Diaspora. Nu trebuie să ne mire faptul că această mare sărbătoare națională se respectă și se aniversează și într-un loc atât de departe de țară, cu o înlăturare totală a formalismului și într-o trăire  cu adevărate sentimente patriotice. De regulă, astfel de sărbători naționale se desfășoară și se aniversează în patria lor, cu toată amploarea, în exterior fiind doar rezonanțe de curtoazie ale acestora, între state. În cazul țării  noastre însă, problemele de acest gen au o particularitate specifică: întreaga  Românie  este formată din mai multe Românii, este o Românie „pe bucăți”, cum s-ar spune, în mod real, efectiv și nu „figurativ”.

„România celor de afară”, a celor plecați pe toate meridianele lumii, a imigranților, a „diasporei”, denumire atât de puțin suportată de conducătorii patriei noastre, în exprimare și conținut; doar o singură componentă, legată de aceasta,  este agreată, este cu bucurie acceptată: transferul în țară a multor miliarde de euro/an, cu care se echilibrează bugetul țării și se împiedică uneori intrarea ei în colaps financiar. Iar aceștia sunt așa de mulți, în jur de un sfert din populația țării! Te întrebi: oare ce i-a putut determina să ia drumul pribegiei, oamenii să se despartă oarecum „de ei înșiși”, de cele mai firești și profunde intimități ale lor, de copii, de părinți,  frați și surori, de neamuri și prieteni, de locurile îndrăgite care parcă i-a și asimilat, de pământurile și țara lor?! Acest exod reprezintă într-adevăr un „fenomen”! În mod cert, nu pleacă din dorința de cunoaștere a altor pământuri, care să fie atât de brutal exprimată și nici din spirit de aventură, îndemnuri ce le lipsesc românilor. Au plecat și pleacă pentru a-i salva pe cei rămași acasă, apoi pe ei înșiși, de clica și corupția  cocoțate  la administrarea țării, care sub falsa motivare de „majoritate” fac tot ce vor; „facem, că putem”, cum tot se exprimă, însușindu-și în mod atât de hulpav avuția țării, în toate formele ei. Toate acestea blochează orice dezvoltare în infrastructură, în sănătate, educație, investiții și în toate și fac ca morții pe șosele țării să se numere zilnic, bolnavii din spitale să moară infectați pe acolo, greutățile traiului cotidian împingând pe așa de mulți la cumplitele desmembrări familiale, la salvările sau situațiile dramatice ce se produc. Chiar și atitudinea, prezentă acestor comportamente, cu de-a sila, repugnă psihic și-i alungă!

„O altă parte a României este a românilor din România”, parteneri de viață, copii, bătrâni, frați, surori, în empatie familială directă cu cei plecați afară, care se ajută între ei cât și cum pot, liniștind și pe cei plecați, care-i și sprijină și împreună cu aceștia suportă suferințele despărțirilor, dorurile și bucuriile revederilor, dar și atâtea drame familiale, care s-au produs și se vor mai produce, neputându-și acorda direct ajutor unii altora, din cauza depărtărilor. Împreună cu aceștia mai sunt și neamurile celor plecați, prietenii și simpatizanții lor, care, împreună le triplează numărul, aceștia formând adevărata majoritate truditoare a țării.

Mai rămâne acea parte a țării, în afara celor precizate, cu orientări politice diferite, majoritatea și din aceștia fiind opozanți ai politicii bazată pe corupție și fărădelege a coaliției conducătoare, „PSD-ALDE”.

Centenar 2018 în Minnesota. Se spunea cu ani în urmă că ar fi în jur de 5 mii de români în Statul Minnesota; acuma cred că sunt mult  mai mulți. Aceștia se adună, în jur de câteva sute, cu ocazia anumitor sărbători sau aniversări, de regulă pe lângă cele două biserici ortodoxe, români din toate confesiunile, fiind prezenți și musafiri americani și de alte naționalități, precum și din familii mixte. În anumite situații, când numărul lor este mai mare, întrunirile sunt găzduite de Biserica Catolică, Grecească sau Ucraineană, care dispun de săli spațioase, așa cum a fost și în ziua de 1 decembrie 2018, zi de mare aniversare, gazda fiind Biserica Ucraineană.

În vederea pregătirii acestei mărețe aniversări, Biserica Ortodoxă Sf. Maria și Biserica Ortodoxă Sf. Ștefan din Saint-Paul, MN și Societatea Română de Genealogie (RGS) au avut inițiativa organizării și susținerii acestei importante și simbolice aniversări de 100 de ani de la Unirea celor trei regiuni cu țara, Bucovina, Transilvania și Basarabia, aflate sub stăpânirea Imperiilor Austro-Ungar și a Imperiului Țarist, în destrămare. S-a  reușit o aniversare de excepție cu sprijinul Asociației HORA (Heritage Organization of Romanian Americans in MN).

Președintele American W. Wilson a sprijinit  această Unire cu 100 de ani în urmă, impunând drepul la autodeterminare a națiunilor sub stăpânire străină, profitând de această decizie mai multe State, cele două Imperii fiind de drept destrămate.

În ce privește românii din Minnesota, deși numărul lor nu este atât de mare, ei au beneficiat de Proclamația Guvernatorului acestui Stat, Mark Dayton, care a proclamat ziua de 1 Decembrie 2018,  ca fiind ziua românilor din Minnesota, încă din 15 oct. 2018,  fapt transmis în cadrul întâlnirii de către Consulul Onorific pentru români, Patrick Ledray. Această Proclamație a fost transmisă în mai multe State din America, de către Guvernatorii acestora, la inițiativa ambasadorului României din America, Dl. George Cristian Maior. Se mai precizează în această Proclamație că această zi este celebrată de comunitatea româno-americană din Minnesota, cu contribuția acesteia la viața socială, economică și culturală a Statului.

Programul aniversar a avut o parte artistică și o parte comemorativă, care alternau în desfășurarea si exprimarea lor, cu mult efect, „artiștii” amatori fiind la mare înălțime. Toate puteau fi urmărite pe două ecrane mari panoramice, ce prezentau imagini, videoclipuri  superbe, traduse și în limba engleză, cu imagini și sonoritate excelente. S-a început cu un număr de „toacă”, executat de un „artist” american, un instrument cu muzicalitatea ei aparte, din vechimi, de inspirație religioasă  profundă, mănăstirească, un „cântec al lemnului” atât de frumos și deosebit. Excelentele viori transmit tot prin fibrele lemnoase superbele lor sunete; lemnul are și el „naturalețea” lui, atât de placută și frumoasă.

Programul artistic a început cu un recital la pian de dansuri românești, Valurile Dunării, un recital al corului Ciprian Porumbescu, dansuri populare cu o orchestră locală de dansuri și sârbe românești, în costumații naționale din diferite regiuni, cu acele ii superbe. S-au angajat apoi în suite de dansuri cei mai mici, talentații și frumoșii copilași, nădejdea noastră, urmați de frumoase execuții de dans al cuplurilor și apoi cu toții la un loc, formând „unirea” de generații, iar  aceste bucurii festive au fost gustate de cei prezenți în ropote de aplauze.

Programul comemorativ a fost interpretat de un grup de 9 „artiști”, care s-au perindat pe scena în grupuri mici, cu numere din literatura și dramaturgia româneasacă, din istoria formării limbii române și a poporului român, din istoria Principatelor, cu figurile mărețe ale voievozilor acestora, despre Unirea Mică, dar mare, cu o suită de cântece patriotice (din repertoriul artistului Furdui Iancu), Hora Unirii, Războiul pentru independendență și apoi Primul Războiu Mondial, care a dus la Unirea Mare și destrămarea Imperiilor, pe care anumite minți desprinse de realitate vor să le reinstaleze, inducând un pericol mare pentru omenire. Sunt amintite figurile mărețe ale regelui Carol I al României, precursorul Unirii, ale regelui Ferdinand I, înfăptuitorul acesteia, sprijinit și de alți mari oameni de stat români, și de mulți alții, care au înfruntat și ani grei de închisoare pentru suprimarea asupririi naționale (amintesc aici Școala Ardeleană, cultul Gr. Catolic, I. C. Brătianu, Iuliu Maniu, Al. Vaida Voievod, V. Goldiș, Iuliu Hossu, Miron Cristea, memorandiștii Ion Rațiu, George Pop de Băsești, pr. V. Lucaciu….). Țara și interesele ei erau singurele prioritare pentru aceștia și s-a folosit eroic acel moment de cumpăna al istoriei, care numai o dată vine. Suntem tot într-un moment de cumpănă și acum.

Prezentarea și executarea acestui program, văzut și pe ecrane, a fost însoțit de numeroase mesaje scurte, dar deosebit de impresionante, de imagini video de mare efect, care lăsa sala în lacrimi. Masa a fost comună, aceeași pentru toți, din preparate de post, fiind aproape de Crăciun, la alegere din același meniu, nu fasole cu ciolan pentru unii și caviar pentru alții! Fiecare din cei prezenți a primit o „cocardă”, formată dintr-un disc în trei culori, pe care scrie România 100, înconjurat de o panglică „Trei culori”. Pe lângă Instituțiile amintite, a mai fost un grup de circa 8 persoane, care s-au ocupat în detaliu de această aniversare și care au primit diplome și plachete, așa cum au fost Dna. Gina Popa, Dl. Gabriel Petre, coordonatorul tehnic al programului, Familia Felea, ș. a. Programul s-a incheiat în jur de orele 22, prin Hora Unirii, într-un lanț „unit” de aproximativ 300 de persoane, care apoi, rând pe rând au plecat pe la „casele” lor.

Majoritatea celor prezenți sunt imigranți, de câțiva ani pe aici, în puține cazuri fiind prezent grupul familial de bază, părinți și copii, în multe cazuri fiind lăsați acasă și copiii, în grija bunicilor, a bătrânilor, alte rudenii în griji și suferințe, în destule cazuri chiar un partener de viață fiind rămas în țară, pentru îngrijirea celor rămași acolo. De aceea, la plecări și despărțiri se remarcau secvențe de tristețe, de dor și grijă pentru cei absenți, de câte și mai câte ce s-au petrecut și s-ar mai putea petrece, bucuriile înșirate nefiind depline, pentru majoritatea.

Toate mulțumirile pentru cei ce au organizat acest splendid eveniment aniversar, pentru „artiști”, pentru gazde, dar și pentru participanți și, nu în ultimul rând, pentru Administrația Statului, care a permis și favorizat această manifestare, cu urări de revedere pentru bicentenar!

Unele reflexii. Câteva ore împreună a românilor, unde își spun dorurile, bucuriile și durerile, cântecele și dansurile lor, considerându-se că în acel mediu sunt puțin „acasă”! Distanțele dintre diferite locații fiind mari, cei de foarte departe vin mai rar aici, uneori și ninsorile abundente fiind o piedică. Dar se fac și întruniri mai restrânse, pe grupuri, prietenii, pe la unii sau alții, prin alte sedii, în diferite ocazii, poate nu așa de organizate, dar tot plăcute și optimiste, de comuniune. Este o rețea de comunicare amplă între cei ce au părăsit țara, între ei și cei de acasă, uneori membrii aceleiași familii fiind în țări sau continente diferite și se simte această comunicare ca o necesitate. Cât de mult s-au împrăștiat românii și se tot împrăștie! Oare ce-i mână în „această luptă”?! (întrebare retorică!). Aproape în fiecare din aceste astfel de întruniri se realizează și programe culturale, deosebit de plăcute și mult apreciate și de către cei ai locului; viața se încearcă a fi trăită în firescul ei, oriunde s-ar desfășura. În regiunile unde densitatea românilor este mai mare, se organizează centre culturale, sportive și de altele.

Începutul acestei frumoase întâlniri a fost aici la orele 17, în România find orele 1 din noapte (diferența de fus orar fiind de 8 ore), având astfel prilejul să vizionăm și măreața aniversare din țară, în reverberație cu ai noștri, cu cei dragi, cu românii de pretutindeni, în pregătirea și petrecerea ei. A fost o plăcere să urmărim „căruțele” maramureșenilor, plecați din Sighet, de pe Valea Izei, până în Alba Iulia, capitala Marii Uniri, îmbrăcați în frumoasele lor costume naționale și împodobiți cu Tricolorul, așa cum au făcut-o și cu 100 de ani în urmă părinții, moșii și strămoșii lor, ca și pe alții din toate zonele țării. Am văzut venind și pe frații bucovineni și basarabeni  cu bucurie spre Cetatea Unirii, de parcă ar vrea să se mai unească o dată, ca și când acea unire ar fi fost încălcată?! Ticăloșie mare! Cât de vrășmașă poate fi istoria  cu vecinii, mari sau mici, doritori de imperiile de altădată, sau și mai mari, având mereu prezent spiritul de năvălire barbară, înrobitoare. Este o blamă cumplită ca, peste această sfântă zi națională, o scurtime de timp, să-ți fie aruncate jigniri din aceste vecinătăți, fără nicio reținere, care nu pot fi privite decât cu disprețul meritat al unor sălbăticii retardate din alte timpuri!

A fost o prezență mai mică, restrânsă, a unei mici comunități de români, care, departe de țară își aniversează aici România Întregită de acum 100 de ani, știrbită puțin de ticăloșiile și nesimțirea celor mari și puternici, care vor să o știrbească și mai mult. Dar această întrunire este o stea mare pe harta lumii, o lumină strălucitoare, o Românie Mică, dar mare altfel, care-și manifestă suveranitatea, libertatea și democrația aici și, alături de ea, stau alte multe Românii Mici din  America, unite în aceeași Proclamație a guvernatorilor din Statele Americii, ca și din  mulțime de alte orașe mari din toată Europa, din toată lumea. Toate împreună formează o cunună imensă de stele, care, împreună, formează o Românie Mare, mai mare ca oricând, cu atât de multe „Treiculori” fâlfâind, cu Imnul Național cântat pe atât de multe voci, în atât de multe locuri, cu cântecele patriotice, dansurile și frumoasele costume naționale din toate zonele țării, parada și renumitele ii, în multitudinea lor de modele, toate într-o simțire și într-un glas exprimând în sărbătoare și demnitate Centenarul României Întregite, așa cum a fost ea cu 100 de ani în urmă. Diaspora atât de amplă a României, cu o răspândire globală, a făcut ca Centenarul ei să aibă o desfășurare de excepție, plină de măreție, în toată lumea, așa cum nu cred să mai fi fost o astfel de aniversare a vreunui stat.

prof. Gheorghe BĂRCAN,
fost elev al Liceului „Dragoș Vodă”, Sighet

08.12.2018, Minneapolis/USA

„Cu noi este Dumnezeu,
Înțelegeți neamuri și vă plecați
Căci cu noi este Dumnezeu.
Auziți toate neamurile,
Căci cu noi este Dumnezeu,”
(Chemarea Clopotului, cântec religios)

Cântecul acesta îl știu din copilărie, îmi place foarte mult și poate de aceea mi-a rămas în memorie. Pe atunci tot satul nostru avea cultul greco-catolic. Mai târziu, când a trebuit să mă despart de satul natal, așa cum o făceau toți cei ce voiau să se califice într-un fel, sau altul, am auzit mereu cântecul și niciodată nu m-am întrebat dacă este ortodox sau greco-catolic, pentru că l-am ascultat la manifestările religioase ale ambelor culte; de altfel, în cantec se zice: „Auziți toate neamurile.”

Despre ce VIS vreau să vă scriu? Despre „VISUL” unor credincioși greco-catolici din Săliștea de Sus, care își doreau și ei să aibă un lăcaș de cult al lor, așa cum au alte culte în localitate.

Parohia Greco-Catolică din Săliștea de Sus, Maramureș, funcționează legal, așa cum reiese din Atestarea Nr.129/16.02.1999 (de mai bine de 18 ani); dar nici până acum nu există o Biserică Greco-Catolică în localitate.

Problema aceasta există încă în multe localități din țară, dar eu mă refer la situația din orașul Săliștea de Sus, județul Maramureș. Înainte de 1948, în comună erau 4 familii de ortodocși și aveau o Biserică, iar ceilalți locuitori erau de cult Greco-Catolic și câteva familii de evrei.

Greco-Catolicii, acum în libertate și cu drepturile acordate pentru toate cultele, nu aveau biserică!

Vă mai aduc la cunoștință cu multă durere și tristețe că, dupa 1989, înainte ca Bisericile din Săliștea de Sus să devină «Muzee», nu s-a permis să se oficieze în ele serviciile cultului Greco-Catolic!

Vă rog să credeți că nu fac deosebire între culte și mergem la ambele biserici; ba mai mult, în America mergem la Bisericile Ortodoxe (2) Române deoarece nu există biserici Greco-Catolice decât la foarte mare depărtare.

Săliștenii mai bătrâni, dar și mulți tineri și-au dorit să aibă o Biserică a lor în credința părinților, bunicilor și a străbunicilor lor.

Acesta este «visul» despre care vreau să vă scriu!

După 1990 Parohia Greco Catolică nu a primit NIMIC din bunurile imobiliare ce le deținea înainte de actul nedrept, ilegal și abuziv, din 1948. De la Primărie li s-a spus că orașul nu are niciun teren care să îl atribuie Bisericii Greco-Catolice, în schimbul celor ce i-au fost confiscate, așa că singura posibilitate pentru a putea obține un teren, în vederea construirii Bisericii, era cumpărarea unui teren.

Cu amărăciune și tristețe, e greu să se recunoaască faptul că într-o localitate de talia Săliștei de Sus, acum oraș, Sfânta Liturghie se oficia într-o cameră mică a unei case modeste (casa are două camere mici, despărțite de un mic hol), având ca „mobilier” o masă mică drept Altar și 4 lavițe simple și câteva scaune pentru creștini, iar în cealaltă cameră locuiește Preotul Paroh.

Deși Săliștea a fost și este fruntașă în multe privințe, pentru care săliștenii se pot mândri pe bună dreptate, în acest domeniu important a fost depășită, toate localitățile din jur având Biserici (unele sunt în construcție) Greco-Catolice, deși localitățile respective au un potențial economic mai scăzut decât al orașului Săliște.

Nu ne pare rău că există Biserici Greco-Catolice în alte localități, ci ne pare rău că nu există și în Săliștea de Sus o Biserică Greco-Catolică…

Trebuie făcută mențiunea ca terenul nu se putea cumpăra decât numai prin donații, toate celelalte încercări fiind eșuate.

Puțini, foarte puțini erau cei ce credeau că «Visul» se va putea realiza. Cu siguranță că avea să fie greu, chiar foarte greu (unii ziceau că e imposibil), dar săliștenii, așa cum sunt ei foarte hotărâți, nu voiau să rămână în urma altora, ei fiind mereu apreciați prin ceea ce au făcut; așa că, deși puțini, greco-catolicii, n-au vrut să renunțe la ”Visul” lor!

«Înfrânt nu ești atunci când sângeri,
nici ochii când în lacrimi ți-s.
Adevăratele înfrângeri
sunt renunțările la vis»
(Radu Gyr, ”Cântec de luptă”)

Și n-au renunțat!

S-a format un grup de inițiativă în care era și credincioasa Hojda Domnița, în a cărei casă s-au oficiat câțiva ani serviciile religioase ale Cultului Greco-Catolic și care s-a zbătut foarte mult pentru îndeplinirea «Visului»; păcat, mare păcat că acuma nu mai este în viață să se bucure de reușită. Cu siguranță că, de acolo de unde este, se bucură …

Grupul s-a deplasat la Preotul Protopop Codrea Vasile, Protopiatul Unit Iza-Vișeu, pentru a se sfătui ce trebuie și cum trebuie făcut, pentru reușită; tot timpul a dat sfaturi utile, ori de câte ori era nevoie și, ce este mai important, era optimist și transmitea acest sentiment și celorlalți, însoțit de încurajările, atât de necesare.

«Domnul o să ajute!» spunea mereu, când se ivea o problemă de rezolvat; fără dânsul nu s-ar fi reușit.

S-a făcut la tipografie un registru cartonat pentru donații și acolo s-au trecut toți cei ce au contribuit la acest demers. Acesta va rămâne la biserică peste vremi, pentru veșnica rugăciune și pomenirea tuturor donatorilor și a familiilor acestora, în vecii vecilor!

Donațiile au fost între 10 lei și 13.000 de lei, toate având la bază solidaritatea în dorința creștină de a ajuta, de a îndrepta măcar puțin din nedreptățile triste și dureroase făcute greco-catolicilor de vechiul regim ateu și nu numai.

Cine vrea să consulte registrul o să fie impresionat de contribuția celor cu venituri mici; un pensionar avea 600 lei pensia și a donat 500, alții au dat câte puțin, după posibilități, dar cu dorința de a mai contribui și au facut-o în mai multe tranșe. Au fost însă și alții «cu mari posibilități», patroni, alții în funcții publice sau aleși, care au promis că vor face donații, dar nu au făcut. E alegerea lor, (așa cum a fost și cea a celor cu venituri mici); eu cred că respectarea cuvântului dat, face mai mult decât promisiunea însăși.

ACUMA NU MAI CONTEAZĂ! S-A REUȘIT!

Au fost aproape 200 de donatori greco-catolici, ortodocși (în marea majoritate) din localitate, dar și din alte părți, care au dorit să contribuie la realizarea acestei Biserici, fiecare donație fiind «o cărămidă» la această necesară și dorită lucrare. Toți cei ce au făcut sau vor face donatii , vor forma o comuniune în reculegere și rugăciune, împreună cu cei ce se vor închina trecând prin fața Bisericii, în sunetul glasului de clopot. Multe mulțumiri tuturor donatorilor, BUNUL DUMNEZEU SĂ-I RĂSPLĂTEASCĂ!

Dar s-a reușit: s-au adunat peste 20.000 de euro pentru achiziționarea terenului și altele.

Bunul DUMNEZEU ne-a ajutat: ”NIMIC FĂRĂ DUMNEZEU!”

Era abia începutul. Părintele Paroh Petreuș a avut foarte mult de «alergat» după diferite aprobări, schițe, proiecte, demolare, pregătirea terenului, găsirea de meșteri, licitații; în toate demersurile avându-l de mare ajutor pe Părintele Protopop Codrea Vasile. Au fost multe de rezolvat, care se făceau greu datorită birocrației și a altor piedici, dar Părintele le-a rezolvat pe toate; multe, multe mulțumiri. Părintele Petreuș a spus că a primit mult ajutor și de la economul eparhial Simon Mihai de la Episcopie căruia i se cuvin mulțumirile aferente.

Trebuie amintit cu adâncă plecăciune implicarea Preasfinției Sale Preotul Vasile, Episcopul greco-catolic la continuarea planului, care, cu multă milostivire, a găsit timp și resurse financiare (ceea ce nu e deloc ușor în multitudinea de probleme ce le are pentru păstorirea greco-catolicilor din Episcopia ce cu onoare o conduce și în perioada aceasta de criză). De la Episcopie s-au primit sume pentru construirea Capelei, peste care să se înalțe apoi Biserica, așa cum este în proiect.

Se cuvine a mulțumi Preasfinției Sale pentru interesul și grija cu care a ales Icoanele, Altarul, Iconostasul și alte obiecte de Cult necesare pentru Capelă, ceea ce a făcut ca totul să arate minunat, înălțător în ziua de 25 noiembrie 2018, când Preasfinția Sa cu un sobor de preoți greco-catolici a Sfințit Capela în prezența unei mulțimi de credincioși greco-catolici, dar și ortodocși din Săliștea de Sus, dar și din alte localități.

BUNUL DUMNEZEU SĂ-I RĂSPLĂTEASCĂ PE TOȚI CARE AU AJUTAT, într-un fel sau altul, la realizarea acestui crâmpei de VIS.

Mai sunt multe de făcut pentru realizarea VISULUI (a BISERICII), dar, așa cum spunea mereu Părintele Protopop Codrea, de acuma se va merge numai ÎNAINTE! Eu sunt optimistă și cred că se va reuși!

«CĂCI CU NOI ESTE DUMNEZEU!»

Prof. pensionar, Maria BĂRCAN

M-am născut acum o sută de ani, din părinți români, naș având un rege neamț, rege care m-a iubit ca pe propriul copil. Adevărul este că eram și tare frumoasă și ”DODOLOAȚĂ”.

Nu bine am început ”a umbla copăcel”, că s-a născut un partid monstru, numit comunist și care milita pentru dispariția mea de pe fața pământului, pe motiv că sunt imperialistă. Noroc că, aceia în grija cărora mă aflam, l-au scos în afara legii. Totuși, nu s-au liniștit și s-au dus la rude la Moscova, unde și-au ținut congresle, la cel de-al V-lea, au dat o declarație semnată printre alții de tovarășul Alexandru Iliescu, scumpul tătic al liber-cugetătorului nostru. Iată ce se spunea printre altele despre mine: ”România contemporană nu reprezintă prin sine o unire a tuturor românilor, ci este un stat tipic cu mai multe națiuni, creat pe baza sistemului prădalnic de la Versailles, pe baza ocupării unor teritorii străine și pe baza înrobirii unor popoare străine”.

Nori negri se abat asupra Europei. Partide extremiste, de dreapta și de stânga, împânzesc Europa. Eram amenințată din toate părțile și nu numai eu, ci și altele ca mine.

Se produce ireversibilul. Războiul bate la ușă. Mi se smulge unul din brațe, iar la scurt timp, mi se smulge și o jumătate din inimă.

Se termină și războiul cu ale sale devastatoare consecințe. Pe lângă milioanele de morți, răniți, boli și sărăcie, un alt monstru amenință lumea: comunismul sovietic.

Pentru mine, urmările au fost inimaginabile. Mi-au alungat regele, mi-au aruncat părinții în temnițe sau i-au asasinat. Un regim criminal m-a luat în primire. După instalarea la putere, comuniștii mi-au terfelit actul de naștere, aproape toate simbolurile naționale mi-au fost pângărite. Mulți ani nu am avut voie să-mi arborez drapelul, nu a fost voie ca la 24 ianuarie, fiii mei să cânte sau să danseze ”Hora Unirii”.

Ce să vă spun de 1 Decembrie, ziua în care m-am născut. NU sărbătorirea, dar nici măcar amintirea acestei zile nu a fost posibilă. Abia în 1968, la 50 de ani de la nașterea mea, această zi, de 1 Decembrie a fost inclusă în rândul sărbătorilor naționale. Sigur, numai pentru unirea cu Transilvania, fără a pomeni de Basarabia și Bucovina.

Am devenit republică populară, apoi socialistă.

Jumătate de secol mi-au trăit fiii în întuneric și teroare. Abia în 1989, un regim barbar avea să-și dea obștescul sfârșit. Emanatul emanaților, pe nume Ion Iliescu, fiul aceluia care, în declarația semnată și de el, cerea ca eu să dispar de pe hartă. A reușit prin metode specifice să-i elimine pe reprezentanții partidelor istorice pe motiv că ”i-au băgat sula-n coaste”. Brațul său puternic, minerii! Prin vizitele lor la București l-au ajutat pe liber-cugetător să instaureze a sa democrație originală. După două mandate, s-a retras la Ninuța lui, nu înainte de a pregăti și infiltra în toate partidele oameni devotați dumnealui.

Iată-mă-s la o sută de ani, urâțită, sluțită, prădată, plânsă, stoarsă de orice vlagă, siluită, umilită. Dar fiii mei unde-or fi? De ce m-ați părăsit, fiii mei? Întoarceți-vă acasă, scumpii mei! Nu-i lăsați pe alții să-mi pângărească sufletul, să-mi otrăvească izvoarele, să-mi taie falnicile păduri! Întoarceți-vă ACASĂ, fiii mei iubiți! Nimeni nu va putea să vă iubească, cum vă iubesc eu! Prea mulți sunteți aceia care m-ați părăsit! ÎNTOARCEȚI-VĂ ACASĂ, ACASĂ, ACASĂ…

PS. VĂ MULȚUMESC TUTUROR ACELORA CARE DE 1 DECEMBRIE, DEȘI A FOST GER, AȚI IEȘIT ÎN STRADĂ SĂ-MI CÂNTAȚI, SĂ VĂ BUCURAȚI, SĂ-MI ARĂTAȚI DRAGOSTEA VOASTRĂ.

prof. Vasile POP

1 Decembrie 1918 – zi istorică, zi emoționantă, zi de neuitat… NU. E mai mult de atât. E ziua în care visele au devenit realitate, ziua în care am demonstrat că nu suntem doar simple marionete pe care ceilalți le mânuiesc cum vor, ziua în care am învățat că numai luptând vom învinge, ziua în care mii de români au strigat la Alba Iulia: ,,Pentru România Unită!”.

România nu e doar un teritoriu, doar o țară mică. România e visul pentru care am luptat sute de ani. România este locul unde am crescut, unde am făurit primele amintiri. Tu ştii că poți să pleci peste ocean sau în celălalt colț al Europei, dar nu vei fi decât un străin pentru că doar aici te simți acasă. Doar România va fiu mereu pentru tine ACASĂ, iar acasă e locul unde găseşti linişte, pace şi iubire. E singurul loc în care nu te simți singur.

De un secol, mergem înainte visând. De 100 de ani în care am suferit sub lanțurile sclaviei şi în care ne-am sacrificat frații pe fronturi, am reuşit să ajungem aici ÎMPREUNĂ. După 100 de ani de lacrimi şi zâmbete, de pace şi război, noi am reuşit să rămânem uniți, să trecem peste sute de încercări cu zâmbetul pe buze.

Am reuşit să demonstrăm tuturor că putem să cădem şi să ne ridicăm. Am arătat că oricât era vijelia de puternică, oricât era furtuna de mare, noi am mers înainte, iar atunci când unul dintre noi a căzut, ceilalți l-au ajutat să se ridice; pentru că înainte de toate noi suntem o FAMILIE.

Azi… Ei, bine azi nu mai vorbim de eu, nu mai vorbim de tu, azi existăm NOI. Pentru că noi am luptat pentru visele nostre, indiferent de cum ne-au tratat ceilalți, indiferent câte piedici am întâmpinat pe drum şi cât de mult am sacrificat ca să le îndeplinim. Am luptat chiar dacă ceilalți spuneau că nu vom reuşi. Ziua de 1 Decembrie este despre noi. Despre glorie, ambiție, curaj şi, mai ales, despre puterea de a merge mai departe indiferent câte obstacole avem înainte.

Am căzut, am fost loviți, am crezut că totul s-a sfârşit, dar ne-am şters lacrimile, ne-am ridicat şi am continuat. Pentru că suntem luptători, suntem ambițioşi, suntem perseverenți, suntem ROMÂNI.
Am trăit un secol de bucurii, dureri, lupte, vise, aspirații, tristețe şi victorii. Am trăit împreună un secol de emoție…

La Mulți Ani, România! La Mulți Ani, Români!

Gabriela POP,
clasa a XI-a E,
C. N. Dragoș Vodă

Biserica și armata, două entități naționale care se iau la întrecere, etalându-și fiecare puterea. Una se bate în clopote, alta în tancuri și tunuri. Ba că unul dintre clopote ar cântări 25 de tone și e turnat în Austria, ba că tancurile sunt de ultimă modă și sunt aduse tocmai din America! Pe mine mă îngrozește această ”paradă” pe bani publici. Oare prin fastul inutil și cheltuielile astronomice vom deveni peste noapte mai credincioși și mai în siguranță?

Puterea nu stă nici în fastul inaugurării Catedralei Naționale și nici în parada militară. Puterea e atât de la îndemână, îți trebuie doar bunăvoință să te folosești de ea. Are următoarele ”arme” în dotare: ochi, urechi, minte. Dacă pe aceste arme le-am pune la contribuție și fiecare le-ar exploata în sensul unei revoluții cu fiecare dintre noi (în sensul bun), am constata cât de efemere s-au dovedit a fi celelalte. Am putea schimba lumea… Dar, câtă vreme preferăm să ne înghesuim, să netezim moaște, așteptând de la ele ceea ce noi nu vrem să facem, sau să căscăm gura la parade militare, nu întrezăresc vreo speranță de mai bine.

Respect instituțiile statului. În caz de agresiune, armata trebuie să intervină. Dar, de ce trebuie să ne gândim numai la efecte? Ar trebui ca oamenii luminați ai acestei planete să caute cauzele pentru care lumea nu merge bine. Și poate că ar ajunge la concluzia că lumea suntem fiecare dintre noi. Ne lipsește, însă, liantul care să ne dea acea forță pe care, din păcate, o căutăm doar la umbra catedralelor și a blocurilor militare. Acest liant se numește IUBIRE și dacă aceasta nu e, nimic nu e.

Sunt cu totul de acord că această Catedrală se mai numește și Catedrala Eroilor. Cinste veșnică pentru tot sacrificiul lor de pe câmpul de luptă. Și datorită lor, azi, suntem ceea ce suntem! Numai că eu văd eroismul și dintr-o altă perspectivă. Mă străfulgera așa, un gând – în timp ce se prezentau aproape simultan imagini de la inaugurarea Catedralei și repetițiile armatei – și mi-am zis: Doamne, în momentul ăsta, fără ca în țară să fie vreun conflict, câți oameni mor cu zile, de cancer, din lipsă de medicamente, arși, din lipsă de saloane speciale, copii născuți și morți prematur din lipsă de incubatoare, bătrâni, din lipsă de iubirea celor apropiați, plecați în țări străine pentru a se salva pe ei. Oare aceștia pe care i-am enumerat, nu sunt eroi? Că nu apar pe liste oficiale sau pe monumente, nu pot fi numiți eroi? Faptul că suferă în tăcere, sau urlă de durere, îi face mai puțin curajoși decât cei mai eroi dintre eroi? Oare câte Catedrale ar trebui înălțate pentru a-i comemora și pe ei? Cu toate că în cazul lor, construirea de spitale utilate le-ar rezolva problemele dureroase.

Se aruncă cu bani, întrecându-se în brand-uri care mai de care, dar brand-ul de țară cel mai indicat ar trebui să fie bunul simț și COMPASIUNEA față de toți contribuabilii din ai căror bani au fost posibile aceste ”parade”.

O să închei cu o mică observație care pe mine m-a pus pe gânduri…

O mămică ce-și duse odrasla de 3-4 ani să vadă repetițiile militare, își exprima admirația față de entuziasmul copilașului la vederea armamentului greu ce mărșăluia pe bulevard… În loc să-l fi dus într-un parc să-i arate o frunză, cât de frumos a colorat-o toamna, un fir de iarbă care se îndărătnicește să-și scoată capul, sau o floricică, cât e de frumoasă și cât de mult s-a gătit pentru a place ochiului…

Visez la o lume ideală, în care nici dangătele clopotelor, nici zăngănitul armelor nu vor fi în stare să acopere Vocea Rațiunii…

Ileana PISUC

foto: Peter Lengyel

Pe teritoriul țării sunt multe spații, în delimitarea lor, cu expresivitatea, frumusețea și utilitatea fiecăruia în peisajul Patriei. În prezenta relatare, am să mă refer la două dintre acestea: „Piața Universității” și „Piața Victoriei”, fiecare cu strălucirea și istoria ei, cu asemănări între ele, dar și cu deosebiri profunde.

Piața Universității. Universitatea București a fost construită în anul 1864 și ea cuprinde majoritatea facultăților capitalei. Spațiul liber din fața acesteia s-a organizat în simbolistica acesteia, primind denumirea de Piața Universității. Ea devine un spațiu emblematic național, mai ales după evenimentele din 1989, cu eroismul, jertfele și strălucirea ei. Aceste două unități spațiale sunt parcă într-o adeziune deplină, împreună formând un reper de instrucție și educație, de eroism și acțiune civică forte; atunci când o exprimi pe una, o „simți” lângă ea și pe cealaltă. Mai mult, între ele s-a instituit oarecum și un spirit de „solidaritate”. Astfel, atunci când hoardele minerilor au tăbărât peste mulțimea protestatarilor, care nu voiau pierderea și jefuirea țării de cuceririle democratice, de libertate, câștigate prin sânge, năvălitorii umplându-o de răniți și schilodiri, aceștia s-au refugiat prin sălile și laboratoarele Universității, care i-a primit, fiind urmăriți însă de brutele care distrugeau tot ce întâlneau în cale, lovind cu sete pe „nesupușii” întâlniți, unii dintre ei scăpând cine știe pe unde ascunși.

Sunt cunoscute cutremurătoarele evenimente din 13 iunie 1990, când forțele de ordine au pătruns în Piața ocupată de tineri, majoritatea studenți, care protestau pașnic împotriva deturnării măreței izbânzi din decembrie 1989, prin participarea activă și strigătul peste tot auzit al țării întregi: „Jos Ceaușescu, Jos Comunismul!” În bucuria succesului și în tumultul puernic, care a fost admirat și a fascinat o lume întreagă, au neglijat și n-au oprit la timp o altă voce ce striga cu disperare, până la răgușire: „Ceaușescu a murdărit comunismul, a întinat Socialismul științific”! (citat de conținut). Aceasta a exprimat în fapt un program de țară, pe care l-a și pus în practică de îndată, continuarea evenimentelor devenind sângeroasă, cu mii de morți, vieți suprimate prin această diversiune.

De-a lungul lungii sale domnii, acest personaj central, în mers invers firescului, sub forța impusă de evoluția evenimentelor perturbatoare, a admis formal schimbarea, dar el tot timpul a muncit la „curățarea” a ceva ce nu poate fi niciodată curățat și această „spoială” continuă și azi, mai țin unii încă la ea, cu rezistența specifică „răului”, a diabolicului. Au năvălit în Piață milițieni și securiști, care au devastat totul, producând mulțime de răniți, schingiuiri și victime în masa mare de oameni care se aflau acolo, care manifestau pentru democrație și pentru libertatea câștigată cu multe jertfe. Au chemat și muncitori de la câteva întreprinderi, pentru a simula o intervenție civică în conflict și care strigau „noi muncim, noi nu gândim”! Și n-au gândit! Mai apoi au solicitat și ajutorul minerilor, care au răspuns prezent pe 14 iunie, conduși de Miron Cozma, cu misiunea: „Curățați Piața de golani, de…”! Aceștia au agresat zona și Instituțiile vizate cu barbariile lor, pătrunzând peste tot, în baza acelei „autorizații” oficiale. Era cumplit să vezi cum alergau persoane ce veneau de la serviciu, ori treceau pe acolo și, dacă nu erau destul de iuți la alergare, tăbărau pe ei acele ființe întunecate, cu mulțime de bâte și îi striveau cu sălbăticie, evenimente condamnate tot de o lume întreagă.

Piața Universității a rămas de atunci sub o aureolă de respect a idealurilor de libertate, de liberă exprimare și dreptate socială, iar Instituția de alături, Universitatea, susține prin instrucție și educație aceste tradiții. Este punctul zero, este zona percepută și trăită „liberă de comunism”, rămâne un reper moral al țării, de demnitate, sfințit prin jertfe.

Este fabuloasă relatarea unui miner din timpul acelor acțiuni care, în exprimarea lui fragmentată, cu „instrucția” cu care era înzestrat, a redat însă exact spiritul de manipulare, de diversiune și minciună ale vremii, a acelor forțe ale răului, exprimate de altfel prin simplitatea și sinceritatea acestuia: „Am găsit la PNȚ mașina de scris, automată (!), droguri și dolari, la PNL am găsit fabrica de făcut dolari,…” (citat de conținut). Vom auzi, mai târziu, aceleați exprimări, făcute de către un alt pesonaj, mai spilcuit, într-o formă mai „evoluată”, cu o exprimare mai perversă, manipulatoare, într-o altă „Piață”, după alte evenimente desfășurate în aceeași optică.

Piața Victoriei. Un alt spațiu imens vine cu denumirea ei tot din evenimente de măreție din istoria Patriei: „Războiul de Independență din 1878”, în urma căreia armata română își face intrarea triumfală în capitală, când Șoseaua asociată cu „Podul Mogoșoaia” primește denumirea de „Calea Victoriei”. Piața în care aceasta se „varsă” a fost și ea denumită „Piața Victoriei”, denumire rămasă sfântă, ca și „Piața Universității” și care nu suferă amputări, dar care totuși s-au produs, mai nou; un sacrilegiu!

Palatul Victoria a fost construit în jurul anilor 1940 și a fost Sediul „Ministerului de Externe”, apoi a devenit Palatul Consiliului de Miniștri. Începând din 1989, în această construcție de referință s-a instalat „Sediul Guvernului”, care tronează de atunci în „Palatul Victoria”. Analizând „propășirea țării”, în toate domeniile, de atunci încoace, sub diferite guvernări, se constată că, după aproape 28 de ani, mersul nu a fost spre succese, ci aproape mereu retrograd, sub chingile ideologiei forțate de a „curăța” mereu comunismul, reușind să aplice însă doar „tactica” acestuia cu succes, mergând „un pas înainte, doi pași înapoi” (titulatură din operele lui V. I. Lenin)! Dar chiar și acest principiu s-a actualizat și se exprimă prin „Un pas înainte, mulți pași înapoi!” Foarte rare și sporadice succese, victorii, obținute cândva (nu mai recent!), ne îndreptățesc să spunem că această mare cetate din centrul Pieței Victoria nu se sincronizează cu ea, cu denumirea ei, dată prin „botez”, că sunt antagoniste.

Ocupanții acestui Palat au dat și dau alt sens noțiunilor de „succese”, de „victorii”, așa cum s-a evidențiat cu mare forță mai ales în evenimentele memorabile din 10 august 2018, când o manifestație pașnică a circa 110.000 de protestatari, legitimă, majoritatea dintre participanți fiind veniți din diaspora, de la mii de kilometri, purtând și mesajul simbolic că doreau să se întoarcă „acasă”. Dar această necesară manifestație a fost suprimată deosebit de brutal, după cum s-a văzut; o „victorie”(!). Cine, împotriva cui?! Cei ce primesc bani, împotriva celor ce-i trimit! Și cât de greu se adunau acei bani, cu cât „iefort”! Zeci de miliarde de euro! Au fost bătuți cumplit, „pe banii” lor, în loc să fie apărați de provocatori! Aceștia au fost izgoniți și acuma, ca și la plecare, de data aceasta fiindu-le administrată o agresiune puternică, aruncându-li-se lacrimogene în față, fiind gazați cu cine știe ce chimicale, baia lor de mulțime fiind scăldată cu tunuri de apă, cu bastoane speciale, grenade cu efecte demolatoare, cu o forță blindată foarte bine pregătită, cu un plan de luptă profesionist elaborat și executat, cu o brutalitate de „dușmani (?). Pentru „orice eventualitate”, aveau și arme cu gloanțe letale. Evident, se nasc multe întrebări legate de această „gâlceavă”.

În anul anterior, a fost o manifestație mult mai amplă, de peste 600 de mii de protestatari, pe țară, în București probabil fiind în jur de 300 de mii (de ce oare s-au „strâns” și atunci, atâția ?). Manifestația a fost pașnică, nu s-au produs incidente, turbulențe. De ce atunci s-a făcut o pregătire atât de minuțioasă, cu mult timp înainte, atât de blindată, cu atâtea costuri pentru „mijloacele de luptă” achiziționate, cu proiecte, planuri, mobilizări, cu ofițeri de grad superior coordonatori, generali „specializați” în lupte, deși amploarea ei a fost logic intuită de mult mai mică anvergură, incomparabilă cu cea precedentă, tot pașnică?! Un răspuns cu totul nereclamat de situație, care nu justifică o așa intervenție, atât de agresivă și care s-a dat din cu totul alte motive. S-a petrecut ceva cumplit: au fost gazați, orbiți, învăluiți de nu mai știau pe unde să fugă, să mai suprime bastoanele, precum la mineriade.

Cuvântul „mineriadă” a fost scris și pronunțat prima dată în limba română; acuma se află în vocabularul, în dicționarul lumii întregi. În analizele acestei intervenții s-a auzit și pronunțarea cuvântului „jandarmeriada”, pronunțat prima dată tot în limba română și, probabil, se va afla curând în toate limbile țărilor care au aceeași poziție față de acele evenimente, ca și pentru mineriade. Inovatori! (Câteva date despre instituții, denumiri, ani, le-am lut de pe internet).

Au „curățat” Piața Victoriei, alungând protestatarii și de prin bulevardele adiacente, mult mai ușor decât au curățat minerii Piața Universității. Aceștia erau cu pregătire specializată, mai „luminați” și cu mai mulți generali, nu cu unul singur (!), ceilalți venind din întunecimile pământului. Un bătrân, cu sănătatea precară, aflat și el în Piață, care a dorit probabil să mai prindă un protest pașnic, să dea și el „o semnătură” împotriva nedreptăților grosolane, a murit, probabil sufocat de gaze, orbit de lacrimogene, de amărăciune. În mod sigur, dacă nu se produceau acele agresiuni, el ar fi mai trăit altfel, oricât de puțin! L-ați ucis! O crimă, numai una (!), dar poate au fost și alte consecințe, și alte urmări mai tardive, după așa „răzbel”! Au ascultat comanda de la șeful acțiunilor, cine știe cine, din cine știe ce locație, cine știe pe unde aflată, fără gaze și lacrimogene în jur, de pe uscat, fără udeală. Generalii, în „alb” sau în alte „uniforme”, în adeziune și asemănare cu cea a milițienilor de altă dată, pe care aceștia i-au înlocuit (se vede că le-au moștenit și năravurile), împreună cu superiorul lor, erau simpli executanți ai planului de luptă elaborat.

Corifeul politic de azi nu s-a văzut, nu i s-a auzit vocea în vâltoarea acelor evenimente, ca și altădată, în situații de convulsie socială; nici nu ne-ar fi mirat dacă în ziua următoare, sau în a doua zi, ar fi întrebat: a fost o manifestație în București, în Piața Victoriei?! Acolo erau tineri și bătrâni, femei și copii, care se așteptau să le fie respectat acest demers legitim, prin care nu solicitau decât suprimarea sau reducerea corupției, a hoției, care i-a alungat pe atâția din țară, rupându-o parcă în două: România celor rămași în țară, cu mulțime de bătrâni și copii, pe lângă „aleșii neamului”, în desfătări nelimitate, și România imigranților, a diasporei, care tot crește, se mărește amenințător; până la urmă poate vor să rămână doar „ei, între ei”! Dar au fost sufocați de o deosebită agresivitate și alungați din nou peste granițe, diaspora, cu alții după ei! Au venit de la așa mari distanțe, nicidecum pentru a încasa bastoane peste cap, peste spate, orbiți și gazați până la prăbușire, ci pentru a manifesta împotriva corupției cavernoase de la noi, care a pătruns peste tot, chiar și în „palatele” în care cinstea, onestitatea, demnitatea, integritatea, sentimentul național, credința și grija pentru țară și cetățenii ei ar trebui să fie la ele acasă! Le-au infestat și pe acestea, cu comportamentul lor malefic, au batjocorit și jurămintele de profesie, ori cele depuse în solemnitate pe Biblie, le-au golit mult de conținut și au mai golit țara de locuitorii ei, au alungat oamenii de pe pământurile lor și au dezmembrat familii, cu multe consecințe dramatice, mai ales printre bătrâni și copii.

Este ciudat cum ofițeri de grad superior întrețineau și impulsionau agresiunea prin ceea ce transmiteau în Piață: „Cel mai greu o să-mi fie să anunț pe mama colegei noastre că fiica ei va rămâne paralizată, urmare „agresiunii” protestatarilor, care i-au fracturat coloana”. O minciună sfruntată, jandarmerița fiind accidentată ușor, nu de manifestanți, care au apărat-o de provocatorii angajați, punând mâinile peste ea, așa cum arătau imaginile, atunci când „colegii” ei au abandonat-o! Poate n-au vrut să-i deranjeze pe provocatori! Aceasta se asociază și cu un alt anunț din Piață: „Doi jandarmi au fost uciși”! Cât de ticăloase, iresponsabile și periculoase au fost acele anunțuri, într-o masă de oameni, batjocoriți, umiliți și agresați printr-un sistem de proceduri diabolice și care puteau să-i „scoată și pe ei din pepeni”, din „tăcerea” lor și se putea atunci produce un adevărat carnagiu! Sau au fost și acestea programate?! Se află la noi personaje care sunt extrem de pricepute în a scoate castanele fierbinți din foc cu mâinile altora, fără să aibă măcar o bășica pe vreun deget și nici măcar mâinile „afumate”! Le poate ridica sus cu strigarea, cu „dovada”: sunt nevinovat! Nicio semnătură, nicio voce posibil a fi auzită, „în van” de altfel, fiind doar șoptită, la ureche!

Este ciudată și încercarea de falsificare a orei la care s-a cerut, prin ordin, „eliberarea Pieței”, Prefectul refuzând să mintă, fiindu-i alături și primarul Capitalei! De ce?! Un raport mai nou al anchetatorilor acestor evenimente spune că au fost provocatori, care au produs conflicte, turbulențe, pentru a compromite manifestația pașnică, așa cum dorea ea să fie și se crede că au fost aduși de cineva și acuma se caută să fie identifcată persoana. Cine oare putea fi acea persoană, oare cine putea gândi și programa această enormă ticăloșie criminală, întunecând un eveniment de măreție, prin care se protesta pașnic împotriva unei corupții demente, ce depășește orice limite?! Când cineva a întrebat pe ministrul de interne și pe șeful de partid despre brutalitatea agresiunii jandarmilor, aceștia au dat un răspuns identic: „jandarmii și-au făcut datoria!” Același răspuns l-a dat și pentru cuplul de torționari de la închisoarea din Gherla, la întrebarea unuia din familie: cum au putut să se poarte frații tăi cu atâta sălbăticie, făcând atâtea victime? Acesta le-a răspuns simplu, tot „convingător”: „Ei nu și-au făcut decât datoria!”Are multe fațete și această „datorie”!

Un membru marcant din conducerea partidului conducător pronunță, într-un grup de colegi: „Trebuie acuma să cercetăm sursele străine de finanțare a acestei manifestații neaprobate (?) și agresive și să vedem proveniența drogurilor (?!)” (citat de conținut). Seamană cu cel din „Piața Universității” amintit care s-a produs în timpul mineriadelor (finanțarea străină, valută, droguri și lipsea doar mașina de scris, automată!). Mai concis însă, rostită de un intelectual acuma, cu funcții înalte, cu manipulări mai perverse, gândire originală expusă în toată falsitatea ei.

prof. Gheorghe BĂRCAN

Pe la începutul lunii noiembrie a anului 1918 la casa parohială din Săpânța soseau tot mai des trăsuri cu domni din Sighet, prieteni de-ai părintelui Simion Balea – bărbat de încredere și de mare autoritate în comitatul Maramureșului, cunoscut și apreciat de fruntașii români din comitatele învecinate și din tot Ardealul.

Oaspeții aduceau mereu alte știri despre ce se petrece pe front și în lume. De fapt, se pregătea aici, în aceste zile, o întâlnire în vederea luării unei hotărâri de mare importanță. Și întâlnirea aceasta a avut loc în 11 noiembrie, la sediul Băncii „Maramurășana” din Sighet, prima bancă românească de credit, înființată în 1912, al cărei membru fondator și președinte era tot „popa Balea din Săpânța”. Aici, sub pretextul unei ședințe de consiliu de administrație, s-au adunat semnatarii „Apelului”, care chema maramureșenii, să vină în 22 noiembrie la Sighet, pentru a-și constitui Sfatul Național și Garda Națională:

„Frați Români Maramurășeni! , începea apelul, au căzut lanțurile robiei de veacuri. A sosit ceasul măreț al eliberării. O lume nouă își ia astăzi ființa din ruinele trecutului și soarele dreptății a răsărit biruitor pe ceriul nostru. Pătrunși și noi în toată ființa noastră, de dreptul sfânt de a ne ferici singuri pe noi înșine (…). Să ne arătăm vrednici de măreția vremurilor ce trăim!”

În zilele care au urmat, tipărit în câteva sute (?) de exemplare, Apelul a ajuns în toate satele Maramureșului și în 22 noiembrie a avut loc Adunarea:

„A fost ziua cea mai frumoasă, cea mai aleasă a Maramurășului românesc. S-au adunat românașii din toate satele comitatului, ca la un semn; cu steaguri, cu cocarde în trei color românesc.

Eram adunați 5-6000 de oameni, fieștecare cu dor sfânt în inimă, – cu dorul arzător de a arăta lumii întregi, că neamul românesc din Maramurăș știe să-și croiască viitorul; știe să-și aleagă oamenii; și mai ales vrea să dovedească, că stă ca stânca pe lângă marele sfat național românesc. (…)

Însuflețirea a fost la culme. – Cuvintele, ce s-au spus, toate erau rupte din inima moastră.
Și când, părintele din Săpânța, Balea, l-a jurat pe președintele sfatului comitatens, Dr. Vasile Kindriș, sub steagul și pe steagul românesc – bucuria ne-a fost fără margini. – Lacrimi în ochi și bucurie pe fețele tuturora vesteau că ni se împlinește „visul neîmplinit”, al moș-stămoșilor noștri.

Cinste și recunoștință se cuvine, celor ce au ostenit, ca 22 nov. 1918, să fie temelia noii vieți a românimei din Maramurăș.

Hotărârile adunării, aduse cu unire desăvârșită, au arătat drumul pe care avem să mergem… S-au ales membrii Sfatului comitatens. Președintele ales a dat lămuririle de lipsă pentru întemeierea sfaturilor sătenești, – și cântând cântarea noastră națională: „Deșteaptă-te, Române !”- jucând cu foc, pe lângă celea mai frumoase nădejdi ne am depărtat la vetrele noastre, pentru a zidi lumea nouă ce s-a început. (…)

Mulți n-au putut fi de față, pentrucă greul vieții adesea nu iartă – și pe aceștia însă dorim să îi facem părtași, – după putință – bucuriei ce o am avut, fiindcă știm, că întregul neam românesc din Maramurăș, atunci, dimpreună cu noi a sărbătorit.”*

„La această adunare și prin acest jurământ, de fapt românii maramureșeni au votat Unirea cu România, iar la Alba Iulia și-au trimis delegații doar pentru a duce solia hotărârii lor și a o confirma încă odată, alături de frații lor din întreaga Transilvanie (iar) lui Simion Balea i-a revenit cinstea de a prezida această adunare, de importanță istorică, pentru trecutul său de luptător, dar mai ales pentru faptul că a fost inițiatorul și principalul organizator al ei.”**

După aproape 20 de ani, profesorul și ziaristul Gheorghe Dăncuș scria: „Ținem să facem unele considerații referitor la modul cum comemorăm ziua de 22 Novembrie 1918: cea mai importantă dată în istoria Maramureșului dela descălecarea lui Bogdan Voevodul până astăzi.

Ceea ce însemnează 10 Mai pentru toată românimea, ceea ce însemnează 1 Decembrie 1918 pentru toți românii din Ardeal și părțile ungurene, ceea ce însemnează 9 Aprilie 1918 pentru Românii din Basarabia, ceea ce însemnează 28 Novembrie 1918 pentru Românii din Bucovina; tot aceea însemnează și 22 Novembrie 1918 pentru Românii din Maramureș.

De ce, oare, numai noi, Maramureșenii, nu dăm importanța cuvenită acestui capital eveniment istoric, sau mai bine zis nu-i dăm nici o importanță ? (…) Maramureșeni! Cinstiți boieri și domni de viță veche! Nu credeți că, măcar, de la anul viitor, când se împlinesc două decenii de la constituirea Consiliului Național, s-ar cuveni să se proclame ziua de 22 Novembrie ca sărbătoare națională maramureșană și să fie sărbătorită în fiecare an de toată suflarea acestui ținut, nu numai în Sighet ci și satele, cu tot fastul cuvenit, cu parăzi și onoruri militare, cu programe artistice și culturale, organizate de toate școalele, cu care ocazie să ne întoarcem cu fața spre istorie (…), să evidențiem valorile și marele patrimoniu al Românismului ?…”***

După alți 80 de ani repetăm, și noi, întrebarea… nu fără să ne mirăm de câtă răbdare are istoria cu noi!
*
P. S. Părintele Simion Balea (1863 – 1938), s-a născut în marea famile Balea de Ieud, dar a servit Biserica Greco-Catolică din Săpânța o jumătate de veac. A ridicat acolo (din zid) o școală și o casă prohială, înlocuindu-le pe cele den lemn. La fel a făcut și cu biserica, cea pe care părintele Grigore Luțai a reconstruit-o de curând, încât se vede de foarte departe!…

A fost inițiatorul „Apelului” din 11 nov. și președintele „Consiliului Național Provizoriu”.

A fost fondatorul și mulți ani președintele Partidului Național din Maramureș și senator de drept în parlamentul României Mari, distins cu ”Răsplata Muncii”, Ordinul ”Regele Ferdinand”, ”Coroana României”, ”Steaua României”.

Și pentru că s-au împlinit de curând 155 de ani de la naștere și 80 de la moartea sa, se cuvine să-i aducem măcar un gând de recunoștință pentru exemplul de viață pe care ni l-a lăsat și să nu-i lăsăm mormântul (din cimitirul orașului) în paragină. Măcar în ziua de 22 noiembrie.

* -„Sfatul”, 7 dec. 1918, pg.2.
** – Mihai Marina, „Maramureșeni – portrete și medalioane”, Cluj – Napoca, 1998, p. 257.
***- Gheorghe Dăncuș , „Graiul Maramureșului” din 30 oct. 1937.

Autor, Ioan Ardeleanu-PRUNCU

Peste exact două săptămâni, România și românii vor fi în mare sărbătoare, o sărbătoare a înseși ființei noastre naționale. Totuși, trebuie să ne punem de la început o întrebare, firească, zic eu: Cu ce ne prezentăm în fața ISTORIEI la o sută de ani de la realizarea unuia dintre cele mai înalte idealuri ale neamului nostru?

Răspunsul nu-i ușor de dat în circumstanțele de astăzi. Eu am găsit unul care, sunt sigur, nu o să vă placă. CU DOUĂ VALIZE, e singurul răspuns pe care-l găsesc eu astăzi. Pentru mine, imaginile de pe holul Parlamentului, în care apărea domnul Dragnea trăgând după el două valize, mi s-au părut halucinante. Numai o dată la o sută de ani, o țară întreagă putea ,,admira” un șef de Cameră chinuindu-se să târască, ”înhămat” fiind, la cele două ”comori”, în timp ce broboanele de sudoare i se scurgeau din ”mustăcioara lui//ca spicul grâului”. Ce l-o fi apucat pe al treilea om în stat să facă pe ”hamalul” istoriei?Cine știe ce surpriză ne pregătește fostul soț al Bombonicăi? Poate ne vor fi înapoiat rușii tezaurul, care tezaur ”sărbătorește” și el o sută de ani de când zace pe undeva prin beciurile noului KGB putinist.

Să ne întoarcem însă la proaspătul nostru ”însurățel de-al doilea”. Transpirat, poate, și-n cele mai intime cotloane ale falnicului său trup, deschide, pe rând, cele două valize, timp în care nu-și putea ascunde un zâmbet ce părea a spune ”Am învins”.

Într-adevăr, o adevărată comoară, la o sută de ani de la Marea Unire și la aproape treizeci de ani de când niște găști de borfași se războiesc între ele pentru a-și asigura supremația. În ce scop? În niciun caz pentru a face România mai frumoasă, mai bine văzută în lume, pentru ca românii să rămână români în țara lor, să trăiască în demnitate și onoare, să nu-și rupă oasele trudind peste tot în lume pentru a trimite bani ACASĂ , prin ACASĂ înțelegând toți românii, altfel, cred eu, PIB-ul țării s-ar prăbuși .

Doamne, nu se poate! DOSARE ! DOSARE!! DOSARE!!! La o sută de ani niște nebuni vin în fața neamului meu cu două valize pline. Cu ce? Inimaginabil! Cu niște dosare! În cei aproape 30 de ani de când sunteți ”vătafii” acestei țări nu ați făcut, într-adevăr, NIMIC, în afară de DOSARE sau mai pe românește, v-ați făcut unii altora dosarele pentru a vă șantaja. Din nefericire, înaintașii voștri, tot cu întocmirea dosarelor se mândreau.

Sfinxule de la Bădăcin, ctitor al Marii Uniri, pe tine cum te-au arestat și condamnat la închisoare pe viață, nu făcându-ți-se un DOSAR-BETON?!

Unde sunt elitele politice și militare ale neamului meu? Cum unde? În dosarele celui de-al treilea om în stat. Sper că ați observat ce mândru, ce satisfăcut era! Parcă scotea din acele valize niște moaște! Moaștele neamului meu la care, peste o sută de ani, vor veni să se închine… ”diasporiștii”.

prof. Vasile POP

Societatea românească are cele mai proaste modele în… parlament (intenționat am scris cu literă mică!) Nici nu știu cum să privesc întâmplarea de ieri, în care cu adevărat un neam prost (ambalat totuși la costum și cravată!), a arătat cu mândrie golănească – de la Tribuna Înaltului For :)) – degetul mijlociu (chiar de la ambele mâni!) colegilor și implicit… poporului.

Și când mă gândesc că individul Iordache a fost și Ministru al Justiției și Președinte al Camerei Deputaților nu mai am cuvinte! Incinta Parlamentului mi se pare o sală de jocuri de noroc unde fiecare participant, amețit de câștiguri și bonusuri (garantate), țipă, urlă și-și scuipă obscenitățile fără nicio jenă.

Ce decădere pentru țărișoara noastră dacă comparăm clasa politică de azi cu cea de acum 100 de ani, când intelectuali de valoare, patrioți, școliți la Paris, Viena sau Budapesta reușeau să facă Unirea. Azi, România fuge de acasă, emigrează!

Azi, 700 de parlamentari, marea majoritate ajunși întîmplător, conjunctural acolo, sunt incapabili de-a genera modele, de-a oferi… bune practici. Mulți sunt (folosesc un eufemism) total pe dinafară, nu participă onest la dezbateri, sunt inculți, lipsiți de logică și incapabili de a expune și analiza argumentat subiecte simple dar, mai mult decât atât, își permit să ne trateze cu tupeu și dispreț.

Degetul sus, române! Au învățat unii dintre noi să înjure americănește, să ne arate degetul mijlociu și să repete într-una – penibil și imbecil – anumite clișee!

Avem zi de zi, de la cel mai înalt nivel dovezi că educația aleșilor noștri este la firul ierbii și touși nu avem nicio intenție să facem nimic. Constatăm și-atât! Mă veți întreba – pe bună dreptate – ce putem să facem? Tu (adică eu), ce faci? Am ales, gata, ciocu’ mic (poate îmi veți spune) și la muncă! Eu, bine mersi, muncesc! Așa cum procedează mai toți românii. Da, noi, cei mulți, n-avem timp de… povești!

Stați liniștiți, nici eu nu cred că am ales corect subiectul acesui editorial. Ce mare scofală! Mulți probabil vor considera “cool” gestul lui Iordache, fără nicio abatere de la “trend” și probabil că voi primi contra-argumente din lumea… civilizată. Da, veți spune, fericirea (adică banu’ în accepțiunea general – manelistă), n-are de-a face deloc cu bunul – simț și educația, Azi, fericirea e adusă de tupeu, mârlănie, șarlatanie, minciuni, vizibilitate agresivă și nu de subiecte fine, vitale, intelectualiste, în care respectul chiar formal să fie asumat.

Dar, ce dracu, dragi români!… cui îi pasă de etichetă, sobrietate și eleganță!… Poporul (nu chiar tot!) se bucură de circul brutal pe care-l perfecționează constant tot felul de personaje ce excelează în discursuri bășcălioase, în (vorba unui prieten) hi-hi-uri și he-he-uri.

Ha!.. ha!… dragi români, nu-i bai, nu-i așa?… Bye – bye!

Ion MARIȘ

Amintirile mele din copilărie (anii 1970 – 1980) evocă un Sighet practic bilingv, în care limbile română și maghiară conviețuiau, nu în proporții egale, dar comparabile (aș îndrăzni să afirm că tot a treia conversație se purta în maghiară). Românii născuți sau crescuți în oraș dacă nu vorbeau curent maghiara cel puțin o înțelegeau într-o măsură oarecare. E și cazul părinților mei.

Auzeam însă foarte rar pe stradă limba ucraineană, dar, cu siguranță ea era folosită, cel puțin în familiile sighetenilor sosiți relativ recent din satele ucrainene din apropiere. În ce privește idișul, am auzit o singură dată o doamnă în vârstă vorbind o limbă necunoscută mie – tatăl meu mi-a spus că probabil e idiș (plecarea masivă a majorității evreilor din Sighet spre Israel se consumase deja).

Care e situația astăzi? Limba maghiară se aude în public mult mai rar (poate 10 % din conversații sunt în maghiară), atât datorită scăderii numărului etnicilor maghiari cât și a reducerii drastice a românilor care o vorbesc acceptabil (majoritatea fiind din generația veche), dar și a apariției unui fenomen nou, pe care sincer să fiu, nu-l credeam posibil. Există o categorie (care pare a fi în creștere) de copii și tineri maghiari (de ambii părinți) care vorbesc maghiara puțin sau deloc (deși înteleg parțial), preferând româna (în public, dar uneori și în familie). Un fenomen pentru mine greu de înțeles (maghiarii din generația mea fiind foarte hotărâți, unii chiar exclusiviști, în privința promovării limbii proprii), dar care pare a fi în spiritul pragmatic-globalizant al timpului nostru (familiile de români din diaspora se confruntă cu experiențe similare).

Limba ucraineană pare a fi ceva mai prezentă ca în trecut, dar când o auzi pe stradă e greu de știut dacă vorbitorii sunt sigheteni sau veniți de peste Tisa. Un rol important în această creștere îl are cu siguranță și liceul care aduce la Sighet elevi din satele ucrainene.

Alt fenomen nou, în proporție de masă, este munca în străinătate, ceea ce face ca mulți sigheteni să vorbească (la nivel popular-colocvial) limbile țărilor în care au stat ani de zile (mai ales italiana și spaniola, care sunt și apropiate de română, deci mai ușor de asimilat). Acele limbi nu sunt însă (decât în cazuri foarte rare) folosite în viața socială a orașului (ca și engleza, însușită destul de bine de o parte a tinerilor).

O altă temă interesantă ar fi în ce masură limba română vorbită azi mai e aceeași cu cea de acum 40 de ani…

…Oare ce limbi se vor vorbi în Sighet peste 40 de ani?

Preot prof. Marius VIȘOVAN

PS. M-aș bucura să citesc undeva un studiu competent (cu cifre și date rezultate din analize sociologice riguroase) pe această temă, dacă există. Sau poate i-am incitat pe cei competenți să-l facă ….

sursă foto: www.globi.ro

Tocmai îmi plecase ultimul client din cabinet și voiam să lucrez la o evaluare, când un sunet strident m-a scos din concentrarea mea. La început nu știam ce sună, însă, curând m-am lămurit că este vorba de telefon… totuși, e altă sonerie… ce să fie? Răspund: Alo! aud doar suspine, apoi un plâns cu intermitențe… din nou, spun: Alo! nici un cuvânt, doar o voce care plângea în hohote, cu întreruperi multe . Vă rog să mă sunați pe numărul de telefon, normal, nu pe WhatsApp, că nu vă înțeleg, și am închis. A sunat din nou. La fel. Am văzut un nume pe care nu-l cunoșteam: Mariana. Oare cine e? În agenda mea nu știu să am pe cineva cu numele ăsta. Am intrat pe WhatsApp… nimic. Apelul nu era acolo. Am realizat că m-a sunat pe messenger-ul de la facebook. Am intrat pe laptop și i-am scris un mesaj: M-ați sunat. A fost o greșeală? Am văzut că citise, dar am așteptat un răspuns și… nimic. După câteva minute, a sunat din nou. Am răspuns, curioasă să aflu despre ce e vorba.

– Dă-mi cameră să te văd!!!! Dă-mi cameră!!! se auzi o voce răgușită și emoționată. Frumoasa mea, bine că te văd!!! Când i-a apărut chipul pe ecran, am încercat să fac tot felul de conexiuni, să îmi dau seama cine e. Avea ochii plânși și triști. Scuză-mă… da’ cine ești tu? Că nu ești fata mea!?… Te rog , nu închide…. lasă-mă să-mi revin puțin. Se uita la mine cu ochii mari, plini de iubire. Nu-i bai, tot a mea ești, româncă de-a mea. Te iubesc ca și cum ai fi fata mea. Mi-e tare dor de fetele mele! M-au părăsit. Eu lucrez de mulți ani în Italia ca badantă, le-am ajutat cu bani toți anii ăștia și acuma, că sunt bătrână, nu mai vor să vorbească cu mine. Am căutat-o pe fata mea care stă în Spania… o cheamă tot Gabriela Mariana, ca pe tine. Am crezut că e ea. Doamne, dacă ai ști ce dor mi-e de ea?!
– De ce nu mai vor? V-ați certat? Ce s-a întâmplat?

Și-a început povestea, o poveste comună multor mame din România, care se duc să muncească în străinătate pentru a le oferi copiilor o viață mai bună. Cu fiecare cuvânt, rostit cu greutate și multă durere, deveneam tot mai conștientă de mărimea acestei plăgi care afectează țara noastră. Părinți care se înstrăinează de copii pentru a le oferi un sprijin material decent, copii care se răzbună, parcă, pe lipsa acestor părinți din copilăria și adolescența lor, oameni singuri, oameni morți pe dinăuntru, chiar dacă încă pot munci și umbla…

– Ce pot să fac pentru dumneavoastră? Cum vă pot ajuta?
– Copilă, îți mulțumesc că m-ai ascultat. Vreau să te rog să mă lași să te mai sun și să mă suni și tu, să mai vorbim. Mi-e atât de dor de țara mea, de orașul meu, de fetele mele. Nu o să te uit niciodată că m-ai ascultat.
– Cu mare drag!
– Te mai rog să îi cauți tu pe Andra și pe Măruță. Eu nu știu să umblu cu telefoanele astea. Și spune-le povestea mea. Spune-le că-i rog să mă caute. Poate că ei mă vor putea ajuta să vin înapoi, acasă. Vreau să mor la mine acasă. Vreau să mor în țara mea. Ai înregistrat convorbirea? 
– Nu. Nu am știut că trebuie să o fac și, spre rușinea mea, nici nu mă pricep să fac asta, dar nu pot să uit ce mi-ați spus. Vă promit că îi caut și le transmit rugămintea dumneavoastră. Măcar atât pot să fac. 

Cuvintele mi se înecau în lacrimi. Povestea acestei femei m-a dat peste cap. Nu am mai fost în stare să lucrez nimic. Toate astea se întâmplau pe la ora 16.30. M-a sunat din nou la ora 19.20, însă nu îmi erau deschise datele mobile și nu eram acasă, apoi, din nou, la 21.30.

Am adormit cu greu, fiindu-mi gândul la ea și la toate celelalte femei care sunt obligate să muncească departe de casa lor. Femei și bărbați, își sacrifică viața pentru a câștiga bani ca să-și cumpere sau să-și construiască o locuință în care să locuiască cândva, peste ani, când se vor reîntoarce acasă. Unii aleg să-și ajute copiii să se realizeze și să-și înceapă o viață de familie și, la final, sunt uitați, le sunt vândute casele, sunt ignorați și lăsați să moară singuri, departe de pământul lor natal, alungați din sufletul celor pe care îi iubesc chiar și acum, după toate acestea. Acești părinți nu vor decât să-și trăiască bătrânețea alături de copii, de nepoți.

Să nu uităm dacă rădăcinile nu s-au uscat încă, atunci copacul nu este mort. Să avem grijă de rădăcinile noastre. Fără ele, fără părinții noștri, noi nu am exista, nu am fi ajuns aici, unde sântem acum. Au făcut ce au știut ei mai bine pentru noi. Nimeni nu e perfect și nu putem avea pretenția să fie.

Am un prieten care se certase acum ceva timp cu fiica lui și nu voia să mai audă de ea. Se irita de câte ori încercam să-l îmbunez. Acum două zile mi-a scris: Mai ții minte când nu voiam să vorbesc și să aud de fata mea? Am suferit mult. Nu mi-am găsit liniștea până nu am acceptat-o, așa cum e. Și de atunci mă simt mai bine.

Să ne prețuim părinții, să le arătăm respect și să nu-i abandonăm!!! Nimeni, nicio altă persoană nu ne poate lua locul în inima lor!!! În relațiile interumane, distanța în kilometri nu înseamnă nimic în comparație cu distanța în afecte. Nu trebuie să-i ignorăm niciodată pe părinți, deoarece lipsa de atenție doare de cele mai multe ori, mai mult chiar decât niște cuvinte spuse la supărare. Să rămânem deci conectați cu ei, pentru că ne va fi mai ușor în viață datorită sentimentului de liniște, de apartenență, dar și pentru că atât ei, cât și noi, merităm această stare de bine.

Putem trăi fără religie și meditație, dar nu putem supraviețui fără iubirea și afecțiunea omenească. Toate tradițiile religioase majore poartă același mesaj care este iubirea, compasiunea și iertarea, singurele lucruri importante care ar trebui să facă parte din viața noastră de zi cu zi. (Dalai Lama)

Gabriela Mariana COSOVAN

Foto (cover): Peter Lengyel

Atunci când am primit vestea morţii mamei mele mâncam supă cu găluşte. Locuiam în chirie pe strada Câmpului, în Mănăştur, într-un apartament întunecos de la parter, în care proprietarul ţinea o cameră închisă exact ca în povestea cu Barbă Albastră şi vă pot asigura că fascinaţia pentru camera interzisă era aceeaşi ca în momentul primei lecturi.

Au trecut 16 ani de atunci şi mi-o amintesc pe mama la fel de intens, o văd clar şi la fel, de fiecare dată. Nu s-a şters cu nimic mersul ei aşezat pe strada uscată în mijlocul lui iulie. Parcă toată greutatea corpului o ducea din coapse, iar şoldurile îi susţineau corect şi solid toată viaţa. Fizic, acesta era punctul ei forte. Pentru că picioarele îi erau subţiri şi avea genunchii mari şi osoşi ca ai unui adolescent. Tot aşa i-au fost şi paşii şi drumurile şi cărările. Mereu despre învăţare cu arderi, mereu şubrezite de neputinţa condiţiei. De asta purta fuste lungi dar îi plăcea culoarea roşie şi îşi făcea codiţe cu tuş la ochi.

Apoi, îmi aduc aminte de toanele de servici. Semnele erau clare de cele mai multe ori. Era sau părea mereu puţin pierdută după o zi între copii, robotind absentă printre zacuşti şi gulii umplute. Probabil îşi dorea linişte însă nu ne-o cerea niciodată. Îi simţeam doar vâjâitul capului în ochii mari şi verzi. Trăda inconştient un soi de suferinţă în colţul privirii şi doar eu, noi, ca şi copii ai ei, o puteam vedea. Nu era mai mare provocare pentru noi decât să facem să dispară asta. Să o facem să spună ceva. Măcar…. Azi am impresia că o auzeam tăcând cu zilele spunându-ne totul doar în felul acesta. N-am ştiut niciodată cum sună vocea ei adevărată deşi ne (în)cânta frumos. În ultima vreme era mioapă tare. Dar putea să ne deosebească pe stradă după mers şi siluetă. Ba mai mult, internată într-un spital, o aud în timp ce aşteptam în spatele unei uşi închise spunându-i medicului: îmi permiteţi să ies, a venit fiica mea, o recunosc după parfum. Serios? Mama, când s-a schimbat asta? Era treaba noastră, a copiilor să ne recunoaştem mamele dupa creme şi săpun !

N-am avut destul timp să o cunosc. Ştiu sigur însă azi că lumea ei era prea mare ca să încapă în lumea noastră deşi se străduia să o înghesuie ordonat însă ieşeau mai mereu pe dinafară forme pentru care nu s-au inventat cutii: crengi înflorate, pene, panglici, uneori şireturi, bucăţele de lume care atârnau dizgraţios şi bănuitor într-o lume monotonă şi aparent aşezată. Părea desigur anormală şi separată de realitate însă ea doar cerea permisiunea de a putea fi altfel.

O mare parte din copilăria şi adolescenţa mea se leagă de ea. Primul mare proiect (că tot e la moda termenul). Să o cunosc pe mama! Fiind atunci şi singurul mod de a cunoaşte lumea. Am trecut şi petrecut multe nopţi, zile şi ani cântărind şi analizând totul. Crema doina, pogăcelele dulci de porumb cu lapte rece, bujorii de ziua mea şi prima dezbatere de grădiniţă despre cariera mea de ambasador, apoi cu anii au rămas doar tăcerile, lacrimile, dispariţiile, revenirile, regretele, durerile, disperările, rugăciunile, mângâierile, promisiunile, ambiţiile, convingerile, mobilizarea şi iar deznădejdea, renunţarea, nepăsarea, dezertarea. Toate astea însă diluate sau întărite după caz, de iubire. O viaţă de om mare în mâinile unui copil. Tânjetul  după trăire a unui om neîncăput nu trece uşor neobservat decât pentru cei care nu pot mai mult de atât. Iar iubirea necondiţionată a copilului pentru mamă e o prostie. Să-ţi faci mama fericită e misiune de grad zero pentru orice copil. Pentru că fericirea ta depindea simplu, de a ei. Şi atunci cum să nu faci tot ce este copileşte posibil să-ţi faci mama bine, să construieşti, să gândeşti, să concepi strategii şi analize swot despre impactul proiectului tău major: fericirea mamei!

Nici azi n-am renunţat să încerc să o fac pe mama fericită. Şi pentru asta natura firii mele îmi scoate în cale oameni pe care îi ştiu din alte lumi. Într-o zi, la sfârşit de octombrie, unul dintre ei se plimbă asumat pe tomnaticele alei din Central Park purtând o eşarfă vineţie cu flori roşii şi câteva găurele vechi de vreo 80 de ani. Uite, Mamă, strig eu cu toată forţa mirării unui copil, eşarfa ta e la New York !

Mulțumesc Chaya că o porţi pe mama aşa şi acolo unde îi este locul! Aşa cum se zice pe facebook, astăzi este (şi) despre tine. Dar nu pe facebook, ci la mine în suflet.

Alina MARINCEAN

În vara anului 1944, eram la Socodor în județul Arad, refugiați din Sighetul nostru care rămăsese în Ardealul cedat…

Am avut de mai multe ori imaginea cerului plin de avioane (americane, România fiind atunci aliata Germaniei) care treceau pe deasupra satului și se îndreptau spre Arad să bombardeze obiectivele strategice – gara, aeroportul, fabrica de vagoane… O dată, cerul era atât de acoperit de avioane (vecinii spuneau că sunt vreo 500…) încât nu vedeam decât o sumedenie de puncte argintii… și un fior de groază ne cuprindea pe toți…. auzisem că la unul din bombardamentele precedente unele bombe căzuseră deasupra parcului din Arad, victime căzând civilii care se refugiaseră acolo crezându-se mai feriți…

Pe 11 septembrie 1944, mama și noi – cei patru copii – am părăsit Socodorul fugind din fața ofensivei germano – maghiare (România schimbase alianțele la 23 august) și în Arad a trebuit să schimbăm trenul spre Simeria și de acolo la Vulcan, pe valea Jiului (unde ne aștepta tata). În cele câteva ore cât am stat în Arad (în gară se vedeau urmele bombardamentelor din zilele anterioare), eu și mama am mers în vizită la doamna învățătoare Berinde, tot o sigheteancă refugiată, ca să o convingem să plece și ea. Băieții au rămas în gară cu Petrică, soldatul pe care tata l-a trimis după noi (Dinu avea opt ani, Sandu cinci, Mircea patru…). Atunci ne-a surprins alarma aeriană – ne bombardau nemții de data aceasta – și noi ne-am ascuns într-o tranșee de la marginea aeroportului așteptând cu groază bombele… N-au căzut acolo atunci, avioanele depășind Aradul spre Timișoara sau în altă direcție… Când ne-am întors în gară, soldatul cu băieții nicăieri… ne-am imaginat ce putea fi mai rău… Din fericire, au apărut în curând. Când se dăduse alarma, Petrică, inteligent și bine instruit, a luat repede o trăsură și a somat vizitiul să-i scoată în afara orașului unde pericolul era mult mai mic… Am scăpat. Seara, eram la tata la Vulcan, răsuflând ușurați.

Dă-ne Doamne, pace pe pământ !

Prof. Aurelia VIȘOVAN