fi tratat
Nu am aer când văd că se construiesc spitale performante doar pe hârtie
Nu am aer când văd o Românie prost educată
Nu am aer când văd analfabeți care ne dau sfaturi
Nu am aer când văd că borfașii primesc like-uri iar intelectualii eject
Nu am aer când văd că rețelele mafiote „securizează” afaceri cu banii statului
Nu am aer când știm că minorii noștri au fost „învățați” să consume droguri chiar de pe la 12 ani
Nu am aer când văd că drogații care ucid nevinovați pe șosele sunt „pedepsiți” cu… suspendare
Nu am aer când văd că îmbogățiții de azi prin fraudă și furt, penalii prescriși, sunt cei mai curați cetățeni
Nu am aer când aflăm că bătrânii din azile sunt exterminați cu complicitatea instituțiilor statului
Nu am aer când văd femei născând pe trotuare
Nu am aer când asist cum beizadelele zilelor noastre persiflează tinerii talentați, inteligenți dar modești
Nu am aer când unii profesori (chiar de limba română) scriu în limba română precum milițienii
Nu am aer când văd „doctori” plagitori cu premeditare
Nu am aer când asist cum torționarii sunt eliberați de magistrați „speciali” iar dizidenții reali sunt umiliți și batjocoriți
Nu am aer când văd o țară a salariilor și a pensiilor speciale „câștigate prin legi” iar majoritatea locuitorilor sunt săraci de facto
Nu am aer când aud „vom face totul” și „vom cerceta” iar rezultatele sunt zero
Nu am aer când văd școli cu wc-uri în curte iar miniștrii educației sunt penibili
Nu am aer când știu că în țară lipsesc medicamente de bază iar „baronii” se tratează în Occident
Nu am aer când știu că majoritatea tinerilor își doresc să părăsească „grădina Maicii Domnului”
Nu am aer când văd violatorii odihnindu-se în… arest la domiciliu
Nu am aer când văd murindu-se pe șosele precum în război iar pedepsele pentru vinovați sunt simbolice
Nu am aer când văd că Parlamentul nostru supradimensionat (am votat 300!!) se odihnește vara întreagă
Nu am aer când văd clanurile mafiote care instituie guvernare personalizată în țara tuturor nenorocirilor
Nu am aer când văd botoxate și gonflate cu IQ zero conducând sau activând pe banii noștri
Nu am aer când știu că suntem la coada tuturor clasamentelor posibile europene pe toate palierele vieții social – economice și nu se pedepsește dezastrul
Nu am aer când văd aceleași figuri și aceleași minciuni conducându-ne viețile
Nu am aer când văd orașe decăzând, populații îmbătrânite și blazarea generalizată
Nu am aer când știu că sinecurile se repartizează continuu pe criterii politice
Nu am aer când încă domină în țara noastră sintagma „merge și așa”
Nu am aer când știu că lipsește în stradă solidaritatea și empatia
Nu am aer când mă gândesc că putem pierde muuulți ani în continuare fără să implementăm meritocrația în această țară
Nu am aer când simt că minciuna se pregătește pe post de strategie și pentru următoarele alegeri
Nu am aer nu avem aer suntem în aer!

Ion Mariș

PAS CU PAS… reprezentanții noștri ne-au transformat sau își doresc să ne transforme într-o masă amorfă de analfabeți funcționali sau nefuncționali.

Am scris în diverse articole anterioare despre scăderea dramatică a nivelului de educație al aleșilor noștri, despre impostorii conducători, de fapt vorbim (cu foarte mici excepții) de „doctori” în minciuni care ne conduc fără remușcări și/ sau minimă jenă. S-au creat tot felul de agenții, structuri, instituții ticsite de sinecuri politruce care consumă banii din bugetul nostru, al tuturor, fără să le pese prea-specialilor care ne conduc că la un moment dat poporul se va revolta.

Dar, să vorbim despre educație și greva cadrelor didactice. Era inevitabil să se ajungă aici, „România educată”, un proiect de/ cu vorbe goale, cocoloșit și botezat de un președinte în care am crezut și care trăiește regește la Cotroceni are sânge… artificial. Președintele care în afară de excursii a… tăcut proverbial, profesorul „norocos”, specialistul în meditații și-a permis să uite că a fost ridicat pe „tron” de servicii bine intenționate nu pentru ca să ne prostească… „nemțește”.

Revenind la educație, iată ce spune articolul 8 din Legea Educației Naționale, Legea nr.1/ 2011 (în vigoare de la 09 februarie 2011), care prevedea obligația acordării unui procent de 6% din PIB pentru… EDUCAȚIE. Citez din lege: „Pentru finanţarea educaţiei naţionale se alocă anual din bugetul de stat şi din bugetele autorităţilor publice locale minimum 6% din produsul intern brut al anului respectiv.” Iar la articolul 2, alineatul 7 se „spune”: „În România învățământul constituie prioritate națională.” Hmmm! În România n-a fost niciodată – din păcate! – învățământul prioritate națională. Legea n-a fost respectată iar pentru obstrucționarea legii educației toți politicenii ar trebui condamnați. Pot fi și ar trebui acuzați de trădare națională!

Mă bucur și îi felicit pe profesori că au dat tonul revoltei și în consecință ar fi bine să ne gândim și să analizăm cauzele calității proaste a educației, gestionată de politrucii (indiferent de culoare) trecuți pe la cârma țării.

Avem parte, conform unui studiu național realizat în aprilie 2023 pe segmentul de elevi cu vârste cuprinse între 6 – 14 ani, de 42 % analfabeți funcționali în țara noastră „educată”.

Cum se explică acest dezastru național? Simplu, are legătură cu nemulțumirile pentru care au ieșit în stradă profesorii:
1. Educația este subfinanțată. Iată cât a primit din PIB – cu încălcarea legii! – în ultimii ani „prioritatea națională: 2015 – 3,2 % din PIB, 2019 – 2,92 % din PIB, 2020 – 2,9 % din PIB, 2022 – 2,28 % din PIB, 2023 – 2,1 % din PIB. Anul acesta educația a primit mai puțin decât apărarea! Ce să apărăm? Prostia?!
2. Educația este tratată cu dispreț de către politicieni (un fost prim-ministru spunea că business-urile trebuie să fie prioritate de top) , de fapt ei sunt produsul unei educații (intenționat) subfinanțate. România a avut după Revoluție 24 de miniștri ai Educației iar șapte dintre aceștia au fost acuzați că au plagiat în lucrările lor de licență/ doctorat și… n-au pățit nimic! „Strategiile” lor au fost doar propriul interes și al partidului care-i propulsase în vârf fără nicio calitate.
3. Meseria de educator – prin înțeleptele politici „implementate” – a fost dusă în derizoriu și n-a fost deloc atractivă pentru absolvenții de liceu. În general toți elevii buni și foarte buni s-au îndreptat spre profesii bine remunerate (magistrați, IT-iști, medici etc). Avem mii de suplinitori în sistemul educațional și mulți licențiați sunt acceptați în sistem și titularizați deși sunt foarte slab pregătiți (obțin note jenante la examene de titularizare). Păi… nu prea sunt „oferte”, nu-i așa?!
4. Criteriile de performanță pe care trebuie să le bifeze profesorii buni (în accepțiunea conceptului educațional cantitativ actual) implică și promovabilitatea. Așadar, toți elevii trebuie să treacă, nu poți lăsa corigenți, repetenți, că se supără „sistemul”, părinții… politicienii etc. Uite așa și-au luat – de la bacalaureat până la doctorat – mulți dintre politicieni „gradele” educaționale.
5. Infectarea educației – la toate nivelurile – cu și de către politicieni analfabeți funcționali. Miniștri, secretari de stat (nota bene: sunt peste 500 în guvernul actual!), șefi de instituții, inspectori etc. toți sunt „validați” (cu unele excepții) politic, criteriul de bază fiind… culoarea la modă.
6. Educația este tratată cu dezinteres și – mult mai rău! – cu dispreț de către părinții elevilor viitori analfabeți funcționali în virtutea ideii că furtul, șmecheria, tupeul etc. sunt virtuțile zilelor noastre.
7. Calitatea unui dascăl trebuie respectată și plătită corect (mult mai bine decât a unui șofer de parlamentar) pentru a nu se recurge la alungarea ghinionului cu… meditații.
8. Aroganța politicienilor s-a „pandemizat”, aceștia ar trebui tratați și – de ce nu – mulți chiar „internați!
9. Dacă președintele și-a făcut autocritica și ne-a spus că „Statul a eșuat”, înseamnă că Guvernul, parlamentul, toate instituțiile statului sunt în „derivă” și trebuie… reformate! Se pare că doar protestând se poate face asta! „Eșuații” nu renunță atât de ușor!
10. „Încrederea prostească în autoritate este cel mai mare dușman al adevărului.” (A. Einstein) Structurile statului eșuat NU mai prezintă niciun dram de ÎNCREDERE!

În aceste zile, în perfidia lor, politicinii încearcă să învrăjbească părinții cu profesorii, elevii cu profesorii, chiar profesorii cu… profesorii, dar nu cred că vor reuși. Deși greva se prelungește mai mult decât anticipau politicienii iar consecințele pentru câteva categorii de elevi (absolvenții clasei a VIII – a dar mai ales cei care trebuie să dea bacalaureatul) sunt grave, greva trebuie să continue până când cei care se consideră „speciali” (doar la buzunar) vor ceda și vor lăsa educația să devină… EDUCAȚIE.
Unii vorbesc de distrugerea viitorului unor generații fără a se gândi că viitorul tuturor generațiilor și al unei țări poate fi distrus prin lipsa educației, prin înjosirea educației, prin ridicarea inculturii la nivelul politicii de stat. Degeaba avem armament sofisticat dacă nu avem sau nu vom avea popor educat de apărat.
Multe, mult prea multe minți luminate au părăsit țara și mulți vor să scape din această societate care urăște meritocrația, care plătește cu salarii colosale sinecurismul și pupinkurismul, societate care-și bate joc de cetățeanul „incolor”.
Oare lăsăm în continuare să se generalizeze analfabetismul funcțional sau încercăm să eliminăm – în sfârșit – răul?! Cum? Simplu! Cu mai multă EDUCAȚIE, mai mulți cetățeni educați, mai puțini conducători analfabeți. Pentru asta societatea civilă dar și celelalte categorii sociale, cu adevărat demne și funcționale, trebuie să se solidarizeze cu profesorii. Să nu așteptăm doar din 4 în 4 ani (sau din 5 în 5 ani) să dăm votul pentru… răul cel mai mic.
Acum (sau cel târziu anul viitor?!), prin greve și proteste – avertisment pot fi alungați impostorii din fruntea resurselor țării, inclusiv a resurselor umane educate!

Ion Mariș

Pentru a nu tulbura magia evenimentului care m-a făcut să am această atitudine, am să las titlul pentru mai tîrziu.

A fost prea frumos, prea sublim concertul de sîmbătă seara la care am să fac referire și din respect față de protagoniști, am să aduc numai cuvinte de laudă. Expresia ,,piele de găină” a fost depășită. Nu știu ce senzori exteriori au rămas neactivați! Concertul celor trei tenori italieni, a avut un impact de răsunet pentru orașul nostru și a fost unul așteptat de mult și primit de-un public dornic de frumos și de calitate, sătul de cotidianul meschin în care ne tîrîm zi de zi. A fost un REGAL, atît ca prestație cît și ca prezență a publicului sighetean! Am dovedit încă o dată că suntem un oraș cu rădăcini cosmopolite, boeme, cu înclinații către romantism, frumos… Și cum putea să se încununeze mai frumos aceste veleități decît printr-un concert cu tenori și muzică italiană! Efectiv se poate spune că a fost un concert incendiar! Sala plină la capacitate, scena așișderea. Aproape 40 de profesioniști pe o scenă minusculă, neîncăpătoare, fiind, din păcate, singura sală de spectacole din Sighet, sala „Monica Chifor” din cadrul Școlii de Muzică George Enescu.

Se știe că această sală a fost gîndită pentru manifestările elevilor talentați din domeniul muzical. Pianul care ocupă aproape jumătate din spațiu dovedind acest fapt. Pe parcurs însă s-a trecut la a aloca spațiu și altor manifestări, dar eu cred că la nivelul de sîmbătă, 27 Mai, nu s-a ajuns niciodată. Cînd, la intrarea în sală, scena era ocupată doar de scaunele și instrumentele celor peste 30 de instrumentiști, îți puneai problema unde vor intra și personajele principale? Între orchestră și microfoanele din față era distanță de un pas. Și se mai anunțase și un număr de balet. E adevărat că săracii balerini (o pereche), datorită talentului, s-au putut strecura printre microfoane și orchestră. La ora indicată, în sunet de tobe, au început să intre artiștii. De afară, din curtea interioară, din iarbă, aliniați pe lîngă un container de gunoi. Domnișoare fine, în rochițe de voal, cu viorile în mîini, pe lîngă containerul de gunoi, dădeau un tablou ciudat. Altă cabină de artiști nu s-a găsit! Momentul a fost penibil. Cine a avut minte și cuget a roșit! N-am fost singura căreia i-a fost rușine cu o asemenea imagine. La valoarea invitaților, locația a fost umilitoare. Nu vreau să aduc vreo vinovăție conducerii acestei locații. Dimpotrivă! Toată considerația pentru efortul acestora și au făcut chiar imposibilul ca această sală de școală să fie adaptată pentru un asemenea eveniment.

Dar, oare atît să aibă Sighetul? Chiar, noi, locuitorii, să nu avem dreptul la o sală de spectacole decentă, spațioasă, unde, sunt sigură că veneau mult mai mulți spectatori, dacă nu erau condiționați de numărul de locuri. De ce este lăsată Sala ,,Viorel Costin„în paragină? Ale cui interese sunt în joc? Cît poate costa o reabilitare? Oare la ce grad de importanță ar trebui să se situeze un eveniment artistic pentru a beneficia de locația renovată a Cinematografului Mara? Doar notorietatea unora ca ale lui Cătălin Botezatu ? Cît o să ne mai lamentăm pentru a-i scoate din letargie pe ai noștri edili, care bine ar face ca într-o seară, cum a fost cea de sîmbătă, să se „adune” pe sunetul muzicii și să facă pace și să mai și facă ceva pentru noi! Pe d-na vice, am văzut-o la concert. Senină, elegantă, nonșalantă, făcînd poze cu telefonul, ba i-a vizitat în „cabină” și pe artiști, probabil tot pentru poze. Noroc că nu a plouat, îi ieșeau pozele aburite!

În final, eu doar atît mai pot să zic:
SĂ NE FIE RUȘINE! Că permitem la nesfîrșit bătaia de joc asupra orașului, implicit asupra noastră și asupra banilor noștri pe care adm. publică îi administrează prost!

P.S.
Chiar a avut un comentaru prezentatorul legat de spațiul strîmt, după care a conchis: dar sighetenii merită așa ceva! N-am prea înțeles; că merităm așa spectacol, sau că ne merităm soarta? Trageți concluziile!

Ileana PISUC

Articolul d-lui Dorin Ștef, „Sighetul cu „l” sau fără „l”, de acum câteva zile, a re-re-adus în discuție problema ortografierii numelui orașului în care trăim și pe care continuăm cu încăpățânare să-l scriem incorect. Cineva, într-o situație de polemică, spunea: „Poți să mă înjuri cât vrei, dar te rog să-mi scrii corect numele!” Deci, extrapolând, poți să nu-ți iubești orașul sau țara în care trăiești, dar ai obligația elementar – morală să le scrii corect numele.

Până în 1918, s-a numit MARAMOROSSZIGET sau SZIGET, iar după 1918, sub administrația românească s-au încercat câteva variante. Una dintre ele a fost MARMAȚIA și, poate că ar fi fost cea mai fericită alegere, avându-se în vedere rezonanța istorică legată de TERRA MARMATIA, dar și expresivitatea fonetică a cuvântului în sine. Alte variante au fost SIGHETUL MARMAȚIEI și SIGHETUL MARAMUREȘULUI, folosite ocazional. S-a impus, după câte știm fără să fie stabilită o regulă, normă sau obligativitate, forma SIGHET, care a rămas (cu excepția anilor 1940-45) până după reforma administrativ-teritorială din 1968, deși se știa, că mai există o localitate cu numele Sighet în Sălaj, la doar vreo 150 de km distanță de noi, și care acum (probabil prin contaminare și dovedind că ignoranța este contagioasă) se numește Sighetu Silvaniei. Forma SIGHETU MARMAȚIEI s-a stabilit prin 1972, ca o consecință a reformei administrative și propunerea ei a plecat de la secretariatul Consiliului popular al municipiului, pe considerentul: „tătă lumea zâce așe!” (nu vreau să dau nume), fără să se țină cont de faptul că reformele administrativ-teritoriale nu sunt (și) reforme lingvistice, primele fiind de competența Guvernului, celelalte de competența Academiei.

Văzând că nu pot convinge, am apelat la o autoritate în materie și l-am determinat pe academicianul Iorgu Iordan, care era și directorul Institutului de Lingvistică al Academiei Române, la cei 85 de ani ai domniei sale, să vină și să ne vorbească despre importanța scrierii corecte a „limbii ce-o vorbim” (că „altă limbă-armonioasă, ca ea nu găsim”), dar cine trebuia să audă, n-a auzit. Așa-i când bați toaca la urechea surdului.

După 1989 am făcut parte din primul Consiliu local și, ca secretar al Comisiei pentru învățământ și cultură, am redactat proiectul noului Regulament de organizare și funcționare, care prevedea la articolul 1. Numele orașului este SIGHETUL MARMAȚIEI. Singurul consilier care m-a susținut, a fost regretatul profesor Ion Vancea, ceilalți, inclusiv primarul și secretarul aveau interese mai importante și proiectul a rămas… proiect.

După un număr de ani, am mai avut o tentativă de a convinge un primar, care mi s-a părut că ar trebui să fie receptiv la chestiune. Mi-a cerut un „argument serios”, ca să inițieze un proiect de consiliu. I-am dus „Gramatica normativă” a universitarului clujean Gligor Gruiță, apărută recent, în care se găsesc două referiri chiar la scrierea corectă a Sighetului Marmației (vezi paginile 116 și 117). Rezultatul a fost că nu s-a întâmplat nimic, iar eu am rămas fără de cartea respectivă.

În urmă cu câțiva ani și cu același efect problema a fost readusă în discuție de concitadinul nostru, profesorul de limba română Ioan Pop.
La urma urmei, scrierea fără „l” nu ar fi atât de supărătoare, dacă ar deveni regulă generală. Și poate că într-un viitor oarecare așa se va întâmpla. Pentru că limba este un organism viu, care se schimbă mereu și, conform teoriei unor „specialiști”, „uzajul prevalează asupra regulilor academice” și, în consecință, englezismul „OK!” va înlocui în curând o sumedenie de cuvinte românești. Că în zilele noastre nu mai auzi pe nici o televiziune cuvintele: copilaș, fetiță, băiețel… toate au fost înlocuite cu „bebeluș” și „bebelușă” încă de la maternitatea spitalului. Dar, pe lângă că este greșită gramatical, scrierea SIGHETU este de-a dreptul deranjantă și din punct de vedere estetic, obligându-te să vezi mereu inscripția „CONSILIUL LOCAL SIGHETU MARMAȚIEI”, sau într-un alt loc „CENTRUL CULTURAL SIGHETU MARMAȚIEI”, ca să ne rezumăm doar la aceste două exemple. Și vina pentru această situație (și pentru altele de felul acesta), după părerea mea, este într-o bună măsură și a opiniei publice din orașul nostru, a intelectualilor și a profesorilor în primul rând. Cum poți să predai, la ora de gramatică de la clasa a VI-a, declinarea substantivului propriu compus (din două substantive) Sighetu și Marmației și să neglijezi faptul că la cazurile genitiv și dativ ești obligat să scrii: Sighetului Marmației, pentru că este vorba despre un atribut substantival genitival (ex.: Meritul unui astfel de rezultat este al Sighetului Marmației)? Și dacă acum 50 de ani, când s-a făcut greșeala, nu existau posibilități de reacție, de ce la sesizarea profesorului Ioan Pop nu au comentat măcar câteva zeci de sigheteni? De ce nu au intervenit intelectualii orașului în care trăiesc, sau măcar profesorii de limba română, mulți dintre ei cu doctorate? Probabil din aceleași motive din care nu au intervenit nici la sesizarea din zilele trecute, făcută de domnul Dorin Ștef, un distins intelectual maramureșean din afara orașului nostru. La ora când scriu aceste rânduri, articolul său numără aproape 600 de vizualizări, dar un singur scurt comentariu.

Cât privește pe cei cărora li se adresează în final domnul Ștef, deranjat pe bună dreptate de ignoranța lor, îmi permit și eu să-i întreb: ce părere au despre inscripțiile bucureștene: Palatul Parlamentului sau Ministerul Culturii? Or fi și acelea greșite? Deci, chiar că-i greu cu… limba română, dragii mei, și, după cum se vede, va fi tot mai greu, „căci mulți sunt cei cari o strică din neștiință ori din prostie și slabi și puțini cei care o apără”.

În ceea ce mă privește, în toți acești ani, și la clasă și în instituțiile de cultură în care am lucrat, am scris SIGHETUL MARMAȚIEI, chiar și în actele oficiale, și scriu și acum și pretind categoric și celor care îmi publică textele sau cărțile, să-mi respecte opțiunea de Cetățean al Sighetului Marmației.

* Vezi pe www.google.com. Stricătorii de limbă.

Ioan Ardeleanu-Pruncu

A fi femeie înseamnă atât de multe! Femeia este complexă în felul ei și îndeplinește atâtea roluri în ziua de azi: mamă, soție, gospodină, antreprenor, ea e cea care vrea să coordoneze totul, să fie pe placul tuturor. Mereu să satisfacă nevoile întregii familii, să aibă o carieră de succes, mama perfectă, să fie elegantă, aranjată și multe altele. Majoritatea femeilor pe care le admir par a fi super eroi. Dar mă întreb dacă e bună direcția în care se îndreaptă femeile?

Știu că de-alungul secolelor nu am avut prea multe drepturi oficiale, am fost asuprite oarecum, bărbatul mereu dominator și în funcții importante iar vocea noastră neauzită. Odată cu modernizarea socială și economică au venit și libertățile mult așteptate. Un val uriaș care a măturat toate obstacolele, și a deschis toate porțile și oportunitățile pentru noi femeile să demonstrăm , să arătăm ce putem face, ne-a urcat pe piedestal. A început lupta între feminin și masculin, am avut șansa să depășim sexul puternic sau dacă nu, cel puțin să-l egalăm în toate domeniile. Și am făcut-o! Am devenit „bărbați pe tocuri”, am preluat rolul de cuceritor, de lider, de întreținător de familie, am ajuns să purtăm cravată și să conducem țări, chiar și tiruri. Am ajuns să ne torturăm și să ucidem oarecum esența feminității în tot acest procces de liberare, de ascensiune pe scara evoluției materialiste. S-a ajuns chiar la o inversare de roluri, femeile au devenit tot mai masculine, iar bărbații tot mai feminini, iar aici nu mă refer la faptul că noi purtăm pantaloni, iar iei se duc la cosmetică, e vorba de energia pe care o transmitem. Este vorba despre ceva mult mai profund, ceva ce vine din interior.

În ziua de azi s-a ajuns la o imbalanță între energia feminină și masculină (yin și yang). Fiecare dintre noi,bărbat sau femeie avem în noi ambele energii, atât cel feminin cât și cel masculin în diferite proporții. Simbolul yin și yang ne spune că totul în viață conține două contrarii și pentru a menține echilibru trebuie să găsim o modalitate de a împleti armonios ambele părți. Energia feminină nu ar trebui să se ciocnească cu energia masculină, ambele trebuie să fie valorificate atât în bărbat cât și în femeie deopotrivă, evident păstrând o balanță sănătoasă între ele.

Energia femeii este foarte importantă atât pentru ea însăși cât și pentru bărbat, ea aduce calm, echilibru și face bărbații să se simtă stabili. Femeia este capabilă să-i dea aripi bărbatului, să-l motiveze, să-l îndrepete în direcția corectă, să-l inspire, să-l ierte. Se spune că în spatele oricărui bărbat de succes stă o femeie.

Energia feminină înseamnă a fi în elementul tău natural este o stare de spirit pe care femeia o emană prin toți porii ei, este o încredere firească care nu are de a face cu egoul, este o artă de a fi. O formă de iubire de sine, de acceptare, de echilibru.

Noi, femeile, suntem minunate așa cum suntem, nu e nevoie să demonstrăm, să luptăm, să facem mereu, să fim în acțiune. Acesta este rolul bărbaților. Nu suntem egali cu bărbații, nici nu e nevoie de egalitate, este absurd să vrem mereu să fim egali. Suntem chiar foarte diferiți și e bine așa cum am fost creați, suntem ființe minunate, femeia în felul ei iar bărbatul în felul lui.

Noi, femeile, am fost create să dăm viață. Ce poate fi mai minunat și măreț? Să nu uităm că tot noi dăm viață și bărbatului. Suntem responsabile de frumos, de artă, de creație, creativitate, de a întreține casa, a face ambianța placută, să decorăm, să facem surprize, să ne îngrijim copiii și bărbații la un loc. Avem rolul de a iubi, a dărui tandrețe, frumusețe și eleganță. Lașați bărbații să-și facă rolul de întreținător al familiei, că vă spun sincer este rolul care le șade bine, ei sunt creați pentru a face, a acționa, a organiza, a căuta, a oferi, a proteja femeia. Bărbații sunt forță, viteză, acțiune.

Dalai Lama a spus într-un interviu „Lumea va fi salvată de femei. Biologia femeii are o capacitate mult mai mare de a nutri dragoste și afecțiune fată de alții.”

Femeia înseamnă simțire, iertare, vulnerabilitate, înțelepciune. Femeia primește cu brațele deschise și oferă dragoste necondiționată. Femeia este un templu, o creație vie. Acceptă-te așa cum ești, cu „imperfecțiuni perfecte” cum spune John Legend în piesa intitulată „All of me”. You are a „perfect imperfection” cu kilograme în plus sau în minus, cu vergeturi de la sarcină, cu fire cărunte ici colo, cu riduri, emoțiile și trăirile tale ciclice, entuziasme fulminate și tristeți adânci, zile cu mult soare și zile gri când totul pare că nu are sens. Așa suntem noi și e bine așa cum suntem. De ce ai vrea să schimbi natura ta, de ce ai vrea să acoperi și să negi trecerea timpului când totul e atât de firesc, iar tu ai devenit ceea ce ești, ai crescut de-alungul anilor. Fii mândră de ceea ce ai devenit!

Da, recunosc nu e ușor să fii femeie, eu însăși am preluat rolul de bărbat de multe ori pentru că am mers în direcția socieții și a fluxului, am fost îndoctrinată cu tipare pe care le-am urmat. Am fost prea ocupată să împlinesc roluri și mi-am dat seama că nici un rol nu mi se potrivește atât de bine, decât cea de femeie care se cunoaște pe ea însăși. Plină de creativitate în felurite moduri de exprimare, plină de viață, de dăruire de frumos! Asta ești tu, femeie!

Dar toate aceste lucruri și conștientizări nu le poti dobândi peste noapte, este un proces, le poți dobândi doar atunci când te întorci la esența ta și înțelegi că nu ai de câștigat maratonuri împotrivă bărbaților, că ești bine așa cum ești, atunci totul se vă așeza iar armonia își va face cuibul în tine și în juru tău. Ascultă-ți intuiția, ieși din mentalul tipic masculin, lasă feminitatea să curgă. Îmbracă o rochie mai des, dansează, cântă, fii senzuală, dăruiește-ți timp doar pentru tine, pentru pasiunile tale, oprește-te din alergat!

Nu degeaba suntem denumite sexul frumos, această frumusețe vine din interior și noi suntem responsabile să-l revărsăm din preaplinul nostru, să-l răspândim, să-l hrănim mereu și să aducem echilibru în lume.

Așa că, dragile mele femei, întoarceți-vă la esența voastră, treziți femininul din voi, faceți ceea ce știți mai bine, FIȚI FEMEI!

Hajni CUTH

Foto: Ion Mariș (lucrările sculptorului Ion Bledea)

Ne învîrtim într-o lume asemeni unui vîrtej după inundație, în care, se știe că sunt antrenate toate aluviunile (gunoaiele), care după o vreme se așează… La început se ridică deasupra luciului apei, formînd o pătură dizgrațioasă, care în timp emană niște miasme greu de respirat. Fenomenul pare că face parte din cotidian „inundațiile” sunt tot mai dese, gunoaiele nu se mai termină. E ca un carusel care, scăpat de sub control, se învîrte haotic pînă la dezintegrare.

Tot așteptăm potolirea apelor, controlul mecanicului asupra caruselului, dar se pare că inerția în care am fost prinși e ca o gheară, care în loc să ne scape, se afundă tot mai adînc în carne și, din păcate, s-a ajuns la sîngerare. Oriunde ai încerca să-ți arunci ancora, sunt furtuni și plutim în derivă, cu imaginea curcubeului salvator în minte, exact ca după potopul lui Noe. Fiecare înoată în „bulionul” din jur atît cît îi permit înotătoarele și, de multe ori, țărmul salvator este mai mult o himeră, o Fata-Morgana în deșert. Așteptăm să treacă pandemii, experimentăm vaccinuri, crize de tot felul; alimentare, sanitare, politice, energetice etc. În loc să treacă, ni se „coc” altele, nebănuite; războaie, conflicte inter-etnice, religioase etc. E o adevărată frenezie în a ne autodistruge, parcă e o ură generalizată care a cuprins Pămîntul! Pînă și sărbătorile sfinte au devenit ceva desuet, comercial. Același carambol, an de an pe Valea Prahovei, alergătură după un petec de zăpadă fie ea și artificială, magazine și Molluri sufocate de cărucioare care dau pe dinafară!

Unde-i pacea de sărbători, cînd le petreci în trafic înjurînd autoritățile care iar nu au făcut nimic, la casele de marcat, la vămi dus-întors, la aeroporturi? Doar acele puține momente cînd în sfîrșit ți-e plin stomacul și butonezi canalele Tv., în căutarea unui post cît de cît mai rezonabil!? Cu atît de puțin să rămînem după atîta alergătură și osteneală Scopul final să fie doar Burta? Exact cum dogmele se știe că omoară credința, așa și excesele omoară tradiția. Prea multe exagerări și exacerbări de la adevăratele valori creștine ale sărbătorilor, nu doar că alunecă în banal dar riscă să deturneze semnificația cu adevărat a acestora. Vor rămîne doar două referințe: că de Crăciun se taie porcul și se colindă, iar de Paște că se taie mielul și se vopsesc ouă roșii.

Păcat, mare păcat, dar asta ne-am dorit! Să fim în rîndul lumii… Care lume? O lume a falsului în toate și a înlocuitorilor în toate spectrele ei? O lume în alienare, nemulțumită de nimeni și de nimic! Mîncarea cu gust de hîrtie și plastic, haine din înlocuitori din te miri ce, care le dau de lucru dermatologilor, nedîndu-le de cap alergiilor, băuturi compuse din formule chimice otrăvitoare. Pînă și banala apă nu mai poți fi sigur de ea, plină fiind cu nitrați și nitriți! Cum să-ți păstrezi corpul sănătos, cînd la fiecare răspîntie te pîndește un pericol? Și atunci, cum să hălăduiască într-un asemenea corp, o minte sănătoasă? Și ea e bombardată non-stop cu „otrăvuri” informative , care mai de care mai break- news! Trebuie să fii dotat cu o mare tărie de caracter, să găsești o cale de scăpare din acest „tir” de săgeți otrăvite și să te salvezi. Sunt însă mulți care caută și găsesc subterfugii în situații de alienare: băutură, țigări, jocuri de noroc, droguri etc. Se scufundă conștienți (la început), într-o lume pe care n-o pot găsi în realitate. Trăim deci într-o lume a surogatelor de tot felul…

Dar cu sufletul, cu sufletul, ce facem? Se știe că trupul e templul sufletului. Dacă pîngărim trupul spiritul zboară! Atunci ne transformăm în niște zombi, fără țel, dorințe, doar bîntuim pe pămînt ca niște morți vii… Cuvîntul „depresie” este tot mai mult uzitat. Ce înseamnă el oare? E o boală a conștiinței, zic eu, o ceață care se transformă într-o pîclă densă din care mulți nu mai pot găsi calea. Rătăcesc de multe ori neobservați, ducîndu-și întunericul cu ei. Alunecă într-o rîpă abruptă fără o piatră mai ieșită din mal pe care să-și sprijine piciorul. Acele „pietre” reprezintă oameni, care ar trebui să fie în preajma lor, de care să se agațe și să se salveze. Dar cine să se aplece deasupra „hăului” altuia, nu-i așa!?

Ileana PISUC

Aproape fiecare zi din calendar are un corespondent sfânt și un echivalent laic național și/sau internațional. A devenit o obișnuință – mai nou – să avem „ceva” de sărbătorit zi de zi, să ne simțim bine, să ne debarasăm de grijile cotidiene, să uităm de fricile și tragediile celorlalți. Există în calendarul internațional și zile sfinte care n-au nicio legătură cu religia și – totuși – ne predispun la… empatie și la o altfel de implicare.

Știți ce este și ce reprezintă ziua de 03 decembrie în calendarul internațional?!… unii știu alții – probabil mulți – nu. Sau… știm pentru o zi și apoi revenim la „normalitate”.

03 Decembrie – Ziua Internațională a Persoanelor cu Dizabilități a fost proclamată de Adunarea Generală a ONU în 1992, prin rezoluția 47/3. Așadar, anul acesta s-au împlinit 30 de ani de când există măcar o zi pe an destinată și dedicată persoanelor cu dizabilități. O zi, doar o zi, și aceasta trece de multe ori neobservată.

Din statisticile Organizației Mondiale a Sănătății (OMS), în prezent, din cei peste 8 miliarde de oameni care populează planeta noastră, peste un miliard, adică aproximativ 12,5% din populația lumii, trăiesc cu diferite forme de dizabilitate, iar dintre aceștia peste 50% nu au acces la un sistem de îngrijire medicală. Mai tragic este că peste 100 de milioane de persoane cu dizabilități sunt… copii.

În țara noastră sunt aproape un milion de persoane cu nevoi speciale, iar la Sighet, doar la Centrul Școlar de Educație Incluzivă (CSEI) sunt integrați 135 de copii. Iar acești copii, împreună cu profesorii lor, au rostit la unison „Îmi pasă” și au marcat ziua de 03 decembrie (2022) printr-un emoționant spectacol. Un spectacol care s-a desfășurat – la fel ca în ultimii ani – la Galeria Vassiliev. Și, la fel de frumoasă, vibrantă, a fost deja „consacrata” paradă a modei, supervizată atent de creatoarea de modă Ileana Vassiliev. Parada a fost urmată de încântătoare și aplaudate momente artistice. A fost „prezentă” muzica populară prin Grupul folcloric „Speranța” din Slatina (Ucraina) și Grupul de voluntari  de la Servicul de Ajutor Maltez Sighet, muzica folk – Adi Canta și poezia – oferită de Mircea Șerban.

Ziua LOR s-a încheiat cu un grupaj de colinde interpretate de către o parte dintre copiii cu nevoi speciale (elevi la CSEI Sighet) dornici de atenție, sensibili la aplauzele unei săli arhipline și bucuroși că pot fi în centrul atenției chiar și pentru… o zi. Au lipsit de la spectacolul lor politicienii și/ sau oficialitățile „la 4 ace” (a fost prezent doar un inspector școlar general adjunct) care – probabil – n-ar fi adus… fericire suplimentară.

Publicul a avut ocazia să admire și a putut achiziționa lucrări de artizanat și picturi create de elevii Centrului Școlar de Educație Incluzivă Sighetu Marmației.

Extraordinarul spectacol care s-a desfășurat la Galeria de Artă Vassiliev a încercat – și a reușit! – să-i aducă mai aproape de noi, de comunitate, pe copiii cu cerințe educaționale speciale (CES), să (ne) sensibilizeze și să „demonstreze” că persoanele cu dizabilități sunt capabile – dacă li se oferă ocazia și sprijinul – de activități deosebite, atractive.

Nu cred că se pot descrie în/prin cuvinte emoțiile lor, bucuria de-a fi artiști chiar și pentru o zi și – mai ales – nu cred că se poate explica sec fericirea părinților prezenți. La final, colindele copiilor cu CES (copii purtând frumoase costume populare) ne-au (re)adus în inimi Spiritul Sărbătorilor și ne-au (re)amintit că putem ajuta foarte mult dăruind fiecare… oricât de puțin.

N-au lipsit nici cadourile, oferite de Serviciul de Ajutor Maltez unui număr de 47 de copii (40 de la CSEI și 7 din Ucraina), completând o zi care se poate numi chiar… sfântă.

Felicitări atât copiilor cât și profesorilor care i-au pregătit cu multă răbdare! Și mulțumiri proprietarilor Galeriei Vassiliev care sunt mereu gazde primitoare!

Ion MARIȘ

 Foto: Ionel Mârza

De la o anumită vârstă, trebuie să recunosc că se petrec anumite modificări neuronale, de comportament și acțiune, încît uneori sunt pusă în fața unei întrebări persistente și anume: oare mă înțelepțesc sau îmi pierd și ultima brumă de rațiune, sau mai pe înțelesul tuturor „mă tîmpesc”? Sunt eu prea susceptibilă sau lumea în care mă învîrt e într-o degringoladă de te ia cu amețeală și devine o nebuloasă de neînțeles? Cel puțin pentru generația mea, ea devine o junglă densă, de nepătruns, cu fiecare zi…

Începînd cu „desișul” informațiilor media, care se „bat” pe știri de senzație; care preot a rătăcit calea Domnului, care demnitar a călcat pe bec (Constituția), care doctor a fost prins cu mâța-n sac (luare de mită), care VIP s-a bătut în stradă, care armată e mai tare, pe frontul din vecini, care e mai tare în arme nucleare, rusul sau americanul, care, care, care…

Și noi stăm și urmărim cu un aer tâmp acest meci nesfârșit de bârfe, vești alarmante, can-canuri ieftine, menite să ne intoxice pînă la saturație. Oare aceasta să fie lumea pe care o visam, atât pentru noi cât și pentru copiii și nepoții noștri? Nu pot să fiu însă doar prăpăstioasă în constatări și să nu văd și „binefacerile” acestui timp, ale acestei epoci de „haur”, globalizată și informatizată și uniformizată, adusă pe placul acelor care urmăresc desființarea și însingurarea specificului uman, până la urmă, a fiecărei națiuni. Niciodată nu mi-a fost rușine cu starea mea, cu graiul meu în care m-am exprimat, cu originalitatea noastră care ne-a făcut unici asemeni amprentelor mâinilor. Azi însă, trebuie să recunosc că ești marginalizat, pus la colț, sau măcar ignorat, dacă nu știi engleză. Ți-e din ce în ce mai greu, fie și în mediul cotidian să te descurci. Te sfidează la tot pasul denumiri greu de pronunțat pentru un nevorbitor de engleză: Wass-car, Bakery, Glow-event, Flowers, Food, Market, Tyme-out, Events hall etc. Era prea mult dacă se scriau în limba română, pe înțelesul și acelora care de-abia o stăpînesc și pe aceasta? Sau nu eram în „trend”? Se uită că încă mai trăim și noi, o generație mai „retro”, care nu din rea-voință nu am învățat limba engleză, ci ni s-a predat rusa și germana, la unii și franceza. Acum, dacă nu știi engleză, n-ai cultură generală! (Ehe, mulți o vorbesc, dar puțini știu ce zic!). Funcțional, vorbesc!

Îmi vine în minte un citat al unui scriitor care zicea că de la o vârstă „nu mai vor cuvintele să vină la mine”. Exact așa și cu engleza, eu nu am ureche muzicală pentru ea. N-o asimilez și gata! A trebuit ca un american, la el acasă, să mă încurajeze (la scuza mea că nu știu engleza). Știți ce mi-a replicat? „Stați liniștită, că nici noi nu cunoaștem limba română. Înafară de engleză nu știm altă limbă!”

Nimeni nu-și pune problema că poate nu toți avem capacitatea de a ne integra într-o societate informatizată si nu toți stăpînim tehnica de vârf spre care se tinde. Nu toți știm butona niște cutiuțe frumoase din care iese toată știința lumii. Creierul sau gîndirea proprie sunt puse pe pauză, altcineva se gîndește în locul tău ce să-ți bage în hard. Algoritmii veghează și îți controlează viața. La toate însă trebuie antrenament, pentru ca aceste informații să poată fi asimilate.

Noi, cei mai trecuți, nu mai avem nici timpul nici răbdarea de a ne înglobaliza în această junglă informatică. Trebuie păstrată o măsură în toate și să ne adaptăm cerințelor cotidianului imediat nouă. Să nu uităm totuși că orașul nostru este puțin peste un târg, nu folosim englezisme decît dacă într-adevăr nu am face față valurilor de turiști dinafară, dar trebuie ținut cont că ai noștri vor avea nevoie de traducători în oraș.

Și așa s-au cam sucit toate cu susul în jos; curentul îl plătești la aprozar, telefonul la chioșcul alimentar. La bănci te întîmpină niște dulapuri cu butoane și becuri care-ți iau sau îți dau bani. Omul e scump la vedere și la auz. Orice informație la telefon ți-o preia un robot și preț de o jumătate de zi, pe un fond muzical, te poartă de la un operator la altul, pînă renunți singur.
……
A fost așa ca o răbufnire strînsă în timp, un protest care să amintească, că atunci cînd faci un bine pentru tine să nu fie un rău pentru altul.

Măsură în toate!

Ileana PISUC