Păi, aş avea o mulţime de motive, printre care:

– azi, 15 ianuarie, s-a prăbuşit acoperişul bisericii de lemn de secol XVIII din Buteasa, aflată în stare gravă de colaps de mai mulţi ani de zile, pentru care nimeni n-a găsit fonduri;

– Palatul Cultural din Sighet a încăput pe mâinile unora care nu l-au construit şi care au evacuat brutal de acolo instituţiile municipale de cultură;

– pentru că doi primari au promis redeschiderea unuia din cele două cinematografe de la Sighet, dar nu s-au ţinut de cuvânt, amatorii de film fiind nevoiţi să meargă până la Baia Mare;

– pentru că singura sală mare de spectacole din Sighet, „Viorel Costin”, este închisă de ani de zile şi stă să se dărâme;

– pentru că în Casa Memorială „Ioan Mihalyi de Apşa” plouă, pereţii cad şi nu se poate intra, dar, unde, la recenta dezvelire a unei noi plăci memoriale, au acoperit pereţii răpănoşi cu drapele…

– pentru că în mai multe case din Muzeul Satului din Sighet plouă şi „satul” arată ca o ruină;

– pentru că majoritatea clădirilor de patrimoniu din Sighet sunt înt-un hal fără de hal;

– pentru că plouă peste frescele bisericii medievale de lemn de la Strâmtura, pentru frescele în restaurare de la Sălişte-Buleni nu se mai găsesc bani, iar la biserica Călineşti-Căeni acoperişul este distrus;

– pentru că porţile, casele şi acareturile de lemn ale Maramureşului sunt demolate una câte una;

– pentru că, dacă trec Dealul, constat că, deşi de la Baia Mare s-au furat „perlele coroanei”, sigiliul de secol XIV al oraşului (din Muzeul de Istorie) şi o mostră unicat mondial de calcit bicolor (din Muzeul de Mineralogie), hoţii n-au fost prinşi, iar piesele nu au fost recuperate;

– pentru că cetăţile Chioar, Seini, Onceşti şi Cetatea Borcutului sunt năpădite de bălării şi se fac una cu pământul;

– pentru că toate comorile turismului minier din bazinul Băii Mari sunt părăsite, inundate, ruinate;

– pentru că biserica de lemn din Costeni se prăbuşeşte, precum Casa George Pop de Băseşti, Casa Alexiu Pocol, fostul Palat episcopal greco-catolic din Baia Mare, casa Iurca din Sarasău, sinagoga din Ruscova etc.

– nici cu Clujul, capitala culturală a Transilvaniei, nu mi-e ruşine: ştiţi câţi participă acolo la o lansare de carte? Vă aduceţi aminte cum a „raşchetat” Boc, fără autorizaţie de la Ministerul Culturii, ornamentele de pe o serie de monumente istorice, „pentru a nu cădea în capul trecătorilor”? Ţineţi minte cum tot Boc a refuzat să inscripţioneze trilingv numele Clujului, până ce l-a obligat justiţia să o facă, iar atunci acesta a montat în răspăr panouri şi cu denumirea „Municipium Aelium Napocense Ab Imperatore Hadriano Conditum (117-138)”? Ştiaţi că în urmă cu doar câteva zile primăria lui Boc a parafat dispariţia uneia din cele mai importante descoperiri arheologice din Cluj: singurul loc unde zidul medieval era construit direct peste zidul roman?

Şi aşa este în toată ţara…

Ca să închei, arunc o privire pe statistici: România are cei mai mulţi analfabeţi funcţionali din Europa, cei mai puţini studenţi raportaţi la numărul de locuitori, cei mai puţini cumpărători şi cititori de carte etc. Românii nu mai merg aproape deloc la operă, filarmonică, teatru sau bibliotecă, dar ţara geme de plină ce e de plagiatori şi semi-analfabeţi ajunşi „doctori în ştiinţe”.

Vreţi o sărbătorire a Zilei Culturii aşa cum ar trebui? Atunci lăsaţi festivismele şi haideţi să punem azi cu toţii mâna pe o carte!

Teofil IVANCIUC

GHEORGHE STRIMBEI
Un pictor sighetean uitat

S-a născut în 16 februarie 1908, la Sighet. Tatăl său, proprietar – adică un mic moșier local – căsătorit cu o învățătoare din familia Gherasim, avea livadă mare cu pomi la marginea orașului și avea acolo casă de vară și acareturi, mergea acolo cu trăsura, la sărbători și la diverse ocazii, cu întreaga familie și cu prietenii.

Provenind din familii numeroase și având ei înșiși mulți copii, prin căsătorii strimbeienii au ajuns un neam cu mulți dascăli și într-o societate elevată, care prețuia frumusețile naturii înconjurătoare, artele plastice și muzica, sportul… cultura și civilizația.

Studiile primare, Gheorghe Strimbei, le-a făcut în limba maghiară, iar după Unire a continuat la Liceul „Dragoș Vodă”. Apoi, după unele specializări de scurtă durată, a devenit finanțist și a lucrat ca inspector financiar până la pensionare. Soția sa, învățătoare, provenind din familia Poleanschi, o familie de dascăli venită din Bucovina, l-a secondat și încurajat în preocupările artistice.

Întâile noțiuni în domeniul artelor plastice le-a primit de la profesorul său din liceu, Liviu Szabo – Bordeaux, cunoscutul pictor maramureșean trecut pe la școala lui Hollosy de la Teceu, (cel care a avut prima tentativă de a iniția în Sighet o școală de pictură),* dar, după venirea la Sighet a tânărului profesor și pictor, Traian Bilțiu-Dăncuș, Gheorghe Strimbei a intrat total sub influența acestuia. A fost începutul unei prietenii, care a durat cât viețile lor.

După ce s-a căsătorit și s-a stabilit la București, Traian Bilțiu – Dăncuș venea în Maramureș de câteva ori pe an – tânjea după Maramureș – și la Sighet casa lui era cea a familiei Strimbei, iar copii acesteia – pe care i-a botezat cu numele lui și al soției sale: Traian și Constanța, au fost copiii lui, el neavând norocul de-a avea urmași.

“Adeseori venea însoțit de alți artiști prieteni, precum marele pictor Catul Bogdan – fiul academiciamului Gh. Bogdan-Duică – cu care s-a împrietenit în tinerețe, la Școala de Arhitectură din București, și care a îndrăgit mult Maramureșul” ne mărturisește doamna Constanța Gavaler, născută Strîmbei, al cărei portret, pictat de nașul Traian Bilțiu – Dăncuș la scurt timp după botez, ne privește de pe peretele din fața noastră.

“Era un om deosebit de modest și de discret. Când venea singur, îi spunea mamei că nu-i trebuie decât un pat și o pătură, într-un colț de odaie… În portretul de alături, făcut tot de el, este mama mea”.

Dar Gheorghe Strimbei a fost și un prețios ajutor al lui Traian Bilțiu -Dăncuș în toate marile sale lucrări realizate în Maramureș. La executarea picturii din Biserica „Adormirea Maicii Domnului” , de pe strada Dragoș Vodă, ridicată de vicarul Maramureșului, preotul Tit Bud, între anii 1890 – 1892, pictată de Traian Bilțiu – Dăncuș și considerată de acesta ca fiind una dintre lucrările sale de referință în domeniul picturii religioase, l-a avut tot timpul alături pe Gheorghe Strimbei, fapt consemnat de altfel și în presa vremii.

La fel s-au petrecut lucrurile și la realizarea unei alte astfel de lucrări cu care, în primăvara anului 1938, a acoperit pereții sălii de spectacole din Palatul Culturii, după ce acesta a fost cedat Episcopiei Ortodoxe a Maramureșului și în sala respectivă s-au oficiat slujbe religioase. Pictura respectivă, acoperită în primii ani ai dictaturii comuniste, se găsește acolo și în prezent.

Tot despre pictorul Gheorghe Strîmbei, iată și câteva secvențe din amintirile unuia dintre nepoții săi, pictorul maramureșean Gheorghe Codrea, stabilit după absolvirea studiilor la Cluj, dar rămas legat sufletește de Maramureșul natal și de unchiul său:

„Încă de mic mă atrăgea mirosul și strălucirea culorilor și am simțit acest lucru pentru prima dată în preajma unchiului meu, Gheorghe Strîmbei, fratele mamei, care era pictor, din păcate dispărut prea devreme și uitat prea repede. Căutam să fiu cât mai mult în preajma lui, să văd cum pictează. Mi-aduc aminte că, odată, mă uitam cum pictează un peisaj. Undeva, acolo pe pânză, era și o vietate, un iepure. După un timp, când am văzut tabluoul gata, animalul dispăruse, îl ștersese. Am întrebat mirat și contrariat unde-i iepurașul și unchiul Gheorghe, cu un aer cât se poate de serios, mi-a răspuns, că a trecut pe-acolo un vânător și… Am fost total bulversat. Nu mai înțelegeam nimic…. dar acest lucru m-a stârnit și mai mult să aflu tainele picturii.

Ceva mai târziu, tot datorită lui, care era foarte bun prieten cu Traian Bilțiu – Dăncuș, am ajuns și la Școala de pictură din Palatul Culturii. Îmi plăcea grozav în sala aceea mare și luminoasă de la etajul II, plină de tablouri și de șevalete și priveam cu mare admirație la cei care lucrau. (…) Acolo am început, acolo m-am „contaminat” pentru toată viața de culori și de mirosul lor, care îmi fac și astăzi atât de bine! (…)

Încă nu aveam 10 ani, când am primit prima sarcină importantă. Traian Bilțiu – Dăncuș primise comanda să picteze pereții sălii de spectacole din Palat, acolo urmând să fie capela noii Episcopii Ortodoxe a Maramureșului și, împreună cu Gheorghe Strîmbei și cu un alt prieten și pictor local, Alexandru Dohi*, pregăteau pereții și culorile, iar eu „pauzam” cartoanele care urmau să se transpună direct pe tencuială (…)

Pe toți pereții sălii, la o înălțime de aproximativ un metru, era proiectat un chenar ca un ștergar maramureșean stilizat, asemeni celor care se puneau în casele țărănești deasupra icoanelor și care era conceput dintr-un joc repetat de lumini și de umbre, ce-i dădeau o aparență de relief. Deasupra lui începea pictura propriu-zisă (…) Am lucrat cu mare plăcere și eram extrem de mândru de importanța care mi se dădea.”*

Trebuie menționat aici faptul că, în Maramureșul interbelic exista o puternică activitate plastică întreținută de o serie de artiști plastici valoroși, confirmați în anii următori la nivel național, precum: Liviu Szabo-Bordeaux, Traian Bilțiu-Dăncuș, Tasso Marchini, Letiția Munteanu, dar și o serie de localnici, mai puțin titrați dar dotați cu talent indiscutabil: Badzei Pall, Magdalena Karpaty, Gheorghe Strîmbei, Alexandru Dohi, Vasile Kazar și alții.

Gheorghe Strîmbei n-a pictat ca să vândă și nici n-a avut ambiția să-și organizeze expoziții. Picta pur și simplu pentru propria sa plăcere. Fire calmă, blândă și liniștită el se simțea cel mai bine în natură, în peisaj, să observe până în cele mai mici detalii tot ce-l înconjoară. Au rămas după el o mulțime de coli simple de hârtie acoperite cu peisaje realizate în tuș sau acuarelă – dovezi grăitoare despre răbdarea, meticulozitatea, plăcerea de a „lua” cu sine, acasă, câteva clăi de fân dintr-un colț de livadă, printre care se zărește casa gospodarului cu toate cele din jurul ei, până în cele mai mici amănunte. Și-a risipit cu generozitate lucrările, dându – le cadou numeroaselor sale rudenii și prietenilor. Au rămas după el câteva lucrări în ulei, câteva schițe, o serie de studii, mici desene în tuș și un basorelief sculptat în lemn, deosebit de frumos, reprezentând ciclul muncilor țăranului maramureșean. Le păstrează copiii săi, Traian și Tanța.

În ultimii ani, își amenajase în podul casei un atelier cu fața spre grădină și spre Solovan și se pregătea ca după ieșirea la pensie să picteze cu adevărat, în tihnă și liniște, așa cum și-a dorit mereu, dar, în 1969 (19 iunie), la 61 de ani, a fost răpus de o boală neașteptată și nemiloasă.

Am scris aceste câteva rânduri cu un dublu scop: 1. Să (re)aducem în actualitate figura unui concitadin, care a existat alături de mulți dintre noi, un om și un artist modest care și-a dăruit o parte din timpul și din sufletul lui iubirii frumuseților care ne înconjoară și pe care mulți dintre noi nu le observăm și 2. Fecem cu această ocazie un apel către cei care dețin lucrări ale pictorului Gheorghe Strîmbei, să ne sprijine în intenția, de a-i organiza, în luna iunie (2019), când se împlinesc 50 de ani de la dispariția sa, o expoziție, oricât de “modestă”, ca un firesc gest de recunoștință.

Reproducem mai jos câteva dintre lucrările rămase fiicei sale, Constanța Gavaler și fiului Traian Strîmbei și așteptăm reacțiile celor care pot și vor să ni se alăture, cu lucrări ale pictorului sau cu sugestii.

Ioan Ardeleanu – Pruncu

Pe la sfârșitul anului trecut am participat la o conferință de presă a unui partid important de opoziție, din zona politică a Sighetului. Am întrebat/propus (poate mai mult retoric!) dacă nu ar fi potrivit să se gândească serios fiecare actor politic local cum s-ar putea face Sighetul mai atractiv. Cetățenii dar și reprezentanții partidelor – mai ales cei din opoziție – se plâng că Sighetul stagnează socio – economic, că este un oraș mort, gri, neatractiv, chiar într-un “ușor” proces de degradare. Probabil nu noi, cetățenii obișnuiți trebuie să căutăm soluții, sunt destui cei care sunt plătiți (bine!) din banul public și care și-au asumat să conducă (bine!) destinele comunității. Nu are niciun sens să subliniez din nou care sunt micile și marile deficiențe/ probleme ale orașului, mi-aș dori să fim – așa cum ne cer demagogic politicienii – constructivi și nu să fim cârcotași.

De aceea m-am gândit la un exercițiu imaginar, potențial proiect, pe care să-l supunem atenției atât politicienilor cât și cetățenilor cărora le pasă (și credeți-mă sunt foarte mulți!). Vă rog să încercați să vă gândiți/imaginați (fără prea mari exagerări) ce s-ar putea face, dezvolta, implementa în municipiul nostru pentru a-i crește vizibilitatea/atractivitatea și, implicit, pentru a preveni depopularea acestuia mai ales de către tineri. Cred că acolo unde există manageri perseverenți, creativi, harnici, nimic nu este imposibil. Este deja un fapt foarte cunoscut și banal că există orașe mai mici, comune din România care au performanțe care ne… lasă muuult în urmă.

Am mai spus și cu alte ocazii, și orașul și țara pot fi comparate cu o societate comercială care trebuie gestionată pentru a obține performanță/ “profit”. “Profitul”, la nivelul administrației locale sau la nivel de țară este echivalent cu nivelul de trai ridicat al populației (nu al angajaților!), infrastructură modernă, context socio – cultural atractiv, într-un cuvânt, condiții rezonabile pentru a determina membrii societății/ comunității de-a nu “dezerta” din locurile de baștină, unde s-au născut și, de ce nu – deși sună romantic! – de-a fi mândri de zona căreia îi aparțin.

Sună bine când cineva spune “sunt angajat la Microsoft” sau, mai simplu, “lucrez la holdingul Dacia – Renault”, echivalentul comunitar cu ”locuiesc în Cluj sau Oradea”. Evident, în virtuatea inerției, deocamdată nu sună rău să spui… sunt din Maramureș, sunt din Sighet. Dar, oare printre puținele “atuuri” ale Sighetului să fie și “celebra” glumă că aici… se agață harta în cui?!

Așadar, mă întreb și vă întreb… cum putem face Sighetul atractiv? Ce-i de făcut?

Evident, sunt câteva răspunsuri clișeu: locuri de muncă bine plătite, evenimente culturale adecvate, spectacole atractive, partea de divertisment și sport foarte bine configurate, educație civică modernă (normală!) adică civilizație de sec. XXI, respect și, indiscutabil, infrastructura “onorabilă” și… și… multe altele.

Știm ce ne dorim, știm ce nevoi avem, cunoaștem problemele… cum/ unde găsim soluții?

Evident, din punctul de vedere – simplist – al multor politicieni, dar și cetățeni mai informați, soluția “rapidă” ar fi atragerea de… fonduri europene! (Să facem abstracție de faptul că mai nou, moda printre mulți politiceni români este să blameze Europa. Probabil că unii ar fi mai adecvați gândirii siberiene!)

Este bine de știut că pentru a accesa fonduri europene trebuie formate echipe foarte bine pregătite și corect dimensionate și un “pic” de răbdare. Evident răbdarea noastră a ajuns la limită, au trecut prea mulți ani cu promisiuni deșarte și păcăleli stupide.

De aceea îmi doresc să-i aud pe toți politicienii (care ne solicită voturile) ce idei/ propuneri/ soluții credibile, rezonabile, ne “oferă” pentru a face Sighetul… atractiv! Excludem – deocamdată! – tunel pe sub Iza, aerodorm pe Solovan (nici n-ar fi imposibil!), pod cu măcar 4 (patru) benzi peste Tisa spre Ucraina etc. Mi-aș dori idei/propuneri ceva mai de… bun simț! Sau, în termeni tehnici, rapid implementabile.

S-ar putea (oare se poate?) porni de la dorința conducătorilor noștri de a-și asuma INVESTIȚII de cel puțin 40% din bugetul local pentru Sighet. Dacă aproape 80% din buget se duce pe salarii, iar Sighetul nu profită cu nimic… unde-i eficiența? Dacă nu se fac investiții orice entitate publică sau privată moare!

Să analizăm câteva exemple pentru încurajare! Cât de mare ar fi o investiție pentru repararea principalelor clădiri de patrimoniu (rămase) din centrul vechi al orașului și/sau păstrarea, intensificarea și controlul curățeniei din urbea noastră? Remodelarea într-un concept arhitectural urban modern a parcului central ar fi foarte costisitoare? Dar un comerț civilizat în zona pieței de alimente ar fi un efort imposibil? Urbanizarea Sighetului, in integrum, ar necesita fonduri… insuportabile? Trei – patru Festivaluri într-un an, impecabil organizate și fără “risipă” de fonduri, ar fi o dorință absurdă? O mult dorită și necesară Galerie de Artă ar fi chiar o utopie pentru sigheteni? Personalizarea intrărilor/ ieșirilor din municipiu ar fi chiar fantezistă? Sau, mai simplu, ceva fără prea mari costuri, doar un pic de bunăvoință: eliminarea cetelor de cerșetori din Sighet, cum sună?

Păi, să vedem! Poate primim mesaje, idei în această direcție și vom avea multe surprize… plăcute!

Sighetul nu mai poate continua așa. Iubiți politicieni, vă invităm să vă exprimați, să luați atitudine, să propuneți fără să… exagerați. (NB: nu uitați, anul acesta avem/ aveți două categorii de alegeri!)

Stimați intelectuali, stimați cetățeni cărora vă pasă de orașul în care trăiți, care nu mimați implicarea civică, vă invit, vă așteptăm și pe voi: faceți-vă auziți! Măcar la nivel de… idei creative!

Cred că așa îi putem ajuta și le putem oferi surse de inspirație conducătorilor noștri.

Sunt convins, chiar puteți contribui cu ceva “smart” la creșterea atractivității orașului nostru!

Vă așteptăm să ne… bombardați cu mesaje – propuneri!

Ion MARIȘ

La ce să vă așteptați în acest an? O să fac o scurtă trecere în revistă (atenție, acest articol nu prezintă toate evenimentele care vor avea loc, sunt doar câteva care sunt mai importante și obișnuite). Vine iarna Adevărată, și autoritățile sighetene vor fi pregătite pentru acest anotimp, dar zăpada le va lua prin surprindere. Vor urma, probabil, și niște inundații, dar să nu ne facem griji, apa trece, iar pentru acest ”fenomen” orașul va plăti (pentru o fantomă) sume uriașe, chiar dacă, practic, nu se va face nimic, doar teoretic (să discuți despre cum curge apa și cum va dispărea până la urmă singură, totuși, costă enorm de mult! + zicala, Dumnezeu a dat, El va și lua). Prin februarie, vor apărea tarabele în centrul orașului care o să vă vândă multă iubire, iar când se termină iubirea urmează ”atenția” pentru femei și mame.

La sfârșitul iernii, vine, din fericire, primăvara, anotimp în care vor fi două evenimente importante. Pentru ambele să vă pregătiți!

Pentru primul eveniment (prin luna mai!), deschideți cămara, pentru că urmează perioada de alegeri, când o să primiți ulei, făină, zahăr dar și pixuri și calendare pe care nu le veți folosi, probabil, niciodată. Pregătiți-vă facebookul pentru pozele de la evenimentele celor care vor să fie aleși. Dacă aveți deja ulei, nicio problemă, vor fi concerte peste concerte oferite gratuit, cu artiști care au mai fost pe aici și vă vor cânta aceleași melodii ca ultima dată. Plus, să nu vă mirați să vedeți, din senin, că cei care candidează la europarlamentare, brusc, vor apărea la biserică, la evenimente organizate de ONG-uri etc.

Al doilea “eveniment” e mai mult pentru posesorii de automobile, fiindcă majoritatea lor merg la service auto pe la sfârșitul primăverii, poate începutul verii. Da, se merge la service, fiindcă sunt atâtea drumuri de nivel de Uniune Europeană în 2019, încât e o plăcere să conduci prin orașul nostru! De cumva vedeți undeva, prin oraș, că se repară o parte dintr-o stradă, plimbați-vă mult de tot pe acolo, fiindcă, după finalizare, cineva își va aduce aminte că e nevoie de o reparație la ceva țeavă. Astfel, apare o groapă uriașă, care se termină cu o binecuvântare, sau cu tipicul moral si responsabilitate a muncitorului român care se uită la groapă și o lasă așa, fiindcă… merge și așa! Și tu, drag șofer, o să mergi pe stradă după o ploaie ușoară, crezând că, pe marginea drumului e doar apă adunată, și așa ajungi la un service pentru o bucșă, o planetară etc.

Urmează vara, când tot orașul e plin de doritori de o plimbare. Veste bună, evident, doar să vă încărcați cu mult calm, fiindcă în centrul orașului la fiecare pas o sa fiți ”poftiți” să cumpărați țigări, fiindcă poliția nu e capabilă să pună punct acestui fenomen. Aaa… să nu uităm că în loc de programe culturale valoroase se vor deschide încă vreo cinci săli de jocuri de noroc în oraș. Vara, să nu cumva să vă surprindă căldura, pentru că nici pentru asta nu e pregătit orașul. La spital să nu mergeți dacă vi se face rău de la căldură, fiindcă și doctorii suferă la fel de mult!

Toamna, va fi mai liniștită, fiindcă aleșii noștri locali, care ne vor solicita votul doar în 2020, vor fi prin locații exotice, așa că, să nu ne asteptăm la reparații în oraș, la evenimente, la construcții etc, poate doar la taxe noi pe care le vom plăti (toate date de aceiași oameni care nu au făcut nimic până acuma, deși au promis minuni în oraș). Spre sfârșitul toamnei alte alegeri, cele prezidențiale, cu alte frumoase… povești și, poate, cu alte… atenții. Că doar are și cetățeanul obișnuit mici și periodice nevoi. Și politicienii nu uită asta!

Iarna, aceeași poveste cu anul ce se termină, centrul blocat, vin acasă personalități din alte țări, personalități care trebuie respectate, ei fiind boieri și peste orice lege sau bun simț (până la urmă ei vin din Europa, stiu ei ce înseamnă cultură și omenie), concerte și evenimente tradiționale care lasă în urmă tradiționalul gunoi și gust amar, fețe care s-au plictisit deja de același nimic.

Se pare că urmează un an nou plin de lucruri minunate, ONG-urile sau grupurile de voluntari se vor strădui din nou să coloreze orașul și să mențină un gram de decență. În rest, toate cele nemenționate, aproape sigur vor fi interesante! Până la urmă, în 2019, ca țară europeană, să ne mândrim de asta! Totuși, cei mai mulți care stau la povești în oraș și visează la țările din vest, la cultura de acolo, sunt cu mentalitatea dintr-o țară din est.

Bine ai venit, 2019!

Levente PESEK

În 1955, am fost dată afară de la liceul „Dragoș Vodă” din Sighet, unde predam matematica și fizica, și transferată disciplinar la …Budești! Motivul declarat – frecventarea bisericii romano – catolice, atitudine considerată incompatibilă cu statutul de cadru didactic într-un stat comunist, care avea misiunea educării tineretului în spiritul ateismului marxist. Orice practică religioasă era rău văzută în anii comunismului dar cea catolică era combătută cu o înverșunare mai mare (Stalin declarase doar că Vaticanul era dușmanul nr. 1 al comunismului…).

Totul a pornit de la o reclamație făcută de doi elevi, fără îndoială „îndrumați” de cineva… Apoi o ședință U.T.C. fulminantă la care am fost obligată și eu să particip, în care eram acuzată și înfierată, cunoscutul lider comunist local Grigore Holdiș declarând că biserica romano-catolică era un „cuib de reacționari” și prin urmare, fapta mea era foarte gravă… Zarurile erau aruncate.

Motivul real era însă altul. Soția unui activist comunist proaspăt stabilit în Sighet îmi vânase postul și toată înscenarea fusese în folosul ei. Fiind fiică și nepoată de deținuți politici, eu eram victima ideală… era clar că nimeni n-ar fi îndrăznit să-mi ia apărarea. „Doamna” respectivă s-a instalat imediat la „Dragoș Vodă” … și la propriu și la figurat – a stat efectiv pe scaunul meu din sala profesorală timp de 3 ani! După 3 ani soțul ei a primit alte însărcinări pe linie de partid și au dispărut defintiv din orașul nostru. Nu i-am reținut numele și nici nu cred că istoria merită să-l consemneze undeva.

Dar nici la Budești nu m-am dus! Începuse anul școlar în septembrie 1955 și eu refuzam să mă prezint la post. Inspectoarea șefă de raion mă presa agresiv: Te duci la Budești! I-am răspuns pe același ton: Nu mă duc la Budești! am bătut cu piciorul în pământ, convinsă că am dreptate. Eu am părinții bolnavi și frați mai mici în întreținere, nu mă puteți arunca acolo! Ceea ce faceți este ilegal, eu am venit la “Dragoș Vodă” prin numire de la Minister!

Nu i-a plăcut deloc răspunsul meu, pentru că îi punea pe toți autorii nedreptății într-o postură inconfortabilă. Dincolo de pretextele propagandistice, un transfer disciplinar al unui profesor titular presupunea o anchetă oficială – inspecții, rapoarte, proceduri – ori, în cazul meu, abuzul era total! Au mizat pe intimidarea mea, dar faptul că refuzam să merg la Budești, îi lăsa în… off – side.

Și atunci s-a găsit o cale “de mijloc”. Am fost numită la Școala nr. 2 din Sighet, unde am predat timp de 3 ani. Nu se făcea dreptate, dar cel puțin rămăsesem în oraș… M-am străduit să-mi fac datoria și acolo și cred că am reușit. În 1958 mi s-a permis să mă întorc la “Dragoș Vodă”, unde am continuat să predau până la pensionare în 1990. …………………………………………………………………….

După ce regimul comunist a interzis Biserica Greco – Catolică în 1948 mulți români din Sighet (în special intelectuali) au început să frecventeze – regulat sau ocazional – biserica romano – catolică. Liturghia era în limba latină, ceea ce a fost ușor de asimilat, iar predica în limba maghiară, pe care mulți sigheteni o înțelegeau. Mai greu era pentru noi, cei tineri, care nu făcuserăm niciodată școala în limba maghiară, dar ne-am adaptat cum am putut. Esențial era să ne trăim credința catolică.

Asistența spirituală pe care românii greco-catolici o puteau primi era totuși limitată și se rezuma la ceremonii private (botezuri, sfințiri de casă, etc). Nu erau posibile slujbe publice de înmormântare, care ar fi dus la conflict cu autoritățile comuniste, care supravegheau agresiv clerul romano – catolic să nu aibă legatură cu etnicii români. Acesta a fost și cazul tatălui meu, învățătorul Chindriș Ioan, decedat în 1958 – i s-a făcut o ceremonie acasă, în cerc restrâns, apoi a fost dus la cimitir fără preot. Atmosfera s-a relaxat parțial în anii ‘80 când unele ceremonii publice în limba română au avut loc, cu mai puține emoții… așa ne-am putut bucura și noi de cununia fiului meu, Marius, la biserica romano-catolică, celebrată de viitorul episcop Pal Reizer.

prof. Aurelia VIȘOVAN

Foto: colecția Pal Robert Zolopcsuk

Să fim serioși și realiști,
de Palatul Cultural nu are nevoie orașul
de Școala de Muzică nu are nevoie orașul
de Sala Studio nu are nevoie orașul
de Construcția cea nouă de lângă Sala Polivalentă nu are nevoie orașul
de cea mai veche Construcție din oraș nu a avut nevoie orașul
de Parcul Dendrologic nu are nevoie orașul
de Parcul Central nu are nevoie orașul
de Stadionul Mic nu are nevoie orașul
de un petec de Verdeață nu are nevoie orașul
de un petec de Umbră nu are nevoie orașul
de Podul de la Grădina Morii nu are nevoie orașul
de Serpentinele de pe Solovan nu are nevoie orașul
de Inițialele orașului de pe Deal nu are nevoie orașul
de Toaletă publică nu are nevoie orașul
de Casa de Bătrâni nu are nevoie orașul
de Blocuri Reabilitate Termic nu are nevoie orașul
de Stație de Tratare a apei și Puțuri aferente nu are nevoie orașul
de Multe Altele Nu Are Nevoie Orașul SIGHET.
SE PUNE ÎNTREBAREA FIREASCĂ: DE CE AR AVEA NEVOIE ORAȘUL SIGHET DE FESTIVALUL DE DATINI ȘI OBICEIURI LAICE DE IARNĂ CARE SĂ FIE DE TALIE INTERNAȚIONALĂ, CARE ATRAGE TURIȘTI ȘI CARE E BENEFIC
PENTRU TOT ORAȘUL?!

Attila CSIK

E absurd să crezi că oamenii își doresc aceleași lucruri de Crăciun, că au aceleași dorințe clasice, să fie mai buni, mai darnici, mai frumoși sau mai deștepți. Asta se întâmplă în filme și în reclame. În realitate, suntem diferiți și vrem lucruri diferite. De la cele mai prozaice la cele mai idealiste și irealizabile. Unii vor să mănânce bine, să bea chestii fine, alții își doresc să plece cât mai departe, mai sunt și cei care vor să fie cu toată familia alături de dragul ideii Crăciunului sau pentru că de obicei toți sunt departe dar la fel de bine sunt și cei care se țin extrem de ocupați de Crăciun ca să nu se gândească prea mult la ce înseamnă acest moment pentru ei.

Îmi aduc aminte un film în care personajele, care făceau parte prin alianță din aceeași familie, erau întâmplător de religii diferite și, ajunși în casa părinților care erau catolici nu știau cum să explice copiilor existența ieslei în miniatură cu pruncul Isus, așezată la loc de cinste. Normal că a ieșit o comedie drăguță, așa cum francezii știu să facă dar, dincolo de toate, ei voiau doar să fie acceptați de cei din jur și poate puțin iubiți dacă este posibil. Și asta, cu toate că erau extrem de diferiți și voiau lucruri diferite, aveau alte credințe, se rugau la alți Dumnezei și îmbrăcau personalități care, uneori, se băteau cap în cap. Dar, până la urmă, ceea ce își doreau era să nu fie singuri și cred că asta ne dorim toți, există totuși un lucru pe care îl avem în comun dincolo de micile sau marile năzuințe diferite. Nimeni nu își dorește să fie singur de Crăciun chiar și într-o mașină scumpă sau într-un loc exotic. Ce farmec ar avea dacă nu ai putea împărtăși nimănui bucuria ta?

Deci, aș risca să spun că despre asta e vorba de Crăciun, Crăciunul meu, poate și al altora, nu neapărat al tuturor: despre împărtășirea unor gânduri, zâmbete și bucurii, despre umanitate și despre cât suntem de fragili. Crăciun fericit, oameni buni, vă doresc să trăiți aceste zile de sărbătoare alături de oameni dragi, să vă opriți un moment din rutina zilelor din ce în ce mai pline și să vă gândiți la ce contează cu adevărat pentru voi, să zâmbiți o secundă, două și apoi să mergeți mai departe.

prof. Crina VOINAGHI

…Ne-am adaptat condiţiilor grele din baraca de la izolare, încercând să facem suferința mai suportabilă.

Nea Ionicã – comandorul de aviație – ne ţinea prelegeri de filosofie, ba ne mai povestea şi despre bombardamentele de la Stalingrad la care participase. Alţii vorbeau din specialitãţile lor şi timpul trecea – cu toatã foamea ce începu sã se simtã – relativ uşor. Mai greu era noaptea, când, cu toatã echilibristica de care eram capabili, era greu sã ne gãsim o poziţie de repaus pe neregulatele şi ruptele fierãtanii ale patului. La toate aceste grave inconveniente se mai adãuga frigul acelei ierni din 1953. În camera noastrã frigul acelei ierni s-a simţit din plin.

Se apropie Crãciunul. De data asta un Crãciun cu colinde murmurate de cãtre noi şi cu bucuria naşterii Pruncului Isus în suflete.

Camera avea douã uşi: o uşã ce dãdea spre exterior şi prin care veneau gardienii, iar altã uşã ce ne despãrţea de o camerã în care erau deţinuţi neizolaţi care lucrau în minã. Prin aceastã uşã reuşeam sã comunicãm cu ceilalţi camarazi ai noştri consideraţi liberi. Uşa aceasta era de tip vechi. Era bãtutã în cuie ca sã nu putem circula şi era formatã din douã tãblii prin care – însã – se putea vorbi cu grijã fãrã a fi auziţi de gardian.

Într-o searã, bate la uşã discret un bun prieten al meu. Era Ghiţã Dipşe – om cu totul şi cu totul deosebit, un greco-catolic foarte credincios de lângă Baia Mare. Fãcuse închisoare şi sub regimul generalului Antonescu. Era absolvent al şcolii de arte şi meserii. Ne întreabã dacã mai rezistãm la foame, deoarece raţia noastrã ce o primeam era cam de patru ori mai micã decât raţia celorlalţi din colonie. Era aproape inexistentã. Ceilalţi camarazi ai noştri erau de-a dreptul alarmaţi de soarta noastrã. Le era teamã sã nu ne îmbolnãvim. Ne-a comunicat cã va încerca o anumitã soluţie ca sã putem fi ajutaţi.

Dupã un timp oarecare, am auzit nişte zgârâieturi la uşã şi nişte ciocãnituri uşoare… Oare ce s-a apucat sã facã – ne întrebam noi. La un moment dat, am observat cum tãblia inferioarã a uşii este scoasã şi prin gaura respectivã puteam comunica direct cu cei din camera vecinã. Marele meşter Ghiţã Dipşe – zis filosoful – ne-a demonstrat cã poate scoate tãblia şi a o pune la loc fãrã sã se observe cã s-a lucrat la ea. Gardienii, care intrau zilnic în camerã, n-au observat cã s-a lucrat la uşã. Seara – dupã ora stingerii – Ghiţã scotea tãblia de la uşã şi prin acest orificiu primeam din abundenţã pâine şi marmeladã pe care cei ce lucrau la minã aveau posibilitatea sã le cumpere de la o cantinã din interiorul coloniei.

Eram copleşiţi de atâtea bunãtãţi primite de la cei din colonie. Ne bucuram – mai ales – cã se apropia Crãciunul şi se dorea ca şi noi sã ne putem bucura de darurile pãmânteşti ale marii sãrbãtori. Desigur, era un risc destul de mare, mai ales pentru cei ce ne aduceau aceste ajutoare, dar noi pândeam cu înfrigurare în toate direcţiile, cu simţul ascuţit de fiarã al deţinutului şi astfel n-am fost prinşi niciodatã.

În seara de Crãciun însă, dupã primirea acestor daruri, auzim un zgomot la lacãtul uşii ce dãdea spre curte. Îngheţaserãm. Ne era fricã pentru cei ce ne ajutau întrucât, dacã am fi fost prinși, s-ar fi declanşat o teribilã anchetã atât printre noi, cât şi printre cei din camera vecinã. Ce sã facem ?Am pus imediat aceste daruri pe sub paturi şi pe paturi, acoperindu-le pe cât s-a putut cu pãturile şi aşa am încremenit cu frica în suflet la ceea ce se putea întâmpla. Eram siguri cã cineva (vreun informator) a anunţat de ceea ce se întâmpla la noi. Uşa s-a deschis şi câţiva gardieni au intrat în camerã. Noi ne-am ridicat în picioare pe lângã paturi ca sã acoperim vizibilitatea gardienilor şi cu inima bãtând aşteptam sã vedem ce urmeazã. Gardienii au traversat camera. S-au uitat la noi, s-au uitat la paturi. S-au uitat la cealaltã uşã care dãdea spre camera vecinã. Au forţat-o putin sã vadã dacã e tot bãtutã în cuie, dupã care – spre marea noastrã uşurare – gardienii s-au retras fãrã a spune mãcar un singur cuvânt. Dupã plecarea gardienilor ne uitam unul la altul şi nu ne venea a crede… Oare chiar nu vãzuserã nimic? Am rãmas cu un semn de întrebare. Cert este cã mâna lui Dumnezeu a fost deasupra noastrã.

A fost un Crãciun pe lege, cu colinde, mâncare din belşug, cu bucurie. Se apropia anul 1954. Doamne, ce diferenţã de Piteşti şi Gherla unde nu mai ştiam numele zilelor!…

Aurel VIȘOVAN (Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce m-ai părăsit?)

Cărţile de istorie se scriu, temeinic, după ce evenimentele se aşază. Şi mai ales după ce actorii şi martorii dispar. Aici intervine rostul major al istoricului. Dar până la cartea de istorie ce se întâmplă? Aţi ghicit: ziarele îşi fac datoria! Ele sunt memoria activă, consemnată imediat, la temperatura zilei. Pe lângă documentele de cancelarie, presa este un izvor preţuit de istorici. Pe ştirile din ziare ne rezemăm şi astăzi. Am spus toate acestea pentru ajunge la o carte mare, în toate felurile, apărută în acest An Centenar la Editura „Valea Verde”, 2018 (director Ion Mariş), din Marmaţia. Este vorba de volumul: ”MARAMUREŞUL-ZIARE ŞI ZIARIŞTI, de la începuturi până în 1945”. Autor: profesorul, omul de mare energie culturală, jurnalistul cu virtuţi dovedite, IOAN ARDELEANU-PRUNCU.

În cele 620 de pagini este reînviat, prin ochii presei, un timp aproape uitat şi neştiut al Maramureşului Voievodal, având reşedinţa, din ultimele veacuri, în Marmaţia. (S-a propus ca Sighetul să se numească Marmaţia). Este şi o replică inteligentă dată celor care au epuizat destinul acestui spaţiu, cu rezonanţă istorică, în câteva clişee. Care au făcut mari deservicii cunoaşterii profunde şi adevărate a istoriei locului de unde au descălecat voievozi. Cărţile fundamentale despre Maramureş, puţine şi ele, aveau o circulaţie restrânsă din raţiuni cunoscute.

Aşa că istorici vrednici (Ioan Mihalyi de Apşa ori Alexandru Filipaşcu) au simţit nevoia să folosească presa pentru luminarea celor mulţi. Autorul nostru a cercetat cu acribie colecţii de ziare şi reviste, decupând ştiri şi articole care ilustrează vuietul ideilor de aspiraţie naţională, dar şi atmosfera cazinourilor vremii. A reuşit ceea ce şi-a propus: să ne redea imaginea Maramureşului, oglindită în presa din Marmaţia. Adică, Maramureşul din ziare. La loc de cinste se află “Graiul Maramureşului”, prima perioadă (1932-1940).

După 12 ani de trudă, Ioan Ardeleanu-Pruncu a aflat unghiul potrivit de unde a privit devenirea acestui spaţiu istoric într-o perioadă dificilă. Când se pregătea să iasă din crisalida vremelnică pentru a prinde cadenţa Patriei-Mamă. În acea perioadă, s-a întâmplat şi explozia presei româneşti în Maramureş. Înainte, societăţile de lectură tipăreau timide periodice în limba română. Din carte aflăm câte piedici a pus administraţia maghiară pentru aprobarea statutului Asociaţiunii pentru Cultura Poporului Român din Maramureş. Multe din zbaterile vremii şi-au găsit ecou în paginile ziarelor. Autorul constată că au existat ziarişti vertebraţi, care puteau fi calomniaţi, dar mai greu de şantajat. De altfel, o bună parte a lucrării este dedicată celor care au creat publicaţii, dar şi celor înzestraţi cu har, curaj publicistic şi răspundere pentru limba română.

În zugrăvirea celor 46 de portrete, autorul a aplicat metoda obiectivităţii. După cum singur mărturiseşte, a creionat ”portrete normale, cu umbre şi lumini, acoperind atitudini şi fapte de mare eroism, dar şi momente de slăbiciune, de derută, de eroare, tocmai pentru a le putea acorda recunoştinţa cuvenită fiecăruia”. Stă sub egida lui Tacit: sine ira et studio. Tomul este şi un document al relaţiilor dintre intelectualii maramureşeni şi cei din România Mare. Ne demonstrează că am fost conectaţi la pulsul naţional al vremii. Elitele maramureşene, venite în mare parte din lumea satului, ştiau de punctele preşedintelui american Wilson.

Volumul semnat, şi îndelung lucrat, de Ioan Ardeleanu-Pruncu alungă viziunea care ne plasa într-un colţ uitat de lume. Doar asemenea cărţi recuperează generaţiile Maramureşului. Autorul a adunat dovezi fotografice în facsimil, ori reproduceri de texte greu de găsit. Doamne, câtă tenacitate pentru a împlini un ideal! El vine din fibra intelectualilor de pe văile noastre, care au ştiut ce-i greul. Dar au putut să-l dovedească. Aşa, această lucrare este prima care tratează presa din Maramureşul Vechi la dimensiunea reală şi cuvenită. Maramureşul de pe cele două maluri ale Tisei. Reînvie harta spirituală a unui Maramureş, acum muşcat, în care relaţiile dintre oameni nu erau stingherite de apa curgătoare. Deşi cu hotar, eram una în cuget şi simţiri.

Cum ziceam cu prilejul lansării cărţii în Marmaţia, este o lucrare care uneşte neamuri. Şi asta pot face ziarele! Pentru mine cartea este de excepţie. Şi metaforele mi-au amuţit în faţa rigorii ei. A fost sortită să cinstească profund Centenarul. Dar şi pe autorul ei, la cei 75 de ani de viaţă. Istoricul Ioan Aurel-Pop, preşedintele Academiei Române, scrie în prefaţă: ”Întreprinderea este una temerară, dar fructuoasă, fiindcă investighează o lume intelectuală românească cu metodele istoricului şi relevă valori aproape uitate”.

Jurnalistul din mine acordă autorului Marele Premiu al demnităţii profesionale.

Gheorghe PÂRJA

(Editorial preluat din cotidianul “Graiul Maramureșului” din 19 decembrie 2018)

Cât de dragi îmi sunt aceste două cuvinte scrise în limba-mamă a limbii mele materne! Mai știe cineva cui le datorăm? Unor îngeri ai neamului meu! Îți mulțumesc Inochentie Micu-Klein pentru ,,Lecțiunea” ta de acum câteva sute de ani. Afirmarea drepturilor națiunii valahe din Transilvania, în secolul al XVIII-lea, începe cu această ”Lecțiune” pe care ai oferit-o neamului tău, Preasfinția Ta!

Oare ce vei fi simțit, atunci când, aflându-te la studii, vei fi descoperit că acele populații de la sud și de la est de Carpați sunt de ACEEAȘI GINTĂ cu cei din Transilvania? Eu cred că o profundă emoție! Ceea ce trebuie să ne impresioneze pe noi toți este că Biserica Unită a avut o influență decisivă pentru afirmarea, evoluția și cristalizarea sintagmei de NATIO ROMENA pentru poulațiile românesti, majoritare în zonă. Aceasta s-a răspândit în popor, în primul rând, prin biserică și școală, ajungând să genereze o adevărată conștiință de apartenență la același neam, cu aceleași origini și aceeași limbă.

Ne îndreptăm acum pașii cu multă smerenie spre un alt episcop al bisericii unite, Petru Pavel Aron, care va continua calea dezvoltării conștiinței naționale. Cum va reuși, oare? Prin ȘCOALĂ, este răspunsul primit din partea acestui român sfânt! Iată-l pe acest arhiereu deschizând în anul 1754 ȘCOLILE BLAJULUI, adevărate catedrale ale sufletului neamului românesc. Școlile Blajului au reprezentat prima formă organizată de școlarizare gratuită în limba română pentru tineri de toate confesiunile.

VIRTUS ROMANA REDIVIVA va fi deviza iluștrilor corifei ai ȘCOLII ARDELENE, SAMUIL MICU, GHEORGHE ȘINCAI, PETRU MAIOR, ION BUDAI-DELEANU, toți absolvenți ai Școlilor Blajului și ai marilor universități europene. Ce vor redescoperi aceștia prin bibliotecile din Roma sau Viena? Nimic altceva decât LATINITATEA LIMBII ROMÂNE, LATINITATEA POPORULUI ROMÂN, CONTINUITATEA POPORULUI ROMÂN LA NORDUL DUNĂRII!

Ar fi foarte multe de spus. În încheiere, doresc să-i las pe alții să vă spună câte ceva.

CARDINAL IULIU HOSSU: ”DACĂ NU EXISTA UNIREA RELIGIOASĂ DE LA 1700, NU ERA NICI ADUNAREA DE LA BLAJ DIN 3/15 MAI 1848 UNDE S-A STRIGAT ”VREM SĂ NE UNIM CU ȚARA!, NU ERA NICI UNIREA DIN 1918”.

ISTORICUL NICOLAE IORGA: ”ÎNTOARCEREA NOASTRĂ SPRE LATINITATE, SPRE ROMA, LA 1700, ESTE DE O IMPORTANȚĂ INEGALABILĂ… ORI DE CÂTE ORI FACEM UN POPAS ÎN ISTORIA UNIRII TRANSILVANIEI CU ȚARA, SE CUVINE SĂ ADUCEM UN OMAGIU BLAJULUI ȘI BISERICII UNITE CU ROMA, AI CĂREI OAMENI MARI AU FOST ”LUMINI ÎN NOAPTEA ISTORIEI NOASTRE, OAMENI DE ALEASĂ CULTURĂ ȘI NEÎNCETAT DEVOTAMENT PENTRU A-L SERVI PE DUMNEZEU ȘI PATRIA”.

PS. S-ar putea să existe și o parte a doua. Nu am urmărit nimic altceva decât să scriu câteva cuvinte despre ADEVĂR. Vă mulțumesc.

prof. Vasile POP

foto: ”Salut, Sighet!”

Se apropie sărbătorile… E o perioadă când, pentru fiecare dintre noi, vine momentul bilanțului în prag de an nou. Bilanțuri de tot felul, dar, mai ales, cel al câștigului, cel al profitului, cum i se mai zice.

De cele mai multe ori însă, în goana nebună a acestor vremuri, partea materială este primordială. Statistici aduse la zi, procentaje, reglări, compensări, rectificări, măriri, scăderi, toate împreună dând o plusvaloare a muncii fiecăruia dintre noi.

Bilanțul pe care eu vreau să-l fac acum, la final de an, nu se referă la nicio situație din cele enumerate mai sus. Bilanțul meu este unul care nu e consemnat în nici o statistică de până acum. Este un bilanț al pierderilor de suflet, al prietenilor, al celor dragi…

Oricât am încerca să ne eschivăm de la acest ”bilanț”, eu cred că fiecare, atunci când afară se aude zvon de colinde, când albul zăpezii acoperă urâtul din jur, are o mică străfulgerare la gândul că în anul care a trecut, a mai pierdut pe cineva drag.

Îmi persistă în minte o amintire care nu mi se va șterge niciodată, aceea a mamei care – în seara de Crăciun, când toată lumea era veselă, colindătorii pe la ferestre – nu se putea opri din plâns.

De ce plângi, mamă?
Plâng, pentru că, cu fiecare an care trece, mă simt tot mai singură, pentru că cei plecați sunt mai mulți decât cei rămași… De aceea nu pot să mă bucur…

Acum, încep s-o înțeleg. Parcă, acum pleacă tot mai mulți dintre noi. Câte un anunț scurt și nu se mai știe nimic de el. Poate, și de aceea nu-mi place să stau mult departe de țară, de cei care contează.

Sugestia mea ar fi ca, atunci când vă faceți bilanțul pe anul acesta, pierderile de suflet, pe care fiecare dintre noi le are, să nu le treceți la ”cantități neglijabile” și, să nu vă speriați dacă veți ieși cu minus. Golurile lăsate de cei plecați, nu se vor umple niciodată, cu fiecare an ele vor deveni tot mai adânci și sunt singurele pierderi care nu se pot ajusta din pix.

Asta am simțit să fac pentru cei care au plecat sau care sunt pe drum…

Ne mor prietenii

Ne mor prietenii sub ochii noștri
Răpuși de-o boală crudă și nătângă,
Pe care toți savanții de pe lume,
Nu sunt în stare, încă, s-o înfrângă.

Ne mor prietenii, iar noi,
Îi ogoim atâta cât putem
Și îi mințim frumos c-o să le treacă,
Iar ei se-ncred în noi și gem…

Ne mor prietenii și doare
Că nu e timp să ne mai facem alții,
Iar unii dintre ei s-au dovedit a fi
Mai buni și mai onești ca frații!

––––––––––––––

Se cheltuie pe arme, pe lucruri inutile
Se bagă mâna-n sac până la fund,
Dar sunt neputincioși s-aduc-un zâmbet,
Pe fața trist-a unui muribund!

Ileana PISUC

După 5 ani de refugiu și un drum greu și lung de întoarcere, în decembrie 1945 am ajuns din nou la Sighet, orașul nostru pe care-l părăsisem în 1940 în conjunctura dramatică a cedării Ardealului de nord.

Cum arăta orașul în ’45 față de cel pe care-l părăsisem în ’40 ? Fiind doar de șapte ani la plecare, amintirile mele erau puțin conturate, deci o comparație riguroasă nu puteam face. Totul era marcat de sărăcia de după război și semnele comunismului incipient. Am observat totuși existența unor clădiri noi pe care autoritățile maghiare le-au construit în anii de ocupație pentru funcționarii și muncitorii forestieri precum și eleganta clădire de la Grădina Morii (actualul hotel Marmația/ Grădina Morii).

Am observat însă o realitate mult mai dramatică – dispariția populației evreiești (cu excepția unui grup mai puțin numeros care s-a reconstituit din supraviețuitorii lagărelor de concentrare naziste). Bunica mea de pe Mociar cunoștea bine mai multe familii de evrei cărora le vindea zilnic lapte la domiciliu. Mi-a spus cum fuseseră masați în ghetto și apoi deportați.

Vecinul nostru de la Cămara (unde locuisem în ’40), domnul Gavaller, comerciant prosper înainte de război, se plimba singur și trist prin oraș. Mă uitam la el de la distanță… știam că din toată familia (părinții, soția și cele două fiice) doar el s-a întors de la Auschwitz. Fiica lui, Edith (eu îi spuneam Edita), fusese colegă de grădiniță cu mine. Aș fi vrut să-l întreb ce s-a întâmplat cu ea, dar n-am îndrăznit… mi-era frică de răspuns…

Mulți din copiii evreilor întorși din lagăre aveau să fie mai târziu elevii mei la Liceul “Dragoș Vodă”, pentru ca apoi, imensa majoritate să plece cu familiile spre Israel, S.U.A. sau în alte părți. Aveau să revină însă, în număr mare, la întâlnirile de 30, 40, 50 de ani… și să-și exprime, fără excepție, respectul și recunoștința față de profesorii sigheteni și față de învățământul românesc în general. Și bucuria mea a fost mare de fiecare dată…

Prof. Aurelia VIȘOVAN

O seamă de cuvinte din latina vulgară fosilizate în graiul arhaic maramureșean

Cu privire la apariția creștinismului la români, în planul ipotezelor cred că putem accepta, fără prea mari rezerve, următoarele principii stabilite de mai multă vreme de către istoricii Bisericii: (1) Poporul român s-a creștinat în primele veacuri, primind mai întâi revelația divină în limba latină zisă Vulgata, transmisă prin păturile de jos ale societății, soldați, negustori, sclavi sau funcționari ai administrației imperiale; (2) Limba slavonă a devenit limbă de cult la românii nord-dunăreni mult mai târziu, în chip fortuit, după așezarea unor populații slave la sud de Dunăre și închegarea unor organizări politice și militare ale acestora, populații slave care au primit mai târziu religia creștină (în secolele IX – X). În acest interval de aproximativ șapte veacuri, dintre secolele III – X, protoromânii (sau vlahii, cum mai erau numiți), au avut o limbă de origine latină și a fortiori o formă de viață religioasă creștină bazată pe aceasta; (3) Românii au avut o continuitate de viețuire pe teritoriul vechii Dacii până în nordul provinciei, la izvoarele Tisei. Pentru primul mileniu de după Christos în care, după cum spun unii istorici, documentele scrise tac, avem altfel de documente care vorbesc, avem documentele vii ale limbii vorbite, o limbă cu un substrat evident latin. De notat că, din punct de vedere cantitativ, avem mai multe acoperiri în arhaismele limbii române de azi din limba latină vulgară, în care a fost tradusă Biblia, decât din limba latină literară.

Pe de altă parte, trebuie să avem în vedere faptul că, în afară de tăblița votivă de la Biertan (județul Sbiu) din secolul al IV-lea d. H., inscripționată în limba latină cu celebra: ego zenovivs votvm posvi, noi avem și o serie de arhaisme (și totdată regionalisme) maramureșene de origine latină, deci din extremitatea nordică a arealului românesc, arhaisme care sunt de fapt latinisme fosilizate și păstrate intacte în straturile profunde ale limbii, multe dintre acestea regăsindu-se ca atare în textul Vulgatei. De unde ne vin aceste cuvinte? Au fost preluate din limba Cărții sfinte, care a picurat zilnic în urechea omului neștiutor de carte? Sau provin din alte surse, de natură laică și accidentală? Noi am selectat aici doar câteva astfel de arhaisme, performate în Maramureș de către oamenii în vârstă până în urmă cu trei-patru decenii, cuvinte care se află și în Biblia Sacra Vulgata, așa cum a fost Cartea tradusă din greacă în latină de către Sf. Ieronim, pe la sfârșitul sec. al IV-lea după Christos.

Aierlea – altundeva; a merge în alt loc, a fi în altă parte. A grăi aierlea – a grăi în altă lature, a vorbi fără sens, a buigui, a aiura, a delira. În latină: alius – altul; aliunde – din altă parte. Iar în limba-soră franceză îl avem pe ailleurs exact cu același sens. În Evanghelia după Ioan: „Adevărat, adevărat zic vouă: cine nu intră pe ușă în staulul oilor, ci sare pe altundeva, acela este fur și tâlhar” (X, 1). În Biblia Sacra Vulgata: „Amen amen dico vobis qui non intrat per ostium in ovile ovium sed ascendit aliunde ille fur este et latro”.

A dehonosta – a dezonora, a prejudicia onoarea, cinstea cuiva; a calomnia (arhaism performat până în urmă cu câteva decenii pe cursul superior al Văii Izei). În latină: honestas – onoare, cinste, bun nume, iar termenul negat, opusul: dehonesto – însemnând dimpotrivă a dezonora, a înjosi. Normal, termenul de onoare nu era curent în graiul vechi țărănesc, dar se găsește în Noul Testament, Sf. Apostol Pavel folosindu-l de mai multe ori în Epistolele sale (de ex. Rom. IX, 21; II Timotei, II, 20). În Epistola către Romani, Apostolul Pavel scrie: „Sau nu are olarul putere peste lutul lui, ca din aceeași frământătură să facă un vas de cinste, iar altul de necinste?” (Rom., IX, 21). În Biblia Sacra Vulgata: „An non habet potestatem figulus luti ex eadem massa facere aliud quidem vas in honorem aliud vero in contumeliam?”.

Blem – a merge, la imperativ (de exemplu: „Noa, amu blem acasă!”. Sau: „Frunză verde de arin / Blem la crâșmă să bem zin” etc.). În latină: ambulare – a umbla. În Evanghelia după Ioan (V, 8), Iisus Christos zice slăbănogului de la scăldătoarea Betesda: „Ridică-te, ia-ți patul tău și umblă!” (In., V, 8). În Biblia Sacra Vulgata: „Surge, tolle grabattum et ambula!”.

Bucin – instrument muzical de suflat de mari dimensiuni, folosit de către păcurari la stână; trâmbită. În latină: bucina – trompetă, goarnă, trâmbiță. Când au început să apară autocamioanele și automobilele în Maramureș, oamenii bătrâni nu ziceau despre acestea că au claxonat, ci că „au bucinat”. Pe Valea Izei, la hotarul dintre Săliște și Săcel, spre sud, se află un deal înalt despădurit, de pe care există o foarte bună vizibilitate de-a lugul văii până departe și unde se poate improviza un bun post de observație, iar acest deal se numește „Gruiul Bucinilor”. Se vede treaba că de acolo se dădea alarma în vreme de primejdie sau de venire a altor neamuri asupra noastră. În Vechiul Testament, acolo unde este descris asediul Ierihonului, se spune: „Șapte preoți să poarte înaintea chivotului șapte trâmbițe din corn de berbec” ( Iosua, VI, 4). În Biblia Sacra Vulgata: „Septimo autem die sacerdotes tollant septem bucinas quarum usus est in iobeleo et praecedant arcam foederis”.

Cot, plural Coți – unitate de măsură pentru lungime, aproximativ 65 cm. În latină: cubitus – cot. Se măsura trecând o frânghie din mijlocul palmei pe la îndărătul cotului și înapoi în palmă, în lungul osului principal al antebrațului, numit în cărțile de anatomie cubitus. În Evanghelia după Luca este scris: „Și cine dintre voi, purtându-și de grijă, poate să adauge staturii sale un cot?” (Lc., XII, 25). În Biblia Sacra Vulgata: „qui autem vestrum cogitando potest adicere ad staturam suam cubitum unum”?.

Frămbdie – sfoară mai groasă de lână colorată, de regulă terminată cu mici ciucuri, cu care femeile își legau pânzătură sau zadia pe talie. În latină: fimbria – ciucure. Iisus Christos, atunci când descrie comportamentul fariseilor, spune: „Toate faptele lor le fac ca să fie priviți de către oameni, căci își lățesc filacteriile și își măresc ciucurii de pe poale” (Mt., XXIII, 5). În Biblia Sacra Vulgata: „Omnia vero opera sua faciunt ut videantur ab hominibus dilatant enim phylacteria sua et magnificant fimbrias”.

Fugău – fugar, pribeag, om care fuge de stăpânire și se ascunde în pădure. Și a zis Cain către Dumnezeu: „Rătăcitor voi fi eu și fugar pe pământ” (Fac. IV, 14). În Biblia Sacra Vulgata: „Ego vagus et profugus in terra”.

Iască – Ciupercă parazită care crește pe trunchiul copacilor, văcălie. În vechime era folosită ca aliment și medicament. În stare uscată, era folosită la aprinderea focului, iasca se aprindea de la scânteile ce săreau la lovirea unei bucăți de cremene cu un amnar de oțel. În latină: esca – hrană, momeală pentru vânat. Încă din primul capitol al Cărții Facerii, Dumnezeu le-a zis primilor oameni de pe pământ: „Iată, vă dau toată iarba ce face sămânță de pe toată fața pământului și tot pomul ce are rod cu sămânță în el. Acestea vor fi hrana voastră” (Fac. I, 29). În Biblia Sacra Vulgata: „Ecce dedit vobis omnem herbam adferentem semen super terram et universa ligna quae habent in semet ipsis sementem generis sui sint vobis in escam”.

Jămânări – frați gemeni, termen folosit nu doar pentru oameni, ci și pentru vitele casei, pentru iezii și mieii gemeni etc. În latină: geminus – gemeni. Cu privire la copii: „Și i-a venit Rebecăi vremea să nască și iată erau în pântecele ei doi gemeni” (Fac., XXV, 24). În Biblia Sacra Vulgata:  „Iam tempus pariendi venerat et ecce gemini in utero repperti sunt”.

Lăut – Spălat, curat. În duminici și la sărbătorile mari, omul era lăut (spălat pe tot corpul) și cu hainele schimbate. În latină: lavatum, lautum: – spălat. Este un fapt notoriu că evreii practicau spălatul pe mâini, din motive simultan igenice și rituale. Evanghelia după Marcu ne spune: „fariseii și toți iudeii, dacă nu își spală mâinile nu mănâncă”  (Mc., VII, 3).  În Biblia Sacra Vulgata: „Pharisaei enim et omnes Iuidaei nisi crebro lavent non manducant”.

Mas – a rămâne de mas peste noapte, a fi găzduit pentru o noapte undeva. De unde: masalău – locul unde dorm vitele pentru o vreme mai scurtă, staul. În latină: manere – a rămâne; mansio – oprire; iar mansit – a rămâne pentru mai multă vreme. În Vechiul Testament ni se spune ce a făcut Lot în Sodoma, atunci când au venit îngerii. Anume i-a rugat să rămână de mas la el peste noapte: „Stapânii mei, abateți-vă pe la casa slugii voastre ca să rămâneți aici peste noapte” (Fac., XIX, 2).  În Biblia Sacra Vulgata: „Domini, declinate in domum pueri vestri et manete ibi”.  Iar după ce Lot a fost scos din Sodoma, „A ieșit Lot din Țoar și s-a așezat în munte și a locuit într-o peșteră, împreună cu cele două fete ale sale” (Fac., XIX, 30). În Biblia Sacra Vulgata: „Ascenditque Lot de Segor et mansit in monte duae quoque filiae eius cum eo et mansit in spelunca ipse et duae filiae eius”.

Mur – zid de piatră. Fundația vechilor case de lemn din Maramureș era făcută din piatră de râu și se numea mur, iar mortarul cu care erau prinse pietrele se numea muruială. În latină: murus – zid. În Vechiul Testament, întâmplările legate de scăparea spionilor evrei din cetatea Ierihonului este relatată astfel: Rahab „le-a dat drumul cu o frânghie pe fereastră, căci casa ei era în zidul cetății și ea locuia chiar deasupra zidului” (Iosua Navi, II, 15). În Biblia Sacra Vulgata: „Dimisit ergo eum per funem de fenestra domus enim eius herebat muro”.  Sau, în Epistola a doua către Corinteni, Sf. Apostol Pavel își narează peripețiile, scriind: „În Damasc, dregătorul regelui Areta păzea cetatea ca să mă prindă, și printr-o fereastră am fost lăsat în jos peste zid, într-un coș, și am scăpat din mâinile lui” (II Corint., XI, 32-33). Și în Biblia Sacra Vulgata:  „Damasci praepositus gentis Aretae regis custodiebat civitate ut me conprehenderet et per fenestram in sporta dimissus sum per murum et effugi manus eius”.

Oarzăne – (despre fructe) care se coc mai timpuriu. Derivat de la orz, plantă cerealieră care se coace mai repede decât celelalte din același gen, cu 7 – 10 zile înaintea grâului. În latină:  hordeum – orz. În Sf. Evanghelie după Ioan, la minunea înmulțirii pâinilor, se spune: „Este aici un băiat care are cinci pâini de orz și doi pești” (In., VI, 9).  În Biblia Sacra Vulgata:  „Est puer unus hic qui habet quinque panes hordiacios et duo pisces”.

Teglă – cărămidă arsă. În latină: tegula – cărămidă. În limba română literară latinescul tegula l-a dat pe „țiglă”, însemnând element de acoperiș la casă format tot din lut ars, dar în graiul arhaic din Maramureș, exact ca și în latina vulgară, tegula înseamnă un element de construcție a peretelui, cărămidă. Din aceeași familie de cuvinte, în latină: tegumentum – înveliș; tectum – acoperișul casei etc. Unii autori de dicționare consideră în mod greșit că termenul „teglă” ar proveni din limba maghiară, pentru simplul motiv că termenul există și în această limbă, deși cuvântul latin este considerabil mai vechi decât stabilirea maghiarilor în zonă. Pe de altă parte, nu este exclus însă ca și cuvântul asemănător din maghiară să provină tot din latină. În Sf. Evanghelie după Luca, acolo unde se descrie cum a fost introdus un paralitic la Iisus prin acoperișul casei, se spune: „Dar negăsind pe unde să-l ducă, din pricina mulțimii, s-au suit pe acoperiș și, printre cărămizi, l-au lăsat cu patul în mijloc, înaintea lui Iisus” (Lc., V, 19). În Biblia Sacra Vulgata: „Et non invenientes qua parte illum inferret prae turba ascenderunt supra tectum per tegula submiserunt illum cum lecto in medium ante Iesum”.

Uștioară (cu varianata ușcioară) – diminutiv de la ușă, însemnând o ușă mai mică, o portiță de intrat în ocol ori în staulul oilor. În latină: ostium – intrarea în casă, ușă; Ostia – cetate veche în Italia, unde se afla poarta de intrare din Mare pe râul Tibru spre Roma. În Evanghelia după Ioan: „Adevărat, adevărat zic vouă: cine nu intră pe ușă în staulul oilor, ci sare pe oareunde, acela este fur și tâlhar” (X, 1). În Biblia Sacra Vulgata: „Amen amen dico vobis qui non intrat per ostium in ovile ovium sed ascendit aliunde ille fur este et latro”.

Vargă – nuia subțire și flexibilă cu care se aplicau uneori pedepse corporale la copii. În latină: virga, sau virgula – nuielușă. Cuvântul apare frecvent în Proverbele lui Solomon. De exemplu: „Prostia este lipită de sufletul copilului, numai varga certării o va depărta de la el” (XXII, 15). Sau: ”Nu cruța pe copilul tău de mustrare, căci dacă îl lovești cu varga nu moare” (XXIII, 13).  În Biblia Sacra Vulgata: „Stultitia conligata est in corde pueri et virga disciplinae fugabit eam”, respectiv: „Noli subtrahere a puero disciplinam si enim percusseris eum virga non morietur”.    

Vintre – pântece, abdomen. În latină: ventriculus – stomac. În Sf. Evanghelie după Ioan: „Cel ce crede în Mine, precum a zis Scriptura: râuri de apă vie vor curge din pântecele lui” (In, VII, 38).  În Biblia Sacra Vulgata: „Qui credit in me sicut dixi Scriptura flumina de ventre eius fluent aquae vivae”.

Zipt (cu varianta vipt) – un sac mare de grăunțe sau de făină cât poate duce un bărbat, o anumită cantitate suficientă pentru o perioadă mai îndelungată;  prin extensie: merinde, provizii de hrană. În latină: victus – hrană. În Proverbele lui Solomon (XXVII, 27): „Și laptele de capră îl ai cu îndestulare, pentru hrana casei, și merinde pentru slujnicele tale”. În Biblia Sacra Vulgata: „Sufficiat tibi lac caprarum in cibos tuos in necessaria domus tue et ad victum ancillis tuis”.

Prof. univ. dr. Nicolae IUGA