Sub oblăduirea unui guvern, dar și a unei clase politice total dezinteresate de semnificația curată a Centenarului, ne apropiem de sărbătorirea celor 100 de ani de la formarea statului român modern, cu traista goală, fără să putem arăta nimic consistent, nimic de care să fim mândri.

Lipsa totală de clar-viziune – in integrum! – și neasumarea sinceră a unei sărbători importante pentru români, (va) duce la golirea de conținut a pseudo-promovatului Centenar. Păcat că în anul 2018, ne comportăm ca niște… colduși! Un colduș, dacă are niscaiva bani, îi dă pe mâncare și băutură, pentru a se răzbuna pe anii de lipsuri și sărăcie.

Prin urmare, banii – surplus, din creșteri economice mai mult sau mai puțin sustenabile, îi folosim pe festivaluri, chermeze și petreceri zgomotoase prin care ne lăudăm că marcăm Centenarul. Nimic remarcabil, durabil, solid, hai să spunem și un pic mai… spectaculos! Puteau fi alocați niște bani – 100 % – fără a “deduce” comisioanele aferente, zic și eu!… pentru finalizarea autostrăzii Cluj – București, construirea unui “Spital Național – 100” ultramodern în centrul țării (în care să nu fi pătruns subversiv infecțiile nosocomiale), ridicarea unei clădiri noi pentru Opera Română din Cluj, a unui pod modern peste Tisa, pentru a lega Maramureșul de-aici cu cel din Ucraina printr-o cale de comunicație modernă sau – de ce nu? – a unei căi ferate de mare viteză București – granița de Vest sau, măcar, pentru reabilitarea unor clădiri de patrimoniu ce zac în ruină etc… etc. Nici măcar un monument mai special, o lucrare prin care să fie imortalizate personalitățile care au participat la 1 decembrie la Adunarea de la Alba Iulia (vă amintiți, știți cine sunt Vasile Goldiș, Iuliu Maniu, Iuliu Hossu, Miron Cristea, Alexandru Vaida Voevod etc.?) care să marcheze Centenarul nu știu să se fi executat. (E drept, mai avem o lună și cunoaștem zicala cu… porcul înainte de Crăciun!)

Ai noștri flăcăi și blânde ovine (pardon blondine!) au împărțit cu dărnicie banii, prin Consiliile Județene și alte instituții ale Statului, pentru spectacole fără impact, tururi ale României penibile și rigide cu jurnaliști străini, cică să se minuneze de frumusețile patriei noastre, cărți și broșuri făcute pe… repede înainte, iar unii autori de partid și de stat și-au publicat operele originale cu (auto)dedicație pentru a se spăla pe mâni că și-au făcut datoria centenaristă.

Noroc cu ctitorii Catedralei Mântuirii Neamului că vor face inaugurarea în preajma zilei de 1 Decembrie și vom avea astfel o construcție ce va marca cel puțin următorii 500 de ani (atâta este garanția proiectanților și constructorilor) ai României în ciuda cârcotașilor iredentiști.

Dar, vorba învățăturilor populare, coldușii când se capătă la bani, chefuiesc și nămnesc lăutari și toacă toată agoniseala fără a se gândi la ziua următoare. Cam așa au tocat banii alocați pentru Centenar unii dintre neo-baștanii care controlează temeinic statul, doar pentru a se simți bine și-a fi pomeniți de OSanaliști pentru că într-o zi – două, au… hrănit boborul!

Cred că, dacă externalizam “implementarea” sărbătoririi Centenarului și se ocupau străinii de acest proiect de țară, aveam sigur un tren de mare viteză Viena – Budapesta – București, un tunel pe sub Carpați (la cei Orientali mă gândesc!) și/sau un Teatru al Centenarului la Alba Iulia. Apropo, după cum bine știți, clopotele Catedralei Mântuirii s-au executat în Austria, nu am fost în stare să le facem aici prin patrie, noi suntem doar obișnuiți să tragem… clopotele!

Dar, las’ că merge și așa! De ce să fim aroganți și să ne supărăm vecinii cu proiecte… monumentale? Este chiar simpatic și nu dă deloc rău când se mai încurcă Bucureștiul cu Budapesta și Romania cu Ro-maneaua!

Ion MARIȘ

Aceste două entități ar părea total independente una de alta, de parcă între ele ar fi un zid impenetrabil, care nu permite să se vadă una pe cealaltă și că s-ar afla într-o separație absolută. Dar, cum absolutul nu se prea găsește în exprimare reală, relativitatea dintre noțiuni se poate manifesta, cel puțin interpretativ, dacă nu fizic, în contur. Astfel, întemnițarea, fie că se execută în spații închise, celulare, întunecoase, în tratamente de mare cruzime, sau în spații deschise, luminate, sub soare arzător, sub efortul muncilor fizice de exterminare și al altor mizerii, ea reprezintă o greutate enormă, o viață grea, deci, aceste spații sunt «întunecate» cu un «întuneric» profund în simțire, în ambele cazuri. Acestea se produceau la modul concret, atunci când erai ținut în celule cu întuneric beznă, poate cu beton și apă pe jos, poate în lanțuri, sau cu pământ pe jos, în prezența șobolanilor (așa cum am fost eu), ca și în spațiile deschise, în arșiță, în însetare și înfometare, când greul muncii și altele îți creau trecerea în necunoștință, când lumina devenea pentru întemnițat întuneric deplin, în inconștiență temporară. Putem interpreta și altfel situațiile; de exemplu, au fost întemnițați în lanțuri, în celule cu întuneric beznă, pentru că refuzau să-și nege credința, sentimentele naționale, cinstea și-și păstrau demnitatea umană neștirbită. Nu dădeau aceste superbe calități umane la schimb: «lumina» interioară, pentru suprimarea «întunericului» concret. Aveau mulțumirea, bucuria și lumina lor interioară, în simțire și trăire deplină, iar întunericul concret reprezenta doar un «ambalaj». Tot la fel, pentru cei ce intrau în întunecime fizică, datorită arșiței, setei, înfometării și greului muncii, duceau cu ei mulțumirea, bucuria și lumina trăirii interioare, cea exterioară ce o producea, cu celelate componente amintite, reprezenta și pentru ei tot doar un «ambalaj». Iată cum întunericul poate deveni lumină și lumina poate deveni întuneric, în interpretări și simțiri diferite.

Astfel, trecerea deținutilor de la spații celulare închise, cu întunecimi-beznă, sau cu un fir de lumină strecurat printr-o știrbire a oblonului, ori în lumina difuză ce pătrundea în celulă printr-un mic orificiu aflat deasupra ușii, împrăștiată de un bec aflat pe coridorul din fața celulelor, la spații deschise, cu munci de exterminare, în arșiță, însetare și înfometare, se poate spune că în ambele situații te aflai în spații întunecate, în întuneric, sau, în același timp, că te aflai în spații încărcate de lumini interioare, aflate sub «ambalaje» concrete, de întuneric sau lumină.

În acest fel interpretez transferul meu, ca și al altora, din spațiile celulare închise, întunecate, împreună cu celelalte rele ale lor, în spațiile deschise, luminoase, cu munci de exterminare, în înfometare, în arșiță și sete: «întuneric peste tot, sau lumină peste tot, în interpretări, trăiri și „ambalaje” diferite».

1. Sub cerul liber. De la Penitenciarul Bistrița am fost transportat cu mașina la gară, pentru o altă destinație, o altă locație, din atâtea pregătite pe cuprinsul patriei. Singur, însoțit de un personaj în civil, era semn că nu eram dus pentru eliberare. În toate celelalte locuri în care am fost «cazat», tratamentul brutal, schingiuirile erau diferite de la un loc la altul, în continuu progres, parcă în întrecere între ele, torționarii dovedind mereu originalitate în comportament, pentru care se vede că aveau mulțime de variante la «depozit». Nu mă așteptam la mai bine pe unde mă vor duce, ci, dimpotrivă, observând trendul acestora, mă așteptam tot la greu, ceea ce s-a și întâmplat.

Am urcat la Deda în acceleratul de Satu Mare-București, pe un loc rezervat lângă geam, având lângă mine securistul, nu de naționalitate română, după fizionomie și vorbă. Însoțitorul mi-a cerut să tac mereu, să nu fac ceva semne suspecte și că pot privi pe geam sau să țin ochii închiși, oricât de mult! Dar starea în care mă prezentam, cu figura mea scheletică și cadaverică, dată de afecțiunile atât de grave ce le aveam, precum și decolorarea obrajilor de umbra și aerul închis și infestat al celulelor, alături de chipul dolofan și viguros, cu mina rea afișată de însoțitorul ce mă înghesuia într-un colț, spuneau totul, nu era nevoie de o altfel de deconspirare. Ajuns în București, am fost preluați de o mașină ce ne aștepta în gară și, după un traseu de ei cunoscut, am fost dus spre periferia orașului, fiind predat păzitorilor coloniei «Mogoșoaia», loc de tranzit spre alte destinații, așa cum, destul de repede am constatat; era în iulie 1952. Pentru prima dată am observat un spațiu astfel organizat, înconjurat cu garduri de sârmă ghimpată, cu câteva gherete cocoțate sus și stăpânite de soldați din trupele de securitate, cu automate pe piept, reflectoare și talăngi alăturea; în interior erau mai multe barăci cu două rânduri de priciuri, supra-etajate și înghesuite. M-am dezechipat și echipat în zeghe, mi-am lut în primire locul repartizat pe prici, o lingură și gamela, apoi am ieșit prin curtea largă, pe unde aveam voie să mă plimb. Cred că pentru oricine ar fi privit de afară acel spațiu, mai de aproape, cu gardurile de sârmă înalte și echipajul cocoțat pe ele, cu barăcile și mulțimea de uniforme zebrelite, s-ar fi lăsat cu fiori; dar nu erau lăsați să se apropie, lucrurile în nefiresc uman se ascund, se izolează.

Am ajuns acolo înainte de amiază și colonia era aproape pustie: deținuții cu însoțitorii lor au fost plecați la muncă; în acea colonie de tranzit erau aduși oameni strungiți de anchete, din penitenciare, celule, ori direct de acasă. Eu mă simțeam enorm de bine unde mă aflam și nici nu mai luam în seamă armele, paznicii lor, și respiram flămând aerul curat, îmi scufundam privirea în albastrul senin al cerului, în rugi calde, în mulțumiri către Domnul, stăteam pe spate și priveam în sus. Câtă deosebire între aceste „libertăți”, cu îngrădirile lor, față de locurile de unde veneam, din spațiile acele celulare ce te sufocau, cu zăvoarele, vizetele și tinetele lor, cu anchetele de zi și noapte ce te zdrobeau și te făceau să pierzi și noțiunea de timp, de noapte, de zi, de unde puteai vedea doar prin vreo știrbitură a obloanelor, sau de după gratii, puțină lumină albastră de cer. Diferențele acestea de condiții, de existență umană, în relativitatea lor, te făceau să pierzi adevărata lor valoare și să te simți bine, chiar să dorești să rămâi acolo, la un moment dat, deși era ceva mult sub demnitatea umană; libertatea se afla între sârme, cu atâtea alte restricții…, deci acolo îți era confiscată legitimitatea umană firească!

În aceste locații, în aceste spații fizice tridimensionale în care te aflai, indiferent dacă erai într-un lagăr, într-o colonie de muncă, înconjurată de sârme, acele opreliști agresive, sau erai într-o «locație de muncă», în jurul tău cu un cordon de securiști, două din cele trei dimensiuni ale «domiciliului» în care te aflai, îți erau confiscate, nu le puteai depăși nicicum. De-a lungul și de-a latul mergând, în mod cert dădeai peste aceste linii limită de care nu puteai trece, fie că se prezentau prin garduri înalte și duble de sârmă ghimpată, fie prin cordoanele de paznici securiști, cu automatele pe poziție; erau ca un semafor pe roșu! În schimb, a treia dimensiune, înălțimea, nu-ți putea fi blocată. Puteai privi peste acele opreliști, în înălțime, în Sus, cu neoprire, cu gânduri, cu speranțe, în trăiri și rugăciuni și să te debarasezi astfel de mizeriile de suprafață, de jos, cu cele două dimensiuni ale lor cu tot. Această singură dimensiune rămasă, trăită și folosită, te încuraja, te întrema, te făcea puternic și-ți subția chinurile provocate în abuz, cruzime, suferință și, oricum, te ajută să anulezi scopul acelor perscecuții organizate, obiectivul lor ticălos și abject, să-ți păstrezi demnitatea umană.

Am servit la prânz cea mai bună masă din ultimele 9 luni, iar seara, una și mai bună cu toți cei veniți de la muncă. După un somn odihnitor, a doua zi am fost și eu încadrat într-o brigadă și dus cu ceilalți la recoltat de roșii la un IAS, care ne oferea în schimbul muncii prestate, o masă destul de bună, incomparabilă cu ce am avut până atunci. Am fost prezent la această muncă două săptămâni; ne deplasam cu camioanele la recoltat de roșii de pe tarlale, într-un cordon de securiști, timp în care am făcut și o cură de roșii, pe ascuns, ca și alții, ceea ce mi-a prins extrem de bine, m-a fortificat puțin, poate m-a și salvat.

A sunat apoi adunarea, s-au citit multe nume, printre care și al meu, am predat și preluat echipamente și într-o noapte, tot pe ascuns, am fost duși cu mai multe camioane spre gara Basarab, unde s-a format o garnitura cu mulțime de vagoane marfă, pentru Canal.

2. Noapte de iulie prin Bărăgan. Se grăbeau să formeze cât mai repede garnitura, reușind cu greu acest lucru, cu toată gestica și înjurăturile lor, fiind o mare mulțime de oameni, unii mai dărâmați ca alții, cu atâtea suferințe îndurate de la toți. Ce-i deranja, era și mulțimea de privitori, de care, oricum nu ne puteau total izola și nu-i puteau nici evita, în acel spațiu larg și aglomerat, deși era noaptea, pe ascuns. Totuși, destul de repede garnitura formată s-a pus în mișcare, cu prioritate, o noapte de iulie prin Bărăgan, într-o căldură sufocantă, obosiți, însetați, chinuiți de nesomn, înfometați, în picioare, înghesuiți ca sardelele până la refuz, cu un singur gemuleț cu gratii în partea de sus a vagonului de marfă, cu o aerisire total insuficientă; un drum de coșmar, cu trenul fantomă ce parcurgea întinsele ținuturi mai mult pustii ale Bărăganului, prin care niște felinare atârnate în stații, în trecere, marcau din timp în timp prezențe umane. Nici aceasta nu se producea din neglijență, din lipsă de organizare, pentru că erau toate în evidența decidenților: număr de deținuți, numărul de vagoane, capacitatea lor, lungimea traseului, calculate de cei ai drumurilor CFR, «subalternii» criminalului Gh. Gh. Dej.

Spre ziuă, am intrat în perimetrul coloniilor de pe Canal, perimetrul crimelor, al morții, pe unde vagoanele erau lăsate în locațiile pentru alte chinuri și cazne. «Pasagerii» din vagoanele lăsate, erau «coborâți» rând pe rând, erau descărcați parcă la «vrac», așa cum au fost și depuși acolo, cei ce erau și cei ce nu mai erau, la un loc, în acele alte «așezări», tot un fel de închisori în spații mai largi, cu aceleași măsuri de chinuire prin munci peste puteri și multe alte tratamente de opresiune. Ultimele 2-3 vagoane au fost lăsate pe malul stâncos al renumitei colonii de muncă, de exterminare, Capul Midia, final de drum și început de alte majore suferințe.

Bărcan GHEORGHE,
fost elev al Liceului „Dragoș Vodă”, Sighet.
25.10.2018, Minneapolis

Nu am apelat la această sintagmă neapărat pentru că m-ar bântui gândul propriei morți – fiecare în sinea lui se crede nemuritor sau, cel puțin, ar vrea să amâne cât mai mult „acel” moment. Eu fac parte din categoria celor care recunosc că, până la urmă, și moartea face parte din viață, din ciclul ei care e cel mai sigur lucru odată ce ne-am născut. Ba, e mai cert chiar decât natura. De aceea, n-am să fac o apologie a morții în sine, ci a vieții pe care suntem nevoiți s-o trăim; bună, rea.

Numai că aici, îmi permit totuși să nuanțez un pic. Contează foarte mult cum alegi să trăiești, deoarece ai liberul arbitru asupra acțiunilor tale. Oricum, la sfârșit vei da socoteală. De aceea, subiectul care „mă doare” de mai mulți ani, și pe care am datoria de a-l aborda, se va lega de respectul fiecăruia dintre noi față de cei ce nu mai sunt… Ori de câte ori trec pe lângă un cimitir, mă apucă un val de revoltă, de neputință, de milă în cele din urmă, față de cei care au trecut deja „poarta” . Dacă vrei să ajungi la ei, ești nevoit să treci pe lângă munți de gunoaie ce emană un miros pestilențial, greu de inhalat. Și, observ că acest fenomen s-a generalizat, din păcate, parcă ar fi o modă (sau o nouă tradiție?!).

Nu cred că această „tradiție” i-ar face mândri pe cei duși. Cel puțin eu, ori de câte ori mă întorc de la cimitir, intrând la mine în curte, mă simt vinovată față de cei abandonați la o margine de sat, „îngropați” în mormane de gunoaie.

S-au eradicat atâtea molime care au decimat în trecut populații întregi! S-a descoperit penicilina care a salvat atâtea vieți! Oare ce „revoluție” ar trebui să se întâmple, ce medicament miraculos ar trebui inventat ca să se inoculeze în creier noțiunea de curățenie, ordine, respect, bun-simț. Pentru cei care încă mai pot riposta, indigna, reacționa, se mai poate spera în mai bine. Dar, pentru cei ce nu mai pot avea „reacții”, decât să aștepte îndurarea celor vii, ce se poate face? S-ar putea, zic eu, să se umble la conștiință și să-și pună întrebarea – mai ales dacă are îngropată în cimitir o persoană dragă – dacă merită să fie lăsat în această mare paragină și dezolare?

Dacă fiecare ar realiza că (și) datorită celor plecați, noi, cei rămași, suntem ceea ce suntem! Poate că, puțina „brumă” lăsată de ei, pentru mulți dintre noi, a fost punctul de plecare în viață. Degeaba te întâmpină la intrările în comune construcții cochete numite Centre de Informare Turistică! Primul punct pe care eu l-aș iniția în programul de informare, ar fi vizitarea cimiturului din localitate. Vizitatorii să-și dea seama despre „sfintele tradiții” ale satului și să-și formeze o optică proprie. Un popor care nu-și respectă morții, nu-i respectă nici pe cei vii!

Ce valori predăm mai departe urmașilor, când de străbuni ne amintim doar de Ziua Morților? Atunci se fac eforturi din partea edililor și se duc gunoaiele (o dată pe an!).

Oricum, în aceste vremuri, speranța celor mai mulți dintre noi de a-i avea aproape pe copii la final, e din ce în ce mai deșartă. Dar, și atunci când mai vin pe acasă și mai trec cu o lumânare și o floare la cei plecați, trebuie mai întâi, să treacă printr-o „barieră” de gunoaie.

Dacă fiecare dintre noi și-ar face mea culpa, lucrurile s-ar îmbunătăți și ne-am desprinde din această lentoare „călduță” și am realiza că e problema noastră, a celor vii, de a ne îngriji de cei ce nu mai cuvântă.

Ileana PISUC

În urmă cu peste 20 de ani, Padre Carlo Maria Vitangelo Denora, călugăr iezuit italian, a călcat pentru prima oară pământul maramureșean, mai bine zis, sighetean, la rugămintea unui confrate care știa exact cum este situația în România după 1989. Abia ajuns la Sighet, un copil l-a luat de mână și l-a dus să îi arate prietenii lui de joacă. În acel moment, ne declară Padre Denora „am simțit că este nevoie de mine și că voi rămâne aici în mijlocul acestor oameni nemaipomeniți! Simțeam că au nevoie de un tată și senzația a fost fantastică! Am realizat că nu doar în Africa sau America de Sud pot ajuta copii defavorizați, ci și la doar două ore de zbor de Italia…”

Au fost ani dificili, dar s-a reușit realizarea a trei case de tip familial, în decursul anilor rămânând doar două: „Quadrifoglio” (Trifoi cu patru foi) și 1,2,3 VIITOR, care acoperă o largă paletă de servicii sociale, cu impact pozitiv, greu de cuantificat.

An de an, Părintele Vitangelo Denora, împreună cu E.S. Părintele Massimo Nevola, diverse asociații de voluntari ai Bisericii Catolice, dar și grație personalului de specialitate sighetean, au reușit în cei 20 de ani de existență a caselor familiale, creșterea și educarea unor copii care acum sunt deja pe picioarele lor, au o meserie, unii sunt la facultate, alții au întemeiat o familie.

Unii dintre foștii copii care au crescut în casele din Sighet, împreună cu actualii oaspeți și familiile de adopție – 30 de tineri din generații diverse – au fost invitați să fie alături de „tatăl lor adoptiv” în acest moment important din viața monahală a Părintelui Carlo Maria Vitangelo Denora, consacrarea – la data de 13 octombrie a. c. – cu drepturi depline în Ordinul Călugărilor Iezuiți, din cadrul Bisericii Romano-Catolice, în Biserica Sant’Ignazio din Roma.

Și noi, împreună cu reprezentantul sighetenilor, domnul Spiridon Pralea, fac-totum de la începuturile sosirii la Sighet a lui Padre Denora, îi urăm sănătate și forță de muncă alături de copiii săi adoptivi din lumea întreagă!

Iulia-Sandra VÎRSTA

Sursă articol: www.graiul.ro

Am tot auzit de verbele a fi și a avea, care, în fiecare limbă se conjugă după anumite criterii și după anumite reguli păstrate cu sfințenie din veacurile de mult uitate, reguli pe care rațiunea umană nu e capabilă să le modifice, deoarece suntem convinși că așa trebuie să fie și nici măcar nu am încercat să le căutăm un alt sens sau o altă semnificație. Facem unele lucruri sau știm unele lucruri exact așa cum au vrut alții să le știm și, cu toate că semnele de întrebare sunt multe, nimeni nu aduce vreo schimbare și nu ia vreo inițiativă potrivită, ba din contră, cu toții se fofilează când vine vorba de a pune în practică acele sărmane teorii.

Marea problemă nu e legată de apariția și evoluția în timp a acestor verbe, ci cum se conjugă ele, însă nu după eternele reguli, cum oare se conjugă ele în raport cu o persoană? Și oare de ce tu, ca ființă rațională jonglezi ba cu ele ba între ele? De ce te cațări de pe un piedestal pe altul și uiți de verbul Sunt echilibrându-ți gravitația pe culmile mărețe ale verbului Am? Ți se pare mai convenabil ca odată încheiate socotelile cu această lume, să ți se aducă laude în concordanță cu ceea ce ai agonisit? Dacă da, află că greșești, deoarece atunci când vei saluta omenirea din imensitatea cerului nimănui nu îi va păsa că ai avut case luxoase în șapte stațiuni balneare, ci, din contră cei necunoscători vor întreba „Cine a fost?”

Cu toții sau, cel puțin majoritatea dintre noi ne ostenim să creionăm în totalitate verbul AVOIR aici, pe pământ… da, el este primul pe care îl cunoști încă din clasa a II-a, însă nu este și cel mai important.

Omului i s-a dat libertatea de a alege și puterea de a gândi, de aceea verbul ÊTRE e pe locul al doilea când vine vorba de programa școlară. Această ordine nu e întâmplătoare, mulți nu îi dau nici o importanță, dar ea are nu numai o importanță maximă, dar și repercusiuni simbolice.

În viața nu e relevant să ai anumite lucruri de valoare, ci, de apreciat, este ca fiecare dintre noi să încerce să fie un om de valoare, dar, mare atenție, valoarea nu se citește pe exterior, ea se caută în interior. Spre exemplu, există cărți pe care le iei, te uiți la copertă și, instantaneu spui: „Nu prea mă atrage”, însă, fiindcă ai auzit că e o carte bună, te încapățânezi, o citești și îți dai seama că adevărata frumusețe nu se găsește privind, ea se află tocmai acolo unde dubiile își fac simțită prezența.

Exact așa stă treaba și cu oamenii a căror copertă nu este întotdeauna bine asociată cu conținutul și, așa cum pierdem unele delicii ale unei cărți, tot așa de ușor putem pierde esența vie a fericirii dintr-un om. Nu trebuie sa ne lăsăm înșelați de coperta murdară pe care mii de oameni au atins-o, noi trebuie să facem ceea ce alții nu au făcut și anume, să fim răbdători.

Un lucru trebuie să înțelegi tu, dragă cititorule, și anume, că nu are relevanță cine a atins coperta unei cărți, semnificativ este cine a avut răbdarea să-i înțeleagă mesajul și, înainte de a judeca un om, asociază-l cu o carte, poate doar așa vei înțelege care conjugare este mai bine să o aplici în gramatica vieții!

Ioana TRIFOI,
clasa a XI-a F, C. N. „Dragoș Vodă”, Sighet

Relatez câteva situații petrecute în realitatea lor, într-o interpretare și în câte altele în care s-ar mai putea face, fără a le mai simți acuma frumusețea, răutatea sau nelegiuirea lor, detașat de ele; acestea și-au pierdut obiectul lor concret, „viu”, de altădată, când s-a urmărit și realizat producerea acestora. Dar, anumite evenimente întâlnite și petrecute în viață, nu se uită niciodată, rămân în ADN-ul celui ce le-a îndurat, ori s-a aflat în prezența acestora, așa cum au fost, prin specificul lor, mai depărtate de cele normale și firești. De ce le reamintești totuși, chiar dacă acestea nu mai „trăiesc” și s-au stins în bestialitatea sau măreția lor? Istoria, în dezvoltarea ei cuprinde tot felul de evenimente, acțiuni și comportamente umane, desfășurarea vieții înseși pe diferitele ei trepte de realizări, de dezvoltare, de cultură și civilizație și este redată, mai ales, după ce personajele acesteia sunt trecute la cele veșnice, sunt consumate de aceasta. Dar rămâne ceea ce acestea au produs și realizat, în măreția sau condamnarea lor și este poate chiar o obligație de a le consemna, pentru a marca timpurile istoriei cu realitățile lor, așa cum au fost ele, cu bunătatea sau răutatea lor, cu culoarea lor specifică, “Pete de Culoare“ ale vremurilor, consemnate din ADN-ul ce le-a conservat. Apar comportamente crude, criminale și în epocile de început, în primitivism și apoi în cele ce i-au urmat acestei “stări” simpliste și s-ar putea să vedem în epoca modernă, de civilizație, acele cruzimi și ele “civilizate”, “fine”, încărcate de “rafinament”, în dezvoltare și ele, care, pe lângă cruzimea lor fizică, ce pătrunde până la os, ele afectau cumplit simțămintele, trăirile psihice, de inimă și suflet, având o mult mai largă afecțiune malefică. Acestea sunt argumentate prin peliculele trăirilor și acestea nu-i voie să moară, să se stingă, pentru că ele păstrează istoria adevărată, întocmai cum a fost ea, nefalsificată, suprimă minciuna, atât de mult prezentă în paginile ei.

1. Prima zi de munca în Lagăr. După călătoria de o noapte de iulie prin Bărăgan, trenul de marfă -fantoma, cu deplasare prioritară pe traseul București-Canal, a lăsat spre golire ultimele 2-3 vagoane, umplute la saturație cu deținuți, la Capul Midia, o citadelă a gulagului românesc. Îmbrânciți și înjurați de pe malul stâncos și plin de betoane al acelei Mări Negre, mal pe care valurile ei îl băteau cu furie, suntem aruncați spre fundalul puțin distanțat al platoului, unde se afla sinistra colonie de muncă de exterminare “Capul Midia”, fortăreața” înconjurată de multiple garduri de sârmă, cu multiple formațiuni de “pază și ucideri”. Ne însoțeau îndemnurile “binevoitoare” ale securiștilor: “…zeii voștri de bandiți” și țipetele sinistre ale pescărușilor, care parcă voiau să plonjeze printre noi, prin acele zboruri sinuoase, în atmosfera încărcată de hulă a zorilor; totul se prezenta într-o imagine sinistră. Îndataă ajunși, am fost preluați și numărați, cu o iuțeală stimulatoare ce numai deținuții o puteau realiza, repartizați apoi în barăci, unde renumitele priciuri ne așteptau; ni se înmânează o gamelă, o lingură și, de îndată, după un dejun fugar, suntem rapertizați în brigăzi de muncă, încă “la cald”, eu fiind nominalizat pentru săpături într-o “ecluză” adâncă. Cred că erau orele 6 și acolo se lucra ziua plină, până la epuizare. Mă simțeam extrem de obosit, după o noapte întreagă de drum, în condiții extreme, drum în care unii nici nu și-au putut duce viața cu ei până la destinație și au pierdut-o pe drum. Sufeream de afecțiuni foarte grave, TBC pulmonar, amplificate prin lipsa de somn, de aer, de apă, prin înfometare, istoviți de zăpușeala căldurii, a mediului aproape sufocant. Ce comportament monstruos și criminal se aplica unor ființe umane, fără a li se lăsa o clipă de răgaz, de puțină odihnă, măcar o scurtă desmeticire după toate cele îndurate și ele în mod criminal organizate. Dar, prioritar, era exterminarea urmărită, chiar mai mult decât efectele muncii; în acest scop s-au și construit aceste locații de-a lungul Canalului, sau în alte zone dobrogene. Ecluza fiind în perimetrul acelui spațiu, ne-am deplasat în formație la locul de muncă, la locul de chin. Am coborât pe o șarpantă cu praguri săpate în pământ, cu o balustradă din lemn improvizată pe latearal, pentru a preveni prăbușirea în josurile acesteia. Iureșul muncii a început de îndată, “pe nerăsuflate”, în căldura care și începea să se simtă și în ploaia de înjurături ale brigadierilor, gardienilor și ale altor supraveghetori. Acestea nu erau pentru mine noutăți și nici chiar munca, în conceptul ei firesc, dar ceea ce vedeam aici depășea orice imaginație, te înfiora. Te aflai mereu sub amenințarea bâtei, a insultelor, cu îndemnurile “mai repede”, zeii…. Se săpa în pământ și se încărcau vagoane, se dislocau stânci și se spărgeau pietre, se schimba lopata cu târnăcopul, cu ranga și trebuia să te ascunzi mai departe, în scobituri ale pereților, la strigătul: “arde” , după care o serie de explozii aruncau în acea groapă un nor de praf, de pământ și pietre pe mari suprafețe. Noi trebuia să ne facem rapid apariția, mai înainte ca acestea să se așeze și să ne opintim cu ridicarea pietroaielor în vagoane, cu finalizarea de încărcat a garniturilor acestora, cu curățarea și adâncirea săpăturilor, toate într-un zgomot infernal, într-o atmosferă apocaliptică. Când ziua se apropia de sfârșit, am lăsat uneltele, și ele obosite, și ne-am îndreptat secătuiți de puteri spre aceeași șarpantă pe care am și coborât, spre ieșirea din scobitura pământului.

Eu abia mă târam în sus pe acel traseu, ajutându-mă și de mâinile puse pe balustradă, cu care mă trăgeam în urcarea treaptă cu treaptă a acesteia. Eram cu totul epuizat de greul zilei, mereu în picioare de la plecarea din București, atâtea ore (!), peste care s-a suprapus și greul muncii de acolo, având și acea afecțiune pulmonară foarte gravă. Dar, apropiindu-mă de “vârf” și privind în sus, observ că cei ajunși în capătul “scării” sprintează cu toată iuțela într-o parte și alta, sub plesneala unui bici care se abătea pe spatele lor, majoritatea având cămașa pe braț. Comandantul adjunct, Bogdan (așa cum am aflat că se numea), a venit cu caleașca să primească deținuții la ieșirea din “șut” și a căutat să-i învioreze puțin din oboseală, folosind biciul cu care-și îndemna la trap căluțul. Unii încasau mai multe lovituri, dacă nu erau rapizi la fugă și mai scăpa câte unul, atunci când monstrul lovea în cealaltă parte. O plăcere și un spectacol diabolice, așa cum se vedeau aproape zilnic astfel de spectacole, de un fel sau altul, în acele locuri de suferință umană, de exterminare, de ucideri. Erai îngrozit să vezi acele spainări brăzdate de dungi roșii, din unele picăturile de sânge căzute erau rapid absorbite de solul înfierbântat. Mă uitam fascinat înainte, gândindu-mă cum să procedez, deși soluția era unică: nu mă puteam opri, nu puteam bloca acel convoi în mișcare, pentru a ajunge la „bucuria” ce ne aștepta la capăt și, cum pentru mine fuga rapidă, într-o parte sau alta, era fără putință, rămânea drumul tot înainte, pe lângă agresor. Am trecut și așteptam mulțimea de lovituri, când, tot mergând, observam că nu mă ustura spatele și eram trecut de el, pe lângă el! Privesc în urmă și observ demonul cum împarte cu hărnicie lovituri alternative, cu neoboseală, parcă într-un delir nebun. Rezulta ca nu l-a prins mila de starea jalnică în care mă găseam și nici n-a interpretat ca act de curaj trecerea mea pe sub nasul lui, ci o altă judecată, tot criminală, a stat la bază: a observat că acea victimă s-ar fi prăbușit și l-ar fi încurcat în munca lui, ar fi scăpat mai mulți nepedepsiți; deci, era gândul unei eficiențe criminale, cât mai mulți maltratați ! M-am târât spre locul de adunare și-mi spuneam că acesta este salutul de: “bun venit la Capul Midia!”

Am fost repartizat apoi la alte munci, alte brigăzi, alte și altfel de “biciuiri”. Dar nu mult timp după acel spectacol abject, am auzit că acel personaj a vrut să simtă el însuși plăcerea acelor zvârcoliri cumplite, agățându-se în acel ceaplău cu noduri al biciului și, probabil, când a observat că nu e bine, era prea târziu. Precum Iuda!

2. Pâinea. Eram la Capul Midia și am fost repartizat la spart piatra pentru terasamente de cale ferată; norma zilnică era de 4 mc, imposibil de realizat și urmau consecințele, în multe cazuri devastatoare. Chiar și numai stivuirea pentru măsurare a unei așa mari cantități de piatră, batucită și ea, reprezenta un mare efort. Normatorul trecea uneori o măsură mai sporită, mai aproape de realizare, așa cum se obișnuia să se realizeze normele în socialism; era spre beneficiul lagărului și ne mai ușura puțin și nouă sancțiunile. La un moment dat, aveam bocancii sparți și eram în pericol de a ma zgâria în cioburile de piatră și praf; o infecție putea fi fatală, dacă te lăsai în grija criminalilor, a comandantului Borcea și a medicului coloniei, dr. Radu, criminal și el. Am auzit că un tânăr din colonie mai făcea reparații, oarecum clandestin, mai pe ferite, din cauza unor unelte folosite. M-am dus la el și l-am rugat să-mi repare bocancii; i-am lăsat acolo și mi-a împrumutat pe câteva zile niște bocanci purtabili; evident că n-am facut nicio negociere de “preț”. Dar ce-i puteam eu oferi acolo? Eventual, la un termen “pe mai târziu”, care era însă foarte incert pentru amândoi! Trebuia totuși răsplătit cumva, pentru că făcea un efort în plus, în condiții grele, între două “șuturi”, peste greul muncii lui, foarte greu și el! Nu-i puteam duce ceva mâncare în gamelă; poate n-ar fi acceptat-o nici el și-mi era și mie foarte greu s-o separ, s-o restricționez! M-am gândit atunci la pâine, să fac puțină economie din bucățica mică ce o primeam la mese, așa cum am și procedat. O pâine mică se împărțea în 8 porții și mă gândeam că, de doua ori pe zi, să consum numai jumătate din rație; zis și făcut. În fiecare zi, la două mese (seara și dimineța, când serveam masa în colonie), rugam pe cel ce ne distribuia pâinea să taie bucata mea în două și consumam numai acea bucățică, mai mică. Schimbam zilnic porția întreagă economisită cu una proaspătă, apoi sfertul de pâine, jumătatea ei și, după 8 zile, aveam o pâine întreagă. M-am prezentat cu “valuta” la “meșter”care îmi înapoiază bocancii reparați, iar eu îi restitui pe ai lui, cu mulțumiri, și-i ofer apoi pâinea, scoasă de sub zeghe, cu întrebarea: oare ajunge? S-a întâmplat atunci ceva ce cred că nu am mai trăit altă dată și atât de greu de exprimat în cuvinte: el se uita la mine cum țineam mâna cu pâinea îmbiată spre el și acesta, în loc să o înșface, și să înceapă să o și devoreze chiar în fața mea, îmi spune: eu sunt mai “solid” decât tine și, acuma, cred, mai puțin flămând ca și tine; tu abia te ții pe picioare, ești străveziu. Du-te la baraca ta și consumă pâinea încet, cu răbdare, să pui la loc ce ai pierdut! Să vii și altă dată, dar fără pâine, pentru că altfel nu ți-i mai repar. Eu am mai insistat cu jumătea de pâine, dar refuzul a fost categoric: du-te, întinzându-mi mâna! Un nod mi s-a pus în gât și ceva fierbinte am simțit pe obraz, atunci când și mâna și vocea lui hotărâtă îi tremurau. Ne-am despărțit și nu ne-am mai văzut, pentru că în câteva zile am plecat spre alte zări, spre salvarea de la “Castelu”, din fericire. A trebuit să petrec acest moment magnific, în lagărul de exterminare al criminalului Borcea, a doctorului Radu și a altora ca ei. Oare nu era în obligația acelor monștri de a asigura o minimă protecție personală pentru enorma muncă făcută?! Dar, în ce loc mai potrivit se putea manifesta un astfel de gest uman, de așa măreție, decât acolo unde viața prețuia atât de puțin, sau prețuia atât de mult, unde te aflai între diavoli și îngeri. Acel tânăr probabil mă privește acuma din cer și, de atâtea ori mă gândesc la el, la gestul lui de sfințenie, cu multă venerație.

3. Milițianul cu bâta. Într-o noapte, la Capul Midia, ne trezesc din somn țipetele unui milițian, care striga: toți cei ce-și vor auzi numele, să-și ia tot bagajul și să meargă pe platou; pas alergător!

Buimăcit de somn cum eram, fiind și eu strigat, mi-am strâns repede puținele lucruri ce le aveam și am alergat repede spre locul anunțat, cu bucurie, de ce să nu spun, pentru că trezirea la acea oră și adunarea acolo nu era decât pentru o plecare din acel loc de “iad”; nu te puteai gândi, totuși, la o execuție în masă! Dar am constatat că-mi lipsește gamela și mi-am amintit că i-am dus mâncarea mea de seară la infirmerie, lui Chiș Mitruca a lui Vasalie, consătean, vecin și neam cu mine, unde era inernat de câteva zile, în stare foarte gravă. Tot mergeam să-mi iau la revedere de la el și trebuia să recuperez și gamela, ca s-o predau; altfel, cine știe, mă puteau sancționa cu blocarea plecării mele, ceea ce n-aș fi dorit. Oriunde, doar să mă văd plecat de acolo! Nu credeam ca în altă parte putea fi mai rău sau tot așa de rău; deși, în acel regim de tratamente criminale, de exterminare, nu puteai discerne care dintre locații este mai grea, pentru că toate erau la cote înalte!

M-am furișat repede la infirmerie, în acea harababură a plecării și l-am găsit pe consăteanul meu extrem de slăbit, cu fața cadaverică (avea hepatită infecțioasă) și i-am spus că pe mine mă trimit în altă parte, nu știu unde; el abia mai putea vorbi și-mi spune :

– Gheorghiță, “mă duc” și eu!
– Lasă, nu vorbi așa; fii mai optimist, rezistă, că doar trebuie să ne revedem pe acasă, să povestim și la alții cum a fost pe aici, ce ne-au făcut ticăloșii!
– Gata, s-a terminat!
– Curaj, i-am mai spus, deși aceste cuvinte sunau în gol pentru amândoi; o ultimă îmbrățișare și ne-am despărțit definitiv, câte o lacrimă udându-i și lui obrajii supți; s-a stins, cred, în zilele următoare.

Răvășit cum eram, m-am îndreptat direct spre locul de adunare, pe traseul meu făcându-și prezența și un milițian, răzimat într-o bâtă, prin care caricaturiza ținuta ciobanului, având la brâu și un pistol; se afla printre mulți alții care supravegheau această forfotă. Prezența pistolului o înțelegeam, dar nu găseam cu sens purtarea bâtei. M-a lămurit el îndată; eu nu l-am ocolit, așa cum eram sub influența puternicei stări ce mă copleșea; întotdeauna, în alte dăți, îmi luam mereu un spațiu de siguranță în apropierea lor, precum pe lângă un câine, care te putea mușca, tot fără motiv. Am trecut pe lângă el și parcă nici nu mă vedea. Dar n-am apucat să-mi spun: bine că am scăpat, pentru că o puternică lovitură cu bâta m-a pus la pământ; necazul a fost că m-a lovit cu capătul bâtei și peste ceafă și am rămas câteva momente în neștire, jos. După ce mi-am revenit, m-am ridicat amețit, având gura și nasul pline cu sânge și nisip, din solul dur încărcat de ele. Am căutat să mă îndepărtez repede de acel monstru și, doar după câțiva pași, aruncând o privire spre el, i-am observat rânjetul plin de satisfacție, care-mi spunea că bine am făcut că măcar acuma m-am depărtat de el. Dacă mă mai lovea, sau dacă era mai grav, puteam rata plecarea și rămâneam definitiv la Capul Midia, aruncat sub ceva mal cu încă o bâtă. Nu știu cum a fost posibilă ambalarea într-o fizionomie omenească corpul și sufletul unor astfel de monștri!

Aceste momente mi-au fost incidente mie, le-am trăit deplin, așa cum ele s-au produs, în măreția și demnitatea lor, aflate în fiecare dintre ele.

Gheorghe Bărcan,
fost elev al Liceului „Dragoș Vodă”, Sighet

Sursă foto: ziarullumina.ro

În 1940, când nordul Ardealului a fost cedat Ungariei, aveam vârsta de 7 ani… Locuiam în Sighet, părinţii mei erau învăţători la aceeaşi şcoală, iar noi, cei trei copii, eram crescuţi în dragoste de Dumnezeu şi ţară. Tata era ofiţer în rezervă; imediat a fost suspectat de spionaj de către noile autorități şi urmărit pentru a fi arestat. Mama era gravidă cu al patrulea… Refugiul era singura soluţie. În septembrie, la intrarea trupelor de ocupaţie, am fost somaţi să părăsim casa în trei zile!

Era o casă modestă cu 3 camere, în care locuiam cu chirie, lângă biserica de la Cămara. Exact la trei zile, mobila ne-a fost scoasă în curte, iar noi, copiii, împrăştiaţi pe la vecini. Mama s-a dus la bunica, sus pe deal, pe Bagna. Eu eram găzduită la familia Marina, o familie cu mulţi copii, dar cu suflet de aur. Abia după două săptămâni a reuşit mama să obţină paşapoarte, deoarece ultimul tren românesc plecase deja. Până a găsit cumpărători la mobilă, a mai vândut şi ceva pământ din averea ei – fără bani nu puteam pleca! – îmi amintesc că treceam pe lângă casă şi vedeam mobila în curte, bătută în voie de ploile de toamnă.

În acest timp, tata se ascundea pe dealul Solovan, iar noaptea dormea când la un prieten, când la altul. Aveam 7 ani şi câteva luni…, nu-nţelegem multe din câte ni se întâmplau.

Am urcat în tren fără tata, plângeam întruna, credeam că a pierdut trenul și am rămas fără el… Abia după o oră a intrat în compartiment. Cum se pot imprima în memoria unui copil asemenea imagini şi cu atâta forţă? Pe peron era un frate de-al mamei, singurul care ne-a condus, pentru că ne-a adus o parte din banii pentru pământ, în ultima clipă.

…Satu Mare, noapte, ploaie, transbordare; Oradea, la fel… până la Salonta, apoi, iar separaţi de tata, noi într-o trăsură, el – înainte – în alta.

Atunci am văzut pentru prima dată un punct de frontieră. În mintea mea obosită, nedormită, fără prea multă înţelegere, s-au înregistrat două bariere. La prima, un drapel, la a doua, altul. Când am zărit tricolorul nostru, am început să plâng – făcusem străjerie un an întreg.

Văzând că tatăl meu a reuşit să treacă, un ofiţer care a sosit cu o maşină în ultima clipă a vrut s-o oprească pe mama, spre a-l aduce pe el înapoi, dar celălalt, care verifica actele la barieră, privindu-ne când pe copii, când pe mama, a zis ceva în limba maghiară şi i-a întins mamei încet paşaportul. Barierele s-au deschis aproape simultan, pentru că toată scena era urmărită febril și de unguri și de români.

Arad – o lună la hotel, toți într-o încăpere. Tata la Bucureşti, pentru a cere posturi la minister. Când aproape ni se terminaseră banii, părinții au fost repartizaţi ca învăţători la Şcoala din Socodor, judeţul Arad. Acolo aveam să locuim, ca refugiați, cu foarte multe greutăți, până după 23 august 1944.

Prof. Aurelia VIȘOVAN

Ultimele două – trei săptămâni au fost alocate de către politicieni (în nume… propriu!), elitiști – promotori – discriminatori și alte categorii social – speciale din România discursurilor pe tema… referendumului. Aveți timp să răspundeți? Da sau Ba?!… sau Ba da?!… sau… He, he!…

Sincer să fiu, a început să mă sperie… România. Politicienii și liderii noștri de frunte se ocupă de lucruri inutile: referendumuri care nu au absolut nicio relevanță asupra nivelului de trai al românilor simpli, pensii speciale (pentru ei), stadioane prin cele mai ne-sportive zone din țară, chefuri – festivaluri pe cele mai colorate teme, ajutoare sociale pentru leneși etc.

De aproape 30 de ani țara noastră trăiește mai mult pe credit. Nu că ar fi rău creditul (mai ales cel moral!), dar în România nu se investește, nu se gândește pentru binele pe termen lung, ci pentru “fericirea” pe termen scurt, pentru… consumul rapid.

Dar, contrar logicii politicienilor, populația țării este foarte inteligentă, nu-și pierde vremea cu prostii! Marea majoritate a populației poate face distincție – chiar nerecurgând la “argumentații” sofisticate – între temele prioritare și acțiunile fals determina(n)te.

Și-au făcut timp pentru referendumul secolului “giganticul” procent de… 20,41 % din populația cu drept de vot. Oare ați înțeles, dragi politicieni, mesajul poporului? Românul de rând are multe alte griji/probleme devenite… tradiționale! Sper că nu puneți totul pe seama ignoranței!

La ora unor decizii capitale pentru țara noastră – doar peste câteva luni vom prelua președinția Consiliului Uniunii Europene – când inflația crește nefiresc de mult și deficitul țării este la limita maximă, când datoria externă a țării se duce pe consum și creșterea economică stă sub semnul întrebării iar dezvoltarea infrastructurii de la noi staționează durabil, liderii noștri – mai mult sau mai puțin voalat – se dedică fumigenelor.

Revenind la ratatul referendum, mă-ntreb care este gradul de inteligență al celor care ar trebui să ne îndrume corect, iar ei ne servesc minciuni și tot felul de false – spaime, arătându-ne – din nou – Sodoma și Gomora occidentului. Acolo e raiul deviaților, anormalilor și opozanților… tradițiilor! Din păcate (sau din fericire?), acolo, spre Paris, Amsterdam, Berlin sau Londra unde decăderea e la cote alarmante, acolo pleacă tinerii noștri, acolo studiază și muncesc, acolo-și fac vacanțele toți inculții și agramații care ne dau lecții patriotarde.

În loc să vorbim despre gravele probleme din sfera educației, despre salariile penibile ale profesorilor în comparație cu ale politrucilor, despre lipsa calității și dotărilor din multe unități spitalicești publice, despre lipsa spijinului financiar pentru antreprenorii clasei de mijloc și/ sau despre gradul redus de absorbție al fondurilor europene, noi (adică voi!), promovăm incultura și impostura și cheltuim banii țării pe… nimic.

Dar, românul e mai deștept decât politicienii care-l conduc: s-a adaptat și dezvoltat – muncind din greu, fizic sau intelectual – în lumea civilizată, în lumea care respectă totuși omul simplu. Românul care a văzut că se poate trăi mult mai bine și dacă ești corect, că poți fi apreciat strict pe merit și nu pe șmecherii, îi taxează pe farsori. Acolo, afară, în Occidentul devorator de națiuni originare (sau poate…. originale?) pe care-l blamăm prin conducătorii noștri, sunt peste 4 milioane dintre concetățenii noștri. Și exodul continuă!… Oare de ce-au părăsit și părăsesc în grabă familia tradițională de acasă, de ce și-au abandonat satul/ orașul natal, datinile strămoșești? Nu-i greu de răspuns! Din cauza clasei politice care a preferat să-și focalizeze energia pe bonusuri, comisioane și avantaje proprii în loc să facă ceva pentru țară. Nici măcar să-și mascheze aroganța față de “supuși” n-au reușit întotdeauna!

Cu cei aproximativ 35 milioane de euro cheltuiți pentru un referendum inutil, o sumă mică în comparație cu cât s-a furat în țara noastră, puteam construi o școală, un spital, un teatru… dar… Cui prodest?….

Ion MARIȘ

Aproape în fiecare dimineaţă între patru şi cinci, doi cai (să zicem că frumoşi) trec prin faţa geamului meu. Încerc să ţin evidenţa pasului, trap-galop pentru a concretiza contextul, fapt ce deschide largi perspective. Uneori îi las să treacă fără să mă întreb încotro înaintează înfriguraţi, atât de devreme. Alteori, însă, mă predau şi mă pregătesc prudentă; încă nu sunt hotărâtă dacă noaptea e sfetnic bun sau naşte monştri. Aşa că mă ridic, pun rotiţele în mişcare şi observ. Câinii tac, cocoşul doarme, trebuie să fie frig şi umed afară, mă simt norocoasă că-mi merge centrala, încă un clic şi apar personajele din vis, de ieri, din cărţi, din viaţă, din altă viaţă. Observ din nou şi mă trezesc bombănind ceva. Mai bine tac şi decid să văd ce are lumea largă de arătat noaptea.

Pe unul dintre canalele digi o emisiune cu americani zâmbitori şi politicoşi reconstruiesc povestea unei blonde care este ucisă de iubitul ei stăpânit de o gelozie cruntă în urma unor postări pe facebook care se dovedesc a fi nici măcar adevărate ci doar manevre de imagine. Ioi! Hmm…

Trec în revistă postările mele, puţine e drept, dar, totuşi revizuiesc că doar sunt la ora prudenţei. Neeeh, la postările cu pacea lumii am câte cinci hai, cu indulgenţă primesc câte şapte like-uri, poze cu prunci n-am, deşi cred ca ar avea succes, ooh alea de la nunţi cu colţul vesel pentru poze da, ar merge, mi-ar creşte cota. Dezamăgitor de-a dreptu dar mă luminez toată când îmi aduc aminte că am multe like-uri (mă rog mai multe, adunate şi de la celelalte personaje, că nu eram singură în tyip) la poza cu cămeşa de tort, ia maramureşană, pentru sudişti. Îmi aduc aminte şi de o discuţie despre atât de râvnitele albăstrele cu un bogătaş (încă unu’, asta-i coteria mea 😉 ) care mărturiseşte că el, deşi nu e activ şi nu are mulţi friends (măcar aici îl iau) la o postare dulce despre el şi familia lui tradiţională, că tot e de actualitate, primeşte sute de like-uri. Mnoa nu mă mir, îmi zic eu. Şi la ce te ajută îmi vine să întreb? Dar tac şi de data asta, tac şi ascult. În fine, la mine pe facebook e plictisitor, de-a dreptu dramatic uneori dar cum aproape întotdeauna ce are altul e mai interesant urmăresc la întâmplare: flatulaţii din fundul Tăşnadului şi dezbateri tematice, poze de la deja binecunoscutul city break la Şomcuta, iconiţe, (doamne)zei, urări de bine, complimente şi iar complimente, un cârnaţ, kinoa, nelipsitul ceaun, o babă necăjită, reproşuri, critici mai mult sau mai puţin dure şi iar complimente şi urări de bine, disperare pentru validarea frumuseţii, bărbăţiei, performanţei, reuşitei, fericirii, a vieţii până la urmă. Şi apoi cele de sezon: vacanţele, sfinţii, şcoala, sărbătorile de iarnă cu tăiatul porcilor, morţii, viii, anul nou… no, viaţa toată acolo la negociere de follow sau unfollow, de analizat, invidiat sau desfiinţat, judecat, împachetat şi etichetat. Războaie mici şi mari, victorii electorale, dezamăgiri, flirturi şi iubiri perfecte, drame domestice grave, toate la distanţa unui ding. Nimic nou de fapt, oarecum trist din perspectiva unei dimineţi reci şi umede îmi zic şi încerc să concluzionez pesimist când citesc:

Yle-nuka întreabă public de unde poate cumpără prune? ,,De la Kaufland” îi răspunde un isteţ cu simţul umorului, în timp ce Mary-uka is typing întrebând dacă vrea din alea albuţe sau… Grupul se leagă şi discuţia se poartă la un alt nivel. Intervine un altul şi oferă spre final şi horincă, dar ea nu! Yle vrea prune, doar prune. Două tone, poate trei, depinde de preţ :). Smart! În sfârşit! Despre asta este vorba! Spre deosebire de Yle care ştie ce face şi primeşte toată consideraţia mea, „the facebook idiot” nu înţelege că această platformă contemporană de vieţuire care poate să fie utilă, practică şi chiar drăguţă uneori, ar fi bine folosită şi nu investită cu prea multă putere. Aş fi zis până ieri că e cale lungă până să ajungi să trăieşti acolo delirant şi obsesiv însă se dovedeşte că mulţi o scurtează şi (se) coc sfârşituri de lumi pe acest facebook sau din cauza lui. Şi între ele un univers de emoţii date de scroll, click, like, comment.

Nu pot să nu-i mulţumesc în acest context Tamarei Vasiliu (cu care mă ştiu deşi nu suntem apropiate dar, când ne vedem, ne oprim să vorbim despre Alzheimer şi alte chestii din astea la care ne pricepem) că, şi pentru că nu eram de ziua mea pe facebook, m-a sunat să-mi dorească ani frumoşi. Personal, aşa din senin, i-am auzit vocea şi urarea. Thumb up aşadar (asta e chiar like 🙂 ).

Dar, să nu uităm: Pe unul dintre canalele……….. povestea unei blonde care este ucisă de ………………………….. în urma unor postări pe facebook care se dovedesc a fi nici măcar adevărate ci doar manevre de imagine !!!

Deci, să avem grijă ce postăm. Vieţile noastre mici sau mari se vând câte puţin pe facebook şi toate pe socoteala emoţiilor noastre reale.

Autor, Alina MARINCEAN

Subiectul pe care-l voi aborda de această dată, se va dovedi destul de spinos și, de aceea, voi cere clemență încă de la început dacă părerile mele vor deranja dar, e lucru știut că doar din contradicție se naște progresul. N-am să mă declar atotștiutoare în domeniul pe care-l voi aduce în discuție. Sunt atâția experți, politologi, sociologi, analiști care dezbat și concluzionează însă, pentru marea majoritate a celor ce-i urmăresc, subiectul rămâne la fel, într-o nebuloasă densă.

Subiectul este legătura dintre societate și biserică. Pentru mine, societatea trebuie să se bazeze pe niște legi bine definite care sunt stipulate în Constituție. Mai bine zis, Constituția e manualul de funcționare, axa unei societăți, națiuni, exact cum Biblia este, la rândul ei, un ghid de comportare al omului pe pământ. Cum în politică fiecare își extrage doctrina necesară înființării unui partid din Constituție, așa se întâmplă și în cazul Bisericii. Tot de paragrafe din Biblie se leagă învățăturile diferitelor confesiuni religioase.

Bunul mers al unei națiuni este legat de bunul simț al fiecăruia dintre noi. Derapajele din politic n-ar trebui să influențeze neapărat și cele sacre. Din păcate însă, teologia s-a transformat în ideologie de masă. Credința ar trebui să fie deasupra oricărei ideologii, deoarece lumea lui Isus nu este din lumea aceasta. Ar trebui să se separe lucrurile; oile de capre. Niciodată spiritul de turmă n-a adus ceva bun nici în politică, nici în plan religios. Spiritul nu trebuie îngrădit asemeni luminii ascunse sub obroc. Și societatea și Biserica trebuie să crească, să țină pasul cu viața, cu mersul lumii. Să țină cont de OM, pentru care s-au creat. În societate, nimeni n-are voie să țină pe nimeni captiv cu promisiuni populiste care atrag  pentru unii voturi, pentru alții, ajutoare sociale.

Exact ca și în Biserică, n-ai cum să faci promisiuni deșarte, n-ai cum să garantezi mântuirea nimănui. Nicidecum mântuirea nu se face în gloată sau pentru întreg neamul, cu totul. Mântuirea este personală, fiecare se poate mântui cel mult pe el, prin credința proprie. Mântuirea se petrece în taină, exact ca o rugăciune care este un strigăt tăcut al Sufletului. Dar, dacă nu li se explică oamenilor și sunt ținuți într-o totală ignoranță, ne mai și mirăm de bătăliile care se dau între diferite partide și că bisericile rămân goale. În societate, doar MUNCA creează progres și bunăstare, exact cum în Biserică, CREDINȚA duce la mântuire.

Adevărurile trebuie spuse chiar cu riscul de a supăra, nu cu jumătăți de gură… Decât o minciună frumos ambalată, mai bine un adevăr răspicat! Dar, ca să fii corect, trebuie să ai curaj, rana nu se vindecă până nu-ți verși tot oful. Sarea doare, dar, uneori, mai și vindecă.

Din păcate, Biserica Universală a devenit Biserică Națională. Altfel, cum se explică arborarea drapelului național pe turlele anumitor lăcașuri de cult? Se folosesc zilnic sloganuri fără fond, dar care sună bine: „iubiți concetățeni” sau „iubiți frați întru Cristos”. Și unii și alții le invocă, dar atunci când interesul își bagă coada, ele își pierd sensul și devin doar niște expresii seci. Rămâne doar imperativul „dacă nu ești cu noi, ești împotriva noastră!” – și în cazul partidelor, și în cazul cultelor. Dintr-o dată dispare frăția și apar două tabere antagonice: români împotriva românilor. Unde mai e, atunci, toleranța atât de des trâmbițată?! Unde e iubirea aproapelui?!

Mi-a rămas în minte o constatare citită undeva: „Frații se aduc până pe marginea prăpastiei, dar nu se aruncă în ea…” Bine ar fi să ne trezim cu toții și să nu-i permitem „celui întunecat” să-și bage coada, deoarece, e lucru știut, unde doi se bat, al treilea câștigă. Atâta scormonește și uneltește, până ce, într-un final, în cazul partidelor, se produce dinăuntru o implozie și, inevitabil, e urmată de prăbușire, iar în Biserică, dacă nu reușește pe deplin să intre, măcar își bagă coada.

Ar trebui să fim vigilenți, fiecare atât cât putem, să nu-i permitem RĂULUI să câștige teren, nici de o parte, nici de alta!

Ileana PISUC,
26 sept. 2018

Dragoste de soră – Pe jos de la Dragomirești la Sighet

„Eram închis la Sighet în luna februarie 1949 în așteptarea procesului. Eram în celula 74 toți cei 18 membri ai grupului, ce va fi numit mai târziu „lotul Vișovan” , după numele profesorului nostru. Am fost anunțați că putem scrie acasă pentru un pachet de 3 kg pe care familia urma să ni-l aducă într-o zi precizată, până la ora 12.00. Pentru cei din oraș sau din satele apropiate, problema era destul de simplă. Familia mea însa era la Dragomirești, la peste 40 de km distanță.

Părinții mei neputând veni (murise chiar atunci bunica) au trimis-o cu pachetul pe sora mea, Anuța. Pe vremea aceea singurul mijloc de transport pe valea Izei era un camion care pornea de la Săcel – la extremitatea de sus a văii și apoi cobora luând satele la rând până la Sighet. La ora 6 dimineața Anuța era prezentă în drum așteptând camionul, dar acesta umplându-se cu călători încă din primele sate, la Dragomirești șoferul n-a mai oprit. Anuța nu s-a descurajat și a luat-o la fugă după camion, sperând că acesta va mai opri pe traseu și mizând pe viteza de deplasare destul de înceată.

Cu toate strădaniile ei nu l-a prins din urmă până în prima comună – Bogdan Vodă, dar nici înapoi nu s-a întors. A continuat drumul spre Sighet, când la pas, când alergând și așa a parcurs cei 40 de km cu prețul unui efort incredibil. Harul lui Dumnezeu și dragostea ei față de mine i-au dat puteri nebănuite. Pe când a ajuns era trecut de ora 12, dar administrația n-a obiectat ( se pierduse oricum timp cu verificarea celorlalte pachete) și așa am primit și eu pachetul adus de sora mea. Era total epuizată și mama unui camarad a luat-o acasă la ea, a găzduit-o și a îngrijit-o până a doua zi.” (Ioan Ilban -interviu 2015 )

La vârsta de 93 de ani, Anuța a trecut la cele veșnice în luna august anul acesta, având alături copiii, nepoții, strănepoții și nu în ultimul rând, pe fratele său Ioan.

preot prof. Marius VIȘOVAN

Partidul Comunist Român (doar cu numele…) a cucerit treptat puterea în țară începând cu 23 august 1944 ajungând, prin presiunea armatei sovietice, la o dominație totală după falsificarea alegerilor din noiembrie 1946 și eliminarea forțată a regelui Mihai la 30 decembrie 1947. Nimic nu mai stătea în calea arestărilor, confiscărilor, falsificărilor și abuzului instituționalizat iar Partidul părea un monolit indestructibil… Și totuși, după câțiva ani, în interiorul puterii comuniste se produce un veritabil cutremur – trei lideri de mare greutate: Ana Pauker, Teohari Georgescu și Vasile Luca sunt acuzați de abateri doctrinare și înlăturați de la putere. Greu de crezut… și totuși, din această “furtună” de la București o pală de vânt m-a „suflat” și pe mine…

Era în iunie 1952… ultima zi din anul I de facultate la Cluj, aveam bagajul făcut, deşi trenul de Sighet era doar seara, în mod surprinzător ni se cer carnetele U.T.C… aparent, pentru verificarea cotizaţiilor… şi se anunţă o şedinţă fulger pentru ora 13. Prezenţi – fără murmur – priveam prezidiul. Într-o tăcere de gheaţă, în amfiteatrul „Nicolae Iorga” se dă citire unui adevărat rechizitoriu:

– Tovarăşi, partidul nostru se întăreşte purificându-şi rândurile. În Comitetul Central, „deviaţioniştii de dreapta” Ana Pauker, Teohari Georgescu, Vasile Luca au fost demascaţi şi excluşi din P.C.R.! U.T.C.-ul, ca rezervă de cadre a partidului, se va întări procedând la fel. Printre noi s-au strecurat fii de duşmani ai poporului. Propun excluderea lor. Cine-i pentru, cine-i împotrivă, cine se abţine? Vom vota în bloc!

Frazele mi se păreau cunoscute, când deodată aud: „Cetăţeana Chindriş Aurelia, rude chiaburi, tatăl condamnat politic…” (termenul “cetățeană” semnifica faptul că nu mai eram „tovarășă” cu ei…). Eram mai mulţi în această situație. Ne-au cerut să părăsim imediat sala. Eu, fiind ultima, am coborât trecând prin fața prezidiului și le-am strigat într-o limbă „imperialistă”: Good bye, domnilor! și am trântit ușa cu toată puterea.

Așa am fost dată afară din U.T.C., o organizație în care nu cerusem eu să intru, doar că U.A.E.R. (Uniunea Asociațiilor de Elevi din România) fusese înghițită la un moment dat de U.T.C., ca acesta să capete așa numitul „caracter de masă”…

Deci, pe verticala politică, de la Ana Pauker până la mine, „purificarea” s-a realizat !

Prof. Aurelia VIȘOVAN

Sursă foto: wikipedia

Cu riscul de a părea o ciudată, sau cel puțin că ideile mele ar fi ieșite oarecum din sfera normalului, iau totuși taurul de coarne și, în cele ce urmează voi aborda un subiect care mie îmi provoacă insomnii.

Ideea mi-a venit în timp ce-mi puneam telefonul la încărcat. Dacă vreau să nu moară instantaneu, trebuie să fiu atentă la limite și aproape de ultima, musai pus la încărcat, pentru ca a doua zi să fie funcțional. M-a străfulgerat, așa, un gând, deodată, și am avut ca o revelație de moment. Mi-am zis: Doamne, dar la fel se întâmplă și în cazul nostru, al oamenilor! Dacă noaptea nu ne punem „la încărcat”, a doua zi nu mai suntem buni de nimic. Suntem dependenți de somn, ca și celularul de curent…

Cu câtă detașare ne pregătim patul, cu câtă încredere ne punem capul pe pernă în așteptarea somnului care, ce-i? – o mică murire (vorba lui Dorel Vișan). Satisfacția maximă e atunci când el ne cuprinde imediat. Dacă nu, devenim nervoși, agitați, căutăm soluții (somnifere), orice, numai să dormim! Nu ne punem niciun moment problema că s-ar putea să nu ne mai trezim, să trecem sau să rămânem definitiv în „cealaltă” parte. Chiar și așa, tot nu ne-ar păsa. Un somn bun este satisfacția supremă a fiecăruia dintre noi. Nici nu se pune întrebarea: Cum ai trăit?, ci Cum ai dormit?

Ei, de-aici încep nedumeririle și insomniile mele… Păi, dacă suntem fii ai luminii, de ce avem nevoie de întuneric pentru a ne remonta? De ce simțim nevoia de a trage cortina zilei ce-a trecut? Oare fiecare noapte o să fie o reîntoarcere Acasă? Nu putem rezista fără să ne reîncărcăm bateriile din lumea din care am venit? De ce simțim nevoia imperioasă de a ne deconecta de la realitatea concretă și a ne transborda într-o altă lume și de ce „cealaltă” lume e dincolo de pleoape? Nu ne este îndeajuns lumina zilei pentru a ne da certitudinea existenței? De ce trebuie să navigăm și într-o lume a viselor? De ce, în cele mai multe cazuri de tortură, metoda cu becul în ochi reușește de fiecare dată? Privarea de somn, excesul de lumină îl fac chiar și pe cel mai înverșunat inamic să cedeze și să recunoască în cele din urmă, chiar și ce nu a făcut…

Și uite așa, tot încărcându-ne noaptea și descărcându-ne ziua, se cam duce bateria. La telefon, se mai poate înlocui, dar la om, perioada ei de funcționare durează doar o VIAȚĂ. Mie, fiecare dimineață petrecută în fața unei cafele aburinde, mi se pare cea mai mare minune. Faptul că am ieșit teafără dintr-o mică murire și încep o nouă zi. Să fie, oare, viața un exercițiu continuu al lungului drum de întoarcere Acasă?

Ceea ce rămâne de lămurit, este mecanismul de revenire „acolo”, indicarea punctului de „aici” care poate servi drept trambulină pentru recuperarea lui  „acolo”. Care este acest punct? Care este locul de inserție din „aproape” pentru posibilul demaraj către „departe”? Care sunt urma, semnul, adierea și aluzia? Iar seducția, ce rol joacă ea în acest scenariu? (Gabriel Liiceanu – Despre seducție)

Autor, Ileana PISUC
11 septembrie 2018