Vara asta ţara s-a mişcat. Cu vaucere sau fără, cu diaspora sau fără am avut treabă. Veşti şi poveşti, analize şi surprize, oameni faini sau morocănoşi, interesanţi sau doar banali, am avut de toate. Poate nu se vede da’ mie îmi plac structurile şi sistemele tare de tot. Aşa că fac porţii din de toate ca să pot face conexiunile când voi fi pe pilot automat, respectiv dementă. Habar nu am de ce sau dacă e bine, însă am mare încredere în genul ăsta de lucruri pe care nu le pot înţelege. E atât de simplu să le iau ca atare şi fucţionează de minune pentru că mă supun, în acuzativ. Parafrazându-l pe Bob Dylan aş zice: accept haosul. Întrebarea e dacă el mă acceptă pe mine?

De prin clasa a doişpea de la D-na Voinea, profesoara de la care am aflat că sunt prozaică (asta era atunci 😉 şi probabil se referea la atitudine şi e drept mă compara cu mama, deci avea logică), am primit acceptul că e ok (mai ok, şi nu era chiar asta exprimarea) să îmbrăţişezi un snob, iar cu ignorantul, în cel mai bun caz să fii politicos, dur politicos. Sunt 20 de ani de când uzez această practică însă:

În una din zilele toride de vară, cel mai bogat grup pe care l-a avut vreodată un muzeu din Sighet, poate chiar din România, sau poate chiar din estul Europei, se poate să fie şi din sud estul Europei, către vest încolo…, 17 porţii de haos estetizat, dau buluc în imobil, transpiraţi şi gâfâind, mirosind însă a Chaneluri şi cred, cu asigurarea la purtător. Să fi avut vreo 147 000 de euro pe ei investiţi în îmbrăcăminte, bijuterii şi cine cu somon. Zic şi eu ca una ce habar nu are cum se vede soarele printr-o lentilă mai scumpă de 80 de lei. Drăguţ că au intrat totuşi, mă mustrez eu că m-am grăbit să proiectez, să fiu ,,fin judecător” fără să număr descrescător până la cinci înainte de a opina. Una dintre dame, o blondă-trofeu cu o coadă de cal sănătoasă, refuză să intre şi are decenţa să mărturisească că e de găsit dincolo, la bar. Zâmbesc şi pun pariu cu mine că asta e singura autentică din grup. Îmi povesteşte ultimul intrat, că cele 17 exemplare colorate au parcat autocarul închiriat de la Capitală pentru o pauză de o zi, dintr-un tur al minunatei ţări, de Centenar. Mai să fiu invidioasă când deodată mă pomenesc cu un taifun. Într-un minut şi exact 17 secunde, încă nu apucasem să închei zâmbetul cu ultimul intrat, că primul din grup termină vizita. Mai rapid ca un ultra religios îmi spun, urmând o statistică personală. O rotofeie deshidratată, blondină şi ea, dezorientată şi iritată de-a dreptu că nu găseşte răcoarea, chiar iarna pe uliţă, mă întreabă ce-i aici? Îi zic de muzeu şi ea-mi răspunde cu un reproş piţigăiat: Păi ce, duamnă, nu e Coşbuc aici?!!

Aa………..D-na Voinea?! Ce fac? S-o fi născut între timp şi puiul lor?

P.S.
Alina Marincean este muzeograf la Casa Memorială Elie Wiesel. Muzeul culturii evreieşti din Maramureş obiectiv cultural ce se află la aproximativ 100 de kilometri (!) de Casa Memorială George Coşbuc din judeţul Bistriţa Năsăud. Pam pam! 🙂

Autor, Alina MARINCEAN

Bunica mea iubea lumea şi pe cei mai dragi îi diminutiva. Aşa a fost şi cu a ei căţeluşă, Lady. Lady era o roşcovană, focoasă, cu o codiţă veselă şi ochi ageri ca două scântei nervoase. Nu era chiar o Lady aşezată şi cu perfecte maniere, dar avea ceva din aristocraţia câinească în felul în care îşi purta osul furat, aşa că bunica îi spunea Leidiţa. Un fel de domniţă am zice, ori să fie domnucă azi pe la noi?

Nu că nu ar fi observat lumea, dar sezonul nunţilor e în toi. În asumatele mele momente de nesiguranţă feminină m-am comparat întotdeauna cu Rochia Roşie de la nuntă. Observ însă cu stupoare că întregul concept a fost dat peste cap, iar termenele şi sistemele mele de clasificare se rostogolesc neputincioase spre stupoare. Bâlciul mutat acum în săli uriaşe, cu toalete în care draperiile imită stângaci brocardul şi candelabrele sunt din China, suportă de azi mai mult decât un specimen. La o nuntă bine cotată găseşti uşor vreo 12-13 leidiz in red. Ba mai mult, există dive rurale însoţite de miniaturi ce-şi dorm nopţile pe uuuliţă, uliţă lată asortate până în pânzele albe, respectiv roşii, cu mamele lor. N-o să fie uşor să vă imaginaţi dar de azi/ieri… mă rog, de o vreme bănuiesc, şi soţii se supun şi avem familii complete în roşu. Buuun. O să mă prefac nostalgică şi am să-mi permit idealizarea unui stereotip doar pentru a puncta.

Oameni buni, Rochia Roşie, respectiv rafinamentul, sofisticarea, inteligenţa mesajelor vestimentare nu se poartă pur şi simplu. Rochia Roşie şi tot ce poate să însemne ea este o atitudine pe care o cultivi de când universul îţi oferă semne că eşti predestinată unui astfel de context cromatic. Rochia Roşie nu ţi-o cumperi din maldărul de rochii de la ştim noi cine, de pe centru şi o asortezi cu sandale negre şi cu părul făcut sărmăluţe cu sclipici. Pe Rochia Roşie nu o zbânţui pe muzica Ancuţei Anghel până transpiri cu pete şi, doamne fereşte, ţi se mai desface şi un tiv ori pierzi vreo paietă de pe bust.

Rochia Roşie are cusături impecabile, iar atunci când o îmbraci eşti investit cu… chestii din cărţi… adevărate: priviri sigure, misterioase, tăceri înăbuşite, zâmbete confuze, o conversaţie picantă, ironii argumentate, poate chiar o aroganţă fertilă, numai bună pentru a răspunde aşteptărilor. Îndrăzneşti să porţi Rochia Roşie cu adevărat atunci când eşti sigur că dezbrăcând-o nu descoperi dezamăgirea, că nu e nimic dincolo de ostentaţia culorii, ba, dimpotrivă, abia atunci eşti cu adevărat complet(ă) acoperită. Cam pierdută vara asta, obosită, sătulă şi sătulă mă întorc pe pământ din perlele văilor maramureşene. Cum o fi şoapta unei ,,Lady in red” în zilele noastre? Ridicolă, bănuiesc …

Trăiesc şi eu dezamăgiri mărunte, că de cele mari nici nu îndrăznesc să mă apuc.

Alina Marincean

În numai doi ani de la eliberarea celor 800 de comuniști ilegaliști, aceștia au și devenit forța conducătoare în România, cu sprijin masiv al sovieticilor, trecându-și în cont cele mai masive fraude electorale cunoscute până atunci; s-a furat cu urna, nu cu votul, sau alte mărunțișuri. Consilierii sovietici și armata roșie fiind pe baricade, spatele le-a fost asigurat.

Sub acoperirea sintagmei «lupta de clasă» s-au produs transformări forțate, rapide, de mare cruzime, cu sacrificii de libertăți, întemnițări, cu multe vieți stinse și altele pe rol; lupta de clasă a avut un caracter profund ucigaș și de durată: s-au naționalizat pământurile, micile ateliere și întreprinderile industriale prin Decret de Stat, iar țărănimea s-a aflat în scurt timp la porțile colectivizării. Pentru colectivizare s-a enunțat principiul «liberului consimțământ», dar s-a folosit pentru lămurire și «kalajnicovul» și, mai ales, metoda inumană aplicată asupra elevilor de școală: aceștia erau trimiși acasă și nu mai erau primiți la cursuri, până nu aduceau adeverință din localitate, care preciza că părinții lor s-au înscris în CAP, suprimându-se astfel dreptul lor la învățătură, prevăzut de lege.

În această «năvală» spre socialism, au avut de îndurat suferințe grele deținuții politici, sau foști deținuți politici, care au reușit să-și salveze viețile din cumplitele persecuții. Am putea spune că ei formau o clasă a societății aparte, fiind extrași din toate clasele și păturile sociale, cu milioanele, dintre care au fost sacrificați cu sutele de mii. Au fost cei mai prezenți în vederile și prevedrile lor criminale, asupra lor vărsându-și toată ura cu care erau înzestrați, în mare bogăție.

Au intrat cu brutalitate în multe intimități familiale, mai ales acolo unde partenerul de viață era închis. Soțiile erau date afară din serviciu, li se schimba locul de muncă, cu mari greutăți în ingrijirea copiilor. Pentru a lăsa copiii să-și urmeze școala, ori pentru a-și păstra serviciul, se cerea soțiilor să divorțeze de «bandit». Astfel, soția colegului meu, Mitrofan Traian, cu care am fost deodată exmatriculați din Facultate, profesoară de matematică, a fost obligată să divorțeze, pentru a-și păstra serviciul și a avea posibilitatea de întreținere și școlarizare a celor două fetițe ce le avea; soțiile altor doi colegi de liceu au îndurat aceleași cruzimi sălbatice, ca și în numeroase alte cazuri; o luptă de clasă diabolică, ticaloasă și abjectă.

Mulțimea de elevi arestați era scoasă din sânul familiilor, copii la o vârstă fragedă și s-au întors, care s-au întors, după mulți ani de temniță, maturi, cu moralul călit, dar cu o stare fizică fragilă, în cel mai bun caz, majoritatea cu traume fizice recuperate târziu, sau niciodată. După mulți ani s-a acordat o oarecare relaxare și ea controlată de torționari.

Deși eram cu totul izolați de cunoscuți sau prieteni, din «prudență», eram niște «paria», «proscriși», totuși, toți dintre cei eliberați din detenții și-au întemeiat familii, mai devreme sau mai târziu, cu foarte rare excepții, iar partenerele lor de viață au fost fără «delicte politice», iarăși cu foarte mici excepții. A fost pentru noi, această comuniune, o adevărată vindecare de răni, un optimism moral de mare profunzime, care, pe lângă faptul că eram situați în condiții firești de viață, ne dădea și sentimentul de împăcare și măreție, prin faptul că opțiunile pentru care am îndurat suferințe atât de grele erau împărtășite și de alții.

Aceste Doamne, Doamne adevărate, puteau avea parte de riscuri prin decizia luată, în multe situații acestea fiind și prezente în diferite perioade, deoarece torționarii făceau tot felul de șantaje pentru dezmembrarea acestor familii și nu pentru constituirea lor. «Bandiții» îi voiau distruși nu numai pentru prezent și viitor, ci și în devenirea, în viitorimea lor, să le distrugă «vița». Pentru dânsele, prezint un omagiu, o adâncă plecăciune, cu admirație și tot respectul, pentru gestul lor eroic, de libertate, de demnitate umană expresivă, de credință, de viață, cu bunele și greutățile ei, în această luptă fiind acuma două ființe, unite printr-un frumos ideal. Aceasta, cu atât mai mult, cu cât gestul curajos a lor a fost nu atât pentru ce am fost sau eram noi, ci, mai ales, pentru dânsele, pentru simțirea și decizia proprie, de libertate, de dreptate, prin care, de fapt, au dat palme celor ce persecutau, opresorilor. Aceste uniri de destine nu au avut în vedere nici reabilitări de viață ale unora și nici asumarea de greutăți ale altora, pe care torționarii le puteau impune și le-au și impus în multe cazuri, în ticăloșia lor persistentă, ci au avut la bază sentimentele spirituale cerute de acest înălțător eveniment: iubirea, caracterul, onestitatea și demnitatea familială, o viață liberă, lăsând cu totul deoparte abjectul nărav socialist, care includea până și aici «principiul de clasă socială», sau mizeria de «nobleță politică»!

Viața este formată dintr-un număr de momente, care în derularea lor formează etapele precum: copilăria, adolescența, tinerețea, etapa profesională, familia și pensionarea, atât cât se pot acestea împlini. Dar fiecare moment este a lui și nu al altui moment din viață și nu poți spune că faci ceva în loc de altceva. Dacă unele din aceste aspirații îți sunt suprimate, frânte, ești lipsit de ele din diverse motive, uneori nici nu le mai poți recupera, ești ieșit din termen cu ele, din cerințele vieții. Sunt totuși momente, activități care se petrec cândva și ele trebuiau făcute, petrecute anterior. Aceste trăiri ce le petreci mai apoi, în locul altora din trecut, atunci când ele puteau avea o altă destinație, reprezintă recuperări, recuperări în serie, ceva în loc de altceva și viața apare astfel peticită, pentru că o recuperare este un petic peste un gol; timpul în trecerea și petrecerea lui este ireversibil. Nu poți aduce, de exemplu, adolescența și tinerețea, pierdute, peste timpul când ești adult; nu se potrivește, nu au loc aici și acolo unde trebuiau să fie a rămas un gol definitiv! Au fost suprimate din viață și înlocuite cu un pustiu! Acestea sunt, probabil, și gândurile poetului G. Coșbuc, când se exprima:

«Viața este un bun pierdut./Când n-o trăiești cum ai fi vrut!».

În toamna anului 1965, îmi începeam activitatea la Liceul din Vișeu de Sus, la 34 de ani, după mulți ani de peregrinări și alergări pentru această activitate. Un orășel de munte, în partea de N-E a țării, situat între cele două râuri, Wasser și Vișeu, sub poalele de foioase și conifere. O zonă mirifică în acest spațiu mărginaș, cu ape cristaline, cu o faună și floră bogate, într-o atmosferă de prospețime și frumusețe. Pe aici doream să mă stabilesc, printre prieteni, printre oameni cunoscuți și statornici, în apropiere de mediul familial în care am crescut și m-am format, cu sprijin, ajutor și afecțiuni reciproce, cu trăirile și bucuriile copilăriei de pe acolo, care tonificau.

Sosit în aceste locuri, am început să-mi pun probleme de perspectivă, de organizare a vieții și în afara activităților profesionale. Înaintam în vârstă cu fiecare an, stabilitatea atât de mult căutată, calificarea profesională, venind la peste 33 de ani. Întemeierea unei familii se urmărește prioritar, atunci când profesional ești împlinit, sau chiar mai devreme, de către oricine, în mod firesc, în condiții normale; eu am avut însă tot felul de blocaje până la această împlinire și nici acuma situația nu-mi părea prea sigură, intervenția din nou a securității crea iarăși incertitudini, ticăloșia acesteia manifestând o permanență. Familia implica o stabilitate, iar aceasta îmi era amenințată ca dascăl, de ilegalitățile vremii.

Ca și ceilalți, aveam și eu niște idealuri de viață în acest sens, încă din tinerețe, care nu au suferit modificări majore, legate de cinste și dăruire, de sinceritate, onestitate și demnitate familială. Aveam o ezitare când mă gândeam la acest pas important din viață, cu desfășurarea ei în evoluția și moralitatea acelor vremi și mă gândeam că o înșelare a acestor așteptări în trăire ar fi enorm de greu de îndurat, o altă «pedepsire» ar duce la o deprimare totală și definitivă. Toate la un loc mă avertizau că mă aflu într-un moment critic de viață, că mă aflu pe punctul de a considera că era deja prea târziu, că situațiile nu se vor putea acomoda, realiza și atunci am să renunț, am să devin un robot social, un simplu consumator de viață. Aveam 37 de ani, care mă puneau într-un punct de răscruce, având pe lângă acestea și altele în spate de purtat.

Înainte cu 50 de ani!

Bacalaureat, iunie 1968. Puțin înainte de începerea scrisului, se prezintă o tânără la d-na prof. L. Boldor, prof. la Liceul din Vișeu, care-i spune:

– D-na profesoară, vă rog să-mi împrumutați manualele de matematică, pentru puțin timp;
– Vai, domnișoară, dar examenul începe și nu aveți timp să mai învățați!
– Îmi sunt necesare pentru întocmirea biletelor de examen;
– Scuză-mă, dragă, dar eu credeam că ești o absolventă, așa pari de tânără!
– Vă mulțumesc, sunt ceva mai mare.

Așa a fost prezentarea la acest liceu a d-rei Tăut Maria, fosta mea colegă de an din a doua studenție. Eu am picat chiar pe acest «conflict» și, spre surprinderea d-nei Boldor, ne salutăm:

– Servus, Măriuca, bine ai venit la noi;
– Servus, Ghiță, bine te-am găsit; nu știam că ești profesor aici!
– Am fost colegi de an la Cluj, îi precizez eu d-nei Boldor; îi aduc eu manualele de matematică solicitate.

Așa s-au întâlnit la 4 ani de la absolvire doi colegi de facultate, de an, care-și adresau același salut și în întâlnirile de la Cluj, fiind un simplu raport de colegialitate. Eu eram acolo un intrus printre acei colegi, fiind cu 10 ani mai mare decât majoritatea lor și aveam multă rezervă pentru altfel de relații, mă vedeam cumva la marginea grupului mare a celorlalți, relații mai comunicative având mai ales cu colegii și colegele de grupă. Ca gazdă și coleg, am căutat să-i fac o ședere cât mai plăcuta în acest orășel de munte, ea venind tot de sub «înălțimi», de la Liceul din Cavnic; ne întâlneam în pauzele dintre diferitele activități, rolul localnicilor fiind și în organizarea timpului dinafara programului, pentru profesori. Masa o serveau la cantina internatului, evident cu ceva mai multă atenție; mi-am însoțit colega la cantină și am fost și la restaurant de câteva ori, mai rar singuri, pentru a nu se interpreta altfel aceste prezențe.

Dar totuși, faptul că am fost colegi, că eram cunoștințe «vechi», a determinat discuții parcă de cunoaștere, de viață, în diferite interpretări, mai mult decât cele «protocolare». Am dedus oarecum, amândoi cred, că eram «liberi», că fiecare își aștepta partenerul, eu fiind aici mult dezavantajat, motiv pentru care trebuia să fiu mai reținut în acest demers (și am fost). Am început să ne spunem secvențe de viață, mai prietenos și sincer, mărturisiri, concepte, din ce în ce mai mult, într-o largă desfășurare, dar de fapt, toate adunându-se într-un contur firesc de prietenie, tacit solicitată și acceptată de amandoi. Printre altele, eu având multe experiențe diferite de cele firești, le-am făcut cunoscute cu discreția necesară, dar și cu plinătate și consecințele manifestate și care nu excludeau repetarea lor, o obsesie a mea foarte târzie (motivată). M-a impresionat sinceritatea ei și excluderea oricărei rezerve față de cele aflate, mai ales că întreaga ei prezență și situație nu o presau deloc să accepte situații incomode, având mare detașare sub acest aspect. În acest mod, am ajuns în câteva zile să ne cunoaștem în trăirile noastre și să ne declarăm o prietenie durabilă. Mi s-a subțiat sau poate a dispărut acea stare de psihoză negativistă, care mă ducea spre renunțarea la unul din cele mai importante comandamente ale vieții, a împlinirii ei.

Prietenia mărturisită și instalată a continuat și după un curs de perfecționare de la Cluj și am decis să ne unim destinele, celebrând la scurtă vreme după aceasta actul ce stă la baza întemeierii unei familii, căsătoria din 28 iulie 1968, cu o prezență mai restrânsă (în jur de 120 de persoane), cu nași din familie și prieteni. S-a aranjat și cu transferul și, începând cu 01 septembrie 1968, am funcționat amândoi ca titulari la Liceul din Vișeu, până la pensionare.

A fost ca o așezare în matca lui a unui râuleț învolburat, ce apărea și dispărea prin scorburile nisipoase ale vremii, urmându-și apoi cursul potolit, direcționat spre împlinirea unor idealuri de mult visate ale vieții, în răsplata unor lungi și grele pătimiri, pentru care aduc mulțumiri Domnului. Am fost binecuvântați cu doi copii, Ana-Rodica și Victor-Gheorghe, pe care i-am ținut tot timpul pe lângă noi și i-am crescut cu toată grija și dragostea. Amândoi au realizat o pregătire solidă universitară și postuniversitară, pregătire ce le folosește acuma la locurile de muncă, unde sunt foarte bine apreciați și ne aduc mari bucurii și nouă. Ei sunt plecați de mult timp din țară, încă înainte de intrarea României în UE. Au funcționat în jur de 10 ani la Paris; în prezent Rodica este stabilită în America, prin căsătorie, iar Victor a plecat în Anglia, tot prin căsătorie.

Ana ne-a bucurat cu un nepoțel, iar Victor cu două nepoțele, care ne umplu inima de bucurie; minunăție de copii! Ei au plecat din țară din motive cunoscute de toată lumea, pe care doar guvernanții nu vor să le cunoască. Suntem mai mult plecați pe la ei, care ne îngijesc foarte bine și ne bucura cu de toate; nu ne-au despărțit nici depărtările și nici apele întinse și multe.

După 50 de ani!

28.07.2018. La această dată am aniversat împlinirea a 50 de ani de la căsătorie; am trecut o altă «frontieră!». Este un eveniment deosebit, unic în felul lui și fără reeditări, care ne-a bucurat în mod deosebit. Pentru oricine, această aniversare îi dă dreptul să spună că are o vârstă venerabilă, chiar dacă mai realizează un lung parcurs de viață. Se poate spune că acest contur de vârstă, această stabilitate familială, reprezintă «harta» cea mai completă, cuprinzătoare, normală și firească, a unei familii lărgite: părinți,copii, nepoți, strănepoți… Stabilitatea familială, în prezența copiilor, nu este un moft, ci o responsabilitate majoră, o obligație. Altfel, vlăstarele devin nedefinite, dezamăgite și pierdute chiar de cei ce le-au adus pe lume.

*

Mulțumesc Domnului pentru această împlinire, pentru lungimea de viață ce ne-a acordat-o, în fața celor 50 de ani de familist stând tot o mulțime de ani, 37 împliniți! Cu mulțumiri și pentru bucuriile și satisfacțiile de viață familială, profesională, socială, care n-au putut fi oprite și s-au strecurat printre opresiuni, oricât ar fi fost de multe.

*

Mulțumesc soției mele Măriuca, din nou mireasa mea, pentru că m-a smuls din punctul critic în care mă aflam și mi-a dat posibilitatea împlinirii de viață, în firescul ei; mulțumesc apoi pentru cei doi copilași ce mi i-a dăruit, în voia Domnului, bucuria vieții noastre, pentru ei și pentru nepotții noștri; îi mulțumesc pentru că mi-a fost alături în viață, la bine și la greu, fiindu-mi sprijin în lunga perioadă de afecțiuni cardiace grave, acumulate în timpul persecuțiilor, suplinindu-mă și ducând ea singură toată responsabilitatea vieții familiale, atunci când mi-a protejat viața; a avut la fel de multă răbdare în a-mi suporta anumite rigidități, în anumite privințe, pe care cred că le-au avut toți care au îndurat suferințe grele, pentru «vinovății nevinovate».

*

Mulțumesc fiicei noastre, Ana- Rodica, pentru grija deosebită ce ne-o poartă, pentru modul deosebit în care ne-a organizat nunta «noastră de aur», în America, începând cu frumosul ceremonial religios, la orele 16, la care nepoțelul nostru, Samuel, a fost cavalerul de onoare, purtătorul verighetelor. A urmat recepția într-o sală împodobită, ca pentru «nuntă», tot de Samuel. S-a îngrjit de invitații, fiind în jur de 45 de persoane, printre care câteva familii americane, mai din vecini. Preparate de excepție, variate și suficiente, vin, bere, toate în organizare suedeză, la discreție. Lumea a fost foarte mulțumită, încântată și am plecat de acolo în jur de oreloe 20. Familia lui Victor din Anglia a fost cu inima și sufletul alături de noi; depărtările…

*

Mulțumiri calde nepoțelului Samuel, care a încântat pe cei prezenți cu trei cântece, unul românesc și două în engleză, în aplauzele tuturor; are o voce excepțional de frumoasă, plăcută și a fost în ținută festivă, de artist. Soția, cu un grup de doamne, au organizat și susținut și ele momente de cantece foarte frumoase de pe la noi, acompaniate și de bărbați, foarte bine primite.

*

Din cuvântul Miresei

Nu credeam să ajung ziua în care să sărbătorim «Nunta de Aur». Bunul Dumnezeu ne-a ajutat, pentru că nimic nu se poate fără voia Domnului. Nu e puțin lucru să sărbătorești această aniversare la 77 și respectiv 87 de ani, 50 de ani petrecuți alături de cel căruia i-ai jurat credință în fața lui Dumnezeu: «La bine și la greu, până când moartea ne va despărți».

Au fost multe nedreptăți și persecuții, pe vremea ce nu o putem uita, apoi greutăți, afecțiuni grave de sănătate și câte altele. Dumnezeu ne-a binecuvântat cu o familie minunată, care este bucuria și mândria noastră: doi copii, Ana- Rodica și Victor-Gheorghe, un nepoțel de la Ana și două nepoțele de la Victor; minunații de copii și nepoți, cara ne luminează bătrânețele și care fac mai mult ca toate îngrjirile, tratamentele și medicamentele prescrise de medici.

Mulțumim părintelui Poptelecan Ioan (rudă prin alianță), pentru rugăciunea de mulțumire și binecuvântare la cei 50 de ani de când formăm o familie fericită.

Vă mulțumim și D-voastră, tuturor care ne-ați onorat cu prezența de a fi cu noi la acest deosebit eveniment și dorim să vă simțiți cât mai bine.

Succes în toate și Doamne ajută!

Cuvântul Mirelui

Ne bucurăm și vă mulțumim mult tuturor, pentru ca ne-ați onorat cu prezența și dorim să vă simțiți foarte bine și să vă bucurați cu noi de acest fericit eveniment.

Mulțumesc partenerei mele de viață pentru lunga perioadă în care m-a sprijinit, protejat și ajutat, care a fost tot timpul alături de mine și la bine și la greu, pentru frumoșii copilași ce mi i-a dăruit, cu voia Domnului. Îi ofer pentru această frumoasă aniversare un modest cadou (un lănțisor de aur cu cruciuliță) și promit ca la următoarea ediție a acestei aniversări, cadoul va fi mai deosebit! Am să o iubesc, să o apăr și protejez, o să-i fiu alături la bine și la greu și, peste toate, am să-i fiu credincios! Semnez toate aceste promisiuni prin exprimarea: «Așa să-mi ajute Dumnezeu!»

Bărcan Maria și Bărcan Gheorghe, miri din «grupul celor 50!»

Nu știu alții cum sunt, dar eu, trebuie să recunosc, nu prea mă identific cu ceea ce pentru alții e perfect normal sau ar părea a fi normalul acestui timp. Adică, nu pot trece indiferentă pe lângă anumite situații, detalii, poate nebăgate în seamă de mulți, furați de cotidianul „mișcător” din jur.

Un lucru îmbucurător pe care l-am remarcat în ultimul timp, este afluența de turiști atrași de micuța noastră urbe, de încărcătura ei istorică și, deopotrivă a zonei pitorești a Sighetului. S-a petrecut o deschidere către cunoașterea filonului încă (!) nepoluat și neprelucrat al bogăției atât spirituale, cât și a tradițiilor acestei părți din Maramureș.

Dacă tot ne-a mers buhul cu renumita ospitalitate, apoi atunci, ca niște gazde, nu avem voie să ne dezamăgim oaspeții. Să le dăm „bucate” alese, ca la nuntă. Să plece oamenii mulțumiți și să ne pomenească mult și bine. Prin „bucate” alese, eu înțeleg acele produse care ne reprezintă cu adevărat și care scot în evidență valoarea, truda și bucuria creației ce se vrea cunoscută mai departe. Adică rodul mâinilor țăranului truditor, care ne-a făcut întotdeauna cinste și n-a dat greș în tot ceea ce a creat, să fie recunoscut și răsplătit pe măsură! Până încă (!) îi mai avem și se încăpățânează să producă comori autentice cu meșteșugul mâinilor și al minților lor, ar trebui să avem grijă de ei.

Neliniștea mea cea mare a pornit, când am constatat cu nedumerire că, din zona numită „pietonală”, au dispărut acele tonete în stil maramureșean (trei la număr). Tonete pe care erau expuse produse – cât de cât tradiționale – legate de zona noastră: trăistuțe, tinguțe, clopuțuri, cămăși lucrate manual, sculpturi din lemn, executate cu scule tradiționale simple, nemecanizate, de către meșteri populari și nu de către tâmplari mecanici.

Am căutat o explicație, m-am învârtit prin piațetă și am descoperit cu uimire explicația pentru „eliberarea pieței” de tonete. Nu s-au folosit (ca în alte părți) nici gaze lacrimogene, nici tunuri de apă, ci, pur și simplu, s-a deschis un magazin „specializat” în domeniul turistic. Un magazin de SOUVENIRURI (scris pe geam în mai multe limbi de circulație internațională, printre care și în limba rusă!). Mană cerească pentru turiști! Numai că, de cum intrau, făceau cale întoarsă, dezamăgiți și cu mâna goală. Curioasă, am intrat și eu. Totul îți lua ochii, toate „albețurile” frumos smălțuite și pictate sclipeau ca glasurile de Crăciun, dar o ceramică de Săcel, hai, fie și de Horezu, ceva mai apropiat de lut, de lut ars fără atâtea intervenții artistice, n-am văzut, neam! Ceva demn de luat acasă, care să-ți amintească pe unde ai trecut. Totul era de tarabă din târgurile de kitsch de pe lângă mănăstiri în zilele de hram. Am ieșit cu un gust amar și le-am dat dreptate celor câțiva turiști care cumpărau de pe un pervaz al unui magazin de mobilă (cap cu clădirea de Souveniruri), niște sticluțe cu sculpturi în ele, niște clopuțuri, orice, numai să se vadă mâna meșterului care le-a creat.

M-am simțit prost ca locuitor și descendent din țăran autentic văzând nedumerirea și dezamăgirea de pe fețele turiștilor, neștiind ce să aleagă: „asta să fie, oare, tradiția și arta mult-trâmbițată maramureșeană?” „Țărăncuțele” în straie naționale (made in China), pălărioarele, costume (zic ei) țărănești, trase, parcă, la indigo, din materiale de plastic, cu dantele în culorile curcubeului (made in Turcia)? Nu iese nimeni să ne apere adevărata tradiție? Le dăm surogate celor care vin cu drag să ne viziteze? Să ne creadă un popor de circari, îmbrăcați ca de un carnaval prost? Numai BANUL cu orice preț trebuie să aibă ultimul cuvânt? Ne-a invadat prostul gust? Magazinele gem de ii trase pe calculatorul chinez și nimeni nu se sesizează? Pe creatorul popular îl înghesuim pe un pervaz de magazin – care-l tolerează – ca nu cumva să fie pe domeniul public (!), iar KITSCHUL tronează în galantarele bine luminate.

Lăsați tarabele țărănești, cu produsele care ne reprezintă, cu mătușica ce toarce din caier în așteptarea cumpărătorilor, îmbrăcată cu ce are ea mai bun lucrat în casă, cu opinci în picioare, păzindu-și marfa ca pe sfintele moaște. Era o priveliște, fie doar și pentru ochii celor care treceau…

Nu-i violentați – vizual – cu produse anoste, care n-au o poveste, care doar dau frumos, dar care – din fericire! – am observat că nu mai plac publicului. Ei vor produse unicat, fie și mai scumpe, dar, odată achiziționate, să le aducă bucurie ori de câte ori le privesc!

Era o zicală (sau film?): nu trageți în pianist! Eu zic așa: nu marginalizați țăranul autentic, nu-l umiliți, nu-l puneți la colț (vezi pervaz!), deoarece, e cam singurul care ne-ar putea scoate din criză, din această criză acută de valori și artă AUTENTICĂ!

Țăranul român este omul ABSOLUT! (Petre Țuțea)

Ileana PISUC,
16 august 2018,
Sighet

foto: „Salut, Sighet!”

Azi, 19 august, se împlinesc 7 decenii de la arestarea primului lot de deținuți politici maramureșeni, format din elevi și studenți, cunoscut sub numele de „lotul Vișovan”, căruia îi este dedicată celula 74 a Muzeului Memorial de la Sighet. Domnul Petru Codrea, unul din membrii grupului, rememorează evenimentul:

„Deși, după masivele arestări din mai ’48 activitatea noastră, a grupului de la Sighet, s-a redus foarte mult, Securitatea a aflat totuși de noi, trei luni mai târziu, în împrejurări niciodată elucidate pe deplin. Am auzit mai târziu că, probabil, cineva de la București a fost prins încercând să treacă frontiera având niște liste cu nume asupra sa, dar o explicație clară nu avem nici astăzi.

Eu am fost arestat de pe stradă de securistul Ștern la 19 august 1948, ziua în care a fost arestat și Aurel Vișovan. Am fost supus la interogatoriu, în care am ținut-o una și bună că nu știu nimic. Apoi am fost pus față în față cu Aurel care mi-a spus că pot declara liniștit fiindcă oricum Securitatea aflase de existența noastră. Se vedea pe el că fusese bătut îngrozitor…

Câteva zile am fost ținut în beciul Securității în niște celule încă neterminate, apoi, pe 29 august, am fost dus la închisoarea din Sighet alături de ceilalți 17 din grupul nostru. Merită menționate numele tuturor: Aurel Vișovan, Ioan Virag, Mihai Vlad, Nistor Man, Constantin Rad, Vasile Dunca, Ștefan Deac, Găvrilă Coman, Ioan Dunca, Gheorghe Bulacu, Iuliu Vlad, Iosif Andreica, Ioan Ilban, Petru Ulici, Ioan Motrea, Gheorghe Andreica, Grigore Hotico și cu mine. Mai târziu ni s-a spus “lotul Vișovan”, după numele liderului nostru.

Eram toți între 15 și 25 de ani și, geografic vorbind, eram un eșantion reprezentativ al Maramureșului, provenind din localitățile Ieud, Călinești, Rona de Jos, Șieu, Dragomirești, Cuhea (actualmente Bogdan Vodă), Bârsana, Săliște, Budești, Slatina (de peste Tisa), Vișeul de Mijloc, Breb și, bineînțeles orașul Sighet, capitala Maramureșului voievodal.

Merită menționați și camarazii care au reușit să scape atunci de arestare organizând rezistența în munți: Vasile Popșa, Ioan Rus, Mihai Șofron, Vasile Tivadar, Mihai Pop, Ion Nemeș, lor alăturându-li-se mulți țărani din satele maramureșene. Cu excepția lui Vasile (Lică) Popșa, ucis de Securitate în mai 1949, toți ceilalți au cunoscut pușcăriile comuniste.

Timp de o lună am stat singur în celula 82, apoi o vreme cu Iosif Andreica și apoi cu Ion Ilban. Nu aveam geamuri deloc și chiar a nins înăuntru. Mai târziu ne-au mutat pe toți într-o celulă mai mare, celula 74, unde aveam să stăm toată iarna și primăvara, cam 6 luni în total până aproape de plecarea la Cluj la proces.” (Petru Codrea, fragment interviu 2015)

Asociația Urmașilor Luptătorilor Anticomuniști (AULA)

Au trecut atâtea fenomene, am trecut peste atâtea frontiere, reale și imaginare, așezate peste spațiu, peste timp, peste viața însăși și acum le las deoparte și vreau să mă exprim, în câteva cuvinte, doar despre frontiere reale, pe care le-am trecut în toată legalitaea, îngăduința și buna primire, unde am cunoscut altfel de stări, cu totul alte manifestări de viață decât la noi.

În prezent ne aflăm în America, la fiica noastră, Ana Rodica, venită aici prin căsătorie și am obținut cu larghețe și rapiditate dreptul de viză pe 10 ani, apoi rezidența tot pentru 10 ani, cu drept de prelungire! Această rezidență ne dă deptul să ne bucurăm de asistență medicală fără nicio discriminare, practic aproape gratuită, manifestată cu scrupulozitate și confort, pe toată plaja afecțiunilor. Ne-am bucurat de aceeași bună primire și în Franța, unde copiii noștri au funcționat în jur de 10 ani, plecând acolo înainte ca România să aparțină de UE. După căsătorie, băiatul nostru a plecat în Anglia, la Londra, unde funcționează și în prezent.

Amândoi copiii au o solidă calificare, universitară și postuniversitară, dar, în posturile ce le aveau în țară, nu le ajungeau salariile pentru un trai decent și trebuia să-i ajutăm noi din pensiile noastre, mici. Învățământul și Sănătatea, unde ei funcționau, erau tot „cenușăresele” salarizării, pentru că s-a păstrat mai departe conceptul grav și criminal al ideologiei comuniste, că aceste două sectoare sunt „neproductive”!!! Oare poate fi productivitate fără instrucție, sau fără sănătate?!

Ei au fost, deci, obligați la acest demers de către conducerea discriminatorie și atât de vinovată a corifeilor țării, așa cum s-a demonstrat curând și de exodul masiv a milioane de români, care și-au părăsit casele, pământurile; și-au lăsat copiii în grija bătrânilor, în multe cazuri producându-se adevărate tragedii. Au plecat peste țări și mări, alungați de prostia și hoția manifestate la noi plenar, de cei responsabili cu destinele țării! Este îngrijorător faptul că se anunță noi măsuri, care să „blindeze” aceste „însușiri” până în anul 20 20! Este foarte trist că nici nu se întrevăd condiții de repatriere, ci dimpotrivă, depopularea țării este progresivă, cu sute de mii de emigranți așteptând să-i treacă frontierele.

Nu se poate să nu facem o comparație între acest masiv exod al românilor de acuma, spre alte zări, sufocând frontierele patriei, cu un altul, tot de milioane de cetățeni din aceeași patrie, de după 1945, sub regimul comunist ce se instala și se dezvolta, ei fiind târâți peste alte multe „frontiere” interioare, părăsindu-și casa, pământurile, familia, pe lungi perioade de timp, sau pentru totdeauna. Torționarii vremurilor au umplut cu ei închisorile existente, au umplut și lagărele de muncă de exterminare nou construite („mormântul reacționarilor”) de-alungul Canalului, 14 la număr și multe altele „în rezervă, în așteptare”, pentru a-i înlocui pe cei „eliberați” din viață! Au folosit și locațiile din stufărișurile dobrogene și încă tot le mai lipseau locații. Le-au completat cu acele deportări masive prin zonele pustii ale Bărăganului, sau prin alte părți, unde familii întregi – părinți, copii și bătrâni – la un loc, erau lăsați sub cerul liber, supuși unei încercări cumplite pentru construirea unui adăpost, sau pentru a găsi puțină hrană, asemănător sălbăticiunilor; pentru mulți n-a mai fost cale de întoarcere. Cele două exoduri, de multe milioane de oameni, atât de depărtate în timp, au totuși o legătură, sunt unite prin conceptul criminal al torționarilor de atunci, continuat cu cel de acum, adaptat timpului de stăpânii de azi, urmașii celor de atunci sau de către unii veterani, tovarășii lor de luptă, ascunși și protejați cu atâta strășnicie și forță, orientând și angajând țara spre „succesele” de azi, spre starea ei prezentă în care se află, mereu pe primele locuri, în rău și nu în bine.

În trecut, Partidul Comunist avea întrega putere politică și, ca o consecință, i-a revenit și întreaga putere economică a țării, de care a dispus dictatorial. În 1989 se auzeau două strigăte: „Jos Ceaușescu! Jos comunismul!”, un strigăt puternic al întregii țări și un alt strigăt, al unui tovăraș: „Ceaușescu a murdărit comunismul, a întinat socialismul știintific”. Este evident, cele două strigăte, cele două „programe” erau contradictorii și acestea au torsionat evenimentele, politice și economice, au determinat acea democrație originală, pentru care suntem mereu arătați cu degetul. Cred că se poate spune că „Revoluția” de atunci, dacă-i acceptăm existența, a fost neîmplinită, a fost deturnată și sacrificată înainte de a se fi încheiat. A fost o revoltă produsă și transmisă în admirația lumii întregi, iar evenimentele sălbatice ce i-au urmat, cu crime produse cu o rară bestialitate, au fost de o vinovăție condamnată tot de o lume întreagă, cu alte secvențe ce s-au tot produs și se mai produc, toate într-o notă originală. Victimele își dorm în liniște somnul de veci, iar crminalii, destui, calcă în pace și belșug pământul în care ei se află, cu procese amânate, casate, prescrise, redeschise și prelungite, probabil până când vinovații vor ajunge în prescripție naturală, prin trecerea și a lor la cele veșnice, în această „sarabandă” a proceslor infestate politic și care nu se mai termină. Până la urmă, Istoria îi va condamna în paginile timpului, în speranța că nu va fi tot de tip „Roller”.

S-a acordat de îndată toată puterea economică acelorași structuri, acelorași personaje, tovarășilor de luptă, „baronii politici” de atunci devenind „baroni economici” și, automat, le-a revenit tot lor și puterea politică. Pentru că cele doua entități, „Puterea Politică și Puterea Economică” se deteremină una pe cealaltă, în ambele sensuri. Sunt mici excepții, nesemnificative.

De aceea, se poate spune că s-a realizat doar un mic balans formal în această devenire, o simplă schimbare de poziție, o trecere de pe „stânga” pe „dreapta”, acestea amestecându-se mereu în mod ciudat, neștiind care-i una, care-i alta, în adaptarea „isteață” și „perversă” la noile condiții.

Ne-am bucurat și ne bucurăm în aceste țări străine de toată atenția și grija copiilor, care nu ne-au lăsat singuri, ne-au luat cu ei, cu toate posibilitățile de împlinire din partea administrațiilor acestora, sub toate aspectele, unde niciodată nu ne-am simțit străini, nestingheriți nici în păstrarea sentimentelor noastre naționale, în demnitatea și frumusețea lor. Ne-am desfătat însă și cu atâtea frumuseți peisagistice, pe așa largi spații, unele mai îmbietoare ca altele, atâtea obiective turistice, de civilizație și cultură, cu atâtea realizări ale creativității umane sau oferite de natura însăși, adevărate minuni ale Pământului, așa cum le-am întâlnit în Franța, în Anglia, în America și în alte părți. Au fost și sunt extrem de multe și spațiul, ca și puțina iscusință de a le descrie așa cum merită, mă împiedică să o fac și le amintesc doar. Nu pot, totuși, să nu spun, fie și numai în treacăt, despre splendida excursie de o săptămână făcută în Arizona, unde am vizitat „Marele Canion”, „Pădurea Pietrificată” și altele, unice în felul lor, printre acele minuni ale Lumii, care te încarcă cu atâtea frumuseți, desfătare și siguranță de prezența umană și despre care te poți exprima mai deplin doar prin imagini, prin ceea ce vezi: „fără cuvinte”!

Printr-o situație de conjunctură ne aflăm azi în aceste locuri, în această stare, să-i zicem un fel de „refugiu”, benefică sub toate aspectele: confort și îngrijirea vieții, care ne încarcă cu multe satisfacții și bucurii, deși sunt spre un final de drum, într-un fel de „tranzit”. Fără acestea, rămâneam în ținuturile Patriei, unde mi-a fost Frântă și suprimată Adolescența și Tinerețea cu atâta brutalitate și chinuri, înstrainându-mă atât de mult de aceasta, cu afirmația, justificată: „ce bine era dacă acea Patrie nu era”! și unde, altfel, rămâneam doar cu bucuria, de măreție se poate spune, ce o dă suferința pentru realizările „de acasă” din acea vreme, atunci când am făcut : „ceea ce trebuie, cum trebuie și cât trebuie”. Dar putem spune că a fost și s-a terminat (?), așa cum este un fel de a considera evenimentele, urmările! De aceea, eu consider aceste enorme bucurii și satisfacții, această stare de confort, ca o convertire, o compensație și substituție târzie pentru cele îndurate atât de greu și de mult în Patrie, în acea perioadă de o rară și vinovată cruzime, pe care încerc să o las deoparte, să consider acele trăiri cumplite „întemnițate” și trecute în lumea lor. Pentru aceasta aducem în primul rând mulțumiri Domnului, pentru lungimea de viață ce ne-a acordat-o pentru a le putea trăi; mulțumim apoi copiilor pentru multa grijă ce ne-au purtat-o și ne-o poartă, pe toate aceste spații departe de țară, nestrăini ei și nici locurilor pe unde suntem; dar trebuie să mulțumim și multor State, pentru toată larghețea cu care am fost și suntem primiți și tratați în aceste „refugii”, pe unde nu am găsit cuvântul „străin” în vocabular și unde ne putem desfășura viața în tot firescul ei; o mulțumire în toată plinătatea cuvântului, deși greutatea acesteia nu cântărește mai mult ca bobul de nisip de pe munții de dune pe care s-ar afla.

Prof. Bărcan Gheorghe, fost elev al Liceului „Dragoș Vodă” din Sighet

(Minneapolis, 11.08.2018)

Liceul de fete „Domnița Ileana” din Sighet a luat ființă în toamna anului 1919. Întâiul său director a fost Cornel Sânjoanu, profesor de limba română, venit aici (se pare) de la Școala normală din Caransebeș și rămas până în toamna anului 1940, când a fost expulzat de administrația maghiară venită în urma dictatului.

Între 1940 – 1944 liceul a fost desființat, iar elevele care știau limba maghiară din familie au continuat școala în această limbă.

În toamna anului 1945 liceul românesc și-a reluat activitatea sub conducerea directoarei, prof. Dr. Irina Berinde, întâia profesoară din Maramureș cu doctorat în matematică.

În 1948 liceul a dat prima promoție de după război. Așa se explică faptul că pe tablou sunt 9 absolvente și 14 cadre didactice.

Respectiva promoție a fost și ultima. În urma reformei învățământului din acel an, liceul sighetean de fete a dispărut prin comasare.

Din rândurile de sus ale tabloului ne privesc chipurile unor dascăli deosebiți pe care cei mai vârstnici dintre contemporani au avut privilegiul să-i cunoască. Menționăm doar doi dintre ei: profesorul Ion Bilțiu-Dăncuș, un bărbat care a marcat istoria Maramureșului anilor 1918-1950, aflat spre sfârșitul carierei și profesorul Eracle Titircă, aflat la începutul carierei, un dacăl de o excepțională calitate, un intelectual cu o hotărâtoare influență asupra celor care au știut să-i stea în preajmă și să beneficieze de calitățile sale, prin anii 1950-60-70, când puțini dintre dascălii noștri întruneau aceste calități.

Mai menționăm faptul că fondul tabloului a fost realizat de pictorul Gheorghe Codrea, maramureșeanul nostru stabilit la Cluj, care era atunci elev în ultima clasă la Liceul „Dragoș Vodă”, dar și faptul că fotografia acestui tablou aparține profesorului Ioan (Nelu) Bilașcu, de la Liceul forestier, a cărui mamă (Țiplea Margareta, sora profesorului Alexandru Țiplea) se află în rândul de jos (prima din stânga).

Din câte știm, dintre elevele de atunci se mai află printre noi Doamna profesoară Viorica Oros (Diaconescu Viorica pe tablou) căreia îi dorim multă sănătate.

Ion Ardeleanu

În prima parte a anului 1919, țara vecină Ungaria a cunoscut din experiență proprie pericolul bolșevizării. Un agent al Moscovei, Béla Kun, a încercat și a reușit pentru aproximativ o jumătate de an transformarea Ungariei în „Republică” Sovietică.

Acest Béla Kun, pe numele său de familie inițial Cohen, s-a născut în Ardeal, după cunoscutul istoric militar Aurel Vaida la Nimigea, jud. Bistrița–Năsăud (1), după alții la Cehu Silvaniei, pe 20 februarie 1886. A urmat Liceul la Gherla și mai apoi Dreptul la Cluj. Înainte de Primul Război Mondial a făcut în Cluj jurnalism și politică în cadrul Partidului Social-Democrat. Având probleme cu Justiția, la izbucnirea Primului Război Mondial se înrolează voluntar și pleacă pe front. Luptă pe frontul din Galiția și, în vara anului 1916, cade prizonier la ruși. În lagărul de la Tomsk este recrutat de către agenții bolșevici. Este adus la Moscova, unde este însărcinat cu extinderea revoluției bolșevice în Ungaria, în consecință Lenin personal îi pune la dispoziție importante sume de bani și îl trimite în Ungaria. Béla Kun sosește la Budapesta pe 3 noiembrie 1918, când are loc declararea independenței Ungariei față de Austria (2), cumpără cu banii aduși de la Moscova o mulțime de elemente declasate și își constituie o vastă rețea de colaboratori, cu care penetrează marile unități militare. Cadrele de comandă ale mai multor regimente trec de partea sa, umilite fiind de înfrângerile suferite pe front. Ajungând să dispună de cea mai mare parte a Armatei, Béla Kun își disimulează cu grijă intențiile comuniste internaționaliste și joacă cu succes cartea ultranaționalistă, promițând readucerea Ardealului la Ungaria pe calea armelor. Atrage de partea sa și „Divizia secuiască” din Transilvania, este acceptat de către unele cercuri conducătoare de la Budapesta și văzut ca un „salvator” al națiunii maghiare.

În perioada ianuarie – martie 1919, Armata Română din Transilvania era staționată pe o linie de demarcație provizorie, care trecea de la sud la nord prin localitățile Lugoj – Brad – Câmpeni – Ciucea – Zalău – Baia Mare – Sighet, în așteptarea hotărârilor Conferinței de Pace. Dar, pentru a-și dovedi intențiile de refacere a „Ungariei Mari”, Béla Kun ordonă formațiunilor sale paramilitare terorizarea și asasinarea a mii de români aflați la vestul aliniamentului de contact dintre trupele române și cele maghiare. Ulterior ocupă Budapesta, la 21 martie 1919, alungă de la putere guvernul lui Karoly Mihaly și instaurează o conducere administrativă de tip sovietic, bazată pe naționalizarea proprietăților industriale și agricole, inclusiv a fermelor mici, apoi reorganizează armata de sub comanda sa, de aproximativ 200.000 de oameni (3), după principiile Armatei Roșii. Un eșalon de 70.000 de soldați erau în dispozitiv între Tisa și Munții Apuseni, iar restul acestei armate se afla în rezervă, dispusă în adâncime la vest de Tisa. Iar pe Valea Tisei, de la Maramureș spre Vest, era staționată celebra „Divizie secuiască”, cu unitățile sale numite „cap de mort”.

Această Divizie, considerată ca fiind o mare unitate de elită a Armatei Austro-Ungare, gata în orice moment să atace Armata Română, era staționată pe Valea Tisei, între Câmpulung la Tisa și Hust, și avea în total aproximativ 6.000 de militari, dotată cu 26 guri de foc (tunuri şi obuziere), un tren blindat și cuprindea Reg. 1 Secui „Cap de mort” (1.700 oameni), Reg. 12 Honvezi şi o parte din Reg. 1 Secui (2.400 oameni) şi 2.000 de oameni în curs de mobilizare (4)­­. După ce Ungaria sovietică condusă de către bolșevicul Bela Kun declară război României, la data de 16 aprilie 1919, această divizie, despre care se spune până azi în fals de către propaganda maghiară, în special din secuime, cum că nu ar fi fost învinsă niciodată, este împinsă de către Armata Română pe aliniamente succesive spre interiorul Ungariei, până în zona Mateszalka – Nyiregyhaza, unde zece zile mai târziu, pe 27 aprilie este complet încercuită de către detașamentul colonelului Ioan și se predă necondiționat. Armata Română a făcut atunci capturi impresionante: 477 ofițeri și 4.500 de soldați făcuți prizonieri, 800 de cai, 23 de tunuri, 116 mitraliere, peste 4.500 de arme diferite, trenuri blindate, divers material de război (5).

Béla Kun s-a înțeles cu puterea sovietică de la Moscova să desfășoare o acțiune militară comună împotriva României și să realizeze joncțiunea între armata sa și Armata Roșie, purtând în acest sens o corespondență telegrafică cu Lenin personal. El cere României ca să-și retragă armata de pe linia de demarcație menționată mai sus, concomitent cu pregătirea unei ofensive de amploare dinspre vest împotriva României. Iar dinspre est, mari unități ale armatei bolșevice ruse și ucrainiene staționate lângă Kiev pregăteau o ofensivă împotriva României prin Galiția și Bucovina, pentru a realiza undeva pe teritoriul Ardealului de Nord joncțiunea cu armata bolșevică maghiară. Aceste condiții find întrunite, pe 16 aprilie 1919, Béla Kun declară în mod oficial război împotriva României (6) și declanșează ostilitățile dinspre vest pe toată lungimea frontului românesc, pe aliniamentul cunoscut: Brad – Câmpeni – Ciucea – Zalău – Baia Mare. Situația militară pe frontul din Est a evoluat însă într-un fel contrar planificării făcute de către bolșevicii maghiari și ruși. Înaintarea armatei bolșevice ruse din Ucraina Sovietică a fost oprită în nord de către Armata Cehă și în sud, pe Nistru, de către Armata Română. Apoi România a contra-atacat energic pe frontul din Vest, a determinat armatele lui Béla Kun să se retragă și, în mai puțin de două săptămâni, pe 29 aprilie 1919, a ajuns la râul Tisa.

Confruntat cu un dezastru militar, Béla Kun a încercat în mod viclean să câștige timp, a solicitat un armistițiu pe data de 2 mai 1919 și a declarat că dorește să poarte tratative cu Guvernul României, situația politico-militară trenând astfel mai bine de două luni, până pe la mijlocul lunii iulie. Văzând că nu poate să obțină pe cale diplomatică ceea ce dorea, Béla Kuhn și-a concentrat principalele forțe militare, aproximativ 70.000 de oameni și puternice unități de artilerie pe Tisa în zona Szolnoc și a atacat încă o dată România pe data de 20 iulie 1919, a trecut la ofensivă concentrată într-un singur punct al frontului pe direcția Szolnoc – Oradea, în speranța că va realiza aici o breșă care îi va deschide drumul spre inima Ardealului. Armata Română a trecut din nou la acțiune, a nimicit complet armatele bolșevice maghiare și, în mai puțin de zece zile, a ajuns de pe linia Tisei până la Budapesta. Aventurierul Béla Kun a părăsit puterea și a fugit mai întâi la Viena și apoi la Moscova. Acolo și-a sfârșit zilele într-un fel rușinos, a fost arestat și executat din ordinul lui Stalin, pe data de 29 august 1938, sub învinuirea că ar fi delapidat o sumă mare de bani din fondurile partidului comunist al URSS.
*
Intrarea Armatei Române în Budapesta, în zilele de 3 – 4 august 1919, a fost descrisă amănunțit și la modul cel mai viu posibil chiar în memoriile generalilor români care au condus atunci unitățile militare în cauză, Mărdărescu și Rusescu.

Primul care s-a apropiat de marginile orașului Budapesta în după-amiaza zile de 3 august 1919 a fost colonelul (încă nu era general) Gheorghe Rusescu, care comanda o mică avangardă de Cavalerie aparținînd de Brigada 4 Roșiori, având în total doar 400 de cavaleriști, două tunuri și zece mitraliere (7). Dinspre oraș l-a întâmpinat o delegație de trei persoane din partea guvernului maghiar, care a venit în goana automobilului și i-a cerut să oprească trupa ca să nu intre în oraș (8). Aceștia, care credeau că efectivele și puterea de foc ale detașamentului colonelului Rusescu erau mult mai mari, amenințau cu faptul că în Budapesta există în cazărmi trei regimente bolșevice înarmate (ei încă nu știau că regimentele bolșevice fugiseră deja din oraș) și că populația civilă este foarte agitată, că este gata să pună mâna pe arme, formând încă o armată de vreo 20.000 de oameni și că trupa lui Rusescu va fi măcelărită.
Dând dovadă de o îndrăzneală și de o abilitate ieșite din comun, colonelul Rusescu a spus din mers delegației că el a ordonat detașamentului său să meargă la trap și prin urmare nu îi poate opri imediat. A continuat să meargă la trap încă vreo trei kilometri, împreună cu automobilul maghiar care s-a întors și care gonea alături calul lui, până când a apreciat că tunurile sale pot lovi clădirile guvernamentale din capitală, apoi a oprit și a intrat în discuții cu delegația. Le-a spus că problema măcelului s-ar pune de fapt invers, că Budapesta este încercuită complet de către trupele române (fapt care nu era încă realizat), că îi sfătuiește să calmeze populația civilă și să ceară regimentelor din Budapesta să se predea, spre a se evita măcelărirea soldaților maghiari de către trupele române, că nu este altă cale de ieșire. Și, ca să fie mai convingător, Rusescu a ordonat celor două tunuri din apropierea sa (singurele pe care le avea de fapt, dar ungurii nu știau acest lucru) să se pună în baterie asupra orașului. Le-a mai spus că pentru tratative trebuie să se adreseze Comandamentului Superior al Armatei Române. Atunci delegația i-a cerut colonelului Rusescu să trimită și el la rândul lui un delegat, care să poarte tratative cu guvernul maghiar. Spre uimirea maghiarilor, colonelul Rusescu făcut dovada unui act de mare curaj și a luat hotărârea de a merge el în persoană la tratative. Era în ziua de 3 august 1919, la ora șase seara.
La ora 6.30 seara, colonelul Rusescu intră în clădirea în care guvernul maghiar se afla întrunit pentru ședință. Fără prea multe discuții, el pune guvernului maghiar o serie de condiții. Cazarma honvezilor din Budapesta să fie evacuată de îndată de către trupele ungare, care își vor lăsa armanentul și echipamentul acolo, spre a fi pusă la dispoziția detașamentului lui, fiind de acord ca să lase grosul trupelor sale (care de fapt nu existau încă) în afara orașului. Le-a mai spus că a dat armatei sale un ordin pe care el nu mai are cum să îl contramandeze, anume dacă până la ora 8.30 seara el nu se va fi întors la trupă, artileria să înceapă bombardarea orașului. Guvernul maghiar cedează și la ora 8.00 seara trimite un ofițer maghiar cu ordinul semnat de colonelul Rusescu ca detașamentul român să intre în oraș fără probleme și să se cazeze în cazarma „Arhiducele Josif”. În aceeași seară, colonelul Rusescu a primit defilarea trupei sale în cazarma sus-pomenită, iar el și cu ofițerii săi au fost cazați și au servit masa la un hotel luxos din apropiere.

Jocul la cacealma al colonelului Rusescu, care din fericire pentru noi a ținut, a luat sfârșit abia în după-amiaza zilei următoare, când generalul Mărdărescu a pătruns într-adevăr cu grosul Armatei în Budapesta, cu efective impunătoare, fără să mai întâmpine nici un fel de rezistență și, la ora 6.00 seara, a primit defilarea Diviziei 1 Vânători pe faleza Dunării din fața Parlamentul Maghiar. Pentru faptul de a fi intrat în Budapesta fără ordin, cu o zi mai devreme, de fapt pentru că a furat startul victoriei, colonelul Rusescu a fost mustrat de către superiorii săi invidioși, cum că „a depășit marginile admisibile ale îndrăznelei” (9).
*
Consecințele acțiunii Armatei Române din vara anului 1919 împotriva Ungariei bolșevice au fost imense și nu doar pentru Ungaria, ci și pentru întreaga Europă. De departe, cea mai importantă consecință a fost aceea a stăvilirii înaintării bolșevismului în inima Europei, izolarea internațională și compromiterea lui.

Potrivit ideologiei marxist-leniniste, revoluția comunistă nu trebuia să se mărginească la o singură țară sau la un grup mic de țări, ci trebuia să fie o revoluție cu adevărat mondială, adică să cuprindă tot globul pământesc, să fie o revoluție a proletariatului mondial împotriva capitalismului mondial (10). Așadar revoluția bolșevică, începută mai întâi în Imperiul Țarist, trebuia să se extindă în întreaga Europă. Din Rusia existau două culoare spre Vestul Europei. Unul prin Europa Centrală, prin Ungaria, unde bolșevicii ruși au fost găsit deja o coadă de topor în persoana lui Béla Kun, pentru a înainta pe direcția Budapesta – Viena – Berlin, pentru că în Austria și Germania s-a fost creat deja o „situație revoluționară” (după expresia lui Lenin), de fapt aici domnea dezorientarea, anarhia și haosul de după pierderea războiului și, deci, Germania putea deveni un teren propice pentru extinderea experimentului comunist. Al doilea culoar de expansiune a bolșevismului era prevăzut de către conducerea comunistă de la Moscova prin nordul Europei Centrale, prin Polonia, pe direcția Varșovia – Berlin – Paris, ceea ce s-a și încercat un an mai târziu. Pentru că în Polonia nu s-a găsit un trădător de speța lui Béla Kun, Polonia a fost atacată pe două fronturi de către „Armata Roșie” a bolșevicilor ruși. Într-un faimos Ordin de zi dat de către mareșalul sovietic Tuhacevski, comandantul suprem al armatelor care atacau Polonia, se arăta direcția în mod răspicat: „Peste cadavrul Poloniei, prin Minsk, Vilna și Varșovia spre Berlin, înainte!” (11).

Expansiunea bolșevică spre Vestul Europei a fost însă oprită prin două evenimente militare de mare anvergură, anume intrarea Armatei Române în Budapesta (pe culoarul central) și înfrângerea categorică a lui Tuhacevski de către Armata poloneză sub comanda mareșalului Pilsudski (pe culoarul nordic). Acest lucru este demonstrat între altele și de faptul că un teoretician marxisto-troțkist târziu, englezul Alan Woods, găsește de bine să deplângă retrospectiv înfrângerea lui Béla Kun de către Armata Română. Într-un articol publicat în 12 noiembrie 1979, la împlinirea a 60 de ani de la retragerea trupelor române din Budapesta, Alan Woods afirma următoarele: „La 21 martie 1919, a fost proclamată Republica Sovietică Ungară. Pe 3 august, 135 de zile mai târziu, acest capitol eroic din istoria clasei muncitoare maghiare a luat sfârşit prin intrarea Armatei Albe Române în Budapesta. Dacă proletariatul maghiar ar fi reuşit, Republica Muncitorilor din Rusia ar fi ieşit din izolarea internaţională […]. Înfrângerea Revoluţiei Ungare din 1919 a fost o lovitură grea pentru clasa muncitoare internaţională. Revoluţia proletariatului rămânea izolată într-o ţară înapoiată, iar acest fapt a determinat degenerarea ulterioară a primul stat comunist din lume” (12). Iată așadar că acest autor troțkist însuși, care etichetează riposta Armatei Române la atacarea României de către hoardele bolșevice ale lui Bela Kun drept o „intervenție imperialistă”, recunoaște indirect câteva adevăruri dureroase pentru comuniști. ”Revoluția proletariatului” a început într-o țară înapoiată, în Imperiul Țarist și, grație campaniei Armatei Române din vara anului 1919 în Ungaria, nu a putut ieși din „izolarea internațională”, adică nu s-a putut extinde spre Vestul Europei și, deci, nu a putut căpăta legitimitate și față umană europeană. În fine izolarea internațională, „sanitară” am adăuga noi, a bolșevismului a făcut ca primul stat comunist din lume să degenereze în cea mai brutală și criminală dictatură în anii stalinismului.

Armata Română a rămas în Budapesta ceva mai puțin de patru luni, spre deosebire de Armata Sovietică de după al Doilea Război Mondial, care a intrat în Budapesta în 1945 și a „uitat” să mai plece mai bine de patruzeci de ani. În intervalul august – noiembrie 1919, Armata Română a restabilit ordinea în Budapesta și în restul Ungariei, a asigurat reluarea vieții normale într-o țară devastată de război și amenințată de anarhie, a hrănit copiii și populația civilă maghiară înfometată de la cazanele proprii ale trupei și a pacificat țara, fapte pentru care Ungaria nu a mulțumit încă nici până azi României și Armatei Române, dar poate că nu ar fi prea târziu să o facă chiar în acest an, în întâmpinarea zilei de 1 Decembrie 2018.

Armata Română a evacuat Budapesta, la cererea Aliaților, pe data de 14 noiembrie 1919, pentru ca două zile mai târziu, pe 16 noiembrie 1919, în Budapesta să-și facă intrarea venind de la Szeged, în fruntea unei mici armate numită „Armata Națională”, amiralul Horthy Miklos, fost combatant în Armata Austro-Ungară, deci luptător împotriva Aliaților, și cu toate acestea a fost acceptat de către Aliați, care au închis ochii asupra acestui amănunt. La Budapesta, Horthy a fost pe rând comandantul armatei, ministru de război, iar la 1 martie 1920 a fost ales regent (locțiitor de rege) de către Parlamentul Ungariei. Același Parlament a modificat și Constituția Ungariei în toamna anului 1921, investindu-l pe Horthy cu puteri dictatoriale, acesta fiind astfel primul dictator european din secolul XX cu acte în regulă, cu un an mai-nainte de Mussolini, cu trei ani înaintea lui Stalin și cu doisprezece înaintea lui Hitler. Aliații au închis din nou ochii, admițând ideea că dictatura lui Horthy este o alternativă acceptabilă la comunism. Apoi, când Horthy a ajuns să patroneze un regim politic criminal, în timul celui de Al Doilea Război Mondial, a fost prea târziu. În plan intern însă, Horthy se bucura în mod real de sprijinul mediilor catolice și antisemite, confruntate cu manifestările ateismului iudeo-comunist, precum și de sprijinul micilor proprietari rurali și al industriașilor, înspăimântați de confiscarea proprietăților pe care au comis-o anterior comuniștii lui Béla Kun. Așa se face că Ungaria, spre deosebire de celelalte state-națiuni care au rezultat din dezmembrarea Imperiului Austro-Ungar, nu a cunoscut un regim de democrație politică în perioada interbelică.

Așadar, Armata Română a eliberat Ungaria de pericolul bolșevic, a asigurat ordinea și un început de prosperitate în țară, după care a predat țara la cheie viitorului dictator Horthy Miklos, confirmând cumva ironia amară din proverbul românesc, care zice că acela pe care nu îl lași să moară, nu te lasă să trăiești.

Dar ca să nu își facă nimeni iluzii în privința intențiilor sale, Horthy a declarat public încă din toamna anului 1919 că „Inamicul numărul unu al Ungariei este România, pentru că față de această țară Ungaria are pretențiile teritoriale cele mai mari și pentru că aceasta este cea mai puternică dintre toate țările vecine, iar rezolvarea problemelor cu România nu se poate face numai pe calea armelor” (13). Și într-adevăr, Horthy și-a urmărit țelul cu obstinație, atâta doar că „rezolvarea problemelor cu România” nu s-a făcut pe calea armelor, printr-o confruntare militară între Armata Română și cea maghiară, ci printr-un dictat, prin apelul laș la ajutorul altor puteri fasciste ale Europei, și nu a fost chiar o „rezolvare definitivă”, ci una care a ținut tot atâta timp cât a ținut și Războiul al Doilea Mondial. Și, deși a venit la putere cu concursul indirect și involuntar al Armatei Române, Horthy, cu regimul politic odios și antisemit pe care l-a patronat, s-a dedat la atrocități și la crime de război împotriva populației civile românești, în scurta perioadă dintre 1941-1944, cunoscută în istoriografia românească sub denumirea de ocupație horthystă a Ardealului de Nord.

Prof. univ. dr. Nicolae IUGA
Universitatea de Vest „Vasile Goldiş” Arad
Departamentul de Ştiinţe Socioumane
E-mail: [email protected]

sursă foto: jurnalmm.ro

(1) Aurel Vaida, Béla Kun, un aventurier sadic,  în: „Bibliotheca Septentrionalis”, nr. 2 (37) / 2011, p. 134-140
(2) Ibidem.
(3) Ibidem
(4) http://www.istoria.md/articol/829/R%C4%83zboiul_rom%C3%A2no_ungar_de_la_1919,_din_Apuseni_pe_Tisa
(5) http://www.istoria.md/articol/829/R%C4%83zboiul_rom%C3%A2no_ungar_de_la_1919,_din_Apuseni_pe_Tisa
(6) https://ro.wikipedia.org/wiki/B%C3%A9la_Kun
(7) https://ro.wikipedia.org/wiki/Gheorghe_M%C4%83rd%C4%83rescu
(8) http://www.teoriisecrete.ro/cucerirea-budapestei-de-catre-armata-romana-memoriile-generalului-rusescu /
(9) https://ro.wikipedia.org/wiki/Gheorghe_M%C4%83rd%C4%83rescu
(10) Nicolae Iuga, Șovinismul de mare putere, Ed. Grinta, Cluj-Napoca, 2014, p. 12.
(11) Richard M. Watt, Bitter Glory: Poland and Its Fate, 1918-1939, Simon&Schuster,  New York, 1979,  pag. 126.
(12) https://www.marxist.com/hungarian-soviet-republic-1919.htm
(13) Florin Constantiniu, O istorie sinceră a poporului român, Ed. a IV-a, Ed. Univers Enciclopedic, București, 2014

Într-o lume plină de zbucium, care aleargă bezmetic spre niciunde, fără pauză, dați-mi voie să vă ofer un răgaz de meditație asupra unui subiect destul de spinos. Și anume, voi aborda o temă incomodă, dar necesară, și anume, a destinului unor oameni cu har, pe care Dumnezeu i-a înzestrat cu un rost anume: acela de a-i încânta pe semenii lor, de a-i face mai buni, mai atenți la adevăratele frumuseți fără de care viața ar fi pustie…

N-aș putea să mă laud că am cunoscut multe dintre aceste personalități, dar nici nu pot să trec ca și cum n-am văzut, n-am auzit și să nu-mi pese de ceea ce e sub ochii mei.

Se tot vehiculează o expresie la modă: „Sunt mândru că sunt contemporan cu un asemenea om!” Cuvinte de complezență, prea uzitate, dar care dau bine. Mândria fără implicare, la fel ca și credința fără fapte, e slabă.

Când îți apare în față un personaj grav, asemeni lui Mihai Borodi, n-ar trebui să fii nepăsător. O așa figură aparte de dac, coborât parcă de pe Columnă, nu te lasă indiferent. De o statură medie, vânjos, cu o față încadrată de o barbă albă, părul de asemenea, te duce cu gândul la vechea istorie adevărată cu dacii liberi, istorie care, din păcate, este cam unica la care ne putem referi.

Modest în port și în purtare, fără aere de „artist”, îl poți vedea periodic prin Sighet. Șase luni pe an e al nostru, iar celelalte șase, e al țării adoptive, Franța. E rupt între două lumi… una unde e între toți ai lui, și o alta, unde e al tuturora. Una, în care ai o identitate datorită rădăcinilor bine înfipte în pământ, iar în cealaltă, unde toți te întreabă ce faci, cum ești, dar nu le pasă cu adevărat. Plecatul și venitul sunt ca un „răstimp” în care nu-și găsește astâmpărul.

Nu o dată l-am întrebat ce-l face să se tot întoarcă ciclic, asemeni berzelor, și mereu mi se justifică cum că el tot timpul se simte dator față de Sighet cu câte o operă de artă. Ba cu un bust al lui Coșbuc, ba cu cel al lui Mihalyi de Apșa. Acum a venit special să-și realizeze visul de o viață, acela de a ni-l da pe Eminescu. Oare de ce artiștii au această proastă meteahnă de a se considera veșnic datori…? Mor săraci și datori față de o societate care-i ignoră cât sunt în viață, iar apoi nu prididesc în a-și însuși roadele lor post mortem…

L-am întrebat:
– Încă nu te-ai săturat de oameni, de cei care te-au trădat, te-au mințit, te-au umilit?
Mi-a răspuns:
– Oamenii, e drept, m-au dezamăgit, dar eu nu vin pentru ei. Mie mi-e drag Pământul. Pentru el vin. El ne iubește necondiționat și la el vin de fiecare dată, mă aplec și-l sărut. Îmi sărut cărarea care mă duce la căsuța mea săracă, în ruină, din Vad. Mulți mă judecă și pun asta pe seama viciului, cum că, beat fiind, n-aș ști ce fac. Păi, dacă eu beat fac asta, cu atât mai mult, ei de ce nu o fac treji fiind? Eu știu foarte bine ce fac. Dar, până când ești privit prin prisma viciului și nu prin cea a talentului, soarta artistului e incertă.

Ne plac sfinții în icoane, ne plac operele de artă, dar punem mereu în umbră trăirile celor implicați. Noi avem nevoie de moaște care să aducă profit. Artiștii nu ne sunt de folos atâta timp cât se învârt printre noi.

Mi-a recunoscut că zilnic se lovește de birocrație, de umilință, dar satisfacția lui ca artist este că va lăsa o urmă, o dâră în urma lui…

– Asemeni melcului, am zis eu…
– Ei, până și melcul are casa lui, eu mă zbat pe la diverse instituții după aprobări, autorizații, ștampile, pentru a-mi îndeplini ultimul vis: acela de a-mi planta o căsuță tradițională într-un loc (cumpărat deja) unde să-mi pot face o expoziție personală însă, în ritmul în care pot să-mi rezolv actele, frică mi-e că nu-mi va ajunge restul de viață ce-l mai am de trăit.

Pentru mulți sigheteni Mihai Borodi e un necunoscut, trece neobservat, circulă cu autobuzul (are abonament), mănâncă la cantină și în rest, trudește de dimineață până în amurg la Demiurg, pe care-l vrea terminat cât de repede, pentru a nu rămâne dator Sighetului. Pentru a lăsa și el o dâră, dacă nu pe cer asemeni Luceafărului, măcar pe Pământ, pe care-l iubește până la lacrimi…

A pledat pentru el,
Ileana Pisuc
06.08.2018

Foto: Ion Mariș

Cu toate că uneori sunt surprins și eu, încă trăiesc în micuțul orășel unde se agață harta în cui. Spun că sunt surprins, deoarece în jurul meu, de cele mai multe ori nu regăsesc nimic din normalitatea ce cu mulți ani în urmă caracteriza acest oraș. Nu vreau să mă gândesc aici la mesajul unui prieten și coleg prin care eram îndrumat să îmi adaptez așteptările și atunci voi fi mai fericit.

Nu doresc să acuz pe nimeni și nu doresc să iau partea nimănui, dar totuși, încă sper că mai putem fi și oameni normali, iar deciziile luate se vor baza pe interesul celor mulți, filtrate prin bunul simț și nu în ultimul rând pe legalitate. Populismul ieftin, bazat pe simple speculații ale momentului, dublat de un dezinteres generalizat al societății față de tot ce ne înconjoară și nu ne interesează personal, s-a transformat într-un mod de viață al multora dintre noi. Asistăm nepăsători la un spectacol ieftin din care nu înțelegem nimic, dar în același timp acumulăm frustrări și energii negative, la fel cum poate sunt și cele ce mă îndeamnă să scriu rândurile următoare cu referire la Parcul Grădina Morii și în special la Podul peste râul Iza.

Nu știu când a fost construit Podul peste râul Iza sau când și cine a luat decizia de a se realiza Parcul Grădina Morii la capătul unei alei străjuite de castani, cred că nu eram născut în acele vremuri, dar știu că aceste locuri au constituit pentru multe generații un loc de recreere, un loc de promenadă sau doar locul în care adolescenți fiind, visam cu ochii deschiși la viață.

Anii au trecut, castanii de pe alee au îmbătrânit, mulții dintre ei necesitând lucrări de toaletare pe care încă nu suntem pregătiți să le acceptăm ca necesare, iar parcul și podul… nasc pasiuni absurde.

Cu 17 ani în urmă, prezent fiind la o licitație în care a fost adjudecat de la o societate în faliment un imobil în favoarea municipiului Sighetu Marmaţiei și cunoscând starea în care se află podul în discuție, am cumpărat (am cerut și am primit gratuit) două role de cablu pentru funicular nou nouțe, cu gândul că vom înlocui cablurile de susținere ale Podului peste râul Iza aflate încă de atunci în stadiu de degradare. Anii au trecut, iar cablurile zac și azi prin curtea Serviciului public de gospodărie Urbana, singura interesată de soarta lor fiind doar rugina ce poate, poate le va da gata odată și odată. Deși personal am adus în discuție situația podului de multe ori, acesta nu a intrat în obiectivele nimănui. E drept, poate și eu nu am fost suficient de insistent. Cert este că, de-a lungul timpului, podina acestui pod a fost schimbată integral de două ori dacă îmi amintesc bine și de asemenea, elemente ale acesteia au fost înlocuite din când în când.

Tot aici, undeva prin anii 2008-2011, printr-o finanțare guvernamentală s-a refăcut toaleta publică, au fost înlocuite bănci, respectiv au fost turnate câteva scări ce coboară de pe dig către râul Iza. Proiectul dorit inițial frumos s-a terminat dezastruos fiind efectuat de o firmă, culmea, tot de prin Oradea.

În anul 2013 Parcul Grădina Morii intră într-un proiect de revitalizare, ocazie când acesta primește o nouă față. Se asfaltează aleile, se instalează niște chioșcuri, elemente noi de mobilier urban, locuri de joacă și teren de baschet. Tot cu această ocazie, vechiul pod cu cablurile mâncate de rugină este pregătit ca fata mare și bătrână pentru măritat. Se schimbă traversele de lemn cu altele – din fag și nu din stejar – se tencuiesc capetele acestuia și se vopsesc în verde, se instalează două reflectoare la capete – între timp au dispărut – iar partea metalică se vopsește integral în verde. Lucrări de spoială marea majoritate, fără a se interveni la structura de rezistență a podului; practic, s-a acoperit rugina cu vopsea nouă după ce, în prealabil, au mai fost făcute câteva suduri de mai mare mila. Lucrările cu pricina la Parcul Grădina Morii și pod au fost făcute de serviciul de gospodărie Urbana, serviciu public aflat în subordinea Consiliului local al municipiului Sighetu Marmaţiei, parțial în regie proprie, parțial prin încredințarea acestora către diferiți subantreprenori locali. Nu intru în detalii privind costurile lucrărilor ori procedura lor, una peste alta proiectul fiind, per ansamblu, un lucru bun pentru oraș, important fiind doar faptul că lucrările au fost finanțate integral din bugetul local.

Din nou anii au trecut, iar azi, mărturie cu privire la cele spuse mai stau două table, instalate, una la intrarea în parc dinspre aleea Mihai Eminescu, iar alta, la intrarea pe pod de unde putem afla că acest parc a fost reabilitat prin grija unui primar și a unui consiliu local. Din păcate, și peste table a trecut timpul.

Să nu uit, în cursul anului 2017 locul de joacă a fost extins instalându-se câteva aparate noi pentru copii. Și de această dată lucrările au fost făcute tot de către Urbana cu finanțare din bugetul local. De menționat faptul că tot în cursul acestui an, prin bugetul local a fost alocată suma de 100.000 lei cu destinația ”Lucrări de reparații pod Gradina Morii, lucrări de înlocuire podină, reparații suprastructură”. Și de această dată lucrările erau programate a fi făcute de serviciul Urbana. Nu știu ce lucrări s-au făcut cert este că podul … vorba unora ”trebuie salvat”.

Prin hotărârea nr. 17/2014 a Consiliului local al municipiului Sighetu Marmaţiei privind aprobarea transmiterii unor bunuri proprietate publică a municipiului Sighetu Marmaţiei, în administrarea Serviciului Public de Gospodărie ,,URBANA”, parcul Grădina Morii și Podul peste râul Iza se transmit în administrarea directă a acestui serviciu, cele două mijloace fixe fiind regăsite la pozițiile 110, respectiv 118 din anexa la această hotărâre. Practic, din acest moment, responsabilitatea, respectiv obligativitatea gestionării în bune condiții a obiectivelor transferate, aparține acestui serviciu public al administrației locale, consiliul local înțelegând să delege această obligativitate către propriul serviciu.

Timpul trece iarăși, iar în luna mai a acestui an Serviciul public de gospodărie Urbana prezintă primăriei niște documente de decont financiar – situații de lucrări – prin care, încearcă să justifice faptul că în această primăvară a cheltuit cu reparațiile podului suma de aproximativ 5000 lei plus – minus câteva zeci de lei, efectuând lucrări de înlocuire podină, utilizând în acest scop 25 mp. de foștă cu valoarea de 167 lei/mp, iarăși 0,7 mc. de foștă cu valoarea de 100 lei/mc., 1 kg de cuie – 4 lei, 150 bucăți holșuruburi – 135 lei, iarăși 100 bucăți holșuruburi – 100 lei și de două ori câte 2 litri de benzină pentru drujbă – 10,58 lei+10,58 lei = 21,16 lei. Toate aceste materiale au fost transportate de două ori pe o distanță totală de 40 km cu un cost pe km de 4,01 lei. Nu sunt mulți bani, doar 50 de milioane în lei vechi, dar totuși, colegii din primărie se arată neîncrezători, verifică și constată următoarele: peste câteva scânduri rupte cineva a pus o altă scândură mai mică pe post de petic și a prins-o cu niște șuruburi pentru lemn. Urmează o ședință, discuții aprinse, ridicări din umeri, ochi mari și mirați, refuz de decont și o trimitere spre remediere a situației.

Din nou lucrările se efectuează de același serviciu Urbana de data aceasta prin înlocuirea acelor scânduri peticite cu altele întregi, de diferite esențe sau reutilizate de la alte construcții cu elemente de lemn, croite sau nu pe margini, unele pe jumătate putrezite, altele în stare bună, mergându-se până acolo încât au fost montate și scânduri parțial vopsite ori folosite inițial la cofraje pentru beton. O remediere/reparație de tot dragul.

Mai deunăzi, răsfoind rețeaua de socializare ce astăzi ține loc de tată și mamă, de viitor și prezent sau mai bine spus ce astăzi ne conduce viața, constat cu regret că un copil cade sau era să cadă de pe Podul peste râul Iza, cert este că era să se producă o tragedie. Tot de aici aflu că este necesar să sărim cu toții, cu mic cu mare, să salvăm podul peste râul Iza de la instalarea unor panouri metalice în detrimentul unui lemn plastifiat sau că ”Puntea suspendată de la Grădina Morii”, va fi închisă cel puțin până la anul viitor.

Urmare a mediatizării evenimentului ce era să se producă, primăria, printr-o adresă din data de 26 iunie anul curent solicită administratorului acestui pod, adică serviciului Urbana, să fie luate toate măsurile necesare pentru punerea în siguranță a podului. Răspunsul din data de 3 iulie a acestui serviciu vine și clarifică clar faptul că s-au montat indicatoare de interzicere a circulației pe pod, că nu sunt bani în bugetul acestui an, că nu au specialiști care să decidă, că solicită o expertiză, iar la final comunică faptul că în anul 2015 la nivelul acestui serviciu s-a primit o ofertă pentru reparații capitale la care nu a găsit resurse financiare. Pentru informare suma din oferta anului 2015 era de 397.616 lei fără TVA.

Multă muncă pe bani publici, dar totuși … astăzi podul este închis utilizării, dar nu dat uitării.
Curios din fire și supărat nevoie mare, ieri după amiaza am făcut ”o vizită pe șantier”. O veche vorbă spune „nu te lega la cap dacă nu te doare” dar nu am ascultat-o, așa cum nu o ascult nici acum când scriu aceste rânduri.

Nu știu cine a avut ideea de a începe instalarea acelor panouri metalice, dar  e totuși mai mult și mai bine decât nimic și în orice caz mai sigur decât cu surcelele puse inițial de Urbana pe post de podină. Lucrarea cu pricina poate fi efectuată, dar în limita legii, respectiv: întocmirea unei expertize tehnice, a unei documentații de tip DALI, a unui proiect tehnic, aprobarea mai apoi de către consiliu local a acestora, alocarea de către bugetul local a sumelor necesare, emiterea unei autorizații de construcție și spor la treabă; să nu uit tăierea ”pamblicii” la final.

Poate că o parte din aceste documente sunt în lucru, poate că cele trei panouri metalice sunt doar un mod practic de a exemplifica un viitor proiect de reabilitare a podului, repet nu știu. Dar știu altceva, și anume faptul că astăzi ”Puntea suspendată de la Grădina Morii” este într-un stadiu avansat de degradare fiind un real pericol pentru cei ce se încumetă să treacă peste aceasta. Când spun un real pericol mă refer la faptul că două dintre cablurile de susținere unul gros de sub podină și altul mai subțire de la balustradă sunt rupte pe la jumătatea podului și căzute, celelalte cabluri care abia se mai țin încep să se destrame, multe din elementele de susținere cârpite și recârpite s-au desprins din suduri, podina formată așa cum spuneam din scânduri putrede sau nu de diferite esențe și grosimi trebuie să fi curajos să o treci, capetele cablurilor la inserția lor cu stâlpii de beton cedează fiind realizat un performant/ingenios sistem de prindere prin îndoirea unei bări filetate, sudarea capetelor și prinderea restului de cablu de acest cârlig improvizat și… constatările ar putea continua.

Nu știu dacă cei ce își doresc lemn plastifiat ori podină de metal vor citi aceste rânduri, dar consider că mai întâi ar trebui să se gândească la structura de rezistență a podului iar mai apoi vom putea pune și podina.

Repet, ceea ce am afirmat la începutul acestor rânduri și anume faptul că nu doresc să aduc acuze nimănui pentru nimic, dar, totuși, nu pot sta indiferent fără a-mi exprima gândurile. Trăiesc și eu în Sighet. Acuzele aduse administrației sighetene poate le merită doar unii. Pozele atașate vorbesc de la sine.

Autor (text & foto), Sorin Rednic

Azi, 27 iunie, se împlinesc 65 de ani de la moartea episcopului greco-catolic Ioan Suciu (foto) în temnița de la Sighet. În semn de omagiu pentru acest gigant al spiritualității românești oferim acest text care evidențiază rolul său de martir al lui Cristos și erou al neamului românesc.

Personalitatea episcopului Ioan Suciu în opera lui Ion Gavrilă Ogoranu

Ion Gavrilă Ogoranu (în continuare IGO) este cunoscut publicului larg în calitatea sa de lider al rezistenței armate anticomuniste din munții Făgărașului, probabil cel mai puternic nucleu de rezistență atât prin aria de acoperire cât și prin numărul persoanelor implicate, necesitând din partea Securității utilizarea unor enorme resurse umane și financiare pentru a-l lichida. Aura de legendă cu care este înconjurat IGO se datorează și faptului că după anihilarea grupului, Securitatea l-a căutat fără să-l prindă mai bine de două decenii.

Fiu al Bisericii Greco Catolice, IGO a fost crescut în spiritul valorilor creștine și naționale, cultivate de familie, Biserică și școală și apoi aprofundate în cadrul Mișcării Legionare din care a făcut parte de la o vârstă fragedă și în a cărei ierarhie a ajuns până la funcția de șef al Frățiilor de Cruce pe Ardeal în 1947, calitate în care a vizitat și Frăția de Cruce de la Liceul «Dragoș Vodă» din Sighet. În grupul său de rezistență s-au solidarizat însă români viteji cu suflet curat fără deosebire de confesiune și orientare politică anterioară. În jurământul grupului făgărășan se spune printre altele: «Nu avem de apărat nici averi nici interese…» Întreaga sa viață și luptă pentru Dumnezeu și neamul românesc, IGO le-a descris în cele 7 volume intitulate «Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc»

Primele referiri la episcopul Ioan Suciu (în continuare EIS) se găsesc în vol. I și se referă la cărțile tânărului episcop considerate un îndreptar spiritual pentru tinerii creștini indiferent de confesiune: «Cărțile de căpătâi au fost pentru noi scrierile tânărului episcop Ioan Suciu «Eroism», «Tinerețe» și  «Mama» .

Ultimul volum din ciclul «Brazii…» este închinat integral EIS și este intitulat «Episcopul Suciu în fața furtunii» având ca obiect activitatea dinaintea arestării așa cum este ea reflectată de rapoartele organelor de Securitate care îl urmăreau permanent.

Cartea cuprinde documente din arhiva Siguranței, Jandarmeriei, Miliției și Securității comuniste – aflate la CNSAS. Ele încep cu februarie 1947 când șefii Siguranței din Oradea, Czeller și Elekeș îl predau pentru urmărire pe «numitul episcop Suciu Ioan» Serviciului de Siguranță Blaj condus de Mathe Emeric. Și merg până la 2 noiembrie 1948, imediat după arestarea sa.

După aprecierea lui IGO mai există mult material care va trebui scos la lumină. După cum însăși Securitatea din Oradea declară, EIS a avut dosar de urmărire și la Oradea atât sub stăpânirea românească cât și sub stăpânire maghiară între 1940 și 1944. E posibil ca Ioan Suciu să fi avut dosar de urmărire și înainte, pe timpul dictaturii regale ( 1938-1940).

Câteva exemple din lucrare :
-Nota confidențială din 1 aprilie 1947 a Siguranței Oradea către Siguranța Blaj: «Rugăm binevoiți a dispune depunerea sus- numitului EIS sub stricta supraveghere întrucât este un element foarte periculos privitor la siguranța statului».
-Nota informativă a Jandarmeriei Blaj din 19 aprilie 1947: «predica din prima zi de Paști a EIS a fost o instigare contra regimului și a Rusiei Sovietice».
-Ordinul circular al Inspectoratului Regional de Siguranță Cluj: «Luați măsuri de urmărire a episcopului greco-catolic din Blaj, care vizitează parohiile. Se va căuta documente, fotografii, cu cine ia legătura. Veți face raport imediat.»
– Poliția și Siguranța din Oradea au consemnat și Sinodul Episcopilor greco-catolici din 22 octombrie 1947. Față de ordinul Ministerului de Interne ca duminică, 24 octombrie să se ceară în toate bisericile condamnarea lui Iuliu Maniu episcopii au refuzat în unanimitate. EIS a spus: «Nu se poate predica acest lucru. Eu consider acest ordin al MI un atac și o provocare…»
– Nota informativă din 23 decembrie 1947 se referă la exercițiile spirituale de Crăciun ținute în zilele precedente la Cluj cuprinzând predici zilnice în catedrala greco-catolică și în biserica romano- catolică a piariștilor. Informatorul subliniază ca «bisericile au fost arhipline, mult tineret…. Suciu se bucură de o excepțională simpatie din partea tineretului studențesc… are o cultură superioară și este un orator desăvârșit, cu putere de convingere… predicile au avut o tendință reacționară, au combătut concepția materialistă despre lume».
– Generalul de Securitate Pintilie către Direcția regională Sibiu: «Veți face observație verbal și discret Episcopului Suciu că în viitor este oprit cu desăvârșire să agite populația contra Guvernului și a liniștii publice. În caz contrar să fie avizat că va fi arestat și trimis în judecată».
– Diverși informatori relatează vizitele făcute de EIS în multe sate, întâlnirile pe care le-a avut și predicile pe care le-a ținut în care cerea mereu statornicie subliniind «să rămânem alături de Papa, să nu ne facem cozi de topor, să nu ne lăsăm credința…».
– lt-col. Gheorghe Crăciun, de tristă faimă, preciza în adresa din 19 oct. 1948 că în județul Târnava Mică «populația manifesta o îngrijorare generală față de acțiunea de unificare… cei mai mulți dintre preoții greco-catolici s-au abținut să semneze adeziunea… în imediata apropiere a Blajului populația s-a manifestat cu îndârjire… fostul episcop Suciu a dat dispozițiuni să se facă predici tip șablon în care să se facă aluzie la persecuțiile ce au venit asupra Bisericii Greco-Catolice.»
– Securitatea a reușit să confiște și textul circularei din 5 octombrie 1948 în care EIS spunea acele emoționante cuvinte: «Pentru Biserica Română Unită acum este ceasul Vinerii Mari. Acum, iubiți credincioși, se arată dacă suntem ai lui Cristos sau dacă ne ducem cu Iuda Vânzătorul. Acum, Domnul Isus ne dă prilej să fim părtași la suferințele sale pentru Biserica Sa… Vă vor amenința, vă vor bate, vă vor duce la judecăți și înaintea judecătorilor nu vă înfricoșați, Dumnezeu este cu fiecare dintre noi și nu vă lasă… »
– ultimele rapoarte ale Securității dezvăluie deja intenția clară a arestării ep. Suciu și pregătirea prigoanei generale împotriva Bisericii Greco Catolice. Semnificativ este un raport înaintat la București de același sinistru lt.col. Gheorghe Crăciun: «Suntem informați că in bisericile greco-catolice din Ardeal se oficiază slujbe și se citesc rugăciuni pentru detinuții politici.»

Dosarele Securității nu consemnează explicit arestarea EIS. Din alte surse se știe că a fost arestat la 27 octombrie 1948, dus la Sibiu apoi la București la Ministerul de Interne, de unde, împreună cu ceilalți episcopi greco-catolici, au fost internați la mănăstirile Dragoslavele, apoi Căldărușani și de acolo la închisoarea din Sighet unde Ioan Suciu a trecut la cele veșnice la 27 iunie 1953.

În afara documentelor Securității, autorul include și o mărturie personală deosebit de impresionantă a unuia dintre fiii spirituali ai episcopului Suciu, tânărul blăjean de înaltă ținută morală Grigore Pop Câmpeanu, fiul directorului liceului greco-catolic «Sf. Vasile cel Mare» din Blaj și membru al Mișcării Legionare. Acesta îl avertizează pe episcop (în mai, 1948) asupra iminentei sale arestări și se oferă ca, împreună cu alți tineri legionari, să-l salveze scoțându-l din țară pentru ca în Occident să preia conducerea exilului românesc anticomunist. Episcopul le mulțumește, dar refuză spunând «locul păstorului este în mijlocul turmei, mai ales în prigoana care va urma». Acest refuz conștient de a se salva în fața arestării iminente și morții probabile conturează și completează pe deplin profilul și vocația de martir a episcopului Ioan Suciu, pe care eu îndrăznesc să-l consider cea mai nobilă figură a creștinismului românesc.

Preot prof. Marius Vișovan

Se presupune că orice om decent știe care este diferența dintre bine și rău. Știi, pentru că așa ai fost crescut, educat, simți că anumite lucruri nu sunt corecte sau cusute cu ață albă sau exagerate. Și atunci de ce în România această diferență este extrem de greu de făcut și are multe variabile?

Poți să spui eu nu fac politică dar nu știu câtă dreptate mai ai. Poți și să nu mergi la vot dar apoi ce drept mai ai să te plângi? Îți permiți să mergi la mitinguri, la proteste sau unde mai vrei tu, să postezi ce dorești pe facebook sau pe alte rețele de socializare dar nu ai nicio certitudine că vei putea face asta peste câțiva ani, când vei vrea, de câte ori vei vrea. Viața noastră, a fiecăruia depinde de faptul că iei sau nu atitudine, că te declari de o parte sau de alta a baricadei, că îți susții punctul de vedere și îți asumi responsabilitatea. Dar să te declari neinteresat, să trăiești doar în mica ta bulă personală, să nu riști nimic, să nu ai nicio părere, asta nu știu cât de ok este. Mai devreme sau mai târziu vei ajunge cu o problemă minoră sau majoră într-un spital, vei sta la cozi la primărie, îți vei strica mașina mai mult sau mai puțin pe drumurile din România, vei merge într-o stațiune în concediu și vei constata că nimănui nu-i pasă de tine, tot ce se așteaptă de la tine este să plătești fără să pui întrebări.

Întotdeauna în politică au existat interpretări, simpatii, doctrine, limbaj de lemn, manipulări și influențe dar acum sunt toate  înmulțite cu 100. Sau chiar cu 1000. Parcă nu mai știi în care parte să te uiți, sunt peste tot, nimeni nu este fără pată și atunci te întrebi bine dar eu, eu de ce îmi plătesc întreținerea, mă strădui să nu întârzii la serviciu și încerc să fiu cât mai cinstit, cât mai onest? Și atunci nu-i de mirare că nu mai vrei să deschizi televizorul pentru a vedea  politicieni care  caută tot timpul să pareze acuzații, care au nevoie să strige insistent sunt nevinovat, alții sunt vinovați, cei care îmi înscenează diverse mizerii. Cam mulți oameni importanți avem care sunt nedreptățiți de soartă. Normal că te apucă scârba și revolta și te simți nedreptățit gândindu-te la ultimul concediu pe care ți l-ai permis, tu, om cinstit. Normal că îți vine să îți iei lumea în cap dar faptul că am ajuns așa se datorează și celor care au spus pe mine nu mă interesează, eu am o viață, eu nu fac politică. Este de fapt un cerc vicios.

Apoi este foarte greu de înțeles de ce s-ar preocupa cei care au puterea mai mult de condițiile din închisori decât de condițiile din spitale de exemplu. Este de bun simț și asta. Să zicem că nu există excepții, nici interpretări. Nici un om rațional nu ar putea spune că e mai important să rezolvăm situația oamenilor din închisori. Și totuși sunt unii care îți spun privindu-te în ochi că este o problemă ce trebuie neapărat rezolvată după care vor veni și altele. Dar mai întâi asta.

Sunt atâtea paradoxuri, suntem atât de frumoși și atât de urâți, atât de sensibil și atât de cinici, atât de darnici și atât de risipitori! Și aici vă pot da câteva exemple, toate actuale.

Primăria Iași a cheltuit zilele astea 85.000 de euro pe un steag pentru a se mândri în anul centenarului. Casa lui Iuliu Maniu din satul Bădăcin din Sălaj este restaurată prin bunăvoința unui preot cu ajutorul unor donații individuale, venite de la diverse persoane în măsura în care Iuliu Maniu a donat și el pentru construirea școlii de acolo. Are nevoie de încă 200.000 de euro. Casa pentru părinți ai căror copii bolnavi de cancer sunt internați la Institutul Fundeni   s-a făcut prin donațiile a peste o sută de mii de români prin proiectul Magic Home. Bazinul de înot al unei școli din București nu este dat în folosință din cauza unor nereguli și stă în paragină deși au fost cheltuiți în jur de 100 000 de euro. Elevii din lotul național de matematică s-au întors cu 5 medalii de aur și una de bronz de la Olimpiada Balcanică din Grecia, ceea ce a plasat România pe primul loc printre cele 18 națiuni participante. Potrivit unui studiu al Centrului de Evaluare și Analize Educaționale aproximativ 40% din elevii români de 15 ani sunt analfabeți funcționali. Un studiu făcut de iSense Solutions arată că românii din mediul urban cheltuie 80 % din salariu pe mâncare, întreținere și rate ceea ce în alte țări europene se rezolvă cu doar 15% din salariu. Potrivit clasamentului european două treimi dintre români își petrec vacanța acasă. În alte țări din Uniune doar o treime își petrec vacanța acasă. Nu mai spun de persoanele cu dizabilități care nu au prea multe șanse în România la o viață independentă, să nu mai vorbim de participarea lor la un festival în aer liber sau obținerea unui loc de muncă.

Așa că, înainte de a spune eu nu fac politică, pe mine nu mă interesează, am viața mea, nu merg la vot, toți sunt o apă și-un pământ și altele de genul acesta, mai gândiți-vă! Este ușor să ne considerăm victime atunci când nu am făcut mai nimic, am stat în banca noastră și am așteptat doar să treacă furtuna.

Autor, prof. Crina Voinaghi

Azi, 18 iunie, se împlinesc 4 ani de la un eveniment înălțător cu profunde semnificații istorice și spirituale pentru orașul nostru, sfințirea unei plăci comemorative la Colegiul Național “Dragoș Vodă”din Sighet, la 18 iunie 2014, eveniment, însă, deturnat de interese străine de orașul nostru. Ce s-a întâmplat de fapt?

Un capitol important al rezistenţei anticomuniste din Maramureş l-a constituit grupul de elevi ai Liceului „Dragoş Vodă” , numit mai târziu „lotul Vişovan” după numele profesorului Aurel Vişovan, liderul grupului. Opoziția lor față de regimul comunist, atitudinea lor dârză de apărare a valorilor creştine şi naţionale au plătit-o cu ani grei de închisoare la Sighet, Cluj, Târgşor, Canal, Gherla, Jilava etc. , profesorul Vișovan ajungând și în iadul de la Pitești. Lor le este consacrată celula 74 a Muzeului Memorial de la Sighet, alături de alți luptători anticomuniști maramureșeni. Prin numărul de elevi arestați, Liceul “Dragoș Vodă” ocupă locul doi pe țară, după Liceul “Radu Negru” din Făgăraș și se bucură astfel de un meritat prestigiu, fiind unul dintre focarele demnității românești.

Ca o firească recunoaştere a jertfei lor din partea tinerei generaţii, la iniţiativa Asociaţiei Urmaşilor Luptătorilor Anticomunişti (AULA), a avut loc, la 18 iunie 2014, dezvelirea şi sfinţirea unei plăci comemorative în incinta liceului, în prezenţa supravieţuitorilor, a familiilor acestora, a conducerii liceului şi a altor maramureşeni iubitori de istorie. Inscripţia de pe placă a avut următorul conţinut : „În această sală, care servea drept laborator de chimie au avut loc în perioada 1946-1948 întrunirile grupului de rezistenţă anticomunistă condus de profesorul Aurel Vişovan”.

În cadrul ceremoniei de sfințire conduse de preotul greco-catolic Vasile Florea, au fost rostite solemn numele tuturor elevilor sigheteni deținuți politici, majoritatea trecuți deja la cele veșnice.

Din păcate, la numai câteva zile distanţă, placa a fost demontată ca urmare a presiunilor exercitate de către Institutul „Elie Wiesel”, al cărui director, Alexandru Florian, a considerat că aşa ceva este inadmisibil „în oraşul lui Elie Wiesel ”.

Vestea demontării plăcii și atitudinea jignitoare a domnului Florian a produs o profundă mâhnire în rândul opiniei publice anticomuniste din Maramureş. Tristul eveniment a fost reflectat în presa județeană prin texte publicate de “Gazeta de Maramureș” și “Graiul Maramureșului”, pe postul local de televiziune precum și prin numeroase luări de atitudine pe internet. Cu toate demersurile ulterioare ale AULA și ale altor organizații anticomuniste, situația rămâne, de 4 ani, neschimbată.

Solicităm domnului primar Horia Scubli, Consiliului Local și autorităților școlare să se implice în rezolvarea acestei probleme. Ignorarea sau amânarea ei nedefinită nu vor face decât să sporească tristețea și amărăciunea și un sentiment de rușine pentru orașul nostru. Rana rămâne deschisă…

preşedinte AULA,
preot prof. Marius Vişovan

PS. Dintre elevii Liceului “Dragoș Vodă” care au suferit în închisorile comuniste mai sunt în viață domnii Petru Codrea, Ioan Ilban (ambii în Sighet), Nistor Man (Tg. Mureș), Ioan Dunca (Vișeu de Sus), Ioan Pop Arvinte (Timișoara), Gheorghe Bărcan (Cluj – Napoca), Ioan Bizău (Blaj).