Eu și tatăl meu ne-am prezentat la Securitatea din Vișeu în data de 17.10.1951, după urmărirea și căutarea noastră de peste 2 ani, pentru infracțiunea de “omisiune de denunț și favorizarea infractorului”; ne-au lăsat împreună într-o cameră timp de două zile și au început apoi “interviurile”. L-au dus mai întâi pe tatăl meu, care nu a mai revenit în cameră și nu l-am mai văzut de atunci timp de 29 de luni! Am urmat eu și, stând pe scaun în fața unui ofițer, acesta îmi spune: “depinde de tine, dacă-l ajungi din urmă pe tatăl tău”!

Am dedus că tatălui meu i-au dat drumul, că l-au eliberat și m-am bucurat enorm; el nu putea face față detenției dure din acele vremi, era foarte slăbit și în vârstă și câte se mai puteau întâmpla în acea situație, confuză încă. Lăsarea lui în libertate a fost, însă, condiționată de înscrierea în colectiv (el fiind un agricultor model în comună, de referință), o problemă prioritară, la ordinea zilei; a doua cerință a fost să-i ajute să-l prindă pe Pașca Gheorghe, un fugar de multă vreme prin codrii, vânător de excepție, dotat cu o armă cu lunetă, acordată ca premiu la o vânătoare de către vânătorii nemți. Am aflat aceasta mult mai târziu, după scăparea mea din detenție; a intrat în colectiv, pentru că ne-au comasat tot pământul bun și a muncit cu destoinicie, în orice loc, pentru că munca de calitate în agricultură era felul lui de a fi. Dar, cu Pașca n-au avut succes, așa cum rezultă și din dosarul lui, primit de la CNSAS, fiind considerat “necorespunzător”. La fila 33 din dosar scrie: “Față de cele de mai sus, propun scoaterea informatorului «Vasile» din rețeaua informativă a organelor MAI” Vișeu («Vasile» era numele conspirativ ce i s-a dat). Bine jucat! Eram singur reținut și hotărât să tăinuiesc toate “vinovățiile nevinovate”, care erau multe, să rămân singur la caznă, dacă așa a decis destinul, să nu mai vină nimeni după mine din cei ce aveau legătură cu inginerul care a fost ascuns la noi, de către noi.

*

“Să colaborezi cu noi, ca să-l prindem pe Pașca!” (era în 19 oct. 1951).

Refuzul era unul singur, dar m-am gândit să nu-l exprim direct, să nu mă prezint dușmanul lor pe față, ceea ce-mi putea crea greutăți în plus, ci să-l exprim mai “amortizat”. I-am răspuns (citez, cu exactitate de conținut):

“Dacă aș fi liber și l-aș întâlni pe Pașca, afirm că l-aș sfătui să se predea, pentru că, în cele din urmă tot va fi prins, sau va fi împușcat, cum a fost împușcat și fratele lui, Dumitru. Dar acuma eu sunt aici și voi răspunde pentru faptele mele, așa cum va răspunde și el atunci când îl veți prinde. Nu vreau, însă, să ies de aici liber, cu picioarele pe umerii nimănui”!

 – “Banditule!”

Apelativ ce l-am auzit atât de des după aceea și atât de mult timp, cu multe înflorituri legate de el; mai târziu, l-au gândit și l-au aplicat și alții pentru toți ce-i “însemnați” cu numele de “bandit”, fără a-l rosti însă, pentru a ne lipsi de drepturi cuvenite.

În foarte scurt timp, mă aflam în autobuzul de Bistrița, capitala regiunii Rodna de care aparțineam, cu însoțitorul securist în civil lângă mine. Desigur, poate cineva să spună că bravez, dar toate cele ce au urmat dovedesc contrariul. Mai mult, tata, intrând în colectiv, mă includea și pe mine acolo și, ceea ce m-a separat de el, de a fi și eu la fel eliberat, ca și el, era tocmai a doua condiție: refuzul meu ferm de a le fi colaborator.

Cele exprimate în paragrafele precedente ar putea părea a fi lucruri oarecum simple, chiar banale: mi-au solicitat “colaborarea cu ei” și eu am refuzat și, îndată mă aflam în autobuzul de Bistrița, pentru a împlini cele 29 de luni de pedeapsă, ce urmau a fi executate cine știe prin ce locații și în ce fel, dar, oricum suportabile, puteai crede, nu pentru exterminare; după aceasta, ar fi fost normal să fi intrat în cerințele vieții, “curățat”, cu toate drepturile și obligațiile ei respectate, fără alte restricții sau alte “ponoase”. Ar fi fost o mică știrbire a vieții, desfășurată altfel și, mai departe, trăită în întregul ei firesc, ceea ce a mai rămas din ea; chiar așa se putea întâmpla, dacă societatea în care trăiam era normală, așa cum nu era atunci societatea noasră. Deloc! Ar fi reprezentat un astfel de gând o mare naivitate, după cele deja cunoscute sau cele intuite în demersurile de viață de la noi din acele timpuri. A fost cu totul altfel, teribil de mult altfel în trăirile grele ce au urmat, a fost cu o “dilatare” a timpului extrem de mare în persecuții.

Acel refuz, primul, a fost o decizie de importanță capitală pentru viața mea și bănuiam că vor urma greutăți mari, pe care eram decis să le infrunt, oricum vor fi ele. Acesta a fost, de fapt, izvorul a tot ce a urmat, era precedentul de care s-au legat pe rând toate, ca un ciorchine, fiecare etapă, cu trecerile ei, determinând și motivând pe celelalte ce urmau și tot așa. Este ca și atunci când intri pe o portiță să “vizitezi” ceva ce pare cu totul diferit de cele obișnuite și apoi te pierzi prin labirinturile acelei locații, te adâncești tot mai mult pe cărările încurcate ale acesteia, de unde orice ieșire întâlnită este făra ieșire, în lipsa compromisului. Putea trece mult timp până să găsești unica portiță ce permitea ieșirea curată, dacă mai ajungi la ea în timpul alocat pentru “o vizită”; altfel rămâi definitiv pe acolo, o victimă a acelui sistem de labirinturi înșelătoare ce consuma vieți, în acest scop fiind și construit, fiind prins ca-ntr-o plasă de păianjen cu “monstrul” ei, din care greu scăpai.

A urmat prima fază cu cele 29 de luni de iad, așa cum se va vedea, perioadă în care era să fiu și “finalizat”, pe parcursul ei măsurând 37 de kg, cum am mai relatat, viața mai ținând de mine doar ca decor! După o scurtă păsuire, au venit alte “sancțiuni administrative” pe afară și ele diabolic organizate, pentru o altă perioadă de peste 7 ani, de către acești “Procurori” ai timpului, care anchetau, judecau și făceau tot ce doreau, fără magistrați, înaintea acestora, după ei sau peste aceștia, plimbându-se neîngrădiți prin stufișul Legilor și Fărădelegilor după bunul plac, cu puterea criminală ce li s-a dat. Puteau trimite în detenții cumplite și de durată persoane fără nici un aviz al vreunei Instanțe (cazul meu și al multor altora), puteau elibera din detenția hotărâtă de magistrați persoane cu pedeapsa neîncheiată (cazul elevului Andreica Gheorghe din grupul Vișovan, plătită cu intrarea în colectiv a tatălui său, un renumit grădinar în semințe și răsaduri, din zona Vișeului). Ordinea în decizii era aceasta: Partidul, Securitatea, Magistrații (aceștia cu aplecări spre “înălțimi” de pe Pământ); urmau apoi ceilalți din lanțul torționarilor.

Securitatea nu era nici un Gestapo nazist, nici un KGB sovietic, dar a luat și de la unii și de la alții ce a fost mai rău și a realizat o Instituție criminală atât de originală, vârful de lance al terorii și al crimei comunismului românesc. Ei puteau face orice atunci, după bunul lor plac, în arbitrariul minții lor sau în ascultarea partidului, singurul lor superior și stăpân.

Revenind, s-ar părea că ceea ce a urmat acelui strigăt,“banditule”, reprezenta o victorie a securistului și o înfrângere a mea, ceea ce iar ar fi greșit. Eu am ieșit victorios din această confruntare, așa îmbrâncit cum am fost, pentru că totul s-a încheiat conform deciziei mele de a nu colabora cu ei, de a tăinui, în loc de a turna și a produce suferințe, o poziționare contrară dorinței aceluia, iar urletul lui cu “insulta” arată chiar acest rezultat, nervozitate dată de insucces. A fost prima victorie a mea și prima “victimă” pe care am făcut-o; de atunci, nu l-am mai văzut, a dispărut, “a murit” răpus de către mine! Dar, pe traseul lung al celor 29 de luni (și după aceea!) au urmat alte victime printre torționari, o mulțime, în serie și, pentru mine, tot atâtea victorii, la rând, fără întrerupere și fără eșec, chiar dacă duceam cu mine multe răni, unele putând fi nevindecabile. Dovada este că eu spun azi prezent, le relatez și afirm că toată acea mulțime de torționari n-a obținut nimic de la mine, a fost tăinuit tot ce trebuia și voiam să tăinuiesc, n-au aflat nimic, n-au avut satisfacția altor suferințe. Această victorie se realiza chiar dacă pe parcurs mă exterminau, pentru că eu duceam toate tăcerile și tăinuirile cu mine și ei tot “săraci” de ele rămâneau. S-ar putea mai bine spune că a fost o singură înfrângere, indiferent de final, cea a torționarilor, în toată “compoziția” lor, cea a crimei, și o singură victorie, victoria mea, în fapt, a credinței, a spiritului de libertate, de onestitate și demnitate umană împotriva acelei opresiuni brutale și de mare cruzime, ieșită cu totul din legile și simțămintele firescului uman; era ceva ce a murit chiar atunci când era în viață și altceva ce a trăit și trăiește și în lipsa acesteia!

Eu eram decis să protejez atâtea, pe atâția luptători împotriva regimului ticălos din a doua linie a frontului, unde s-au aflat și se mai aflau; cum puteam atunci să cedez, să trădez pe cineva ce lupta direct împotriva aceluiaș regim ticălos cu arma în mână? Era imposibilă această dedublare a caracterului meu; amestecul de măreție și demnitate umană cu cel de trădare, de murdărie josnică, care putea duce până la crimă prin asociere, nu puteau avea loc în inima și sufletul meu, în conștiința mea. Pentru că informatorii, denunțătorii, trădătorii erau criminali prin asociere, multora din cei întemnițați cu concursul lor li se suprima viața sau li se oprea înainte de sorocul ei, în urma chinurilor îndurate în atâtea forme. Dar peste toate aceste considerații, eu eram o ființă altfel formată în timp, prin instrucție, spiritualitate, credință, tradiția sănătoasă din mediul familial sănătos și moral de la țară, care s-a constituit într-o genă ce nimic nu o putea dezintegra, din asocierea ei cu viața. Ar putea spune cineva că acestea sunt inerpretări, analize, filozofii post factum; dar, dacă s-ar fi apăsat atunci pe un buton cu toate aceste reflexii, ele s-ar fi manifestat pe loc, integral, pentru că erau cuprinse în gena mea, care a acționat astfel la orice semnal de pericol exterior, ca și atunci. Aproape orice parte, componentă fizică a organismului uman, dacă este afectată, amputată, ea se poate remedia printr-o proteză, un transplant (chiar și inima, plămânul!), dar sufletul, caracterul, demnitatea umană, componenete nemateriale, nepalpabile ale omului, care este și purtătorul lor, singurele care-i dau măreție, dacă ele se manifestă, acestea nu mai pot fi remediate, dacă se amputează, pentru ele nu există proteze și rămân pe vecie amputate, așa cum eu nu doream cu nici un preț să le am!

Am să mai fac aici o singură remarcă. Acel târg murdar gândit de securiști atunci era cu totul diferit chiar de un târg ordinar, să zicem obișnuit, în care se schimbă bunuri, obiecte, se fac tranzacții, în echitatea liber stabilită de ambele părți; era de o ticaloșenie fără de margini, fiind considerată obligatorie într-un singur sens aici și care, din păcate, a reușit prin șantaj în destule cazuri, de cele mai multe ori cu urmări tragice, ireparabile. Mă aflam într-o situație dificilă, un tânăr cu o condiție fizică firavă, obosită fizic (nu și moral!), cu fața albită și trasă, sub semnul greutăților de peste doi ani de urmărire; victimă sigură, credeau ei!

Îmi cereau să le “livrez” informații cu prețul celor mai mari pierderi ale existenței mele, să renunț le ce aveam mai scump, imposibil de evaluat, de cântărit: să trădez, poate să ucid; deci să le dau totul! Îmi ofereau la schimb în acest șantaj libertatea, dacă accept, deci tot ce părea că a mai rămas din mine, o formă fără conținut, ceva tot din al meu, “la schimb”, pentru că libertatea este un drept individual universal, al fiecăruia. Avea el ceva motivație în această propunere. Libertatea are mulțime de componente în sructura ei: libertatea fizică, libertate cuvântului, libertatea spirituală, a spiritului de proprietate și atât de multe altele. În regimul comunist ce se dezvoltă în forță atunci la noi, o singură componentă o lăsau individului, dacă era ascultător: libertatea fizică, care și ea a fost suprimată atunci la peste două milioane de cetățeni, suprimare care ducea cu ea toate celelalte forme ale ei, care erau monopol de stat, de regim, de partid, de securitate; doar această micime din tot ce mai aveam voiau să-mi mai lase, libertatea fizică. Ceva cumplit de inuman, de primitivism și sălbăticie; voiau să-mi răscolească nu numai exteriorul, dar și interiorul, să mă stăpânească cu totul. Aveau nevoie să lase majorității cetățenilor patriei doar acea libertate fizică (nu se putea altfel), pentru înzestrarea cu spirit de turmă a populației ascultătoare, pentru formarea omului de tip nou, ateu, util pentru ducerea socialismului din țară în faza lui finală. Dar, nu după mult timp însă, această măreață construcție a făcut explozie, cu toate transformările ciudate ce au urmat, care ne prezintă realitatea în care trăim așa cum se vede, apreciată de fiecare în concepție proprie, pentru că acceastă libertate de exprimare acuma o avem și o tot exprimăm.

Autor, prof. Gheorghe Bărcan

Foto: Sebastiana Joicaliuc (Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței, Sighet)

Era prin mai-iunie 1951, aproape de sfârșitul anului școlar. Eram eleva Liceului “Dragoș Vodă” din Sighet, redenumit “Filimon Sârbu “de către comuniști, schimbare abuzivă și dezonorantă pentru noi, maramureșenii (s-a invocat motivul că vechiul nume era o “rămășiță burgheză”, revenirea la denumirea originală se va face mult mai târziu).

Așteptam cu înfrigurare încheierea mediilor la limba română, bănuiam că voi mai răspunde o dată și m-am pregătit cât am putut de bine din lecția predată ora precedentă.

Aveam emoții… profesorul nostru de limba română era domnul Ioan Bilțiu Dăncuș, intelectual maramureșean de mare valoare, unul dintre luptătorii pentru Marea Unire din 1918 și apoi a rezistenței românești în timpul ocupației maghiare între 1940-1944. Nu știam eu atunci multe din impresionanta sa biografie, dar îi admiram ținuta și competența profesională. Fiul său, Simion, era coleg de clasă cu noi.
A venit și ora de limba română… Am răspuns foarte bine și am primit nota 10, ceea ce mi-a îmbunătățit media. Eram fericită și ușurată în același timp.

A doua zi, Simion, fiul profesorului, îmi spune: „Tata a fost arestat”. Am rămas șocată… dar n-am cerut niciun fel de explicații. De ani de zile, Securitatea ridica oameni de pe stradă sau de acasă, ziua și noaptea. După anchete îngrozitoare, unii erau condamnați pe motive reale sau imaginare, alții închiși ani la rând fără nicio condamnare. După care, nu se mai știa nimic de ei, familiile nu primeau nicio informație de nicăieri. Nici măcar nu știau dacă mai sunt în viață… așa a fost și cu tatăl meu arestat în ’48-’49. Atât din Sighet cât și din Ieud și Dragomirești (satele de origine ale părinților mei) erau foarte mulți întemnițați – profesori, studenți și elevi, preoți, călugărițe și mulți țărani. Printre ei și doi frați ai mamei mele – Dumitru și Simion Iusco din Dragomirești.

Deci, ultima oră de limba română a anului școlar a fost și ultima oră predată de profesorul nostru Bilțiu Dăncuș! Nu se va mai întoarce niciodată… a murit în închisoarea din Satu Mare în 1952. Încă o crimă a regimului comunist, încă un martir al neamului românesc!

Mai târziu, aveam să citesc despre rolul său în rezistența românească contra anexării Maramureșului la URSS în ianuarie – martie 1945. Impresionant este răspunsul pe care l-a dat în urma ameninţărilor maiorului NKVD Davidenko: „Domnule maior, ameninţările dvs. nu mă sperie. Eu am fost închis de 4 ori de fasciştii unguri pentru că am luptat pentru neamul meu. Să mă arestaţi, să mă împuşcaţi, să mă tăiaţi în patru, eu nu iscălesc decât pentru România!”

Autor, prof. Aurelia Vișovan

N.r.: Fotografia principală face parte dintr-o colecție sigheteană

Ne întoarcem mereu acolo unde am lăsat o parte din noi…

Și au trecut zilele, săptămînile, anotimpurile… A trecut timpul ca vîntul, s-a scurs ca apa… Vrînd, nevrînd, am ajuns iar în punctul de unde am plecat. Să fie oare „Blestemul pămîntului” sau „Blestemul iubirii”? Sau amîndouă la un loc? Există un ciclu în viață, care își urmează oricum nestingherit drumul lui. Nu ține cont de promisiuni, de jurăminte… E ca un fel de supapă, care atunci cînd se acumulează prea mult, sau prea multe, în viața oricui, se închide pur și simplu, nu mai permite nici să refuleze, nici să mai acumuleze nimic în plus. Adică menține un echilibru .

De multe ori nici nu ne dăm seama de cît de necesară este această supapă, pe care noi niciodată n-am ști s-o acționăm la timp. Liberul arbitru „lucrează” și menține totul sub control. Dacă urmărim ceea ce se întîmplă și în societatea din imediata apropiere a noastră, nu putem să nu observăm, sau să bagatelizăm anumite „mutații” conceptuale și comportamentale.

Cînd o societate (sau o anumită parte a ei) ajunge la o culme a tot ce înseamnă stare materială (acumulare de bunuri), stare socială de invidiat (succese peste succese), liniștea intervine așa, ca un declic și apare nevoia de restartare.

Altfel e inexplicabil ce se întîmplă într-o societate avansată, cu persoane ajunse, totuși, la un nivel de pregătire superioară, cu niște conturi în bănci ce au la coadă multe zerouri, să lase așa pur și simplu totul baltă și să se retragă în locuri izolate din imensitatea Siberiei.

Aceștia renunță pînă și la cele mai elementare condiții de civilizație (curent, apă curentă, mijloace de informare), adică tot ce înseamnă tehnică, vile cu zeci de camere și băi, mașini de lux etc., într-un cuvînt, viață socială de secol XXI !

Se mulțumesc doar să fie o familie, într-o iurtă primitivă, să mănînce și să se îmbrace doar cu acele produse pe care le au la îndemînă, pe care le oferă mediul auster din ținuturile înghețate ale Siberiei. Și fac asta fără nici un regret. Singura spaimă care-i bîntuie este, că această pace ancestrală le-ar putea fi tulburată de alții care ar gîndi ca ei, înmulțindu-se peste măsură și atunci solitudiunea lor ar putea fi pusă în pericol.

Oricum, societatea aceasta de consum începe să dea rateuri. Viața socială, prea mult expusă pe tarabă (internet), dă semne că a obosit. Apar deja „vîrfuri” în ale tehnicii care declară că își închid conturile de socializare, deoarece se simt vulnerabili în fașa acestui „flagel” scăpat de sub control.

Mi-au rămas în minte cîteva constatări dintr-o emisiune a d-nei Eugenia Vodă, „Profesioniștii”, al cărei invitat era patrologul Cristian Bădiliță, care trăiește în Franța (a tradus Vechiul Testament, Proiectul Septuaginta). Pe el l-a marcat mulțimea oamenilor singuri. Exemplul cel mai viu a fost chiar bunica lui, care, timp de 40 de ani (după colectivizarea forțată), n-a mai ieșit din curtea ei. A devenit un fel de pustnică. Așa de mult a supărat-o orînduirea de atunci, că a refuzat orice contact cu lumea…

Întrebat, care ar fi pentru el libertățile fundamentale, a răspuns: Sunt trei. De a iubi. De a scrie. De a fi solemn. Despre religie, el s-a mulțumit doar să nuanțeze: Credința este deasupra oricărei ideologii, deoarece lumea lui Isus nu-i din lumea asta.

Cîți nu am vrea să fim sfinți, dar cîți avem curajul de a trăi zi de zi, minut cu minut, viața lor? Pe ei nu-i interesa viața politică, socială, decît viața veșnică. Cel mai mare canon care ar putea să i se întîmple ar fi acela să fie obligat să trăiască în România și să poată face ce face în Franța. Ei, se pare că societatea a avansat și unii își doresc să trăiască chiar și în Siberia…

Liniștea și izolarea de tot ce presupune tumultul aberant al vieții cotidiene mie nu mi se pare o fiță de ultimă oră, eu o văd ca pe o gură de oxigen al unui înecat, care îl salvează.

Această ultimă „epistolă” o scriu de pe un balcon al unui apartament din apropierea Dallas-ului și numai concentrarea la ceea ce vreau să vă împărtășesc, m-a determinat să fac abstracție de „mediul ambiant” ce mă înconjoară (era să zic, mă împresoară). Parcă aș avea pe urechi niște căști în care zumzăie non-stop un vacarm de fundal, pe care, dacă-l conștientizezi, simți brusc nevoia să te ridici și să fugi. Pe cer avioane, elicoptere cît e ziua de lungă, pe autostrăzile suspendate rîuri de mașini, pe lîngă blocuri, unitățile care fac aerul condiționat. Dacă întri în casă, tot așa, aerul vine condiționat numai cu larmă. Parcă ai fi tot timpul într-un experiment, încercîndu-ți-se timpanele cu fel și fel de zgomote, cu decibeli scăpați de sub control. Încă nu s-au inventat (sau n-am văzut eu) cabine speciale, unde în loc să respiri aer curat (ca în Japonia), să-ți odihnești urechile de mediul „prietenos”!

Mi-e dor de o liniște ca la mama acasă!

Sper să nu greșesc avioanele și să ajung cu bine, dacă nu, pînă și Siberia ar fi o variantă…

Ileana Pisuc,
11 aprilie 2018, Dallas (încă!)

Foto: Sebastiana Joicaliuc

Această cetate de la margine de țară, situată la confluența râurilor Iza și Tisa, cu atâtea amintiri legate de ele în curgerea timpului, Sighetul a rămas acolo unde a fost, cu frumusețile lui arhitecturale și peisagistice, păstrător de obiceiuri, datini și tradiții și multe alte comori, mereu în dezvoltarea acestor frumuseți și valori, așa cum numai în Maramureș se regăsesc, în toată originalitatea lor. N-am lăsat să ne fie furate de Odoviciuc, pentru a le duce în alte părți, în acele vremuri tulburi și încă neașezate de după războiul abia încheiat, prezente în decursul anilor 1944/1945.

Despre publicația „Salut, Sighet!”, îndrăgită mult de mine, am aflat mai târziu, prin intervențiile părintelui Vișovan, care ne-a onorat cu mai multe articole excepționale ale dânsului și ale altora, găzduite de această publicație. Mi se pare și titlul simbolic; acest salut adresat Sighetului exprimă parcă un respect, o invitație, o comuniune, o solidaritate, așteptare, fiind locul în care se manifestă mult aceste preocupări și el le merită.

Îmi place acuma și îmi plăcea și mai demult când mergeam la Sighet, când îi treceam porțile, îmi place Sighetul, poate și pentru faptul că am fosr găzduit acolo 5 ani, când am urmat clasele gimnaziale și puține din cele liceale. Acolo mi-am petrecut singura părticică din adolescența nearestată, în manifestarea ei firească, pe la școală, cu toate ale ei, pe Corso, prin parcul central, pe la stadion sau Grădina Morii, la scăldat în râul Iza, sau uneori în excursii pe Solovan, organizate sau mai restrânse, în grup, cu atâtea bucurii; acestea se află și acuma la locul lor, îmbogățite cu obiective noi, de excepție. E adevărat că fiecare etapă a vieții o duci cu tine, pe oriunde ai fi, cu vârsta ei, în desfășurarea firească dacă ești liber sau cu confiscarea manifestărilor exterioare ale acesteia, atunci când ești obligat să le petreci altfel, din cine știe câte motive. Nimeni nu te poate, însă, despărți de aceste etape de viață, nu ți le poate lua, se află în existența ta; li se poate doar suprima manifestarea lor firească, plăcută, pe care să o substituie cu suferințe în atâtea feluri. În acest sens, eu am dus cu mine în temniță și în alte „măsuri administrative” o parte din adolescența rămasă și întreaga mea tinerețe; dar tocmai prezența acestora cu mine, cu întreaga lor vigoare și forță interioară, mi-au dat tăria de a rezista până la capăt, să ies învingator și pot spune că mi-au produs o bucurie de neestimat, o fericire neîngrădită, o altfel de fericire, dată de victoria prin suferință, care o sfințește.

Ce m-a impresionat mult în această avalanșă de vizualizari și comentarii, referitoare la articolul publicat, este că ele nu se referă la forma în care sunt redate acestea și nici la autor, care transced acestora, ci se referă la suferința relatată acolo a unui subiect, nu contează cine este, la atât de multa și nedreapta prigoană îndurată de acesta, prin eludarea și sfidarea totală a legilor și a unei minime înțelegeri umane, de către cei ce au organizat aceste crude și ucigașe persecuții; m-a atenționat încă observația făcută de cei ce au lecturat articolul, dintre care pe unii nici nu-i cunosc, că nu știau că s-au petrecut atunci astfel de fapte și tragedii și se întreabă cum și de ce nu s-au făcut cunoscute până acuma și cer să fie făcute publice. A fost munca asiduă a „continuatorilor”, care au pus lacăt și blindaj pe arhiva amplă a Securității, sub averitzarea „srict secret”, arhivă ce ascundea atâtea vinovății și crime ale regimului comunist, cu preocuparea permanentă de a le ascunde și mai apoi de cei ce au urmat, cu îndemnul mereu anunțat : „să lăsăm trecutul, așa cum a fost el și să privim spre viitor „, viitor pe care îl vedem în toata micimea lui și lipsit de perspective. Am vrut doar să subliniez în acel articol că toate s-au petrecut prin încălcarea brutală a legilor, a Constituției, legi despre care am și scris, chiar cu amintirea unor articole ale acestora cu referiri concrete.

Câteva secvențe ce relatează cazuri concrete de prigoană, din anchete și alte locații, cu unele aspecte noi în analiză, legate de perseverența și continuitatea metodelor de exterminare, dovedite prin consemnări ale anchetatorilor, ale securiștilor, făcute în rapoartele lor de activitate, lecturate în Dosare mult mai târziu, voi încerca să le redau în publicația „Salut, Sighet!”, dacă o să am onoarea și plăcerea să le găzduiască.

Am salutat și salut mereu Sighetul, pe unde am fost și pe unde voi mai fi, cu mult respect și bucurii, ca atunci cand am participat direct la unele manifestații tradiționale de o deosebită frumusețe, așa cum sunt „Festivalul de Datini și Obiceiuri de Iarnă”, cu colinzile și celelalte toate ale lor, la „Tânjaua de la Hoteni” și multe altele. La fel când am vizionat spectacolele televizate de înaltă măreție, în care cântecul, dansul și portul maramureșean, atât de original, expresiv și profund colorate, s-au întrecut în măiestria arcușului, a frumoaselor voci cu versurile specifice din cântece și strigături, în care se reprezintă toată noblețea maramureșenilor, a jocului elegant și sobru ce exprimă forță și perfecțiune. Toate acestea sunt mult îndrăgite, aplaudate și premiate nu numai în țară, dar pe toate meridianele Globului.

Peste timp, după terminarea cu mult greu a liceului și după încheierea Facultății de Matematică- Fizică, în 10 ani în loc de 4 ani, deși eram unul din cei mai buni studenți din an, am ocupat postul de profesor de matematică la Liceul Vișeu de Sus. De aici, am revenit prin Sighetul de altadată cu diferite activități didactice: cercuri pedagogice, prezentări de materiale diactice, examene ș.a. Am reîntâlnit puțini din profesorii mei din alte vremi, pe dl. prof. Gr. Balea, dl. M. Tomoiagă, directorul liceului pe atunci și alții din generații mai tinere, cunoscuți sau necunoscuți, printre care doi colegi de clasă, foști profesori la Liceul „Filimon Sârbu”, Ilnițchi Felician, prof. de educație fizică și, pe atunci, Chindriș Aurelia, prof. de matematică, în anul IV colegă de an cu mine la facultate, înainte de exmatricularea mea. M-am întâlnit însă pe acolo, de mai multe ori și cu alți colegi de clasă, de școală și de suferință, în discuții uneori mai reținute cu unii, dar reconfortante. Cu mulți din cei ce au îndurat suferințe, ne întâlneam, în timpurile mai apropiate de noi, pe la Memorialul din Sighet, un sanctuar al suferințelor românești, dar, din păcate, an de an tot mai puțini. Ne găseam parcă pe o câmpie pângărită, peste care au trecut furtuni grele,  „tornade”, privind la ce a mai rămas din ea, dacă acestea s-au terminat, s-au stins, ori ele vor mai continua și ce va mai urma?

Poate că unele din gândurile exprimate pentru atâtea persecuții și prigoană cumplită să nu fie plăcute unora, deoarece ele pot să nu fie în conceptul ideologiei de viață a lor; eu le-am spus poate și ca o motivație a demersului meu, cele îndurate de mine dându-mi acest drept să le rostesc și, oricâte aș spune, tot vor rămâne multe fapte și comportamente de cruzimi nespuse, pentru că în aproape 12 ani sunt multe zile și atât de multe momente în fiecare dintre ele, iar cu greutățile mari îndurate pot părea a fi și mai multe, pe care am fost obligat să le petrec în nefirescul și greul lor total.

prof. Gheorghe Bărcan
20.03.2018
Minneapolis, S.U.A.

N.r.: Fotografia este realizată la Cimitirul Săracilor din Sighet cu ocazia Zilei Memoriei, alături de Dunca Găvrilă din Ieud (decedat anul trecut), fost deținut politic.

În urma Revoluţiei din februarie 1917 sau  revolta soldaţilor de la Petrograd şi a căderii ţarismului prin abdicarea lui Nicolae al II-lea ( 3 martie 1917), la   Chişinău, la începutul lui martie 1917 în jurul redacţiei gazetei Cuvânt Moldovenesc, se înfiinţa Partidul Naţional Moldovenesc, care avea în frunte un comitet compus din Vasile Stroescu, Pavel Gore, Pan Halippa, Onisifor Ghibu ş.a. În toamna aceluiaşi an, basarabenii în haină militară organizează Congresul Soldaţilor Moldoveni, la care au participat 800 de delegaţi, reprezentând aproximativ 200 000 de ostaşi. Congresul a decis ca Basarabia să se bucure de autonomie teritorială şi politică în cadrul unei Rusii republicane, federativ-democratice. Totodată, s-a hotărât constituirea Sfatului Ţării, până la întrunirea Constituantei alese prin vot universal, egal, direct şi secret.

Prima adunare solemnă a Sfatului Ţării a avut loc la 21 noiembrie 1917 la Chişinău,  în „Casa nobilimii” de pe strada Sadovaia,  unde funcţiona Gimnaziul nr.3 de băieţi. Alcătuit din reprezentanţi ai tuturor naţionalităţilor, confesiunilor şi orientărilor politice, ai asociaţiilor profesionale şi culturale, Sfatul Ţării şi-a ales preşedintele, în unanimitate, în persoana lui Ion  Inculeţ. La 2 decembrie 1917, Sfatul Ţării a adoptat o Declaraţie prin care se proclama Republica Democratică Moldovenească şi se încredinţa puterea executivă unui Consiliu al Directorilor Generali, care s-a întrunit la 7 decembrie în frunte cu Pantelimon Erhan.

Planurile unei revoluţii bolşevice pe teritoriul Moldovei, orchestrată de Cristian Racovski şeful Rumcherod, sunt dejucate de către Armata a II-a Română. Guvernul rus reacţioneză: la 31 decembrie ministrul român la Petrograd, Constantin Diamandy este arestat şi închis în Bastionul Trubeţkoi al fortăreţei Petru şi Pavel din Petersburg. Va fi eliberat, asemenea celor 72 de români din cadrul Legaţiei Române şi Misiunii militare,  în urma protestului întregului corp diplomatic acreditat în capitala rusă şi a medierii de către ambasada Statelor Unite ale Americii a disputei româno-ruse cu privire la abuzuri.

În primele zile ale anului 1918, situaţia Basarabiei a fost deosebit de gravă: anarhia bolşevică a trecut de la devastări şi mari dezordini, la atacuri la adresa noii Republici Democratice. Din aceste considerente, Sfatul Ţării şi Consiliul Directorilor au solicitat sprijinul armatei române; astfel, pe 8 ianuarie 1918, Divizia 11 Infanterie  a trecut Prutul. Intrarea armatei române în Basarabia a fost decisă în şedinţa Consiliului de Miniştri (Iaşi, 1 ianuarie 1918), iar comunicatul oficial a fost dat presei în 12 ianuarie 1918. Marele Cartier General a trimis în Basarabia 4 divizii: 11, 13 Infanterie, 1 şi 2 Cavalerie sprijinite de către Grupul Aeronautic compus din Escadrila F4 (de recunoaştere) şi Escadrila N3 bis (de vânătoare). La 13 ianuarie, Divizia a 2-a Infanterie condusă de generalul Ernest Broşteanu intră în Chişinău, cântând Deşteaptă-te române!.

Reacţia Consiliului Comisarilor Poporului al R.S.F.S. Ruse de la Petrograd s-a materializat prin ruperea relaţiilor diplomatice dintre Rusia Sovietică şi România şi confiscarea tezaurului României aflat la Moscova. „Puterea sovietică – se spunea în hotărârea guvernului de la Petrograd –  îşi asumă răspunderea de a păstra acest tezaur, pe care îl va preda în mâinile poporului român.” Documentele sovietice publicate în anul 2011, de către regretatul istoric Florin Constantiniu, relevă faptul că autorităţile bolşevice au început să cheltuiască din tezaurul românesc imediat după confiscarea lui, în vederea stimulării revoluţiei în Basarabia şi Moldova.

La 24 ianuarie 1918, Sfatul Ţării a proclamat independenţa cu unanimitate de voturi. Consiliul Directorilor se dizolva, puterea executivă trecând asupra Consiliului de Miniştri, în frunte cu Daniel Ciugureanu, preşedinte al Republicii rămânând Ion Inculeţ.

În ianuarie-februarie, atât România cât şi Republica Democratică Moldovenească erau supuse unor presiuni puternice; asupra guvernului român, presiunile exercitate de către Puterile Centrale în vederea semnării tratatului  au căpătat un caracter ultimativ. Pentru tânăra republică de la Chişinău, un pericol iminent îl reprezentau pretenţiile Ucrainei asupra Basarabiei. Guvernul Ucrainei a cerut să i se admită participarea la conferinţa de la Buftea – Bucureşti, dar, până la urmă, cererea nu a fost acceptată de Germania.

În această atmosferă tensionată, la 5 martie 1918, rezerva regală, conservatorul Alexandru  Marghiloman  este numit Şef al Executivului român. Menirea acestuia era să continue tratativele şi să încheie pacea cu Puterile Centrale, precum şi de a veni în întâmpinarea evenimentelor din Basarabia. La 23 martie, în cadrul şedinţei guvernului român de la Iaşi, la care au participat şi Ion Inculeţ, Daniel Ciugureanu şi Constantin  Stere, s-a hotărât plecarea acestora la Chişinău, pentru a supune chestiunea unirii Basarabiei în Sfatul Ţării. Alături de aceştia, la 26 martie a sosit la Chişinău şi premierul Alexandru Marghiloman.

În ţinutul dintre Nistru şi Prut, curentul care cerea unirea era de nestăvilit. Şedinţa Sfatului Ţării a avut loc în după-amiaza zilei de 27 martie 1918. Ea a fost deschisă de preşedintele ei, Ion Inculeţ, care, printre altele, a declarat: „Şedinţa de astăzi, domnilor deputaţi, va fi o şedinţă  istorică pentru naţiunea noastră, pentru poporul nostru. Noi trebuie să depunem toate silinţele ca să reuşim cu cinste în acest moment istoric.” Din partea guvernului român a vorbit Alexandru Marghiloman, care, după încheierea declaraţiei, însoţit de ceilalţi reprezentanţi, s-a retras pentru ca deputaţii Sfatului Ţării să discute şi să decidă nestingheriţi. În privinţa exerciţiului electoral, secretarul Sfatului, Ion Buzdugan a insistat asupra votului deschis, îndemnând la unire: „Fiţi tari şi îndepliniţi-vă datoria, fiindcă ceasul unirii a sunat /…/”. Rezultatul votului rezoluţiei propuse de Blocul Moldovenesc: 86 de voturi pentru, 3 contra şi 36 de abţineri.

Declaraţia de Unire a fost primită de către prim ministrul român cu cuvintele: „Trăiască România, una şi nedespărţită.” Ea a fost primită cu entuziasm şi satisfacţie de românii de pretutindeni, conştienţi că, în vremuri grele, se realiza un pas important în înfăptuirea României întregite. „Actul unirii – scria istoricul basarabean Alexandru Boldur – a fost acceptat în mod solemn. Tot ce se petrece în urmă în Basarabia poate fi socotit ca o afacere internă a României întregite”.

prof. Marius Voinaghi
C. N. Dragoș Vodă

N.r. Articol publicat în revista Muzeului Maramureșean, Acta musei maramorosiensis, 2017.

Foto: mediafax.ro

Ochii Basarabiei sunt obosiți! De prea multă zbatere, de prea multă tăcere, de prea multă luptă „inutilă”. Doar Gheorghe Pârja și o mână de intelectuali speră și se agită pentru a readuce normalitatea limbii și națiunii într-o zonă mult prea bătută de vremuri și vremelnice stăpâniri. Consistentul volum – articole, editoriale – al domnului Gheorghe Pârja face o radiografie de un sfert de secol peste tumultul unor ani în care barierele prea perfide ale falselor informații, dezinformări și manipulări par/ păreau de netrecut. Cartea trebuie citită pentru a ne autoconsola cu ideea că nu e totul pierdut, că lumea poate fi mai bună și normală, că limba noastră neolatină, româna, poate uni marile idealuri, că principiile democratice vor prevala asupra forței și minciunii.

De la Nistru pân’ la Tisa… s-au schimbat vremurile! Avem o țară de autoexilați prin lumea largă și abandonul patriei continuă. De cine să ne fie mai frică: de umbra Rusiei zăbovind peste noi sau de micimea conducătorilor noștri? Își mai caută tinerii din zilele noastre rădăcinile, se mai așează la sfat românii? Nu cred că mai sunt mulți patrioți în stare să se întrebe sincer, justificat… “ce facem cu patria, ce putem dărui patriei?”

Moldovenii lui Ștefan cel Mare se duc și ei unde-i mai bun traiul. Unii, puțini, mai ajung și prin țara mamă. Din păcate ne tranformăm – încetul cu încetul – într-o națiune de emigranți, ne pierdem identitatea originară și mai ales dorința de-a ne însănătoși.

Noroc că mai avem oameni înțelepți, cu rădăcini adevărate, înfipte puternic în glie, ce pot amorsa mințile temporar rătăcite în tehnologii depersonalizate și gadget-uri ce omoară suflete. Printre ei, un înțelept jurnalist – poet, Gheorghe Pârja, care s-a adresat mai ales tinerilor la întâlnirea de la Sighet unde și-a lansat cartea “Ochii Basarabiei”; unii dintre tineri erau atenți, alții butonau impasibili iPad-urile. Acest veritabil maramureșan, școlit și la Sighet, continuă să ne vorbească despre… Ochii Basarabiei cei triști! Oare cine-l ascultă?

N-ar fi rău să ne-așezăm un pic la sfat, la sfatul țării, să ne-nțelegem și să ne vorbim din… suflet!

Ion Mariș

Sursă foto: Centrul Cultural Sighet

Zilele trecute a fost scos din nou pe tapet străvechiul proiect al podului transfrontalier de mare trafic de peste râul Tisa din zona Tepliţa-Biserica Albă de lângă Sighetu-Marmaţiei.

Unii jurnalişti au muşcat rapid momeala („încep lucrările la pod!”), deşi în comunicatul C.N.A.I.R. nu se vorbeşte decât despre reactualizatea studiului de fezabilitate a podului respectiv.

Acest pod himeric are la bază un proiect de o absurditate ce frizează idioţenia: ce să faci cu un pod cu patru benzi de trafic, când toate drumurile de acces spre acesta, din ambele ţări, nu au decât o singură bandă pe sens, nu există nici un proiect, pe nici un mal al Tisei, pentru construirea în zonă a vreunei autostrăzi sau a unui drum expres, iar podul intră într-o ţară care nu este membru UE şi NATO, ceea ce face ca verificările în punctul de graniţă să dureze, uneori, cu orele (doar în statele Schengen s-a terminat cu controalele la graniţa prin care treci ca vântul, eventual chiar pe patru benzi)?! Cel mai grav, ruta cu podul nostru nu se află cuprinsă în nici un plan continental de transport, nici un fel de coridor pan-european sau şosea europeană nefiind proiectate să treacă vreodată prin nordul judeţului Maramureş (vezi harta)!

Anumiţi oficiali exaltaţi anunţă periodic că podul ar putea scurta cu nu ştiu câţi km drumul dintre România şi Rusia sau Scandinavia, dintre sudul şi nordul Europei, de parcă ar exista nişte camionagii atât de proşti încât să se caţere pe coastele Gutinului, Şetrefului, Prislopului sau Hutei pentru a ajunge să traverseze mândreţea de pod înainte de a se afunda din nou în îngustele trecători de la izvoarele Tisei, ori de a aborda sinuosul drum către Ujgorod (practic, paralel cu şoseaua Sighet-Satu Mare) pentru a putea ieşi într-un final la drum întins, atât timp cât  punctele de frontieră Halmeu şi Siret, aflate la şes şi pe şosele europene unde se poate rula cu o viteză decentă, sunt de o mie de ori mai potrivite pentru cei care străbat distanţe lungi! I-a întrebat careva pe camionagii ce părere au? Sigur că nu, pentru că atunci povestea s-ar fi dezumflat! Într-adevăr, un  pod de trafic greu ar fi foarte util firmelor de prelucrarea lemnului din Maramureşul istoric care importă din ce în ce mai des cherestea din Ucraina, dar de aici şi până la a pune în cârca podului de interes local eticheta de rezolvare a soluţiilor rutiere dintre Europa de Sud şi cea de Nord, este cale lungă!

Cât priveşte felul cum ar putea arăta podul propriu-zis, observaţi că memoriul tehnic pune în discuţie inclusiv construirea a două poduri gemene!

Pentru cei născuţi mai încoace, proiectul podului de trafic greu peste Tisa a demarat încă din 1992, când C.L. Sighet a pus în discuţie contruirea acestuia în zona Tepliţa, loc unde să se deschidă şi o Zonă Liberă. 

Apoi, în anii 1996-1997 a fost întocmit de la nivel guvernamental un proiect PHARE, care a picat din cauza părţii ucrainiene, după ce s-au cheltuit sume mari pe studiile de pre şi fezabilitate, pe proiectul tehnic etc.

Prin 2002-2003, în vremea guvernului Năstase şi cu prefectul Liviu Bechiş la butoane, proiectul a fost resuscitat pentru a fi abandonat apoi în favoarea centrului „Millenium” din Baia Mare, care a fost până la urmă dus la capăt.

În 2006, comisarul european Giorgio Ficcarelli, şeful departamentului de coordonare a asistenţei financiare de preaderare în România, aflat la Sighet (da, pe atunci comisarii europeni veneau în vizite de lucru!), a anunţat că mai vechiul proiect de construire a unui pod de trafic greu peste Tisa nu a fost uitat, ci numai amânat, datorită unor incertitudini privind orientarea guvernului ucrainean: „Voi sprijini proiectul de construcţie a celui de-al doilea pod, de trafic greu, proiect mai vechi, dar de mare actualitate, cu beneficii economice pentru ambele ţări. Vă confirm că proiectul este eligibil şi va fi suportat de fondurile structurale de post aderare”, a declarat atunci acesta. Desigur, vorbele nu costă…

Apoi s-a luat din nou o pauză, ca în 2013 oficialii să anunţe demararea lucrărilor pentru anul următor. Studiul de fezabilitate a fost reactualizat în 2014, cu o cheltuială de 830 mii euro.

Preţurile au tot crescut, astfel că în acest moment construirea propriu-zisă a podului ar costa 21 milioane euro, faţă de 10 milioane cât se estima în urmă cu câţiva ani!

După reactualizarea studiului, partea ucraineană, în stilul ei caracteristic, s-a răzgândit din nou, ba că n-are bani şi să construiască românii totul pe banii lor, ba că punctul de control să fie unic pentru ambele state, dar să fie construit exclusiv de către români, pentru ca apoi, deşi ai noştri au acceptat majoritatea cererilor, să zică că nu le mai convine amplasamentul şi că vor ca podul să fie construit niţel mai jos! Cea mai tare „contră” a fost cea legată de cota „zero”, care, conform românilor se raportează la nivelul Mării Negre, dar după ucrainieni, la cel al Mării Baltice (deşi ei nu au litoral acolo, ci tot la Marea Neagră!), diferenţa între cele două cote fiind de câteva zeci de cm!

În 2016 şi 2017 pe tema podului a fost mai multă agitaţie ca de obicei, oficialii C.J. Maramureş organizând mai multe întâlniri cu ucrainienii, iar Primăria Sighet a emis un P.U.Z. Pod Tisa.

În fine, zilele trecute, C.N.A.I.R. a anunţat că va plăti alţi 310 mii euro pentru o nouă reactualizare a studiului de fezabilitate, cea de-a treia la număr, nimeni nediscutând însă ceva despre vreo licitaţie de atribuire a lucrărilor, despre ceva concret…

Deci, după peste 20 de ani de studii şi proiecte şi peste 1 milion de euro cheltuiţi pe hârtii, s-a ajuns tot acolo de unde s-a plecat.

Dacă mă întreabă cineva ce cred acum, le voi spune că ştiu când va fi gata: podul cu patru benzi va fi construit şi finalizat deodată cu tunelul pe sub Gutin!

Teofil Ivanciuc, martie 2018

Mă numesc Bărcan Gheorghe, am vârsta de aproape 87 de ani și am fost elev al Liceului „Dragoș Vodă” din Sighet, din septembrie 1944 și până la data de 01 aprilie 1949, unde am urmat cursurile gimnaziale și cele liceale, până în clasa a IX-a. La această dată, fatidică pentru mine, am fost obligat să părăsesc Liceul și Sighetul și nu am mai putut reveni prin aceste locuri decât după foarte mult timp.

Doar la vârsta de 17 ani, a trebuit să suport calea pribegiilor, a ilegalităților și persecuțiilor de neimaginat ale regimului ce se dezvolta și se consolida în acele vremi. Urmărirea, anchetele de mare cruzime ale securității m-au însoțit și apoi am fost trimis în lagărele muncilor de exterminare de la Canal, „Canalul Morții” (sub prevedere de „sancțiune administrativă”!?). În acest scop s-a și deschis acest uriaș „șantier”: „Măreață lucrare, va fi și mormântul reacționarilor” ( Gh. Gh. Dej, în publicațiile vremii). De pe acolo ducerile mele erau să fie fără întoarcere; la un moment dat, aveam greutatea de 37 de kg, în „uniformă”, la 21 de ani! Eu nu am aparținut nici unuia din cele două grupuri de elevi arestați din acest liceu, în anii 1948 și 1949, reținerea mea fiind între cele două serii de arestări; am avut o situație aparte, încadrată sub învinuirea de „omisiune de denunț” și „favorizarea infractorului”.

Atunci (poate și acuma), ziua de întâi aprilie se considera „ziua păcălelilor” și acestea se practicau în toata ingeniozitatea, nevinovăția și frumusețea lor. Pentru mine a fost o „păcăleală” grea, efectivă, în nevinovăție, total lipsită de frumusețe (doar într-un fel), pe o foarte lungă perioadă de timp. Toate la un loc: urmărirea, anchetele și lagărele de încarcerare, ca și sancțiunile „administrative” din „închisoarea de afară”, cum au fost domiciliile obligatorii, exmatricularea din facultate, urmată de o strămutare, le-am parcurs 11 ani și 7 luni, cu lipsire de libertate, schingiuiri de o deosebită cruzime și lipsire ilegală de atâtea drepturi civice cuvenite, doar sub „sancțiuni administrative”, fără nici o intervenție a vreunei Instanțe de Judecată! Doar Securitatea!

Toate acestea sunt relatate în volumul editat, sub titlul „Adolescență și Tinerețe Frânte”, publicat în 2008, din care am lăsat un volum la Biblioteca „Memorialului Sighet”, ca și în partea a doua a acestuia, încheiată, dar needitată încă. Am să redau doar câteva aspecte, constatări, din această suferință îndurată sub așa grea prigoană, în sfidarea brutală a legilor formal scrise, care arată toată bizareria, ilegalitatea și brutalitatea torționarilor, cu încălcarea celor mai elementare drepturi ale ființei umane, față de demnitatea acesteia, față de viața însăși, cu care „s-au jucat”, „s-au distrat” în mod sinistru, până la ucideri, manifestându-se în toată monstruozitatea lor.

Pe „Biletul de Liberare” al meu, la rubricile „Mandat de arestare nr…. ” și „Motivul arestării”… sunt trase linii; dar lipsindu-mi această „legitimație” (obligatorie!) și lipsind și motivul arestării, mă întreb: în prevederile cărei Legi am fost „favorizat”, cu atâtea „cazări” în așa „locații speciale”, așa multă vreme? Era situația când Legea se interpreta prin Fărădelege și invers, aceste substituiri aflându-se la discreția arbitrară a torționarilor, în „lupta lor de clasă” oarbă, aberantă și criminală, în care legitimitatea minimă era cu totul exclusă! Mai mult, în Constituția vremii (cea din 1948, sub prevederile căreia mă aflam (următoarea ediție fiind în septembrie 1952, dar care le prevede și ea), se spune, în Art. 28:

-„Libertatea individuală a cetățenilor este garantată „.

-„Nimeni nu poate fi arestat și deținut mai mult de 48 de ore, fără un mandat al parchetului, al organelor de instrucție, stabilite de lege sau cu autorizația instituțiilor judiciare” și, în Art. 30:

-„Nimeni nu poate fi ținut a executa o pedeapsă decât în baza unei hotărâri judecătorești pronunțate în conformitate cu legea”.

Dar eu am fost numai în anchete 10 luni, apoi s-a decis de către DGSS- București (adresa nr. 856/52368/28.o6.52) trimiterea mea pentru 24 de luni la Canal, la Capul Midia, o citadelă a gulagului românesc, renumit lagăr de exterminare prin muncă ș.a., administrat de renumitul criminal L. Borcea.

Eram grav bolnav, un TBC pulmonar determinat de frig, de foame și de alte multe mizerii celulare, diagnosticat de medicul agreat de MAI (Adeverința medicală nr. 4912 și raportul DGSS-Reg. Rodna, nr.81/3982, Dosar CNSAS) și am rămas pe acolo 29 de luni și nu 48 de ore, cât prevede legea! (17.10.1951-04.03.1954). Mai mult, eu nu am compărut în fața nici unei Instanțe de judecată, civile sau militare, iar în Cazierul Judiciar (nr.52392/25.09.2007) se menționează: „nu este înscris în cazierul judiciar”.

Nu a fost aceasta o deținere, o întemnițare crudă, în condiții de exterminare și nu era ea făcută în disprețul total al legilor, al Constituției, printr-un comportament abuziv și criminal ?

Sfruntând cu multă dezinvoltură realitatea, în Raportele Securității se menționează o reținere a mea la 24 de luni de detenție în U. M. (ilegală), o altă condamnare la 1 an închisoare (Adresa nr. 362/104112/27.12.1957) și încă una de 4 ani! (în Dosarul tatălui meu, fila 38). Prima am petrecut-o în anchetele și muncile de exterminare amintite, a doua, o minciună folosită ca presiune pentru exmatricularea mea din facultate, iar a treia, o prostie aruncată într-un dosar, fără nici o noimă. Toate trei fixează, însă, „emblema” de minciună pe care o purta abuziv și arbitrar această Instituție represivă a Statului, care a produs atât de multă suferință, la atâția oameni.

Amintesc că, după eliberarea din o4.03.1954, am promovat în 2-3 luni cele două clase de liceu rămase, cu examen de maturitate, prin două sesiuni integrale la fără frecvență, că am reușit și la examenul de admitere la Facultatea de Matematică-Fizică din Cluj, după o perioadă de întrerupere de 5 ani, cu uitările și neuitările ei; în același an eram student la cursuri de zi ale acestei facultăți. Libertate, credeam eu! Am promovat primii trei ani și chiar prima sesiune din anul IV, ultimul an de studii, dar în data de o8.o2.1958 am fost exmatriculat din toate instituțiile de învățământ superior din țară, abuziv și ilegal, folosind acea minciună abjectă. Eram unul din cei mai buni studenți din an, cu o medie în jur de 9.50, majoritatera examenelor promovându-le cu nota 10, nici o notă sub 8, toate examanele de matematici fiind promovate numai cu zece.

În 27.12.1957 am fost dus pentru un „interviu” la Securitate, unde, între orele 9 ale zilei și orele 9 ale zilei următoare, am rămas la aceeași masă, cu insulte și jigniri în serie ale securiștilor, de zi și de noapte, care se tot schimbau, cu declarații și amenințări. Eu trebuia să fiu mereu atent pentru a nu intra în contradicții cu alte declarații, mult mai înainte scrise, știind că atunci am protejat „vinovății nevinovate”. La urmă apare un securist în civil și, „împăciuitor”, îmi spune: „ești un student foarte bun, dar singura șansă să-ți închei studiile este să „colaborezi” cu noi”.

Refuzul a fost ferm și agresiv, în recidivă, acuzându-i de șantaj, după care a urmat zbieratul : „banditule” și a urmat o bătaie brutală ce era să mă lase fără vedere; m-au depus în același loc de unde m-au ridicat și la coborâre m-au avertizat: „ai să zbori din facultate!”

Și am zburat după doar câteva zile, urmând 5 ani de alte „persecuții administrative”, domiciliu obligatoriu, strămutări. Mi-am încheiat această perioadă ca muncitor necalificat pe șantierul „Brazi-Ploiești”, reluându-mi studiile după 5 ani, oarecum tot prin Instanță și pe care le-am încheiat după 10 ani de la începerea lor (1954-1964)! Am renunțat la urmarea studiilor de la Institutul Politehnic București, unde eram student cu examen în anul I, din august 1962.

Aceasta s-a întâmplat pentru că în acele vremuri Legea și Fărădelegea se substituiau una alteia, producând multă suferință, multe victime, abuzurile și brutalitățile fiind peste orice înțelegere umană.

prof. Gheorghe Bărcan
24.02.2018
Minneapolis, S.U.A.

Ne naştem, trăim şi ne întoarcem în eternitate. Simplu, deseori subapreciat şi banal! Când am primit cel mai frumos cadou, darul vieții, cadou pentru care nu avem niciun merit, automat ne-am asumat responsabilitatea fructificării acestui dar… fiecare după posibilități!

Azi sărbătorim Ziua Internațională a Femeii, Ziua Mamei mai simplu… aşa cum, pentru cei norocoşi dintre noi, Femeia şi Mama sunt doar una.

Şi totuşi, Ziua Internațională a Femeii este sărbătoare socialistă, care situa femeia în rândul „lumii”, egală a bărbatului, în drepturi, dar mai ales în responsabilități!

Pentru mine sună mai bine „Ziua Mamei” şi asta pentru că orice Mamă este Femeie, în timp ce orice femeie este mamă … dacă doreşte, poate, îi este permis!

La mulți ani vouă, stimate Femei, care v-ați asumat un rol aşa de frumos tocmai prin greutatea lui! Nu vă lăsați copleşite de greutațile pe care le trăiți şi care sunt împărtăşite mai mult sau mai puțin de cei din jur. Încredințați fiecare moment Creatorului şi va şti El să vi-l dăruiască înapoi astfel încât să vă umple sufletul de fericire!

Camelia Pesek

Suntem cu toții (cei care am fost acolo… dar și cei conectați spiritual de la distanță) sub impactul atmosferei emoționante a concertului de miercuri, 28 februarie, închinat memoriei doamnei profesoare Monica Chifor (atmosferă redată admirabil în articolul Roxanei Pontoș). A fost un eveniment memorabil pentru orașul nostru, un act de cultură, o dovadă de dragoste, o afirmare a spiritului sighetean. Prezența publicului a fost impresionantă fiind reprezentate toate vârstele, etniile, confesiunile, (eventual) orientările politice, toată bogăția diversității umane a orașului nostru (dar și persoane din Vadu Izei, Sarasău, Giulești etc) coagulată de dragostea pentru muzică și respectul pentru minunata noastră profesoară, colegă, prietenă, concitadină.

Concertul a trecut, publicul s-a împrăștiat, interpreții se întorc la studii sau pe scenele Europei, orașul își reia ritmul cotidian, în bună măsura cenușiu… dar amintirea vie a doamnei Monica rămâne cu noi și în noi.

Deși nu sunt (nici pe departe) cel mai îndreptățit să vorbesc despre dânsa, simt nevoia să exprim câteva gânduri subiective (dar poate unele vor fi și de folos cititorilor care ar dori s-o cunoască mai bine). În primul rând, trebuie să spun că eu o cunosc de mult, să tot fie 40 de ani…. Eram elev al Școlii de Muzică, prin clasa a V-a cred… când am auzit prima dată de numele dânsei, ca fiind profesoara de pian a unor colegi de-ai mei. Dar atât, eu fiind la vioară, elevul domnului profesor Paraschiv timp de opt ani.

Aveam să o cunosc mai bine în anii ’80 când familia Chifor a ajuns vecină de bloc cu unchiul meu, Alexandru Chindriș (fratele mamei mele, cunoscut în oraș având funcții de conducere la mai multe întreprinderi timp de peste două decenii). Acolo, la masa unchiului meu am purtat primele discuții personale cu distinșii soți Chifor pe teme atât muzicale și medicale, cât și generale. De fapt, dânșii vorbeau mai mult cu părinții mei… dar eram și eu de față. Pe măsură ce și statutul meu evolua, de la elev la student apoi profesor de matematică, și implicarea mea în discuții creștea. Din păcate, starea de sănătate a unchiului meu s-a agravat și a plecat dintre noi în decembrie 1995 la doar 56 de ani (după ce doctorul Chifor îl salvase in extremis de câteva ori).

O nouă linie de colaborare cu doamna Chifor a apărut după Revoluție când Biserica Greco Catolică renăscută la Sighet și-a organizat corul, doamna Monica fiind alături de profesoara Rodica Gheorghiu piesele principale ale unui minunat “mecanism” care are deja aproape 3 decenii de frumoase realizări îmbinând armonios profesionalismul muzical cu un fior hieratic emoționant (trebuie menționat că în perioada liturghiei la Casa de Cultură a mai funcționat și un alt cor greco-catolic condus de regretatul profesor Teodor Borca). Din acest cor al doamnelor Rodica și Monica am făcut parte și eu cu soția mea în perioada 1991-1994 (după hirotonire și numirea la Șugău nu am mai putut participa la liturghiile din Sighet). Avem amintiri foarte frumoase de atunci.

Dar, de departe momentul cel mai important care ne-a apropiat decisiv și definitiv de familia Chifor, a fost când fiica mea Aurelia (Reluța) în vârstă de 5 ani a început să studieze pianul la Școala de Muzică. Cu o intuiție specifică marilor mentori, doamna Chifor a observat repede la fetiță un talent deosebit și s-a înhămat alături de ea la o muncă imensă pe durata a șapte ani făcând-o să deprindă repede meșteșugul instrumentului la un nivel de perfecțiune mereu mai înalt. Și rezultatele n-au întârziat să apară – zeci de premii și distincții la concursuri interjudețene, naționale și internaționale care au făcut cinste școlii și Sighetului. Dar asta a presupus mii și mii de ore de pregătire (mult peste programul de la școală), drumuri și iar drumuri, vara și iarna, cu trenul sau cu mașina personală a familiei Chifor: București, Cluj, Bistrița, Piatra Neamț, Oradea, Nyiregyhaza (Ungaria) și iar de la început… Noi, părinții, eram liniștiți știind că fetița e cu “tanti Monica” , și cu acest nume a rămas în familia noastră mai ales că apoi au mai studiat cu dânsa și Cristina, Liviu și Aurel (n-au continuat pe linie muzicală, dar se mai așează din când în când la pian…).

Efortul doamnei profesoare din acei ani (timp, bani, oboseală…) în beneficiul direct al Aureliei nu poate fi recompensat în valori pământești ci doar prin rugăciune și un profund respect. Munca dânsei a fost pentru Aurelia treapta fundamentală a devenirii ca artist. Și tot dânsa a îndrumat-o spre următoarea treaptă – distinsa profesoară Gerda Türk de la Liceul de Muzică “Sigismund Toduță” din Cluj (plecată și dânsa dintre noi prematur în 2008). Reluța a fost preluată apoi de alți profesori renumiți, la Cluj și Viena, dar pe “tanti Monica” o căuta mereu când venea prin Sighet pentru a-i cere un sfat și a-i împărtăși bucuria performanțelor adunate în Europa și pe alte continente. Între timp, doamna Monica a mai “stors” din Sighet câteva mari talente (Cadmiel Boțac e exemplul cel mai bun, dar mai sunt și alții) făcând ca peste tot în țară la concursuri Sighetul să fie respectat și admirat. Succeselor de la pian li se adăugau mai mereu cele de la vioară ale elevilor profesorului Alexandru Gavaller, cu care doamna Monica făcea o echipă perfectă.

În ambianța caldă în care eram totdeauna primit în familia Chifor am aflat multe lucruri interesante: tatăl doamnei Monica a fost deținut politic în perioada comunistă, iar mama dânsei s-a născut în… SUA, familia s-a întors însă în Maramureș după câțiva ani (iată că acum fiul Bogdan “închide bucla” și locuiește în țara natală a bunicii…). În ce privește marile drame ale familiei mele în timpul comunismului, soții Chifor și-au exprimat constant un deosebit respect față de tatăl meu, Aurel Vișovan, pe care l-au cunoscut foarte bine. O altă temă frecventă a fost nașterea ultimului lor nepoțel, mult așteptat. Am fost fericit să fiu părtaș la marea bucurie a familiei Chifor, participând la botez la Cluj în iunie 2016.

Un subiect mereu prezent în discuțiile mele cu doamna Monica a fost situația Bisericii Greco – Catolice (în general, și a parohiei Sighet, în special) și importanța menținerii unei atmosfere deschise în spirit catolic, un element esențial fiind celebrarea liturghiei cu fața spre popor. Fiind un suflet care s-a dăruit Bisericii în mod constant (alături de soțul dânsei) în aceste trei decenii, doamna Monica era foarte preocupată de prezentul și viitorul comunității.

…După terminarea concertului de miercuri, am urcat câteva clipe în sala de pian a doamnei Monica. Aveam emoții, o lacrimă discretă mi s-a prelins la colțul ochilor. Nu-mi pot imagina locul acela făra dânsa… Sunt convins că Monica Chifor se odihnește în împărăția lui Dumnezeu și cântă în corul îngerilor. Dar pe pământ ce rămâne după dânsa? Rămâne iubirea pe care a oferit-o și care continuă să rodească. Și de fiecare dată când elevii ei (și elevii elevilor ei ) vor cânta la pian, ne va zâmbi de sus…

Preot prof. Marius Vișovan

A fi străin în orice ţară, în orice lume: a-ţi ridica starea juridică la calitate metafizică. (Emil Cioran)

Am ajuns în America în 31.01.2018, iar prima impresie despre această lume „nouă” mi-am făcut-o de sus, din avion, chiar înainte de a ateriza, de la o altitudine de aproximativ 8.000 de metri, o priveliște care-ți taie răsuflarea, văzând coasta de Est a Statelor Unite delimitată subtil de apele Atlanticului.
N-am mai avut până acum posibilitatea financiară să vizitez alte continente, toate căutările mele se opreau în cărți, în muzee virtuale și, eventual, google maps.

De aproape o lună de când sunt aici, am avut posibilitatea de a mă integra într-o comunitate românească de origini ucrainene stabilită în Statele Unite de câțiva zeci de ani, comunitate puternic coagulată și compactă, mai ales în jurul bisericii.

După câteva ore așteptând la birourile de imigrări ale Aeroportului Internațional J.F. Kennedy din New York, rândurile erau uriașe, vedeai oameni din toate colțurile lumii înghesuindu-se: oameni care provin din culturi și regiuni diferite, care veneau cu familiile lor, cu copii, obosiți, așteptându-și rândul. Atunci mi-am pus prima întrebare: de ce atrage America? De ce să vii aici și să fii un străin cu acte în regulă, sau fără acte, să stai la coadă, să lași totul în urmă pentru a o lua de la zero? Răspunsul aveam să-l aflu în următoarele zile: civilizație, bunăstare materială, o atenție sporită pentru nevoile populației, accesul onest la muncă neimplicând pile și relații, accesul la o educație orientată înspre formare de deprinderi de viață mai degrabă decât o învățare rigidă și mecanică a unor formule și date fără posibilitatea de a fi aplicate în timp real, oportunități nenumărate de avansare în muncă dar și de formare și reformare profesională, șanse egale, posibilități numeroase de a investi în creșterea potențialului de dezvoltare personală și colectivă, iar lista este exhaustivă.

Aici meritocrația este un fapt împlinit și necontestat, aici nu o să auzi de tavane prăbușindu-se peste oameni în clădiri publice, pentru că cea mai mică rezervă în asigurarea calității serviciilor și mai ales a siguranței și integrității umane ar însemna din start imposibilitatea funcționării.

Toți cei care vin în America aduc cu ei nu doar propria lor experiență de viață ci și esența lor acumulată până atunci: tradiții, obiceiuri – cultură, cu alte cuvinte. Faptul de a-ți aduce inima cu tot ceea ce o face să bată este, probabil, cel mai important bagaj de drum oriunde te-ai îndrepta: valori, credințe, competențe, calități- lucruri care irigă permanent America, asigurându-i toate resursele necesare de a se autoîntreține ca supracomunitate.

Vii cu tot ceea ce ai mai bun și pui la bătaie totul, iar câștigul este garantat, fiindcă în sens material ai posibilitatea să te bucuri de tot ceea ce poftești. Aici o să vezi oameni suficient de bogați nu doar pe hârtii, ci și dincolo de ele, încât să doneze aproape tot ceea ce au (nu doar după moartea lor, ci și în timpul vieții), oameni care au inima suficient de mare să redea comunității poate cea mai mare parte a bogăției acumulate, mai degrabă decât s-o lase pradă risipirii inutile, înțelegând că nu poți trăi în această lume sau măcar face parte din ea dacă nu dăruiești din ceea ce ți-a fost dat. Aș vrea să văd măcar un milionar din România care ar face așa ceva.

Aici, munca prestată îți este apreciată indiferent de rolul tău în piramida funcționării unei corporații, firme, sector business etc, condiția este una, doar una: să fii performant, respectul nu ți-l impui, ți-l câștigi, dar, din păcate, în România, cu cât ești mai bun în ceea ce faci, atragi antipatii, ești un ghimpe care trebuie extras și expulzat din corpusul economico-social fiindcă nu rezonezi cu întregul, fiindcă încurci ițele mersului trenului și, cel mai adesea, răspunsul pe care îl primești este că nu este nevoie de tine, că ești inutil.

Diferența pe care am resimțit-o aici, comparativ cu țara în care m-am născut și am trăit până în momentul de față, este, în primul rând de viziune, de mentalitate, de depășire a prejudecăților, pentru că America așa a fost clădită, din oameni care au venit fără nimic și au construit tot ceea ce se vede, printr-o muncă asiduă care, cu timpul, a fost uitată mai ales de generația actuală. Evident că și acest sistem nu este unul care să nu fie lipsit de fisuri, iar aceste fisuri vin de obicei din frustrări, din decalaje, din contrariile care sunt asimilate într-o singură unitate: „E pluribus unum” este unul dintre motto-urile Statelor Unite, iar echilibrul fragil al unității sub mantia diversității este un aspect fundamental care trebuie luat în considerare, atunci când îți propui să înțelegi mecanismul întreg.

Dar dincolo de acest portal civilizat care-ți garantează accesul la performanță și dezvoltare, apare și un miraj al oportunităților, vii aici, te obișnuiești cu confortul, cu facilități care îți ușurează existența, lucrezi, câștigi, te întreții, întreții pe alții care nu lucrează, de fapt întreții sistemul și contribui la funcționarea lui. Însă, acest flux de imigrare continuă nu poate fi permanent, nu fără să preceadă o criză, o supraaglomerare care, la un moment dat, va cauza declinul ca în toate marile civilizații care, odinioară, au promis cea mai înfloritoare și prosperă sursă de trai.

Eu una m-aș întoarce acasă, pentru că România este frumoasă, este bogată în resurse, dar această bogație nefructificată este, probabil, cel mai puternic argument pentru care exodul din România este hemoragic. România sângerează, iar conducătorii noștri privesc din balcoanele vilelor lor fără să miște măcar un deget.

Când mi se face dor de casă, și nu mă refer la casă ca la o clădire, cu ziduri, în sens material, ci mai mult din punct de vedere spiritual, la un sentiment în care poți locui oriunde te-ai afla, mă gândesc la Grădina Morii, locul meu preferat pentru citit, pentru scris, pentru meditație.

Salut și îmbrățișez Sighetul,
de aici, de peste ocean, dintr-un mic orășel din Nordul Americii!

Antonia Dubovici,
01.03.2018

24 martie 2017, Sala de concerte „George Enescu” a Școlii Gimnaziale de Arte, Sighet – 28 februarie 2018, Sala „Monica Chifor” a Școlii Gimnaziale de Arte, Sighet.

Două concerte. A trecut aproape un an. Un an în care cultura sigheteană a pierdut un OM, a pierdut un mentor, a pierdut un model. Dar ce tineri frumoși a format! Câtă sensibilitate și totuși câtă forță a răzbătut din muzica interpretată de Aurelia, Cadmiel și Raluca! Și câtă emoție a fost transmisă unei săli pline până la refuz! Așteptam ca după fiecare interpretare să aud iar acel „Bravo!” exclamat de doamna Monica Chifor, anul trecut, la finalul unei piese interpretate de Aurelia Vișovan. Poate l-a rostit alături de îngerii pe care îi îndrumă acum, poate a făcut-o prin intermediul aplauzelor noastre, ori prin vocea doamnei Rodica Gheorghiu, ori prin cea a domnului Paraschiv, prin sunetul viorii domnului Gavaller…

Aurelia Vișovan, alături de mai tinerii săi colegi, Cadmiel Boțac și Raluca Michnea, oferindu- ne nouă un superb mărțișor. Trei valori ale Școlii de Muzică sighetene interpretând cel mai frumos recviem pentru cea care i-a făcut să transforme talentul cu care i-a dăruit Dumnezeu în artă, pentru cea care i-a învățat să zboare, pentru cea care i-a învățat să nu uite de unde au plecat. Trei tineri frumoși care au îmbinat în interpretările lor eleganța, gingășia și maturitatea Aureliei, cu forța, dar și cu sensibilitatea lui Cadmiel și emoția Ralucăi. Trei tineri care au făcut o sală întreagă să-i aplaude minute în șir în picioare. Trei tineri care, pe lângă talentul lor și munca susținută, au învățat de la doamna Monica Chifor modestia, au învățat să ofere din ceea ce sufletul lor a primit.

Vioara și pianul s-au unit pentru a celebra un Om ce și-a dedicat viața muzicii, în cel mai dificil mod, acela de a căuta și șlefui talente, de a forma oameni, pentru că meseria de dascăl nu e una ușoară, poate pentru că ea este de fapt o menire, un dar.

A fost o seară a reculegerii noastre, a sighetenilor, atât de prinși în tumultul cotidian, încât uităm prea des de cei de lângă noi și-i apreciem abia după ce au plecat într-o altă dimensiune.

A fost o seară în care copiii-spectatori au putut să vadă că doar prin muncă poți ajunge unde și ceea ce dorești. A fost o seară pentru care trebuie să-i mulțumim doamnei Monica Chifor – cetățean de onoare post mortem al Sighetului.

Aureliei Vișovan, Ralucăi Michnea și lui Cadmiel Boțac le mulțumim că nu au uitat de omul care le-a dat drumul să zboare, că nu au uitat de Sighetul nostru de la capătul Europei și cărora aplauzele spectatorilor nu au făcut decât să le răsplătească miile de ore de repetiții, de trudă și sacrificii.

Autor, Roxana Pontoș

Întâlnirea mea cu Lucian Blaga

Era prin noiembrie 1951, eram studentă la Cluj la matematică-fizică. Eram însă și foarte pasionată de literatură, de aceea de multe ori împrumutam cărți de la Biblioteca Centrală Universitară. Într-o zi, mi se spune că volumul pe care-l cerusem (“Din jale se întrupează Electra” de Eugene O ‘Neill) nu se împrumută decât cu aprobarea directorului. Îl cunoșteam pe director, era domnul Hrițan, coleg cu tatăl meu la Școala Normală din Sighet în anii ‘20.

Îl găsesc pe director într-o sală mare unde lucrau mai multe persoane. Îl văd că discută cu un domn înalt, elegant, cu un pardesiu negru destul de lung… Domnul Hrițan mă observă, îmi face semn să mă apropii și apoi spune domnului respectiv:

– Maestre, dați-mi voie să vă prezint o maramureșeancă de-a mea… Am întins mâna și am spus: Aurelia Chindriș.
– Chindriș ?… Nepoată de-a lui Andrei Mureșanu? reacționă acesta în mod surprinzător.
– Nuuuu… am răspuns eu, convinsă că nu e nicio legătură între familia mea și poetul pașoptist, autorul imnului care înflăcărează generații după generații de români, actualul imn național.
– Ba da, fetițo, familia lui Andrei Mureșanu era originară din Maramureș și s-a numit inițial Chindriș. Citește Istoria Maramureșului… Apoi, meditativ și cu o anumită tristețe în glas: “Frumoasă Țara Maramureșului…”

După vreo două ore mă întâlnesc din nou cu domnul Hrițan și îl întreb cine era domnul căruia mă prezentase.
– Cum, nu știi ? Este marele scriitor Lucian Blaga. A fost eliminat de la Universitate și a fost angajat aici la Bibliotecă.

Eram complet nedumerită. Spre rușinea mea, numele de Lucian Blaga nu-mi spunea nimic. De când comuniștii schimbaseră programa școlară, opera lui Blaga nu se mai studia (ca de altfel și a lui Goga, Rebreanu, Arghezi și cea mai mare parte a operei lui Eminescu). Mai târziu am găsit drumul spre poezia și filosofia lui Blaga și mereu mă emoționez la gândul ce mare personalitate am avut ocazia să cunosc…

Cartea lui Eugene O’Neill nu mi s-a permis s-o împrumut. Așa că n-am citit-o nici atunci și nici până în ziua de azi. Au trecut 67 de ani… Dar încă nu e târziu….

Prof. Aurelia Vișovan