Replică la replică (autor, Teofil Ivanciuc)

Stimate domnule Vasile Hodor,

Am citit cu atenție dreptul la replică cu care m-ați onorat: Greșeală sau greșeală voită?.

N-am înțeles de ce v-ați simțit atât de vizat direct, articolul meu a abordat întregul tablou al alegerilor pentru primar, despre dvs. scriind mai spre coadă (acolo unde v-a așezat electoratul) exact 6 rânduri, nimic mai mult. Dar, dată fiind situația, cred că ar trebui ca opinia publică să afle mai multe:

Ați catalogat expresiile „propulsat” respectiv „puci”, folosite de mine atunci când m-am referit la modul cum ați preluat puterea și candidatura, ca fiind „incorecte, tendențioase”, reproșându-mi că am „tratat totul cu superficialitate, luându-mă după gura lumii și bârfe”?

Atunci, infirmați cumva întâlnirea discretă de la Oncești, urmată de ședința din 1 august în urma căreia s-a decis, fără vreo motivare, suspendarea din funcție a lui Inge Mihalik, cea care conducea USR-ul la venirea dvs.? Puteți să dezvăluiți public cum se face că lista pentru Consiliul Local (C.L.) a fost depusă pe 15 august fără numele I. Mihalik (de pe locul 1), astfel că v-ați trezit, miraculos!, taman în frunte? Nu știți cumva cine i-a făcut acesteia o sezizare (respinsă) la Comisia Națională de Integritate, astfel încât să nu mai poată candida?

V-a „amuzat” (?!) expresia mea: „membri marcanți”, pe care i-ați catalogat ca „persoane la care partidul le-a retras sprijinul”?

Eu m-am referit la doi membri USR.: primul, fostul președinte Inge Mihalik, a obținut apoi singură, ca și candidat independent la C.L., fără nici un fel de suport, 355 de voturi, adică aproape o treime din scorul dvs., însuși candidatul USR-PLUS la primăria municipiului! De la biroul județean USR mi s-a spus însă că acesteia nu i s-a retras nici un sprijin, ci că a plecat singură…

Al doilea, Marius Nicoară, deși aflat pe locul 4 pentru C.L., a demisionat pe 18 august, lăsând lista de candidați incompletă, cu doar 9 nume, acesta spunând că nu a fost de acord cu fuziunea cu PLUS, renunțarea la susținerea candidaturii lui Sorin Rednic și înlocuirea acestuia cu dvs. Și despre M. Nicoară am aflat de la biroul județean USR că s-a retras tot de bună voie…

Atunci, cum afirmați că partidul „le-a retras sprijinul pentru încălcarea repetată și flagrantă a statutului, interesul lor personal primând în fața intereselor USR, mergând până acolo că au fost dispuse să sacrifice partidul pentru a susține un om”?!

Dimpotrivă, mi se pare că partidul a fost sacrificat pentru un alt om, adică pentru dvs., deoarece, sub comanda dvs., alianța USR-PLUS a obținut în C.L. Sighet doar 2 locuri din 19!

Cine nu spune adevărul, Baia Mare sau dumneavoastră?

Când v-ați referit la „acceptarea în partid a unor oameni cu un statut și o reputație în acest oraș”, nu cumva vă refereați, modest, și la persoana pe care o vedeați în oglindă?

Mi-ați spus să întreb persoanele din anturajul meu pe câți din membrii marcanți USR îi cunoșteau anul trecut?

Răspunsul este: pe nici unul, iar pe dumneavoastră vă percepeau doar ca pe un agent imobiliar (care a obținut și un P.U.Z. pentru propria-i afacere) și traseist politic, nicidecum ca pe un luptător pentru binele Sighetului sau, cu atât mai puțin!, ca pe viitorul primar.

Prin setea de putere, modul de preluare a USR și de propulsare ca și candidat la primăria Sighet (candidatură cert nepotrivită, altfel nu v-ați fi clasat abia pe locul 4, la doar un vot de locul 5!), semănați cu Daniela Onița-Ivașcu, de la care ați împrumutat unele tehnici (s-a auzit și de o înțelegere preliminară D. Ivașcu primar – V. Hodor viceprimar, doar ați fost colegi de partid).

Nu am absolut nimic personal cu dvs., nu m-am implicat deloc în campania electorală, însă, de aș fi în locul consilierilor locali, aș evita cu siguranță să vă aleg în funcția de viceprimar după care alergați azi din răsputeri, acum pe mâna PSD-ului!

P. S.: Citez din propria dvs. afirmație: „blocuri ici și colo, capodopere inginerești ale anilor ’80, care puneau într-o lumină favorabilă perioada și pe oamenii acelor vremuri, arată astăzi gri”(!?). N-aș fi crezut, că, la vârsta dvs., sunteți nostalgic după Ceaușescu, însă, după o asemenea formulare…

Cu stimă,
Teofil Ivanciuc

Text poză: În 2016 Vasile Hodor se simțea minunat în echipa candidaților PNL pentru C.L. Sighet.
Sursa foto: www.alexandruoros.ro




La schimbarea primarului (autor, Teofil Ivanciuc)

Cel mai slab primar din istoria Sighetului – conform părerii majorității cetățenilor, adică Horia Scubli (cel care ne-a lăsat ca principală moștenire un „Cui”, un „Scaun” și grătarul „lacătelor iubirii”), și-a încheiat mult prea lungul mandat. Îi urăm odihnă plăcută în continuare și spor pe Facebook!

După o noapte dramatică, precum cea de la prezidențialele cu Mircea Geoană din anul 2009, renumărarea voturilor pentru funcția de primar a dat până la urmă câștig de cauză avocatului (și fostului prefect) Vasile Moldovan (PSD, Coaliția pentru Maramureș), care a obținut 3832 voturi, adică mai mult decât propria formațiune politică, ceea ce spune multe…

Marele perdant a fost avocata Daniela Onița-Ivașcu (PNL), care și-a văzut spulberat visul la o diferență de 48 de voturi – aceasta fiind votată de 3786 cetățeni. Aflată permanent în campanie electorală încă de prin 2015 (de când susținea publicația „Sigheteanul”), cu o ambiție uriașă, aceasta a investit enorm în încercarea de a câștiga votanții de partea sa, ceea ce i-a și reușit, într-o bună măsură. A oferit premii elevilor și consultanță juridică gratuită, a fost prezentă la toate manifestările posibile, i-a adus la Sighet, să o susțină, pe Rareș Bogdan și Ludovic Orban (mai câștigați eram cu toții dacă Orban ar fi semnat un cec de 1 milion euro pentru asfaltarea unor străzi, cu promisiunea că – de va fi aleasă – guvernul va sprijini-o și mai substanțial în demersurile sale!), s-a pus bine cu cea mai mare parte a presei, și-a făcut o emisiune live pe Facebook etc., dar a greșit, printre altele, prin felul îndoielnic cum a preluat și apoi a gestionat organizația locală PNL (astfel că mulți liberali au votat contra sa!), dar și prin masiva supraexpunere, ea obținând în final mai puține voturi decât partidul însuși…

În următorul pluton de alergători, la mare distanță față de cei doi, au intrat, tot umăr la umăr:

Profesorul și gazetarul Nicolae Iuga (Pro România,1252 voturi), apreciat de o parte a electoratului pentru bătăliile duse în Consiliul Local pentru renunțarea la serviciile Vital, desființarea Poliției Locale, concesionarea controversată a unui teren de pe Pietonală și altele.

Următorul învins a fost agentul imobiliar Vasile Hodor (USR-PLUS, 1146 voturi), care a vrut inițial să candideze din partea unei coaliții locale apartinice formată din ONG-uri. Răzgândindu-se, el s-a propulsat, dubios, pe ultima 100 de metri, ca și candidat USR, acesta desființând proiectul inițial conform căruia partidul ar fi mers la alegeri doar cu lista de consilieri, la primărie urmând a-l susține pe independentul Sorin Rednic. Puciul lui Hodor a provocat nemulțumiri și demisii ale unor membri marcanți din cadrul organizației, ceea ce a contat, cert, la urne…

La diferență de un singur vot s-a clasat Sorin Rednic (candidat independent, 1145 voturi), secretar al primăriei și fost prefect, cu siguranță cel mai bine pregătit dintre toți candidații, însă rămas singur (de fapt susținut de fantomaticul Partid Ecologist Român, lucru care nu a prea ajutat). Probabil acesta nu a reușit să convingă că are în spate o echipă capabilă să implementeze uriașul său proiect de renaștere a urbei.

Penultimul clasat, cu 541 voturi, a fost foarte tânărul Gabriel Filipciuc (29 de ani!) de la PMP, fiu al fostului primar țărănist Gheorghe Filipciuc, perceput mai mult ca băimărean decât ca sighetean, ceea ce, desigur, l-a dezavantajat serios.

Lista candidaților a fost încheiată de Gheorghe Giurgi de la ALDE, fost director la ”Urbana” în vremea Eugeniei Godja, care a reușit să seducă doar 144 de alegători…

Meciul s-a încheiat, dar primarul ales va avea o misiune foarte grea, fiind susținut de un PSD minoritar atât în Consiliul Local cât și în Consiliul Județean și aflat în opoziția guvernamentală.

În plus, municipiul se află într-o situație jalnică, cu infrastructura la pământ, venituri modeste, datorii mari, contracte împovărătoare cu Vital și Herodot, o zestre edilitar-publică alcătuită din clădiri seculare ce se năruiesc, cu un aparat funcționăresc supradimensionat, care, din cauza salariilor imense votate în vremea administrației de tristă amintire H. Scubli, înghite 80% din buget…

Îi urăm succes noului primar Vasile Moldovan, sperând – pentru binele și viitorul Sighetului!, că va reuși să realizeze cât mai multe din cele promise în campania electorală!

Teofil IVANCIUC




STOP… candidaților la Primăria și la Consiliul Local Sighet! (autor, Ion Mariș)

Ion Mariș

Nu, n-am luat-o razna! Acesta nu este un articol antivot și nu conține îndemnuri subversive! Sunt câteva gânduri și idei „expuse” din dorința de-a clarifica că nu sunt (prea) naiv și că nu am mari așteptări de la aleșii mei/ noștri.

Votul din 27 septembrie 2020, pentru localele României se apropie! Cu destabilizarea generată de noile condiții sanitare am sesizat o anumită detașare a alegătorilor vizavi de echipele de „misionari” electorali. Am mai sesizat și o neîncredere generalizată în potențiala schimbare în bine. Din păcate nu s-a modificat foarte spectaculos profilul candidatului… patriot local. Este – la o primă percepție – o competiție cu alergători de viteză și nu de… rezistență sustenabilă. Unii mai iuți, alții mai lenți, unii mai curajoși, alții mai reținuți… unii, alții… care trebuie de fapt să se/ ne obișnuiască cu o altfel de abordare! Abordarea sub amenințarea pandemiei. Da, vorbim de pandemia declanșată de Coronavirus dar și de pandemia incompetenței și a inculturii (insinuate în mai toate ungherele politicii).

Deși o mare parte dintre noi am trecut prin multe, multe alegeri care ne-au cam lămurit, tentația de-a spera există și este firească. Am mai spus-o de multe ori, nu văd niciun fel de specificitate și distanțare ideologică între partidele din întreg spectrul politic, nu văd nicio delimitare clară în profilul formațiunilor ofertante, toate programele și propunerile conțin invariabil soluții infailibile la nevoile cetățenilor, aspect – cel puțin la nivel declarativ – demn de aplauzele noastre plebee.

Nota bene (!), constatăm că toți candidații, fie că este vorba de primari, consilieri locali, consilieri județeni, președinți de consilii județene, sunt perfect informați și avizați despre problemele comunității la care „pohtesc”!

La o simplă trecere în revistă sunt oferite – de către toți candidații – soluții pentru: reabilitări de clădiri istorice, asfaltări totale, parcări și fluidizări ale circulației, construcții de școli, spitale, edificii culturale, cluburi sportive pentru tineri dar și locuri de muncă și locuințe pentru ei, locuințe sociale, apă potabilă de calitate și la preț mic, canalizări, gaz în toate colțurile localităților, festivaluri generoase, aziluri pentru bătrâni dar și pentru câinii străzilor etc. etc… bunăstare, bunăstare… de invidiat! Dacă ne mai gândim și la repartiția previzionată din partea bugetului UE pentru țara noastră (undeva la 80 – 85 miliarde euro în următorii 6 – 7 ani) problemele fiecărei comunități și implicit problemele țării par rezolvate definitiv! De fapt, programul fiecărui candidat dă sigură atragerea de fonduri europene, marota tuturor politicienilor. Nu intru în detalii, dar pentru a face acest lucru este obligatoriu de format echipe foarte bune, profesioniste care să fi lucrat practic pe proiecte, nu din… auzite. Ei bine, dacă – să presupunem – nu există angajați profesioniști (suficienți) la primării soluția este iarăși foarte „simplă”, externalizarea „fabricării” de proiecte. În acest caz, primăriile bogate, care au bugete locale generoase și-și permit, pot apela la firme private specializate, ce pot închega proiecte de succes. Când o primărie are un buget pentru investiții ridicol (așa cum are Sighetul) nu știu dacă se va merge pe cheltuirea unor sume importante de bani pentru a angaja firme private (care oricum vor intra sub suspiciunea celor mai cârcotași). Mai există totuși o altă soluție mai puțin devoalată dar foarte eficientă: lobby-ul. Aici fiecare candidat are speranțe și la conectarea zonei locale cu bugetul național! Sigur, se vede că pretendenții la cârma afacerilor publice au imaginație și… bibliografie din belșug! Nimic nou sub soarele politicii!

Bun, să concluzionăm! Ideologiile n-au nicio relevanță, obiectivele electorale sunt aproximativ asemănătoare, resursele financiare europene sunt ipotetice (mă întreb ce s-ar întâmpla dacă printr-un accident posibil, UE – din diverse motive imprevizibile – nu ar mai avansa deloc sau ar reduce drastic fondurile pentru dezvoltare țărilor componente?!), bugetul local este de/ în avarie, calitatea funcționarilor publici nu este neparat de top și-atunci…. ce ne facem? Știu că atunci când sunt bani berechet toți oamenii (politici sau nu) se pricep de minune să-i cheltuie. Știm că în România sunt aproximativ – cifrele diferă pe diferitele surse pe care le-am accesat – 3200 de localități (comune, orașe, municipii, sectoarele mun. București) și dacă s-ar împărți banii ipotetici (85 miliarde euro) în mod egal ar rezulta pe următorul exercițiu european că am avea o medie de aprox. 26,5 milioane de euro. Ar fi o sumă excelentă, cred chiar suficientă! Nu-i așa că dacă ne-ar da UE direct, fără proiecte concrete, stufoase, viabile, doar pe baza unei banale repartiții bani, am putea fi performanți și individual și-n comunitate. Din fericire/ păcate împărțirea fondurilor europene însemană o competiție/ selecție dură de proiecte și-atunci… ce ne facem? Cât de credibili sunt viitorii aleși?
Cum îl alegem, cum îl evaluăm, cum îl selectăm pe viitorul primar/ consilier/ președinte de consiliu județean?…

Pentru a ne selecta candidatul preferat ar trebui să spunem…. STOP! Stop nepăsării, stop detașării, stop neimplicării civice. Trebuie să fim atenți la „mersul” comunității chiar dacă nu suntem oficial/ direct implicați. Pentru marea majoritate a cetățenilor votul trebuie să fie în primul rând o problemă de… atitudine.

Am spus STOP candidaților! De fapt este un acronim pe care l-am identificat jucându-mă cu analizele! Nu am nicio încredere în promisiuni, povești – strategii, proiecte mega – ultra, elucubrații electorale. Eu cred, mai ales, în profilul uman al competitorilor!
Mi-aș dori din partea unui candidat să aibă caracteristicile STOP -ului: Sincer, Transparent, Onest, Prompt = STOP! Să te oprească/ uimească nu prin vorbărie goală ci prin – repet – calitățile lui: Sinceritate, Transparență, Onestitate, Promptitudine! Făcând abstracție de promisiunile guvernate științific de principiul incertitudinii, managerul orașului nostru (și nu numai!) trebuie să fie un om dedicat, un om neconflictual, ne-orgolios, un om ce-și respectă interlocutorul și mai ales un concetățean care se ține de cuvântul dat! Iar cuvintele nu trebuie să fie multe ci… clare, răspicate!

Vă invit așadar să analizați candidații fără niciun fel de parti-pris-uri, să-i coborâți de pe piedestalurile mai mult sau mai puțin false, să le evaluați ascendenții, prietenii, familia, faptele bune/ rele, trecutul (istoricul), experiența profesională, calitatea individuală și să vă gândiți câtă plăcere v-ar face să apelați la viitorul primar (identificat imaginar) și ce „garanție” ați avea că veți fi mulțumit! Efortul nu-i foarte mare pentru o astfel de analiză deocamdată necostisitoare! Trebuie să ne oprim câteva minute din agitația cotidiană și să spunem răspicat, vrem… STOP!!

Și vă mai propun un exercițiu, imaginar desigur! La aceste alegeri sunt în joc (după cum aminteam mai sus): 3200 de primării (am găsit și cifra de 3180), 40022 consilieri locali, 1338 consilieri județeni și 41 președinți de consilii județene. Un total de aproximativ 44600 ALEȘI care vor administra România. Și-acum imaginați-vă cum ar arăta țărișoara noastră dacă toți acești reprezentanți ai noștri (o armată!) ar fi dintre cei mai buni, inteligenți, bine educați și…. STOP! Sinceri – Transparenți – Onești – Prompți!

Ion MARIȘ




Se zice că începe școala (autor, Crina Voinaghi)

prof. Crina Voinaghi

În fiecare an la început de septembrie este o agitație generală. Copiii, părinții, directorii și profesorii se pregătesc pentru începutul de an școlar. Se cumpără rechizite, haine, ghiozdane, adidași. Se fac planuri, planificări, catedre, orare. Se promit unele lucruri (părinții copiilor dacă vor fi cuminți și nu numai). E o atmosferă veselă și un pic nostalgică, cea de început de an școlar, cu amintirea vacanței care a trecut prea repede și cu nerăbdarea elevilor de a-și revedea colegii.

Anul acesta totul e diferit, ciudat, schimbat, torsionat. Ca privit într-o oglindă rea dintr-o poveste veche. Dar nu e veche. Și nu e poveste. E realitatea noastră, a tuturor. Anul școlar începe târâș-grăpiș pe 14 septembrie. Fiecare școală alege din trei scenarii în funcție de culoarea pe care i-o acordă zonei Direcția de Sănătate Publică. Și niciunul nu este ideal. Dar cum ar putea fi?! Online exclusiv sau hibrid (un fel de struțocămilă, și la școală și acasă online) – acestea sunt cele două scenarii fezabile în orașul nostru – iar profesorii le vor pune în aplicare așa cum bănuiesc că ar trebui să facă sau învățând singuri așa cum unii deja au făcut din martie încoace. Nu li s-au oferit prea multe formări online (spre deloc ) vara aceasta, deși se susține contrariul. Și da, mă refer la formările gratuite. Nu s-a modificat programa, nu s-au achiziționat tablete pentru școli. Cei care puteau să schimbe ceva doar au vorbit. Totul e ca în anii trecuți dar nu putem trăi în trecut, prezentul ne contrazice.

Toată lumea are o părere, fiecare ține cu dinții de a lui, bate cu degetele în tastatură și pufnește nervos de parcă ar fi vreun concurs și foarte puțini își dau seama că elevii vor fi cei care vor avea de pierdut sau că profesorii își riscă sănătatea și uneori e ușor de zis dar nu e ușor de făcut. Se acuză directori, inspectori, miniștri dar adevărul este că fiecare reprezintă o rotiță dintr-o mașinărie malefică ce scârțâie acum din toate încheieturile. Se puteau face multe. Nu zic nu. Dar nu s-au făcut. Și peste câteva zile începe școala. Mai devreme sau mai târziu probabil vom ajunge cu toții în online, avem exemplul celorlalte țări și presupunem că nu va fi diferit tocmai la noi. Haideți să ne gândim puțin și la elevii din familii defavorizate, la elevii abuzați într-un fel sau altul, la elevii triști sau timizi pentru care mersul la școală era partea cea mai veselă din viața lor. Sau credeți că nu există? Credeți că doar școala formează un om? Că nu contează confortul lui personal, dacă are haine curate sau o masă caldă, dacă este iubit sau dacă are prieteni? Să ne gândim și la profesorii cu sănătatea șubredă, cu boli cronice, cu părinți în vârsta aflați în grija lor, cu spaime mai mult sau mai puțin reale pentru că și ei sunt oameni la urma urmelor.

De aceea soluții simple nu există. Nici soluții clare, nici definitive. Fiecare face ce poate, cum poate și tot ce putem spera este că vom fi mai altruiști, mai omenoși, mai înțelegători și mai solidari în condițiile date. Unii mai mult, alții mai puțin dar la un moment dat se va termina pandemia și sperăm că ne vom întoarce în școli, că vor răsuna coridoarele și curtea școlii de glasurile copiilor, că vom vedea iar poze recente pe facebook, nu scoase de la amintiri, cu oameni îmbrăcați elegant încercând emoția primei zile de școală, cu planuri pentru balul bobocilor, banchete și excursii. Poate în 2021. Cine știe?! Până atunci nu ne rămâne decât să trăim în cea mai bună dintre lumile posibile, vorba lui Voltaire, adică cea pe care o avem și să sperăm la mai bine.

Crina VOINAGHI

sursă foto: dw.com




Vreau să fiu primarul Sighetului?! (autor, Ion Mariș)

La începutul lunii martie a acestui an (09 martie 2020) am publicat un editorial (vezi AICI), cu doar câteva zile înainte de izbucnirea pandemiei, cu gândul de-a invita potențialii candidați la fotoliul (destul de împovărător și provocator) de primar să răspundă la un set de zece întrebări, ce urmau să vizeze aspectele importante pe care trebuie să se focalizeze un viitor… edil șef. Lucrurile s-au schimbat dramatic, alegerile au fost amânate, stabilirea ulterioară a datei alegerilor locale a stat sub semnul incertitudinii dar, se pare că data definitivă a rămas 27 septembrie 2020. Unii dintre candidați (inclusiv la Consiliul Local), chiar în plină pandemie, au avut activități filantropice, cu „fine” accente electorale, alții au continuat să se stabilizeze „pe surse” pentru a fi evaluați de către cetățeni iar ceilalți, puțini, au ales să rămână discreți, să aștepte oficial debutul campaniei alegerilor.

După publicarea editorialului anterior menționat, am avut discuții cu mai mulți prieteni și cunoscuți, care s-au arătat reticenți la posibilitatea unei evaluări eficiente/ comparabile doar pe baza unui set limitat de întrebări, așadar, am decis să oferim spațiu mai extins (echivalentul a maximum patru pagini A4, times new roman, font-uri de 12 mm, distanța între rânduri – single) candidaților, pentru a-și expune proiectul de “aspirant” la demnitatea de primar al Sighetului. Considerăm că într-un spațiu relativ limitat, un candidat trebuie să fie capabil să-și expună, coerent și pe înțelesul tuturor cetățenilor, oferta de management a orașului.

Sigur, în câteva pagini un candidat la primăria Sighetului nu poate spune „totul” dar, e nevoie de concizie și de abandonarea „poveștilor” de mare întindere, pentru a fi convingător iar noi a decide cui acordăm votul.

Invităm toți candidații să ne trimită „oferta” lor de management, în special pe cei care au anunțat deja, până la acest moment, înscrierea lor în cursă: Dana Onița – Ivașcu, Vasile Moldovan, Sorin Rednic, Vasile Hodor, Gabriel Filipciuc. Dacă vor apărea și alte nume (deși timpul rămas pentru înscriere este foarte scurt) îi invităm și pe ultimii potențiali candidați înscriși să ne trimită proiectul propriu de administrare a orașului.

Noile restricții impuse de pandemie – inclusiv pentru campania electorală reală (număr de participanți, distanțare etc.) – ne obligă să fim mult mai atenți la fluxul de informații din mediul virtual, de aceea, în mod sigur, mult mai mulți cetățeni citesc și vor citi materiale publicate on-line. Evident, va conta faptul că informațiile pe care le vom prezenta cititorilor noștri sigheteni, vin direct de la sursă!

Așadar, stimați candidați la demnitatea onorantă de primar al Sighetului, vă invităm să ne trimiteți proiectele voastre, materialele pe care doriți să le citim și să le analizăm, publicarea în spațiul dedicat aspiranților la fotoliul de prim – gospodar al orașului nostru fiind o modalitate suplimentară de-a vă cunoaște mai bine.

Vom publica materialele în ordinea sosirii la redacție (e-mail: office@salutsighet.ro), adică primul material primit, primul publicat.

Așteptăm cu deosebit interes toate materialele ce vizează – așa cum spuneam – ofertele – proiect dedicate/ destinate administrării Sighetului. Poate așa vom alege și noi candidatul adecvat, care va „semna și garanta” – virtual bineînțeles – un contract – proiect pentru noi, simplii alegători.

Mult succes candidaților la funcția de Primar al Sighetului!

Ion MARIȘ




Între Blaj și Vatican. File din istoria culturii Maramureșului (autor, Ioan Ardeleanu-Pruncu)

În urmă cu puțin timp, în 21 iunie a.c., TVR 3 a transmis de la Catedrala Arhiepiscopală Majoră „Sfânta Treime” din Blaj ceremonia religioasă de sfințire a doi episcopi, un eveniment deosebit, încărcat de emoție și de sobrietate, care se întâmplă arareori. În condiții normale ar fi fost acolo mii de credincioși și clerici din toată țara, acum Catedrala lui Inochentie Micu-Klain a fost plină mai ales cu… amintiri din trei secole de istorie… câțiva înalți prelați și amintirile… dulci și amare.

Mulți dintre cei care au urmărit transmisia, au remarcat, așternut în fața iconostasului, un covor deosebit de frumos (foto), de dimensiuni impresionante. Puțini însă știu „povestea” acestei valoroase opere de artă.

În anul 1900, românii greco-catolici din Ardeal au sărbătorit 200 de ani de la Unirea cu Biserica Romei. Pentru cei din Marmația – cum frumos se spunea pe-atunci! – sărbătoarea a avut o dublă semnificație: Mitropolitul de la Blaj, Victor Mihalyi de Apșa, împlinea 25 de ani de episcopat și multele sale neamuri de-acasă au ținut să marcheze evenimentul într-un mod original și inspirat: la Sarasău, la casa fratelui Petru Mihalyi, Domnișoara Sofia, fiica acestuia, ajutată de 12 țărănci îndemânatice din sat, au confecționat un covor „persian” de 7/5,30 m.*, având ca model central un desen trimis de renumitul pictor religios Octavian Smigelschi, fratele profesorului canonic Victor Szmigeszky de la Blaj. În mijloc se află o Acvila cu aripile deschise, protejând o cetate înconjurată de trei ape curgătoare, iar chenarul, care încadrează desenul, este o inspirată sinteză de motive și culori specifice covoarelor maramureșene, punând minunat în valoare întreaga lucrare.

Am aflat că vulturul țesut pe acest covor este simbolul pietății și al înțelepciunii arhiereului (episcopului n.n. I.A.P.), dar și înălțimea demnității sale (…) iar cetatea reprezintă eparhia care i-a fost încredințată spre păstorire. (…) Precum vulturul se înalță în zbor mai sus decât toate zburătoarele, tot așa și viața pilduitoare a arhiereului trebuie să se ridice deasupra celor pe care îi păstorește, la înălțimea de la care trebuie să vadă, ca vulturul, tot ceea ce se petrece jos, să aibă sub observare atentă tot cuprinsul eparhiei sale, spre a cultiva binele și a înfrâna răul, urmându-l pe Cristos.”** Iată de ce, acest covor este unul de ritual, și se așterne în biserică doar la sfințiri de episcopi, în restul timpului fiind păstrat și protejat cu mare grijă.

În 1921, covorul a fost adus totuși la marea expoziție organizată cu ocazia Congresului ASTREI – 60 de ani de activitate – ținut la Sighet, a fost văzut și apreciat de delegații sosiți din toate județele și de marile personalități din proaspăta România Mare. Și tot atunci, l-au putut vedea și miile de maramureșeni, care au participat la grandioasa manifestare; adunările generale ale ASTREI, organizate de fiecare dată într-o altă filială, se constituiau în grandioase serbări naționale.

Demn de menționat este și faptul că, la acea expoziție a fost prezentat și „Zbornicul de la Ieud”, celebrul manuscris în limba română cu litere chirilice, despre care s-au scris o serie de studii și care a iscat multe controverse, unii cercetători afirmând că este din anul 1391, deci cel mai vechi de la noi. Găsit de preotul Arthur Anderco în podul Bisericii din Ieud – Deal și adus la expoziție, manuscrisul a fost remarcat de folcloristul Andrei Bârseanu – atunci președintele ASTREI – dus la Academie și arătat lui Ioan Bianu, care l-a introdus numaidecât în fondul de aur al manuscriselor de la Biblioteca Academiei, unde se găsește și în prezent.

Dar covorul de la Sarasău nu este singurul mesaj maramureșan din Catedrala Blajului. În 14 mai 1948, când s-a sărbătorit Centenarul Marii Adunări de pe Câmpia Libertății, pictorul Traian Bilțiu-Dăncuș (născut în Ieudul Maramureșului, într-o veche familie greco-catolică) a donat Catedralei o frumoasă icoană, reprezentând-o pe „Maica Sfântă cu Pruncul Isus”. Culorile vii și plăcute privirii, frumusețea celor două chipuri, dimensiunile impunătoare ale lucrării, dar și faima de care se bucura deja pictorul, au determinat pe donatari să o așeze în zona centrală a bisericii, pe o masă special confecționată. Demn de remarcat este faptul că, și după preluarea catedralei de către Biserica Ortodoxă, icoana a rămas acolo, la locul ei.

În 1925, când Biserica Greco-Catolică din România a organizat primul pelerinaj la Roma, grupul de pelerini din Maramureș a dus și un covor – facsimilul celui de la Blaj – și l-a dăruit Papei Pius al XI-lea. Exemplarul acesta a fost realizat de Doamna preoteasă Elena Bîrlea, soția cunoscutului folclorist și ziarist, preot și profesor Ion Bîrlea, în atelierul de țesut din Palatul Culturii, ajutată de ucenicele sale, pe care Doamna le iniția gratuit în meșteșugul țesutului și al vopsitului cu culori vegetale.
După unele informații, covorul se află și acum, la mare cinste, în sala de primiri de la Vatican.

Printre pelerini (vezi imaginea reprezentativă) pot fi identificați: Vicarul Ilariu Boroș, preoții Simion Balea de la Săpânța și Artur Anderco de la Ieud, profesorii Mihail Șerban de la Liceul „Dragoș Vodă” , Ion Bilțiu-Dăncuș, Ion Bîrlea de la Școala Normală, Irina Berinde de la Liceul de fete „Domnița Ileana”, coriști de la AGRU, o serie de juriști și funcționari și, la cel mai înalt nivel, avocatul lIie Lazăr, care, la liturghia oficiată de prelații români, a cântat o priceasnă, de-a răsunat biserica.
Și nici covorul de la Vatican nu este singur. Împătimitul cercetător în arhivele Vaticanului, Ion Dumitriu-Snagov a descoperit acolo și a prezentat în expoziția „Monumenta Romaniae Vaticana” o serie de documente de mare valoare pentru istoria noastră, printre care și o stampă veche, deosebit de frumoasă, reprezentând o Maică Sfântă cu Pruncul, îmbrăcată ca o maramureșancă.
Așadar, Catedrala de jertfă și locul de binemeritată odihnă veșnică a lui Inochentie Micu-Klein – dar și Tribuna de luptă de la care Simion Bărnuțiu a rostit în 14 mai 1848 înflăcăratul său discurs de Deșteptare – păstrează cu sfințenie, din anul 1900, un covor din Maramureș, pe care îl așterne la ocazii de aleasă sărbătoare și mare bucurie spirituală. Iar un „frate” al acestuia este, din anul 1925, la loc de cinste în Cetatea Vaticană.

Și iată cum, cîteva file de istorie se pot lega, peste ani, într-o adevărată poveste, sau, de ce nu, într-o poveste adevărată.


NOTE: *- Alexandru Filipașcu, preot și profesor în Sighet, care a văzut ambele exemplare ale covorului, indică aceste dimensiuni în lucrarea sa „Istoria Maramureșului”, Editura „Gutinul”, Baia Mare, 1997, p. 177.
**- Nicoleta Idita – Tomuța – „Detalii” care fac diferența: covorul cu vulturul deasupra cetății Sionului din Catedrala Mitropolitană „Sfânta Treime” din Blaj, în ziarul „Unirea”, din Alba Iulia, 24 iunie, 2020.

Ioan ARDELEANU-PRUNCU




Ce mai urmează? (autor, Diana Nadir Ștefănescu)

Diana Nadir Ștefănescu

Am ajuns în momentul în care viața pare un film de acțiune sau o dramă fictivă. Nu știm ce ne poate aduce următoarea zi, iar atunci când credem că nimic nu ne mai poate surprinde, viața nu ezită să ne demonstreze că ne înșelăm amarnic. Toate aceste provocări ar trebui să ne arate ce înseamnă cu adevărat puterea omului, dar în schimb interpretăm totul într-un mod greșit și ajungem să ne transformăm în niște „monștri ai prezentului”. Susținem că „totul va fi bine” dar așteptăm ca lucrurile să se schimbe de la sine, ceea ce este imposibil. În continuare se promovează prostia în masa, iar oamenii au ajuns să fie cumpărați cu ușurință. Cuvântul „țăran” a ajuns o insultă iar „munca de jos” este un exemplu de „așa nu”. Ni se implementează încă de la vârste prea fragede că trebuie să facem mereu ceea ce este moral din punctul de vedere al unor oameni și că nu este bine să „ieșim din rând”; ni se spune să nu ne străduim degeaba, deoarece noi nu putem schimba nimic, cuvintele noastre neavând suficientă putere. Învățăm că trebuie să nu spunem mereu adevărul, deoarece asta înseamnă politețea sau că opinia cuiva poate fi luată în considerare doar de la o anumită vârstă. Acest lucru nu ne oprește însă de la a judeca alte persoane pentru „ambalajul” pe care îl expun. Lumea devine tot mai falsă, iar nivelul de frustrare crește și ne străduim să găsim defectele altora pentru a încerca să compensăm nemulțumirile noastre. Încă din copilărie ți se spune să înveți ca să ajungi doctor, IT-ist sau orice îți poate asigura un salariu mare, deoarece vei avea o viață fericită. Poveștile părinților încep cu „pe vremea mea…” dar devin repede „erau alte vremuri” atunci când comparăm trecutul cu prezentul.

În prezent avem curajul de a spune lucrurilor pe nume, deoarece timpul ne-a dăruit dreptul de a ne exprima. Dărâmăm din ce în ce mai multe bariere impuse de societatea din trecut, reguli stricte pe care oamenii din generațiile anterioare au fost constrânși să le respecte. Totuși, în ziua de azi, persoanele se pot reduce foarte ușor la un nume, un număr, o mărime sau o culoare, valorile adevărate fiind înlocuite cu etichetele puse de către societate. Ajungem să tratăm cu neglijență cele mai importante aspecte ale vieții și preferăm să purtăm măști, care ne fac să fim „unul dintre ceilalți” și facem orice pentru a nu ne asuma faptele și cuvintele. Tindem să alegem mereu calea ușoară și sigură, deși în adâncul nostru ne dorim complet altceva.

Partea cea mai tristă este că trecerea de neoprit a timpului nu face decât să ne arate tot mai multe aspecte negative, făcându-ne tot mai conștienți că cel mai mare dușman al nostru suntem chiar noi. La finalul fiecărei zile ne întrebăm: CE MAI URMEAZĂ? Răspunsul este mereu diferit. Fiecare persoană privește scenele filmului vieții în mod propriu și alege cine vrea să fie și cum să își joace rolul de personaj principal în fiecare clipă.

Diana Nadir ȘTEFĂNESCU
clasa a X-a, Colegiul de Muzică „Sigismund Toduța”, Cluj-Napoca




Și papagalii se împușcă, nu-i așa?… (autor, Ion Mariș)

Vă spune ceva titlul, vă amintiți de celebrul film al anilor ‘60?… „Și caii se împușcă, nu-i așa?”… Bietul animal, bietul cal, a fost împușcat de…

Ce legătură este între drama oamenilor obișnuiți din timpul Marii Depresiuni americane (1930) și Marea Pandemie a zilelor noastre? Simplu: frica, incertitudinea, falsele speranțe, moartea tragică, tonie – distonie, „criza” garantată 100%, sunt, cu puține cosmetizări, ingredientele recuzitei perpetue!

Lumea de astăzi este înspăimântător de colorată, multicoloră, fals scânteietoare, disortografiată, un amalgam al cailor și… papagalilor. Predomină papagalii multicolori, țanțoși – gălăgioși, experți – exasperanți, literați – penali, agramați – bahici, spectacularizați, manelizați, nereciclați, microb-iști, pandemiști sus-puși cu sau fără grade (în creier, nu-i așa?), quasi-zburătoare și quasi-cuvântătoare brrr și buum!… au amuțit!

A fost o pseudo – pauză, dar semnele că va reîncepe gălăgia și colcăiala sunt evidente. Papagalii mai și vorbesc, unii spun… vorbe, înjură, alții imită elegant – parfumați, prea-credincioși, unii sunt clarvăzători, o altă parte sunt sălbatic – nefolositori, ceilalți se domesticesc în luxul decorurilor și dresorilor din umbră… vai de mama lor, unii chiar mor!… priviți-le penajul, chiar arată a buni vorbitori pe toate limbile (oratori se spune, cu derogare, dar să nu exagerăm!), toți au aceeași macro-structură: limbaj minimal, culori vizibile impecabile, gesturi ultra – exersate, creier mic (sau, haideți să fim îngăduitori azi, relativ mic!). Exact ca și virusul, jenant de mic, submicroscopic, rău până la Dumnezeu (reformulez: până la om!) și imperturbabil (pe termen scurt)!

Se vor schimba regulile de mâine? Vor muri papagalii? Sau vor muri truditorii cai? Cred că vor muri cei mai puțin rezistenți în maratonul prostiei, penibilului, croncănelii ordinare! În niciun caz papagalii!…

Papagalii sunt cunoscuți în peste 350 de specii și… 80 de genuri, le place untul de arahide și iubesc traiul în colivie! Se mulțumesc cu reprize foarte scurte de libertate, 15 – 20 de minute sunt suficiente, unii trăiesc până la 95 de ani, cei din specia Kaka-po. Ăștia prind repede cuvintele, tocesc, stâlcesc, dar le reproduc… papagalicește. Mai să-i credem!
Doamne, Doamne, ce viu colorat este pământul și cât de frumoasă a fost liniștea de ieri dar, urmează războiul zilei de azi – mâine. Să nu ne amăgim, totul a reintrat în normal, s-a reluat gălăgia papagalilor eliberați din izolarea coliviilor, vom auzi despre mai multe și mai mari aranjamente inter-specii, ăia care reușesc să vorbească vor pactiza cu moderatorii dresori și perioada de odihnă impusă va fi răzbunată. Mi-e frică de urmările pandemiei, lumea – lumea papagalilor – se va reseta dar, probabil, într-un croncănit ultra-secret. Cei „vorbitori” vor cârâi mai tare, asurzitor de tare, cei cu neuronii virusați vor aștepta cuminți în colivii.

Unii dintre puținii biologi „acreditați” în teoria hazardului supraviețuirii prevăd modificări spectaculoase în structura ADN – ului papagalilor, cică unii vor fi imuni la toate bolile specific umane și vor încerca să-și refacă structurile papag’nterlope. Întrebarea este cine va fi sacrificat de către Cel de Sus, pentru ca să se împlinească povestea resetată: calul sau papagalul?
Se poate împlini, oare, previziunea apocaliptic-orweliană cum că lumea va fi – la un moment dat – dominată de animale, de… papagali?!… Nostradamus a lăsat câteva indicii în scrierile sale postume dar, se pare, că există divergențe și-n breasla cititorilor în astre. În fine, lumea papagalilor n-a dispărut; poate, unii au murit de moarte bună, alții au fost eliberați din greșeală însă, supraviețuitorii – mai puternici – tot la năravurile vechi vor reveni.

Vom regreta, în curând, lumea virtuală pe care am experimentat-o în carantină?!…

Ion MARIȘ




Vai de… Pietonala noastră! Bufuri, blufuri și alte… păcănele! (autor, Ion Mariș)

Supărat în ultimele zile pe „proceduri”, dl. prof. consilier Nicu Iuga a uitat că a votat la sfârșitul anului trecut (31 octombrie 2019), dezmembrarea și evaluarea în vederea vânzării a acelui imens teren de… 30 metri pătrați! Oare ce l-a determinat să schimbe…. macazul? Ce l-a detrerminat să iște tărăboiul? A fost fierbinte… ciorba? Sau a fost alterată?… Cred că e prea rece… iaurtul!

Sunt, în sfârșit, convins că onorabilul consilier și model între consilieri, dl. prof. Nicu Iuga, nu citește articolele la care face referire. Nu voi intra în detalii vis-à-vis de fireasca „vigilență” în toate problemele orașului, foarte „vizibilă” și normală, numărul mare de proiecte și/ sau idei constructive pe care le-a propus dl. consilier pentru dezvoltarea economică a Sighetului… nu este cazul!

Ce m-a distrat pur și simplu în articolul inițial („Bufuri pe final de mandat….”, bună glumă cu „buful”, cred că este o eroare semantică) al unui jurnalist iubitor de „câmpii”, de la care a pornit partea ironică a demersului meu, a fost tocmai „frumusețea” manipulării: s-a făcut vâlvă pe o temă inutilă, terenul nu este pe Pietonală, este în spatele acesteia și era o chestie de proceduri nerespectată, pe care n-a mai… priceput-o. Inclusiv stimabilul consilier dl. N. Iuga a votat inițial în CL pentru dezmembrarea, evaluarea, vânzarea etc. acelei bucăți de teren!

Și acum să trecem la lucruri palpabile! Referindu-se la articolul semnat de mine zilele trecute, “La arme, sigheteni! Blufuri politicianiste?!”, care era – ATENȚIE – un pamflet (conform DEX, pamflet = scriere cu caracter satiric), onorabilul dascăl sugerează că eu susțin că „de fapt vânzarea acelui teren este benefică pentru oraș și că vor dispărea bălăriile existente în acest loc”. GREȘIT, noi am publicat o satiră (satiră = scriere în proză sau versuri comic – moralizatoare) în urmă cu trei ani, în momentul în care NU exista clădirea, despre parcela DE SUB actuala clădire, tocmai pentru a trage un semnal de alarmă despre un loc foarte vizibil de pe Pietonală, plin de bălării (mai citiți o dată aici și identificați și locul). Am dat din nou, exact trimiterea la acea satiră din 2017. Acuma acolo este o clădire frumoasă, admirată inclusiv de consilieri. Oare ce se întâmplă cu dl. consilier că nu mai înțelege exact lucrurile foarte clare. Să fie oare de vină munca foarte intensă pe care o depune în folosul comunității?!

Articolul meu recent, pe care cetățeanul – consilier cred că nu l-a înțeles – repet, categoria pamflet! – și-i apreciez „naivitatea”, s-a dorit doar o ironizare a șmecherilor din toate ungherele sighetene (și nu numai!) care au gânduri nu tocmai curate, dar strigă „săriți, vin hoții!”. Eu nu am nicio implicare politică și nici nu-mi doresc, dar, îi voi taxa – doar prin scris – pe „sentimentalii” imaculați care-și doresc, de fapt, vizibilitate prin diverse tertipuri.

Da, sunt membru în Clubul Rotary Sighet și este o mândrie pentru mine! Primarul Sighetului face parte din celălalt club existent în orașul nostru (din care a făcut parte și precedentul primar), dar nu se suprapun deloc zilele de ședință, nu ne întâlnim și nu are nicio relevanță acest aspect, în schimb, dl. consilier Iuga se întâlnește foarte des cu primarul și,  sunt sigur  că nu se ocupă în întâlnirile lor de…. aranjamente. Nu am nicio opțiune politică (deocamdată!) și-i detest pe toți oportuniștii din politică, nu mă interesează – ca idee – dacă terenul se vinde sau nu, nu am nicio implicare. Sunt de acord cu oportunitatea de-a aduce cât mai mulți bani la bugetul primăriei, e un lucru firesc! Sunt acuzat că nu am precizat în articolul analizat – cică! – prețul evaluării; păi, monșer, nu era cazul, chiar dacă terenul se vinde, se vinde la LICITAȚIE PUBLICĂ, deci valoarea de evaluare este doar pentru pornirea licitației (oare nu se cunoaște procedura de către cei prea-imaculați?!). De altfel, un comentariu de subsol la articolul meu (comentariu necenzurat, fără să ne raportăm la modul cum procedează alte publicații!), preciza clar prețul terenului și motivele – corecte – pentru care un cetățean sighetean le invoca pentru susținerea ideii de-a nu vinde terenul. Consilierii pot vota pentru sau respinge propunerea, doar ei au pârghiile la vot în Consiliul Local și, doar cei obișnuiți cu „amenințarea” presiunilor pot să emită ideea aceasta.

Sunt sigur că aceste fumigene pre-electorale sunt benefice – nu întotdeauna! – pentru cei care le aruncă dar, uneori din cauza aburilor (pardon, fumurilor!) dispare clarviziunea!

Mda, eu am făcut în articol o mică trimitere la „abandonarea” Palatului Cultural și, probabil, acest lucru i-a deranjat pe unii și pe… alții?! Și m-am întreabat unde au fost apărătorii patriei când miza era uriașă?! Apărarea acestor 30 mp sunt convins că este un suport pentru ca unii dintre consilieri să demonstreze că mai merită un mandat.

Chiar dacă ședința de joi, 28 mai 2020 – când are loc votul consilierilor – se desfășoară online, sunt sigur că rezultatul votului, nominal, îl vom afla rapid, nu se va ascunde nimeni! ȘI REPET (pentru neinițiați): chiar dacă votul va fi pentru vânzarea acelui mult râvnit petec de teren, urmează…. LICITAȚIA PUBLICĂ! Doritorii și filantropii – inclusiv dl. consilier Iuga – pot merge să liciteze! Poate se obține echivalentul…. Palatului Cultural! Nu-i oprește nimeni să dea banul pentru orașul nostru!!!

Eu sigur îl voi vota – la viitoarele alegeri locale – pe dl. N. Iuga pentru un nou mandat de consilier pentru că este un model, inclusiv pentru tânăra generație și – de ce nu? – mai merită o șansă! În politică, evident!

O știre de noapte (chiar de noaptea minții) a fost transmisă agențiilor internaționale de presă; luni, 25 mai 2020, dl. consilier N. Iuga a făcut o „vizită” specială, secretă! Azi, nu vă spun unde și cui a făcut „vizita” ca să nu influențăm rezultatul votului!!

Ion MARIȘ

Nota autorului: Stimați cititori, acesta este (în linii mari) un pamflet, nu vă supărați prea tare pe mine, cei care nu-l (prea) înțelegeți! :)) Continuarea în… mandatul viitor! :))




La „arme”, sigheteni! Blufuri politicianiste?! (autor, Ion Mariș)

Incredibil amalgamul de „informații” și dezinformări ale apărătorilor cetății! Urmează stagiul pre-electoral și, probabil, unele dintre partide și unii „catindați” au nevoie de electo-viruși. Revenim, se pare, în zona de confort a „poveștilor” cu priză la public!

Am fost uimit de conștiința civică a unor concetățeni de-ai noștri care au pornit o fulminantă petiție pentru a împiedica vânzarea unei mici suprafețe de teren care NU este situată pe strada Pietonală (str. Corneliu Coposu). Noi am publicat în e-ziarul nostru (Salut, Sighet!) tocmai în 10 iulie 2017, o mică parodie „Verdeață à la… Sighet”, (vezi aici) în care deplângeam imaginea bălărioasă situată exact pe Pietonală. Nimeni nu s-a agitat, în urmă cu trei ani să strige cetățenește că nu arată cool Pietonala, mulți aveau preocupări strict domestice. Oricum, pe acel petec de teren (proprietate privată) a fost ridicată o clădire frumoasă (cu avizul specialiștilor) care se încadrează în contextul arhitectural al zonei. Sunteți de acord că arată mult mai bine decât fosta parcelă „eco”, ce era ultra-vizibilă, nu? Oricum, clădirea s-a construit pe o parcelă privată! Iar proprietarul își dorește să construiască în spatele clădirii o anexă pe un teren care NU este situat pe pietonală, este amplasat pe str. Bogdan Vodă, nr. 18, teren care, dimpotrivă, arată mizerabil, un fel de depozit pentru diverse… resturi (vedeți în imagine, în partea dreaptă). Acea bucată de teren NU blochează nimic, NU blochează parcarea, NU afectează Pietonala și NU obturează ochiul vigilent al cetățeanului onest.

Dar, să vedem cum a demarat vânzarea „imensei” suprafețe de 30 de metri pătrați din avuția Sighetului. Proprietarul clădirii recent construite (Con Invest SRL) a făcut o petiție către Consiliul Local în data de 07.10.2019 (adresa nr. 12823) pentru a solicita cumpărarea acelui petec de pământ care nu deranjează deloc Pietonala (așa cum susțin unii), chiar este ascuns în spatele noii clădiri. Toate comisiile (inclusiv juridic, urbanism și buget – finanțe) au APROBAT in integrum separarea parcelei buclucașe (pornind de la demersul inițial), cu condiția dezmembrării, evaluării și trecerii din domeniul public în domeniul privat al Primăriei. Petentul a făcut toate demersurile și, încurajat de votul dat în Consiliul Local (HCL 61/ 31 oct. 2019), de către TOȚI consilierii locali, pentru „operațiuni de cadastru și publicitate imobiliară” (aprobându-se astfel și „nașterea” lotului de 30 mp), a achitat toate cheltuielile aferente (dezmembrare, evaluare etc.). Dar, pandemia întrerupe continuarea celorlalte etape, se schimbă procedura de vânzare, se cere o nouă re/evaluare, făcută de un expert angajat de Primărie prin SICAP, iar primul preț al terenului (rezultat dintr-o evaluare plătită de solicitantul dezmembrării) se pare că nu a fost mincinos ci chiar a… scăzut.

A urmat – săptămâna trecută – votul pentru vânzare, dar comisiile juridică și buget – finanțe din CL se opun! Sigur, nu-i nimic rău în buna intenție de-a păstra patrimoniul orașului pentru cetățeni!… dar această schimbare de atitudine generează câteva suspiciuni… procedurale! Poate că dă bine și agitația înainte de alegerile din toamnă?! Merg și petițiile la popor că, de, imaginea se cosmetizează prin lovituri subite și subtile.

Dar, ce m-a uimit la modul cel mai trist a fost atitudinea războinică – în ne(re)cunoștință de cauză, probabil – a fostului primar, „părintele” Pietonalei, care pe vremea când era viceprimar, împreună cu doamna primar din anii 2010 s-au „debarasat” nu de 30 mp de teren ci de… Palatul Cultural al Sighetului. Nu s-au împotrivit la vremea respectivă, n-au contestat, n-au luptat pentru o clădire emblematică din patrimoniul Sighetului (clădire care făcea parte dintr-un proiect european, aprobat, de 10 milioane de euro) ci, dimpotrivă, cu argumente penibile (pe care ni le-a dat dl. viceprimar de atunci, ulterior primar, face to face) au contribuit la transferul „legal” al proprietății palatului. Am fost patru persoane care am acționat în instanță (pe cheltuiala noastră) pentru a încerca anularea unei decizii luate de Sus, care a împrăștiat definitiv instituțiile culturale sighetene din acei ani. Unde au fost „corecții” apărători ai patrimoniului sighetean atunci? Clar, tot electoral s-au comportat, în special „aleșii” (și nu numai!) și în urmă cu aproape zece ani!

Ei bine, azi, repet, prin dezinformare – manipulare, populația Sighetului este „agitată” pre-electoral pentru un petec de teren care după cosmetizare și construirea unei anexe (care garantat nu-i va deranja pe iubitorii de pietonale), va arăta sigur mai bine; vorbim de o „palmă” de pământ perfect…. izolată.

În altă ordine de idei, aștept cu nerăbdare programele partidelor pentru viitoarele lupte electorale de la sfârșitul acestui an sau – cel târziu – de la începutul anului viitor, ca să vedem ce idei mărețe ne vor oferi și ce strategii – doar pe hârtie, evident – vor scoate de la „izolare” pentru bunul mers al minunatului nostru oraș! Mai avem doar câteva clădiri – bujuterii în patrimoniul Sighetului și, mă întreb… ce-au făcut, ce proiecte au propus consilierii locali (cei mai galonați) pentru ca acestea să arate mai bine, să fie restaurate, să fie exploatate în folosul comunității?… Clar, Pietonala nu are nevoie de salvatori, e acolo nu se modifică nimic, dar Sighetul trebuia/ trebuie salvat! Vedea-vom oare noi, cetățenii ordinari, un raport corect – concret al activității consilierilor din mandatul pe care-l vor încheia în câteva luni?

Mă întreb cât de „colorat” va fi următorul Consiliu Local, ținând cont că servilismul politicianist este o calitate care dă greutatea listelor de… catindați! (mare vizionar, nenea Iancu!)…
Vom auzi probabil, în curând, diverse idei îndăznețe, pentru liniștea noastră!… Cei obișnuiți cu “specificul” activității politice știu unde, când și cum să atingă mințile și… butoanele!

Până atunci să ne bucurăm de multicolora simfonie a reprezentanților noștri ieșiți din… izolare!
Doamne ajută-i pe cei săraci în… ADN! S-auzim doar de bine!!!

Ion Mariș




Liberalizare feminină post virală (autor, Alina Marincean)

Alina Marincean

N-am fost niciodată o împătimită a socializării. Cu cât trece vremea mă văd tot mai des pusă în postura fericirii de a rămâne eu cu mine. Perioada solitudinii și a distanțării virale pe mine nu m-a speriat. A fost liniște și curățenie și poate s-au mai limpezit cu clor și cei mai puțin igienici dintre suferinzii cu ,,lungul nasului”. Iar acum că se relansează economia și văd o adresabilitate mărită spre segmentul feminin, mă gândesc unde să-mi redirecționez banii: aștept prima carte cu bancuri. Cu și despre femei în timpul pandemiei. Nimic nu pare mai atrăgător decât acest umor absurd. O astfel de investiție va fi prima mea achiziție feministă de după relaxare.

A fost foarte interesant să urmăresc unele manifestări feminine din timpul izolării. Share gen (ca să parafrazez exprimări adolescentine) Rețete-ingeniozitate și imaginație (dacă nu, s-a reglat din editare). Pozele din tinerețe-gingașe ridiculizări pe care le îndrăgim. Amintirile-fiecare unică în unicitatea unică a unicității sale unice. Cărțile citite pe bandă rulantă-no comment. Kilometri alergați – oare cui îi pasăăăă?… Nasul sus, nasul jos, nasul la soare, nasul la umbră-analiza de portret poate? Cafeau mică, cafeaua mare – e versatilă. Mai puține poze cu soț (deja insuportabil), mai multe în intimitatea unui pahar de vin-rafinament absolut! Yoga străpunge cerul și mâncare sănătoasă că deh pentru noi ne îngrijim. O concluzie feministă? Femeile sunt niște influențeri! Cele frumoase postează despre ele și cele urâte despre mâncare și despre alții. Și tot așa…. (Concluzia nu-mi aparține).

Și mă uit și eu la mine și zic (același gen): prietena mea mă critică mereu (îi forțez pe oameni să nu-mi mai zică Alinuța) lăsănd să mi se vadă tâmplele argintii; avocat cunoscut, prieten cu ai mei mă mustră că nu port destulă culoare la haine (probabil ca nevastă-sa, o fi vrând să zică, etalon roz că alte modele de dame au dispărut), coleg singur către finalul emoțiilor observă și insistă că ar trebui să arăt ce se unduiește sub hainele largi de in șifonat; misogin declarat oferă cu gratuitate ori de câte ori poate aluzii răutăcioase (și) la figura mea nemachiată și părul nevopsit care îi aduce aminte probabil de feministele activiste (pe care le urăște, tot probabil) ale anilor polenizați de generația flower power.

Se găsesc destui să-și dea cu părerea despre cum ar trebui să apărem eu/ noi în lume pentru ei, că doar n-o să traumatizăm omu’ încercînd să spunem că putem sau vrem să fim altfel decât… Decât ce oare? Ce trebuie sau ce vrem? Sau mai bine, putem să vrem să fim oare?

Am înțeles că nu corespund tiparului feminin contemporan de când mă sfătuia mama ce și cum se poartă. De asta n-am știut niciodată ce vreau să mă fac când voi fi mare ca atare cum să și arăt când voi fi mare și m-am lăsat așa doar să cresc și incomodez bărbați și pe unele femei că-mi las părul nevopsit, n-am parfumuri asortate și dressing cu păpuci stiletto, port plase de cârpă și plec uneori cu săptămânile de acasă pe la tot felul de întâlniri cu oameni șterși și îngândurați, ignorând, ba mai mult îngropând cu nerușinare simțul maternal și esența feminității!! Și nu mă mustră conștiința??!!

Noroc cu izolarea asta că odată reevaluată m-am luminat! Acum văd clar ce pot să fac și încep să plănuiesc ofertele gândite să mă salveze de stigmatizare. Așadar începem cu capul, pe dinafară, că pe dinăuntru e bine, gol, se poartă lejer. O femeie frumoasă e frumoasă și cu pălărie și fără, nu?

Tuns/ vopsit, timp utilizat 90 minute, preț, depinde de vopsea și de frizer/ stilist. Tratament facial 60 minute, cost, depinde de produs de la 20 lei din farmacie la sute de lei la expertă, cel puțin. Pensat/ vopsit gene sprâncene 30 minute poți să le și tatuezi, sa le împletești să le faci moațe și câte și mai câte, preț variabil. Manichiura 30 minute, aici e cu gel, praf sau simplu pentru modeste sau cu sarmale finuț conturate, pentru gurmande. Pedichiura 30 minute cost minimal dacă-ți faci pachet. Epilat 60 de minute (sau este din ăla definitoriu sau definit, indefinit sau nedefinit ? oare?) e de sute de lei oricum ai alege. Și lista poate continua cu fel de fel de servicii care ne ajută să ne selectăm/ rezervăm spațiul convivial. Un minim de investiție: câte cinci – șase ore pe lună cel puțin, chin uneori, povești despre altele mult și cam 6000 de lei pe an. Toate procedurile sunt recomandate cel putin o dată la trei săptămâni dacă vrei să fii și cu, și fără pălărie.
IOI….

Deznădăjduită, întoarsă la sensul vieții mele mici, abandonând dezarmată încă o dată pe bază de fonduri (de toate felurile) insuficiente, răsfoiesc printre cele șterse și necolorate ale mele și găsesc cum alți oameni pot să aibă și alte preocupări:
Avînd în vedere fragilitatea, neliniștea, însingurarea, disperarea în fața izolării, care au pătruns în casele și în sufletele noastre în această perioadă de criză, aș dori să ne spuneți: Cum poate filosofia feministă să contribuie la diminuarea vulnerabilității, a discriminării, a propagării practicilor sociale și politice negative? Cum ar putea consultanța etică și consilierea filosofică de inspirație feministă să aducă un plus în îmbunătățirea calității vieții noastre în perioada crizei pandemice?

Și iar un ioi dar un altfel de ioi …

Mihaela MiroiuFilosofia feministă înseamnă multe feluri de filosofare. În acest sens, există perspective filosofice diferite în feminism. Perspectiva pe care o îmbrățișez este o combinație interesantă între feminismul liberal și cel ecologist, păstrând fundamentele eticii grijii. Numele pe care i l-am dat este cel de teorie a convenabilității. Convenabilitatea (venire împreună, con-venire, inter-simțire) combină ceva din modul contractualist de gândire (convenția), cu trăirea ei, cu felul în care o resimțim. Pe scurt, este o îmbinare între empatie și alegere rațională […] Ce vreau să spun cu asta, foarte pe scurt: 1. Femeile nu au de ce să se rușineze că sunt femei, ca experiențe naturale, și nu au de ce să nu facă o veritabilă cultură, inclusiv filosofică, din asta. 2. Dacă își depășesc complexele induse cultural, anume că experiențele lor naturale le apropie de animalitate, deci le depărtează de cultură și spirit, atunci pot avea deplină încredere în identitatea lor de femei și în demnitatea lor deplină. 3. Dacă au încredere, nu au de ce să se mai umilească. Pot să își asume autenticitatea, să aibă curaj, să trăiască pe deplin. Când sunt într-un asemenea stadiu pot să pună capăt șirului de dependențe, cele mai multe imaginare, față de bărbați și să le convertească în independență sau, mai bine, interdependențe.

Și cum? Nimic de gene smocuri???

Pentru alte răspunsuri consultați cu încredere:  Gândul umbrei și Convenio. Despre natură, femei și morală de Mihaela Miroiu.

Cred că m-am hotărât. Când voi fi mare vreau să mă fac Mihaela Miroiu.

Alina MARINCEAN




Primii pași ai Terrei spre normalitate (autor, Ileana Pisuc)

Ileana Pisuc

Asistăm zilnic, la primii pași de după Marea Izolare, e drept, mai șovăielnici, mai poticniți, dar totuși încercări de mers înainte, asemeni unui copil ce acum învață să meargă în picioare. După multe poticneli și încercări, prin perseverență, vine ziua, cînd își ia zborul și efortul îi este răsplătit! Așa se întîmplă și în viața noastra (era să zic nouă) și vrind-nevrînd, îmi vin și multe comparații, care se pliază perfect pe tot ce ni se întîmplă.
Nu-mi închipuiam vreodată, că voi fi contemporană cu acest cataclism planetar, venit de nicăierea, dar, care și-a pus amprenta urîtă asupra bătrînei noastre planete, numită Terra, poate că nimic nu-i întîmplător pe pămînt, ce-i să se întîmple se va întîmpla negreșit, mai devreme sau mai tîrziu.
Întrebată fiind de un prieten atunci cînd am venit în America, cînd o să mă întorc, i-am răspuns: niciodată! Așa mi-a venit atunci să-i răspund. Nu a fost nimic calculat.
Cu o seară înainte de a lua avionul, am constatat, că-mi expirase pașaportul. Am pierdut biletele, dar hazardul s-a concentrat și mi-a înlesnit repede alt pașaport, alte bilete și iată-mă ajunsă în State.
Semne ar fi fost, să rămîn acasă, ca să nu mă prindă urgia departe de țară. Luptă-te dacă poți cu soarta!
În toată această perioadă de așteptare, mintea îmi da ghes să caut explicații, comparații, similitudini între evenimentele ce se succed parcă, peste capul nostru.
Pămîntul nostru, atît de perfect, de rotund, de ospitalier, dintr-o dată, ne-a dat un bobîrnac de ne-am pierdut echilibrul, ne-a scos de pe orbita noastră, sfînta noastră normalitate și ne-a pus la colț! Fiecare cu el! La început bosumflați, nu ne găseam vina, ostracizați de diverse ordonanțe, menite să ne corecteze acțiunile și gîndirea și să ne adaptăm la noile reguli impuse de moment.
Două luni și mai bine de stat în casă, cu cîte o gură de aer din cînd în cînd, cel puțin pentru mine, au fost un bun motiv de aranjare a gîndurilor, despre cum văd eu, ,,pe persoană fizică”, repornirea Terrei, metaforic vorbind.

Mică fiind, făceam și eu parte din rîndurile de copii, implicați în diferite activități alese de părinți.
Păzitul oilor la păscut sau a vacilor, intrau în sarcina noastră. Nu presupunea mare efort, doar vigilență. Căutam însă, în același timp, diverse metode de a ne umple timpul cu diverse jocuri inventate de mințile noastre de copii, pentru a ne umple timpul cu ceva. Încă nu se inventaseră pe atunci telefoanele mobile, nu aveam nici măcar fixe. Vînam cele mai mari mușuroaie de furnici și, cu niște bețe special stunjite de coajă, ațîțam sărmanele insecte, care, pentru a-și apăra teritoriul, se agățau de bețele noastre, înnegrindu-le în cîteva secunde. Nu știu cîți au încercat această experiență, dar, după ce scuturam bățul de furnici, rămînea pe el o acreală, pe care noi o savuram lingînd acel bîț, mai ceva ca și vata de zahăr. Poate că aveam carență de vitamina C. Dacă la început, mușuroiul era perfect, după invazia noastră, arăta ca un cîmp de luptă, cu furnici dezorientate, unele moarte, altele cărîndu-și sacii sparți în spate… Ce mai, pierderi grele, făcute cu inconștiența acelor ani.
A doua zi, însă surpriză! Mușuroiul era refăcut la loc, arăta exact ca și cu o zi înainte. Urmele vandalismului nostru erau șterse! Cîtă putere de regenerare la niște biete insecte, cîtă forță de repliere de a aduce iar mușuroiul în stadiul de la început… Că, cel puțin pe mine m-au făcut să mă simt vinovată pînă astăzi și imaginea mușuroaielor sparte încă mă urmăresc.
Sunt niște amintiri care răzbat prin forța exemplului, în niște situații de criză, la o dimensiune cu mult mai vastă. Numai că, raportînd dimensiunea lor la cea a mușuroiului, parcă nu-i chiar atît de deplasată cu cea a Pămîntului vizavi de oameni. De la o anumită înălțime și ei nu par mai mari decît niște niște furnici.
Așa și cu Pămîntul, atacat de acest virus, e asemeni unui mușuroi, unde totul era bine rînduit, dar a trebuit ca el să-l vandalizeze. Noi, furnicile cu chip uman de pe el, încercăm în fiecare zi să ne revenim și să ne refacem mușuroiul. Vor fi mari eforturi, nu puține, dar exact ca și într-un puzzle pînă ce tabloul nu va fi complet, nu ne vom da bătuți. Poate vor fi și multe piese lipsă, dar le vom înlocui, fie și artizanal pentru început.
Îl mai compar (Pămîntul), cu un Big Bang – Clock, care a funcționat impecabil, dar noi, prea siguri pe el, am uitat să-l tragem. Nefiind tras la timp, arcul s-a întins și s-a oprit. Și aici intervine ceasornicarul, care-i dă de capăt, îl trage, îi fixează limbile și bate iar.
Pornirile însă, întotdeauna presupun dublu efort la început. Exact ca o mașină care, cu cît stă mai mult nefolosită, cu atît îi scade prețul, deoarece stagnarea în orice domeniu, este păguboasă.
Avioanele sunt proiectate să zboare, nu să staționeze pe pistă în intemperii, dacă le-ai tăiat zborul, incep să moară… Orice e scos din mișcare, presupune timp și efort pentru repornire. D-apoi o planetă!
După acest ,,Accident Universal” lumea n-o să mai fie așa cum am știut-o noi. Efuziunea, entuziasmul, exuberanța, pentru multă vreme vor fi mai estompate. America (pînă mai ieri) era considerată ca un reper al consumismului. S-au deschis Moll-urile, dar sunt goale, cel puțin în prima săptămînă erau pustii. Să vezi un ditamai colosul luminat, răcit cu aer condiționat, cu muzica pornită, pentru un singur client care-și bea cafeaua într-un fotoliu, cafea adusă de acasă în termos…
S-a sucit lumea, nu mai intră cecurile la sfârșit de săptămînă, sau dacă intră nu se mai aruncă la cheltuieli, spaima pentru ce va urma este și aici apăsătoare.
Americanii nu au experimentat niciodată cum e să nu ai. Niciodată însă nu e prea tîrziu să afli.
Succinct am vrut să fac, așa, un periplu, cu legături nebănuite între diferite experiențe din viața de fiecare zi, și această stare nouă, pandemică, cu care va trebui să socializăm zi de zi…
Concluzia ar fi că, pentru repornirea Terrei (sensul e metaforic) exact ca și în cazul unei pompe scăpate, e nevoie de o amorsare a acestui uriaș vid creat între oprirea și pornirea Lumii. Sau ca în cazul unei mașini rămase fără benzină trebuie insistent apăsată pedala de accelerație pînă ce intră iar benzină în carburator. Încet, încet, fără să înnecăm motorul, o să ne reluăm mersul firesc. La toate aceste manevre trebuie însă niște reguli suplimentare, față de cele cunoscute, reguli sugerate de micile aluzii făcute din lumea reală și anume:
– Să avem tenacitatea furnicii, care, fiecare în parte, după puterile ei, ajută la refacerea mușuroiului.
– Să avem îndemînarea ceasornicarului, care știe cum să repare ceasul pentru a ticăi din nou,
– Primele două reguli să fie unite cu multă empatie a fiecăruia către fiecare, iar la final, cînd vom striga cu toții: ,,Și totuși se învîrte !” să simțim că, atît cît s-a putut, ne-am dat concursul pentru ca marea mașinărie numită Terra să o ia din loc!

(15 mai 2020)

Ileana Pisuc
Richardson – Texas (USA)




În genunchi, de Ziua Europei! (autor, Ion Mariș)

Ion Mariș

Au trecut peste 13 ani (01 ianuarie 2007) de când România stă la masa bogaților – sigur, mai pe la colț – și se bucură de un altfel de meniu. Au apărut icrele, fructele de mare, deh!.. șampanii franțuzești, merge și Jägermeister (sic sau sîc!), delicatese ce mai, așa cum se tratează capitaliștii conștiincioși. Ciolanul era cărnos, banii se numărau în euroi iar ai noștri… lei! Responsabilii, s-au apropiat tiptil, prin toate structurile, de conferințe, congrese, meeting – uri scorțoase, să dea bine prin CV-uri, pe lângă dr-uri și, uite, totul mergea ca pe la… noi. Au fost și bani, an de an, după buget și pentru sărăcie, dar nu ne-am învățat lecțiile la timp. Mai mereu corigenți la autostrăzi, la spitale regionale, la corupție și, mai grav la agricultură (mămăliga noastră, cea de toate zilele e din import!), totuși, zic gurile bine pregătite, ne-am… descurcat.

Dacă nu venea nenorocitul ăsta de virus eram și anul ăsta pe… plus. Plus la numărul de parlamentari, plus la averile bugetarilor, plus la pensii speciale, plus la grinzi în case… Doamne, ce de plusuri aveam în țară și acum s-au dus naibii toate! Sau… poate nu?

Azi, 09 mai, ar fi trebuit să ne sărbătorim cu mari și eterogene soboruri Ziua Europei noastre. Da, să fie clar, Europa este și a noastră, pe-aici pe la colțuri, sau pe la extremități, e mai a noastră azi ca niciodată.
Dar, asta este, s-a dat dezlegare la Covid, a venit și pe la noi după ce a răvășit bine mașinăria franco – italiană și a băgat în carantină chiar și motorul german. Acuma, ce să facem? S-a verificat soliditatea milioanelor de/din proiecte izvorâte din sutele de axe și priorități, a zecilor de măsuri bine verificate de birocația europeană și, când ne-a izbit necuratul (pardon, virusul!) iată-ne în… genunchi! Din nefericire, o Europă laică, stă azi în genunchi, îngenuncheată de urgență și se roagă, fiecare pe limba ce-o stăpânește mai bine, cui dorește și de câte ori îi permite religia, pentru reuscitarea noastră, a celor – aproximativ – 500 de milioane de mielușei trăitori pe bătrânul continent.
Azi suntem în genunchi, cot la cot, cei mici cu ceilalți din categoria TBTB/ 2B2F (too big to fail – prea mari ca să cadă) și așteptăm plecarea virușilor (da, sunt mai mulți, cu structuri diverse, unii sunt mai blânzi, alții mai ticăloși!). Adică, așteptăm cu drag, de data asta, Cov-exit-ul!

E o aniversare tragică, sper să nu mai prindem un an asemănător și mai ales să nu uităm că aparținem unui continent… eligibil, sustenabil, solid, Așa îmi doresc, ne dorim, sunt sigur, ne mai zburlim la Bătrâna Doamnă, dar nu putem s-o trimitem la azil. E a noastră, trebuie doar să schimbăm strategia de îngrijire și prevenire a bolilor ei seculare. Un pic mai atenți la sistemul de sănătate, alimentație sănătoasă, monitorizare profesionistă și… împrăștierea! Chiar și la sparanghel sau căpșuni nu-i rău, euroii să crească.

Scumpă Europă, noi nu te vom părăsi niciodată, ne rugăm mult pentru sănătatea matale și, iartă-ne umilița, dă-ne și nouă câteva adiționale mai bune la contractul pe care l-am semnat în 2007 și nu ne duce pe noi în ispită prin moll-uri, cazinouri, chiar birouri, că ne păpăm banii și avem necazuri pe la… coșul zilnic!

Să ne trăiești mai bine, mai sănătos și să ne vedem fără direktive complicate și-n anii care vin!
Liberté, fraternité, désolé! Zusammen űber alles! God bless Europa!

Ion MARIȘ