Cu cât știința avansează și ne copleșește cu noi descoperiri, cu atât viața noastră de zi cu zi ar trebui să se înbunătățească.

Eu m-aș referi doar la „suprema” invenție și anume telefonul mobil, prietenul de fiecare moment, devenit indispensabil, mai ceva ca tubul de oxigen pe vreme de pandemie. Din păcate însă (asemeni multor prieteni), poate deveni și agasant, deranjându-te cu anumite aplicații repetitive, ca în cazul alertelor de orice fel. El te „iubește” și vrea să te protejeze cu orice preț; dacă apar nori pe cer, dacă bate vîntul prea tare, dacă soarele arde, dacă confortul tău va fi tulburat sau ți se va strica zenul. Dacă într-adevăr i-ar păsa, ar fi OK, numai că, din partea unui mecanism funcțional, n-ar trebui să avem prea mari așteptări. Exact ca în cazul unui analfabet funcțional! El țârâie, transmite mesajul și te consideră salvat! E fix problema ta cum îți gestionezi criza.

Sunt bune aceste alerte, numai că sunt prea puține. Păi, dacă la o temperatură de aproape 40 de grade, sfatul e să stai în casă, să eviți deplasările în soare, orice om normal încearcă să le îndeplinească. Dacă totuși trebuie să se expună riscului, măcar îl mai atenuează sărind în primul autobus (care circulă din 3 în 3 ore) – fără să știe că a intrat direct în gura iadului! Nicio „ro-alertă” nu-l previne că înăuntru temperatura e mai încinsă ca afară, că autobuzului nu-i funcționează aerul condiționat (cu toate că e înzestrat cu el), că barele de susținere te ard la mîini, că n-are în dotare banalul chepeng de deasupra, care se deschidea și mai puteai și tu ca om omenesc să respiri. Mai rău ca într-un bou-vagon atâta doar că distanța era mai scurtă decât până la Auschwitz, era doar până pe Șugău. La coborâre, grăbești pașii să ajungi cât mai repede la căsuța ta cu umbră și verdeață ca să poți în sfârșit să respiri ușurat că ai scăpat! Aici, altă stupoare!

Nu te întîmpină nicio ro-alertă de la poartă ca să faci cale întoarsă, deoarece aerul e de nerespirat, înecăcios de la fumul rezultat din arderea resturilor vegetale și a gunoaielor de pe câmp. Pentru că așa înțeleg „vajnicii gospodari” de ultimă modă să-și respecte vecinii, dând foc vegetației și afumîndu-i fără nicio reținere! Aproape în fiecare an repet aceeași lozincă, că e un fenomen care devine deja normal și nimeni nu ia nicio măsură. Cum să stai în casă dacă ea ți se umple de fum și ți-e frică să intri peste noapte să nu te sufoci în somn? În ultimă instanță, am apelat la 112 și într-un final, s-a dizlocat o autocisternă de câteva zeci de tone care să mărșăluiască pe traseul indicat de mine de unde se ridicau vălătuci de fum albicioși.

Avem atâtea „servicii” nou-înființate: garda de mediu, Poliția ecologică, Protecția mediului etc., și nu au găsit o mașină de teren mai silențioasă cu un agent constatator care să-i prindă în fapt pe cei cu punerea focului. Așa mai cîștigam și noi Încredere și Siguranță! Bineînțeles că totul a fost tardiv, nimeni nu-i vinovat, iar târziu în noapte fumurile au reânceput nestingherite…

Domnule primar, mai încerc pentru ultima oară să vă sugerez să vă luați în mod serios atribuțiile, să vă scoateți personalul autorizat din birouri, să mărșăluiască prin sectoarele arondate pentru care sunt plătiți gras din buzunarele noastre subțiri! Mai ales pe timp de caniculă să treacă măcar seara să vadă fumurile care deja fac parte din cotidian! Atenție că unde-i fum e întotdeauna și foc! Că ne luați banii pe impozite degeaba e una, dar că ni se ia și aerul e deja prea mult!

Ileana PISUC

GRĂDINA MORII ON-LINE

un tânăr ostil, anonim
tocmai am avut o dispută pe site-ul local
totu-i privit notat comentat
respirăm în cerneala virtualului

(copiii prea mici mămicile translucide
un râu cu un deal împietrit
pe dig trec perechi afundate în câte s-au scris
cândva se aude un aparat de filmat)

CORSO

ce dumnezeiţe, ce şcoli de manechine
cine a zis că oraşul e mort

se poate trăi mult şi bine la Sighet
întâlneşti bătrâni noi peste tot

BĂIATUL

mi-am vizitat prietenul bolnav de un număr potrivit de ori
nu l-am deranjat, nu l-am uitat
„întotdeauna ai fost tu un băiat bun” – zice toată lumea

şi am râs pe larg, obligat, cu fiecare
pe celelalte drumuri, în celelalte ceasuri ale mele

GRĂDINA MORII

plină, Iza curge în seara asta tăcut, repede
trec tineri guralivi spre dealul întunecat

aproape ne-atingem şi nu ne vedem
de înlănţuiţi, de amintirile locului

***

băieţi şi fete –
trec în grup, înalţi, râzând
– la mijloc, vara

***

Marin SLUJERU s-a născut în 12 iunie 1954, la Ocna Şugatag, Maramureș. Sighetean din anul 1958. Licenţiat în filosofie, Universitatea „Al. I. Cuza”, Iași. Fost profesor de istorie, ştiinţe socio-umane ş.a., în mai multe şcoli din zonă. Din anul 2017 este pensionar.
Prezenţe sporadice în presa judeţeană, antologii şi reviste literare.
Premiat la Festivalul de Poezie din Sighet şi la „Serile de Poezie de la Deseşti”.

A publicat volumele de poezie: Pauza de lectură, 1999, Editura ECHIM, Tresăriri, 2002, Editura ECHIM, Târziu în iunie, 2003, Editura ECHIM, …léptem?, 2010, Editura ECHIM, În neştire, Editura LIMES, 2008, Anotimpul neprevăzut, 2013, Editura VALEA VERDE; În pas de 17 (alături de volumul În ce mă priveşte de Doina Rândunica Anton), 2015, Editura VALEA VERDE, Cum trecem cuminți (triptic), 2019, Editura VALEA VERDE, Capturi de Maramureș, 2021, Editura VALEA VERDE.
Este membru în echipa de redacție a publicației on-line „Salut, Sighet!”(www.salutsighet.ro)

LA MULȚI ANI, MARINE, PRIETENE, DOMNULE!…

Salut, Sighet!

Foto: Ion Mariș

Ieri, 02 mai 2022, a fost Ziua Națională a Tineretului iar la Sighet, la UBB – Extensia Sighet, a fost organizată o întâlnire cu tineri elevi – din clasele a XI-a și a XII-a – de la toate liceele din municipiul nostru. La întâlnirea „provocată” de d-na viceprimar Daniela Onița – Ivașcu a participat și d-na Anca Minodora Costin Hendea, secretar de stat la Ministerul Familiei, Tineretului și Egalității de Șanse.

După mici discursuri introductive, dna Costin Hendea, a încercat să determine, folosind un set de întrebări „ajutătoare”, implicarea tinerilor prezenți într-o discuție relaxa(n)tă, interactivă. În sală au fost prezenți, după estimarea organizatorilor, aproximativ 120 de tineri care… (nu) au reacționat conform vârstei lor. Scena de ansamblu a arătat bine, sală arhilplină, multă culoare, elevi și directori frumoși, gazdă optimistă, presa prezentă…. Vivat, Crescat, Floreat! Dar – păcat! – din acel grup consistent doar DOI (sic!) tineri au intervenit și au fost pro-activi. Doi tineri au fost „curajoși” și au demonstrat că sunt capabili de/ la… comentat. Restul…

Azi, 03 mai, fiind și Ziua Mondială a Libertății Presei, îmi permit să-mi exprim (aș face-o în orice zi!) dezamăgirea că tinerii prezenți (la întâlnirea lor, cu ei și despre ei) au intrat în „silenzio stampa” nefiind interesați de subiectul propus discuției. Am observat în ochii majorității elevilor prezenți un fel de teamă, dorința de-a nu fi deranjați, de-a nu fi „provocați”, teama de a… reacționa individual. Diferență mare între gălăgia de grup și lipsa reacției individuale, între libertatea „drepturilor” clamate și neliniștea… asumării.

Foarte mulți dintre tineri erau absorbiți nu de discuția live ci de mediul… online care-i acaparase instant, nefiind motivați să dezbată, să întrebe, să se „revolte”, să argumenteze, să-și implice… rațiunea. Oricâte scuze am reuși să le găsim, oricâte „justificări” pot fi aduse pentru a le dovedi prezumția de inteligență… tacită (vizibilă doar în ochii lor și doar de către unii), tinerii zilelor noastre sunt pregătiți mai mult pentru viața online și nu sunt antrenați să gândească individual live, chiar non-formal. Viața online înseamnă și mult-iubitul instrument „copy – paste” (inclusiv în sferele înalte) prin care sunt rezolvate marea majoritate a temelor „educaționale”, în detrimentul creativității. Deși voi supăra din nou, este evident regresul nivelului educațional în foarte multe instituții de învățământ (atenție, nu generalizez!) și mai ales lipsa de atitudune a tinerilor, lipsa exercițiului în comunicare, generate în subsidiar și de tarele sistemului. Cred că tinerii nu sunt încurajați să aibă păreri propii, nu sunt îndemnați să contrazică „autoritatea” (pe baza argumentelor) și mai ales nu sunt „învățați” să gândească liber, fără restricții… imperative.

Poate (ne) ajută la redimensionarea abordării „cunoașterii” gândirea einsteiniană:
„Scopul [educației] ar trebui să fie pregătirea unor oameni care să acționeze și să gândească independent și care, în același timp, să vadă în slujirea comunității realizarea supremă a vieții lor.” (Albert Einstein, „Cuvinte memorabile”, Ed. Humanitas, 2008)

Mda, sună bine Ziua Națională a Tineretului (și alte multe zile cu ștaif!), dar efectele sunt în defavoarea statisticilor autohtone. Prea mulți tineri, mult prea mulți, părăsesc România pentru alte destinații mondiale, atât pentru educație cât și pentru „altfel” de locuri de muncă.
Cum îi „oprim” pe tineri (mai mult sau mai puțin excepționali) în țară?… Cu „vorba bună” și cu clișee socio – pedagogice nici într-un caz!
În altă ordine de idei și ziua de ieri a fost un bun exercițiu!… Și-n fiecare zi – probabil – avem câte un bun exercițiu!…

La mulți ani, dragi tineri (mai mult sau mai puțin creativi)!
La mulți ani slujitorilor presei (mai mult sau mai puțin liberi)!

Foto & text: Ion Mariș

Deși a luat ființă de curând, Asociația „Firul Vieții” din Sighet a reușit să concretizeze aproape toate proiectele asumate: un pliant dedicat Episcopilor Martiri și difuzat cu ocazia vizitei papale din anul 2019; o ediție revăzută și îmbunătățită a Novenei „Pelerinaj spiritual la Lourdes” a preotului-poet Emil-Alexandru Micle; realizarea unei plăci comemorative cuprinzând numele profesorilor și elevilor de la Liceul „Dragoș – Vodă” întemnițați în timpul regimului comunist; realizarea unei ediții aniversare – 175 de ani de la naștere – cu scrierile istorice ale vicarului – cărturar Tit Bud, apărută în decembrie 2021, o carte de excepție și de mare importanță pentru istoria bisericii Maramureșului.

Din cauza fondurilor bănești insuficiente însă, cel mai ambițios proiect, bustul lui Tit Bud, n-a putut fi încă realizat și așezat în fața Bisericii Greco-Catolice (cea nouă), așa cum s-a dorit, dar executarea este în derulare și dezvelirea monumentului este programată în jurul datei de 15 august a.c., când se vor împlini 105 ani de la moartea vicarului. Contractul s-a semnat cu Filiala Maramureș a Uniunii Artiștilor Plastici, iar execuția lucrării – bustul din marmură albă pe un soclu de andezit masiv – a fost atribuită sculptorului băimărean Marcel Stanciu.

APELĂM așadar la iubitorii de artă, de istorie, de cultură și spiritualitate maramureșană, din Sighet și de pretutindeni, să contribuie la realizarea acestui proiect menit să cinstească memoria unui bărbat, care a slujit Maramureșul de la altarul bisericii și de la masa de scris timp de o jumătate de veac și sub oblăduirea căruia s-au ridicat aici zeci de biserici și școli confesionale românești; a fost un adevărat stâlp de rezistență al Asociațiunii pentru Cultura Poporului Român și al Reuniunii învățătorilor, a făcut gazetărie și a cules și publicat folclor, a scris și a publicat 15 cărți. Tit Bud, omul despre care Nicolae Iorga a scris în 1906, după ce a vizitat Maramureșul, că „impune prin statura sa de uriaș, prin frumusețea bătrâneților sale, prin manierele sale și prin hotărârea sa, a scris românește despre subiecte istorice și scrie fără sfială până azi, în această țară de slăbiciune și de frică”, merită să-i ridicăm un modest monument, în preajma căruia să putem așeza din când în când florile recunoștinței noastre.

Sponsorii generoși, care vor contribui cu sume mai importante, vor primi câte un exemplar din volumul cu scrierile istorice ale lui Tit Bud.
Mulțumim anticipat tuturor celor care vor contribui, indiferent de sumă.
Conturile asociației: RO64RNCB0185168922070001 (în lei); RO37RNCB0185168922070002 (în euro)

Asociația „Firul Vieții” Sighet
str. Dr. Mihai Marina, 7/A, Sighetu Marmației
firulvieții@yahoo.com

Persoane de contact:
Ioan Ardeleanu-Pruncu, președinte, tel.0742 126 567;
Ion Mariș, responsabil proiect, tel.0745 428 769

Bine – venite și considerate firești sunt, în general, onorurile și recunoașterile oficiale aduse post-mortem unor personalități. Atunci când motivele pentru care nu au putut fi acordate în timpul vieții sunt de ordin obiectiv. Când însă aceste motive țin de alte rațiuni, gestul de recunoștință pierde substanțial din valoarea sa. Rândurile care urmează își propun să aducă (pentru unii să readucă) în actualitatea atenției noastre atât de bulversată de tot ce se întâmplă în jur, chipul și viața unui maramureșean, unul care ar putea fi considerat drept model de urmat, un martor (încă) viu al unui veac de istorie și care leagă, în povestea vieții sale, satul maramureșean Strâmtura, de pe Valea Izei de… Institutul de Fizică Nucleară de la Măgurele, al cărui director a fost prin anii 1993-1995 și în cadrul căruia a lucrat din 1957, de la absolvirea facultății și până la pensionare, ocupându-se, cum el însuși mărturisește, „timp de 55 de ani de studiul stării condensate: magnetism, semiconductori clasici, supraconductori de temperatură înaltă, biofizică și biologie”.

Dintr-o relatare cu caracter autobiografic, aflăm că Alexandru Glodeanu s-a născut în 15 nov. 1931, la Strâmtura, în familia unor țărani gospodari dar neștiutori de carte și a urmat primele 6 clase primare cu învățătorul Ion Brumaru, „căruia îi datorez tot ce am învățat în școala din sat”. Au urmat câțiva ani în care „am fost permanent cioban la oile noastre, cu excepția sărbătorilor de Crăciun și de Paști. În toamna anului 1946, la dorința fierbinte a mamei, ca măcar un copil din familie să învețe carte, m-am înscris în clasa întâi la Liceul „Dragoș-Vodă” din Sighet. Tata nu s-a opus. Mi-a spu doar: Du-te, da să nu ne faci de rușine! Și vorbele lui m-au urmărit toată viața. Aveam 15 ani și colegii mei doar 11 dar, cu aprobarea Ministerului Învățământului, am putut urma și absolvi câte două clase într-un an, absolvind cele 8 clase în 1951. În toți anii de liceu am fost îmbrăcat în haine țărănești și, în primii ani chiar încălțat cu opinci”.

În toamna anului 1951 a intrat la Facultatea de matematică-fizică a Universității București, absolvită în 1955, printre profesorii săi numărându-se nume de referință precum: Miron Niculescu, Horia Hulubei, Șerban Țițeica. „Pentru mine, anii studenției au fost cei mai grei și mai neplăcuți din viața mea. Părinții mei au fost declarați chiaburi și, în consecință, n-am fost primit la cămin și nici la cantină, trebuind să-mi găsesc locuință în oraș. Dar lemnele de foc fiind pe cartelă, 4 ani am dormit fără foc și nu aveam nici unde să mănânc. Masa de prânz o mai mâncam pe la o cantină, dimineața nu mâncam nimic, iar seara un sfert de pâine cu zahăr. La facultate eram izolat de frica de a nu fi exmatriculat; de aceea am avut puțini prieteni. Hainele, mai ales cele de iarnă, erau tot cele de acasă, făcute de Ion Luca, croitorul din sat și prietenul meu.

După absolvire, din cauza originii „nesănătoase”, tânărul Alexandru Glodeanu a fost repartizat profesor de fizică la o școală profesională din Hunedoara, dar, la intervenția fericită a profesorului Hulubei, a ajuns la Institutul de Fizică Atomică de la Măgurele, la care acesta era director. Originea „nesănătoasă” l-a urmărit și aici și după doi ani de muncă i se spune de către securistul de la serviciul de cadre că se poate transfera oriunde, dar la Măgurele nu mai poate rămâne. S-a transferat la Institutul de Fizică al Academiei, care tocmai se desprinsese din cel de la Măgurele, rămânând însă într-o strânsă colaborare.

Primele rezultate remarcabile le-a obținut în 1960, cu o lucrare publicată în „Physical Review Letters”, din SUA. „Era prima lucrare de fizică experimentală din România, care se publica în prima revistă de fizică din lume”. În 1965 și-a luat doctoratul. Au urmat alte studii și articole publicate (Physics Letters (Olanda), Physica Status Solidi (Germania) etc) și alte colaborări de mare nivel și prestigiu științific, stagii de lucru și specializare în Franța, la Centrul de Cercetări de la Orsay – Paris și SUA, la Universitatea Stanford din California, timp de un an de zile. A avansat parcurgând toate treptele, de la cercetător stagiar, la principal, director științific, director adjunct, director general, cadru universitar și conducător de doctorate.

În relatarea mai sus amintită Alexandru Glodeanu remarcă faptul că din rândul pruncilor de țărani asemeni lui s-au ridicat mulți dintre cercetătorii de frunte ai fizicii românești și dă o serie de exemple demne de cunoscut, de admirat și de ținut minte, încheind înșiruirea cu Alexandru Berinde, „unul dintre cei mai buni fizicieni nucleariști… omul din România care cunoaște cel mai bine fizica reactoarelor nucleare, indiferent de tip”. Dar nu uită să amintească și de consăteanul lui, Petru Botizan, ajuns specialist de talie internațională în domeniul construcțiilor civile, care a proiectat și construit Facultatea de Construcții din Oran (Algeria), al cărei decan a fost apoi mulți ani, dar și expert UNESCO pentru Africa, chiar dacă, după ce a ajuns la internatul liceului și pedagogul i-a spus să stingă lumina, Petrică s-a urcat pe masă și, spre deliciul colegilor de dormitor, a început să sufle în becul de deasupra sa, care nu voia nicidecum să se stingă. Dintre profesori l-a avut ca model pe „profesorul (părintele greco-catolic) Grigore Balea, care mi-a călăuzit primii pași în matematică. A fost un strălucit profesor și un pedagog cum rar întâlnești. M-a ajutat să înțeleg logica matematicii, m-a încurajat tot timpul și m-a îndemnat să-mi îmbogățesc cunoștințele. Influența Domniei sale asupra mea a făcut să rămânem toată viața în legătură, să ne vizităm, să ne consultăm, să ne împărtășim gândurile și preocupările. Dumnezeu să-l odihnească acolo unde este!”.

Alexandru Glodeanu, căsătorit cu brașoveanca Doina, născută Banciu, cu ambii părinți deținuți politic, doctor în fizică și specializată în meteorologie, nu are urmași direcți, dar se mândrește cu nepoata Ioana, „fiica fratelui Ștefan, țăran cu 3 clase primare, un exemplu excelent de copil născut la sat și cu un parcurs de succes. A devenit doctor în biochimie la doar 25 de ani, iar în prezent este profesor-asistent la Universitatea Emory din Atlanta (SUA), unde implementează în farmaceutică și agricultură brevetele sale de invenții”.

În ceea ce ne privește, ne-am străduit ca acest text să fie cât mai scurt și concis cu putință, chiar dacă cei peste 90 de ani de viață și de muncă ai domnului Alexandru Glodeanu puteau fi un motiv suficient pentru a nu recurge la acest lucru și portretul pe care am încercat să-l schițăm acestui Fiu al Maramureșului, rămas cu sufletul pe Valea Izei, la Strâmtura natală, ar putea fi un model pentru tânăra noastră generație și, de ce nu!, ar putea onora lista cetățenilor de onoare ai Maramureșului. La mulți ani, Domnule Alexandru Glodeanu și mulțumirile noastre pentru lecția de viață predată!

Ioan Ardeleanu-Pruncu

Aşteptând să ne salveze alţii… Aşteptându-i să ne apere de pofticioşii iubitori de graniţe străine. Deocamdată, România se găseşte în faza „dormitului în front″.

„A dormi în front″, adică „lasă-mă să te las″, sau „poate n-o fi chiar aşa″. Dar dacă exact cum nu vrem să fie va fi?

Armata română cu prea mulţii ei generali nu prea dă semne că s-ar pregăti (cel puţin prin zona de mine observabilă a Maramureşului întins pe două ţări, România şi Ucraina) de niscai ciondăneală armată cu nostalgicii unui imperiu pierdut.

Armata „…a rămas în memoria multora ca un soi de pușcărie inevitabilă care le scoate gărgăunii din minte adolescenților și-i face „bărbați”. În mod bizar, „bărbăția” pe care-o clama nu consta în exerciții militare, ci în varii munci obligatorii, de la cele din mine (cu morții și schilodiții aferenți), la cele de la Casa Poporului și de pe tarlale de porumb ale patriei″. (sursa: „Onoarea armatei române″ de Mihai Maci, articol apărut în www.contributors.ro)

Chiar dacă oştenii ţării strângeau mai degrabă recolta decât să se desăvârşească în arta războiului, toţi posesorii de livret militar ştiau/ştiu să tragă cu arma, sunt familiarizaţi cu zgomotul „flintei″ la tragerea „foc-cu-foc″ sau la „foc automat″. Mai mult, armata i-a învăţat pe cei care au trecut prin ea ce este răbdarea, ce este ordinea şi respectarea ierarhiilor, lucruri necesare şi în viaţa civilă.

Acum suntem în aşteptare… Aşteptăm să treacă de la sine Pericolul. Dacă nu trece de la sine, nu-i nimic. Avem o „umbrelă″ deasupra ţării care ne scapă de orice intemperii explozive. Punem bariere cu sigla NATO la hotarele patriei şi duşmanul, văzându-le, va fugi de va mânca pământul. Pământul lui, nu al nostru!

Ce ne facem însă dacă „umbrela″ protectoare nu se deschide la timp şi ne trezim cu invadatori înjurând în limba lor că şi-au stricat şenilatele prin hârtoapele Maramureşului, judeţ aflat la graniţa României?

Chiar se va întâmpla – nimeni nu-şi doreşte, dar e un scenariu plauzibil – să fim din nou surprinşi de evenimente, aşa cum ne surprinde venirea prea repede a iernii, sau a începerii anului şcolar fără manuale la unele discipline şi la unele clase?

Avem armată formată din profesionişti, aşa cum se spune? Câţi sunt? Unde au avut ocazia să-şi demonstreze capacităţile militare ? În Afganistan, cu luptătorii islamici izolaţi, gata oricând să se detoneze şi să plece astfel la cele veşnice împreună cu creştinii apărători cu orice preţ ai democraţiei de tip occidental?

Într-un alt articol aminteam că „nu învăţăm nimic de la istorie″. Acum mă întreb dacă de la istoria României am învăţat ceva. Constat că răspunsul poate fi şi negativ. Încă de pe vremurile când nu se chema România, când una era Ţara Românească şi alta era Moldova, am fost de multe ori în aşteptare. Sau ne-am dat singuri „cu stângul în dreptul″. Articolul domnului Mihai Maci atinge şi aceste aspecte sensibile din istoria României.

„Ţară, ţară vrem ostaşi!″ e un joc din copilărie. Cum ar fi acum jocul, dar cu oameni mari? Şi nici măcar nu mai e joc… De unde şi-ar lua ţara ostaşii de care ar avea nevoie? Belgia va trimite 300 de militari în România pentru a consolida graniţa de est a NATO. Chiar dacă toţi ar fi luptători de tipul „Jean-Claude Van Damme″, nu era mai normal ca ţara să fie apărată de militari români, dar (şi) cu tehnică miltară NATO-OTAN?

În timp ce la noi se face congres cu un unic candidat, guvernul polonez a publicat un ghid cu informaţii necesare populaţiei în caz de război. Şi noi avem graniţă cu Ucraina, dar pe aici – presupun asta inspirat de lâncezeala autorităţilor române – umbrela NATO e mai acoperitoare de vreme rea decât partea care acoperă Polonia.

Probabil că aşa se gândeşte pe la C.S.A.T., că prea stăm liniştiţi… Lasă că se vor forţa alţii pentru noi. România e ţară paşnică, n-a atacat niciodată altă ţară, etc., etc. Ştim, am învăţat la istorie cât am fost de cuminţi. Tot acolo am mai învăţat că nişte „meciuri nule″ din primul război mondial le tratăm ca pe victorii.

Ne învaţă autorităţile sighetene ce să facem în cazul în care ar „ploua″ cu obuze şi rachete? Unde ne ducem? N-ar trebui să ne pregătim puţin pentru nişte eventualităţi neplăcute dar plauzibile în lumea de azi?

Să-i lăsăm pe alţii să facă ce-ar trebui să facem noi, nu ştiu dacă nu cumva e „sport naţional″. Imaginea cu nişte localnici bând un şpriţ la birtul din sat în timp ce jandarmii chemaţi încercau să le apere bunurile de apele învolburate n-o pot uita.

Vorbim despre război în loc să vorbim despre însămânţările de primăvară. Ziua de mâine poate fi mai tristă şi mai grea decât cea de azi. Războaiele nu sunt infinite ca durată. Nici pacea de după. Să nu uităm că după primul război mondial ne-am ales cu o extindere semnificativă a „suprafeţei locuibile″.

Oare cartografii vor avea de refăcut harta Europei? Dacă da, fi-vom noi siguri că România va rămâne aşa cum e acum?

Horia Picu

Sursa foto: Internet

Pictorul Gabriel Prundeanu nu este sighetean, s-a născut la Craiova. S-a stabilit la Sighet – în locul de baștină al soției sale – și aici va rămâne (sper că nu… temporar). Este un artist foarte deschis discuțiilor și, mai ales, dornic de-a ghida – pe drumul artei – pe orice interlocutor. Are un farmec aparte și o mină „neabstractă” care-l califică pentru pedagogia specifică domeniului.

Cu dl. Prundeanu „lecția” de arte plastice capătă conotații profesioniste, devoalându-ne valențe compozițional – cromatice inedite și interpretări pertinente. Evident că nu a fost suficientă doar o lecție!… De la prima vizită în atelierul aglomerat al artistului m-am întrebat cum să mă raportez la „exprimarea” artistului – azi – sighetean. Am reținut îndemnul la evitarea analizei sofisticate, la eliminarea cuvintelor „inutile” și la simpla abandonare în vraja imaginii, culorilor.

Am făcut trei vizite în atelierul pictorului pe parcursul ultimelor luni și, la fiecare revenire, alte și alte „percepții” m-au încercat. Ce poți spune privind lucrările maestrului Prundeanu? Trebuie să fii foarte, foarte… atent! Privești, taci, simți! Cuvintele nu pot reflecta întotdeauna un răspuns adecvat pentru imagine… pentru mesajul artelor vizuale. Sigur, „ingredientele” de bază ale artistului (punctul, linia, pata, suprafața) nu păcălesc, sunt suficiente – pentru un privitor echilibrat cultural – în a înțelege fără echivoc mesajul autorului.

Am avut de fiecare dată discuții interesante, am găsit în lucrările expuse pe simezele neconvenționale din locuința artistului detalii care m-au „revigorat” și m-au determinat să caut „explicații” pentru fiecare confruntare vizuală, să-mi explic și să caut o cheie pentru a recepta adecvat tema/ soluția/ enigma din spatele lucrării. Am transferat „contradicțiile” individuale de receptare în lumea globală a pieței de artă. Am discutat despre mediocritate, despre amatorismul unor privitori focalizați pe efecte și-am convenit că acea spiritualitate vizuală dorită într-o astfel de „confruntare” – artist – privitor – se bazează pe simțire estetică, pe intuiție și… intimitate. Da, pare o relație exclusivistă dar, într-adevăr, arta este înțeleasă mult mai bine în intimitate. Evident că în discuțiile noastre n-am ocolit nici artiștii de top, Lucio Fontana, Cy Twombly, Anselm Kieffer, Gerhard Richter, Joseph Beuys, Louise Bourgeois, Edvard Munch, Kazimir Malevich etc. influențele, genialitatea, căutările și trăirile lor. Și inevitabil, întrebările sunt prezente în casa minții, în opera fiecărui artist!

Nu, nu poți vorbi despre lucrările – marea majoritate de dimensiuni foarte mari – pictorului Gabriel Prundeanu fără a elimina barierele mentale ordinare, fără a renunța la prejudecăți conservatoare și, mai ales, fără a te concentra pe ansamblu în „defavoarea” detaliilor – capcană.

La ultima vizită în atelierul artistului, cu doar câteva săptămâni în urmă, am avut surpriza plăcută să constat deschiderea internațională de care se bucură concitadinul nostru. Am răsfoit revista italiană (există și versiunea online atât în italiană cât și în engleză) Glamouraffair.vision, nr. 19/ 2022 în care pictorului Prundeanu îi este dedicat capitolul „Abstractness” (Abstractizare). Este clar un semnal de apreciere internațională; în nota critică însoțitoare (semnată de Diana Roman) subliniindu-se: „Compozițiile sale poartă acel sentiment puternic de energie concentrat pe articulații minimaliste care încântă ochiul.”

Încântare și provocare, asta mi-a transmis impactul vizual cu pânzele maestrului, pictorul simțurilor, Gabriel Prundeanu, (așa cum l-a numit criticul de artă Diana Roman) care „trece” – din păcate – neobservat pe lângă noi, prin Sighetul azi depersonalizat. Totuși sper că lucrările artistului le vom putea admira într-un spațiu generos cât mai curând posibil (NB: locația va fi în curând re-introdusă în circuitul cultural sighetean).

Foto & text: Ion Mariș

A face poze (adică a se lăsa fotografiaţi cu orice prilej), iată o „îndeletnicire″ a unora care se învârt prin politica locală sau naţională. Acţiunea are ca scop ca lumea să priceapă că implicarea respectivului (sau a respectivei) în viaţa obştei e maximă şi eficientă în aceeaşi măsură.

Dacă poza e făcută lângă o personalitate internaţională sau naţională, cei care aşteaptă în zadar să vadă că se mişcă lucrurile spre bine, primesc o rază de speranţă şi merg să viseze liniştiţi că oraşul, ţara sau lumea toată vor ajunge la normalitate.

Poza vorbeşte de la sine despre cine se lasă imortalizat cu tot dinadinsul. Pentru a da bine ochiului vigilent al alegătorului, instantaneul trebuie… gândit înainte de „clic″. Pe principiul „fă-te că lucrezi″, cel pozat se apleacă peste un strat de flori şi se preface că plantează sau smulge buruieni, dă indicaţii cum se pun bordurile, merge la piaţă şi – extraordinară coincidenţă!- apare în presă un instantaneu cu o fericită vânzătoare de legume alături de un ales local. Se deschide sau se închide anul şcolar, alt prilej de a face poze. Să se vadă c-a fost, să se ştie că s-a petrecut. O fotografie e dovada că activitatea s-a ţinut, iar fără dovezi bănuiala că n-a fost, că nu s-a ţinut, că nu s-a vorbit, că nu s-a citit mesajul, poate eroda liantul dintre şef şi subordonat, sau dintre ales şi alegători care, nu ştiu cum se face, întotdeauna sunt neinspiraţi. Sau n-au cum să voteze inspirat, neavând ce să aleagă cu adevărat?

Tematica pozelor de grup s-a diversificat. Unii, folosindu-se de acelaşi principiu specific românesc de „fă-te că lucrezi″, s-au pozat cu nişte mape cu hârtii nescrise la subraţ, cu intenţia de a transmite un mesaj clar: << Cu echipa asta se lucrează! Ei, dacă vor fi aleşi, imediat vor acţiona. Ia uita¬ţi-vă, stimaţi alegători, sunt pregătiţi să vă aducă fericirea pe plan local!>>.

Din echipă, unul vrea un loc „mai în faţă″ pentru a putea înfăptui ce promite. Nu poate fără echipa de purtători de mape cu hârtii nescrise. Şi atunci, noi trebuie să pricepem că: „Degeaba mă votaţi pe mine, doar pe mine… Votaţi-mi toată echipa de purtători de mape, apoi mergeţi acasă şi aşteptaţi!″

… şi tot într-o aşteptare am rămas. Aşteptăm să se renoveze clădirile din centrul oraşului. Aşteptăm nişte trotuare asfaltate. Aşteptăm străzi reasfaltate. Aşteptăm concretizarea promisiunii despre renovarea, reabilitarea, repunerea în valoare a Casei pălărierului. Aşteptăm curăţenie pe străzi.

Aşteptăm ca un sediu de bancă să fie tencuit şi văruit şi pe partea neobservabilă de pe stradă, aşteptăm ca un restaurant să-şi repare constructiile vizibile din stradă, aşteptăm ca un loc de joacă din centrul localităţii să fie reabilitat, reamenajat şi reconstruit, aşa cum ni s-a împuiat capul anul trecut că se va face.

Fotografierea unui subiect făcută de departe n-are nevoie de retuşuri. Nu se pot vedea imperfecţiunile. De-aia Sighetul imortalizat de sus n-arată rău. Totul e să nu ne apropiem, că se observă detaliile.

Gilles Peress, un renumit fotograf francez, spunea: „Nu am încredere în cuvinte, am încredere în fotografii″. (sursa: https://fotomagazin.ro). Noi am ajuns acum să nu credem nici în fotografii, nici în cuvinte. Dar credem în fapte.

Beneficiari ai ultimelor alegeri, înfăptuiţi-le! Sau… faceţi poze. De familie doar.

Horia Picu

Sursa foto: Internet

Am sperat că războiul acesta absurd de la granițele României va înceta, că presiunile internaționale, rațiunea, compasiunea, vor pune capăt vărsării inutile de sânge. Din păcate, au trecut aproape 50 de zile de război și semnele/ semnalele nu par a prevesti – deocamdată – nimic bun. Important este că solidaritatea extraordinară care s-a manifestat în această perioadă dificilă nu este o „minune” de… trei zile. Pe palierul „ordinar” empatia, coeziunea națională și internațională, continuă să se manifeste, să devină un modus vivendi. Avem atât de multe exemple frumoase și fără niciun fel de parti-pris-uri: ONG-uri, voluntari, oameni simpli, implicați dezinteresat.

Un semnal din Franța a primit Rotary Club Sighet prin intermediul unui medic sighetean, stabilit de mult timp în Hexagon: Anca Alexandrescu. Dr. Anca Alexandrescu s-a gândit la „interfața” dintre război și pace pe care și-a asumat-o Sighetul și a sugerat ca un transport cu diverse produse destinate Ucrainei să poposească și pe plaiurile ei natale. Rotary Club d’Hyères, ONG Josy Chambon, Soroptimist, Commune de Collobrieres dar și alte ONG-uri din localitatea Hyères (departamentul Var) au reușit să colecteze 50 de tone de produse de primă necesitate (materiale sanitare, medicamente, produse de igienă pentru adulți, mâncare neperisabilă, pături, produse de igienă și alimentare pentru copii etc.) care au ajuns temporar la Sighet dar vor fi transferate în Ucraina, acolo unde problemele oamenilor, generate de război, sunt grave.
La Sighet „fluxul” (descărcare – depozitare – parțial livrare) a decurs rapid și eficient (mulțumim, Alex Tivadar!), iar prietenii francezi (doi medici – Gérard și Guy François și un notar – Bernard), care au însoțit transportul, s-au întâlnit, in situ, cu reprezentanții administrației locale, d-na viceprimar Daniela Onița Ivașcu și dl. Petru Rednic (city manager). A avut loc și o scurtă vizită la primărie unde s-a discutat și despre o potențială înfrățire a celor două orașe.
Primul și cel mai important pas: a avut loc alocarea primelor cantități de produse pentru primele destinații din Ucraina (prin intermediul Serviciului de Ajutor Maltez – Sucursala Sighet).

Deși vizita prietenilor francezi la Sighet a fost scurtă (inclusiv întâlnirea Rotariană ulterioară) se pare că – după… prima impresie – va continua colaborarea noastră dar – să sperăm – într-un context mult mai pacifist, fără amenințarea dinspre… răsărit.

Acesta este doar un „mic” exemplu de solidaritate și implicare, alte foarte multe ONG –uri locale împreună cu zeci și sute de voluntari, au făcut eforturi deosebite pentru a-i întâmpina, fără exagerare, cu brațele deschise pe refugiații din Ucraina, străduindu-se în același timp să expedieze diverse ajutoare umanitare și populației rămase în țara vecină.

În mod sigur, solidaritatea și pacifismul – european și global – pot fi antidotul agresiunii de orice natură, culoare, ideologie!

Ion Mariș
Rotary Club Sighet

Florin Vasile Cîţu a coborât singur de pe piedestal. „Gaudeamus igitur″ sau să nu ne pese?

Nici nu ne bucurăm, nici nu ne întristăm. Hai s-o iau la persoana întâi singular. Reformulez: nici nu mă bucur, nici nu mă întristez. Constat numai.

Anul trecut a fost luat de mână şi plimbat de la Piaţa Victoriei la Romexpo via Cotroceni, unde cinci mii de penelişti destoinici ai ţării au avut revelaţia că fără Cîţu nu mai merge politica liberală, iar ţărişoara, în condiţia aceleiaşi eventuale lipse, ar gâfâi rău de tot din punct de vedere economico-financiar.

Asta se întâmpla pe 25 septembrie 2021. Până la data mai la stânga menţionată, toţi mai-marii partidului, mulţi dintre ei descinzând tocmai din partidul care-l susţinuse necondiţionat pe Băsescu, s-au întrecut în a aduce elogii unicului care poate, şi fără de care nu se poate, F.V.Cîţu.

Desigur că şi peneliştii de sine stătători au jucat cotroceneasca şi şi-au declarat public susţinerea totală a candidatului care va face, atât în partid, dar şi pentru ţară. Eu spun asta acum, alţii au spus-o atunci. De exemplu: „Congresul PNL de sâmbătă, 25 septembrie a fost aranjat și controlat până în cele mai mici amănunte, potrivit descrierii pe care a făcut-o Dan Tăpălagă la g4media.ro.(sursa: www.dw.com/ro)

Trecut-au şase luni de-atunci. F.V.Cîţu a fost prim-ministru. N-a fost bun. Jos cu el! A devenit acum şeful Senatului. Tare mi-e teamă că mânia partidului care gândeşte cu un singur cap îl va face să-şi mai dea încă o demisie, din moment ce tocmai s-a obişnuit cu acţiunea.

Acum şase luni domnul Cîţu era salvarea partidului şi a ţării. Nenorocul domniei sale a fost că n-a avut o ţară mai mare şi mai importantă, aşa… pe măsura puterilor sale, că dac-ar fi avut-o, salva Europa şi poate întreg mapamondul de la foamete şi îmbrânceli armate.

Domnu Cîţu n-a avut noroc şi cei care acum şase luni nu ştiau cum să-l mai laude şi să elimine orice scamă de pe umerii lui largi, sau să-i pună la loc şuviţa căzândă, acum, ascultând fără să crâcnească aceeaşi comandă misterioasă (?), au zis că nu poate un asemenea individ să fie şeful liberalilor.

PeNibiL… Atât de mare să fie nevoia în partidele noastre (că nu doar în PNL unul cântă şi toţi ceilalţi dansează) ca cei din fotolii să stea cât mai confortabil încât să-şi închidă conştiinţa şi să acţioneze după cum este comanda primită? Cum de nu vomită unii partidişti când spun în public una, când îşi arată susţinerea până la sacrificiul suprem pentru un unic propus de sus (cam rimează, dar altă rimă nu vreau să am…), iar când ajung acasă, când redevin ei însişi şi se privesc în oglindă şi văd… că nu văd nimic?

Unde v-a fost propria judecată, membrilor de partid? Cum de v-aţi gândit toţi că F.V.C. e salvarea salvării salvatoare? V-aţi uitat bine în dreapta (nu zic nimic că era bine să fi privit şi în stânga, să nu se interpreteze) şi acolo aţi văzut doar un singur om, o singură opţiune? Nu credeţi că prin modul cum v-aţi manifestat înainte de 25 septembrie 2021, aţi dat un imbold oprtunismului românesc? Din câţi membri are PNL-ul, doar Cîţu putea să devină şeful? Anul trecut vă întreceaţi în osanale. Acum, omul care v-¬a trebuit să vă conducă nu mai e bun.

René Descartes a spus în secolul XVII „Mă îndoiesc, deci cuget. Cuget, deci exist″. Trecut-au nişte secole de-atunci, până când unii oameni au ajuns să nu se îndoiască, deci să nu cugete.

Necugetând, nu există!

Horia Picu

Ne-am obişnuit să vedem tragedii aproape de noi. Ne uităm la ştiri şi construcţii bombardate cu oameni înăuntru, oameni mitraliaţi care „invită″ invadatorii să plece acasă, sau cine mai ştie câte orori comise de Rusia care e hotărâtă să salveze (?) Ucraina, ne oripilează şi ne vor face în continuare dereglări spaţio-temporale…

Până pe la sfârşit de februarie din anul 2022, credeam că suntem în Europa, în secolul XXI, că ne înţelegem din vorbe, nu din dat cu măciuca în capul celui care nu vrea ca noi. Sau nu vrea să fie cu noi, lângă noi, apărat de noi, manipulat de noi, exploatat de noi, terorizat de noi.

Acum suntem în faza că încercăm să înţelegem. Vrem să găsim explicaţii pentru ceva inexplicabil. Ne uităm într-o parte (în sens figurat), şi vedem acolo Rusia şi guvernarea sa autocrată. E clar că acea guvernare are un stăpân absolut… Ne uităm în altă parte (în acelaşi sens figurat) şi vedem acolo Ucraina, o ţară de două ori mai mare decât România ca populaţie. La suprafaţă e mai greu de făcut calculul, pentru că au mai apărut nişte republici autonome recunoscute doar de ele însele şi de Rusia.

Populaţia Ucrainei e absolut admirabilă! Vedem la ucraineni eroismul la superlativ. Vedem dorinţa unor oameni de a fi lăsaţi în pace, pentru că nimeni n-are dreptul să le arate calea pe care trebuie s-o urmeze.

Ucrainenii vor în UE şi în NATO. S-au pregătit pentru asta, au visat la asta. Sunt foarte buni vorbitori de engleză. Au făcut manifestaţii pentru integrarea europeană. S-au luptat pentru ea. Ei vor să intre în NATO pentru că s-au săturat de ruşi şi de „fericirea″ pe care vor să le-o aducă. Stalin i-a înfometat pe ucraineni. Putin îi omoară acum indiferent că au poate 100 de ani sau sunt încă bebeluşi.

De se-ntâmplă ce se-ntâmplă? E întrebarea pe care ne-o punem cel mai mult în ultima lună, văzând ura ajunsă la paroxism şi neînfricarea, determinarea de a nu ceda, demne de a fi trecute în cărţile de istorie ale omenirii, în contrapoderea urii animalice.

Desigur că dacă ţinem cu tot dinadinsul ca răul să ia o formă concretă, toţi ochii şi toţi indecşii sunt îndreptaţi spre preşedintele rus. Ucrainenii, în momentele de euforie că încă un tanc a fost distrus sau o zburătoare mecanică a fost doborâtă, folosesc, probabil, un obicei din Evul Mediu (de care prin comportamentul agresorului nu suntem departe) şi arată ştiu ei spre cine degetul arcaşului.

Filosoful Gabriel Liiceanu, într-un articol („Putin nu este nebun”) spune că şeful suprem al Rusiei este aşa cum îl vedem azi pentru că este un produs al KGB, sau FSB-cum se numeşte azi, în dorinţa de a „o tăia″ cu trecutul. „…conspirația mondială, dușmanul la pândă, amenințarea continuă (complexul „citadelei asediate”), vigilența, cruzimea care trebuie să nu cunoască limite, obsesia puterii care trebuie să fie afirmată continuu de vreme ce totul se rezumă la raportul de forțe, afirmarea planetară a măreței Rusiei ca țel final. Toate acestea sunt conceptele prin care Putin înțelege, interpretează și vrea să modeleze la ora actuală lumea și care fac imposibil orice dialog cu el și orice negociere″.

Ziaristul Ion Cristoiu scrie pe blogul său articolul „Măreaţa tradiţie a măcelăririi″, din care reproduc aici fragmentul: „Tătucul se proclamă peste tot dușman al Europei. În secret însă, ambițiile sale vizează ajungerea din urmă a Occidentului, intrarea în veac a Rusiei, aducerea la zi. Ca și înaintașul său întru prigonirea propriului popor, găsește de cuviință că procesul implică sacrificarea [a] milioane de ruși. […] toți cei ce se cred veniți pe pămînt cu o misiune sfîntă, toți cei ce sunt convinși de providențialitatea lor nutresc, în taină, un profund dispreț față de propriul popor. Socotindu-l incapabil să se ridice pînă la înălțimea viziunii lor, ei îl sacrifică fără milă. Măcelărirea e doar unul din momentele acestei nebunii″.

Nu stă în firea omului doar să se întrebe de ce se întâmplă războiul ruso-ucrainean fără a judeca problema pe toate părţile. Filosoful Andrei Marga vede o altă faţă a problemei, peste care noi, oripilaţi de imaginile transmise la ştiri, am trecut mai uşor. Citez din articolul „România în contextul crizei Ucrainei″ scris de filosoful clujean: „…înțelegerile Gorbaciov-Reagan, Gorbaciov-Bush, Gorbaciov-Kohl și-au asumat două decizii de reorganizare a Europei la începutul anilor 1990: Rusia se retrage din centrul continentului, unde rămăsese de la încheierea celui de Al Doilea Război Mondial, și, așa cum declara atunci secretarul de stat James Backer, „NATO nu se extinde cu nici un centimetru”. Toți cei implicați în decizii (secretarul de stat adjunct, consilierul de securitate american, cancelarul și ministrul de externe german, liderii francezi și mulți alții) au exprimat această poziție. Președintele Bill Clinton a precizat mai târziu că niciun soldat și nicio armă nu vor fi amplasate în țările ce intră în alianță″.

NATO nu şi-a respectat promisiunea. Rusia a fost „trasă pe sfoară″, „dusă cu zăhărelul″ sau oricum altcumva vrem să spunem, ideea rămânând aceeaşi.

Pe 29 ianuarie 2022 (ce bine ne era atunci!…), pe www.mediafax.ro a apărut articolul: Comentariu Lelia Munteanu: „La ce vă trebuie NATO? ″. O discuţie între fostul preşedinte al Israelului, Shimon Peres şi cel al Rusiei războinice ne poate aduce mai aproape răspunsul la întrebarea „de ce?″.

Voi sublinia câteva idei ale celor doi oameni politici, al căror dialog a avut loc în 2016.

Peres îi reproşa lui Putin acum şase ani că se comportă ca un ţar, iar ţarii n-au făcut altceva decât să dezvolte două oraşe: Moscova şi Sankt Petersburg. „Restul Rusiei e ca Nigeria acoperită de zăpadă″. Tot în dialogul celor doi preşedinţi Putin spune că a început să-i pese din momentul în care Ucraina a fost invitată în NATO. Aderarea la Uniunea Europeană nu l-a deranjat.

Pe 21 februarie 2022 (şi atunci încă ne era bine…) a apărut pe www.cotidianul.ro articolul „Angajamentele încălcate de SUA și noul Război Rece″, scris de Călin Marchievici. În 1994 SUA, Rusia şi Marea Britanie au semnat la Budapesta un Memorandum prin care s-au angajat „să nu amenințe și să nu folosească forța împotriva integrității teritoriale sau a independenței politice a Ucrainei”. Memorandumul a fost negociat pentru ca Ucraina să renunțe la arsenalul nuclear sovietic, iar Putin l-a încălcat, în 2014, când a anexat Crimeea și a început războiul prin interpuși din Estul Ucrainei″.

Tot Călin Marchievici constată că „Documentele declasificate arată cum oficialii americani i-au asigurat pe ruși că NATO nu se va extinde, iar apoi au dublat Alianța. Transcrierile întâlnirilor ruso-americane la nivel înalt postate de Arhiva Națională de Securitate arată că au fost multe asigurări oferite Rusiei, la începutul anilor 1990″.

Sigur, ţările est-europene au profitat de „uşa deschisă″ de NATO şi au intrat în Tratatul militar Nord-Atlantic. Acum, într-un fel, răsuflă uşurate. Rusia nu se mai poate extinde în această parte a Europei.

Promisiuni încălcate din partea forţelor binelui şi fapte oribile de război din partea răului, aduse chiar acuzaţii de crime de război. Asta e lumea în care nu ne vedeam a face parte vreodată.

Din tot răul care pare a fi din ce în ce mai cuprinzător în lume, se desprinde o lumină: poporul ucrainean!

FABULOSUL POPOR UCRAINEAN!

Horia Picu

SUNTEM la o aruncătură de băț de zona de război unde se dau lecții de patriotism și eroism în lupta cu monstrul de la Kremlin.
Suntem temători și ne facem scenarii pe măsură ce crește intensitatea conflictului, cu gândul că butonul nuclear nu ține seama de granițe, apartenențe politice sau alianțe de apărare.

LA noi, în România, se duce un război nearmat pe toate fronturile. Pe frontul Sănătății se duc cele mai crâncene lupte și cad zilnic sute sau mii de victime. Au fost multe semnale, au ars spitale cu oameni și echipamente cu tot. Au fost voci, strigăte disperate către cei aleși sau puși să ne diriguiască destinele. Puțină gălăgie pe la microfoane, ședințe de Guvern, comisii guvernamentale sau parlamentare și se așează din nou liniștea și praful.

EROII noștri de pe frontul Sănătății rezistă și salvează zilnic multe vieți.

MAI zilele trecute mi s-a dat să fiu aproape, și mereu cu sufletul la gură, de cazuri extreme, chiar secvențial, în mijlocul „frontului” unde, după teste specifice ce durează ore, chiar în ritmul alert, se trăgeau concluzii și se luau decizii. La mijloc erau vieți. Au loc consultații și comunicări interdisciplinare pe diverse căi de comunicare , se ia decizia finală: internare de urgență și operație.

TE blochezi și ți se încețoșează toate contururile celor ce se mișcă brownian ce-ți păreau limpezi până adineaori.
Urmează o noapte de coșmar, albă integral, și mă grăbesc să aflu echipa de intervenție. Asta, de abia după ora 18:30. Aflu numele celui care va conduce echipa de intervenție: prof. dr. Ștefan Ioan Florian.

DIN practica dumnealui zilnică, ține și o întâlnire scurtă cu aparținătorii. Mă liniștește, cum că nu este chiar așa complicată intervenția și se amână până mâine dimineață, având urgențe ce nu suportă amânare.
Ies murmurând un semisalut și mă grăbesc, frânt, acasă.

CAUT și citesc tot ce găsesc despre cel ce urma să fie în „prima linie”. Am aflat: este printre primii cinci neurochirurgi ai lumii; este Vicepreședintele Federației Mondiale a Societăților de Neurochirurgie;
i s-a propus să opereze în străinătate și a refuzat; și-a cumpărat din banii lui instrumentarul neurochirurgical, microchirurgical ca să poată face performanță; și-a cumpărat lupe din Canada, în lipsa unui microscop performant; a încercat să-i facă pe mai marii decizionali să înțeleagă necesitatea dotării tehnologice în spitale, pe plan național, neurochirurgia fiind o specialitate aflată în directă coeziune cu dezvoltarea tehnologică; am mai aflat că în septembrie, anul ăsta, organizează un Congres, aici in Cluj, la care va participa toată elita neurochirurgicală din lume;
Am aflat multe despre această mare personalitate a lumii medicale.

ESTE prima jumătate a zilei, ora 11:40 și intervenția este gata.
Nu sunt liniștit și sun la interfon, accesul aparținătorilor fiind interzis. O voce feminină îmi dă detalii cum că, totul este sub control și este bine.

ORA 18:30, lume destul de multă afară, aparținătorii, așteptând să intrăm câte unul intr-o încăpere cât 3 – 4 cabine telefonice, cu un monitor într-un colț, ușa deschisă larg si un paravan transparent pe tot chenarul ușii. Nu există posibilitatea unui contact, o strângere de mână. Doar ne vedem și ne auzim.
„Ti-am zis că o să fie bine. A fost o intervenție ușoară. Bine?”. Încerc alte întrebări și răspunde scurt, după care, „Bine?”. „Bine”- le ăsta însemna, de fapt – „hai, pleacă repede, mai sunt mulți după tine!”.

MĂ fâstâcesc și scot din punga de plastic mica sacoșă din hârtie cu modestul cadou – cartea mea. Mă uit țintă la el și-l rog să o primească. Îmi spune s-o pun pe măsuța din colțul holului de unde vorbeam. „Eu sunt autorul!” Se înseninează la față și zice : „Da, promit că o s-o citesc!”
Ies cu sentimente amestecate: o dată că, mi-am incălcat restricția pe care mi-am impus-o de când mă știu, de a nu da – primi nimic pentru ceva și, că totuși, nu mi-a refuzat cartea, drept simbol al mulțumirii și recunoștinței mele.

IES din acest mediu, fac o scurtă retrospecție și-mi sparg timpanele vorbele unui decizional: „Sănătatea și Educația nu sunt prioritare în România!”.
Cât de mic la minte să fii și să zici așa ceva. Tocmai aceste două fronturi sunt prioritare. Acestea le susțin pe celeilalte. Cum astfel de personaje mici, ajung să ia decizii mari într-o Românie bulversată, degradată, prăbușită în abisul neputinței, în care ura proliferează și ne mișcăm bezmetic cu gândul de a ne lua zborul într-o lume în care omul contează, unde capacitățile de orice fel sunt apreciate corect si mișcă lucrurile, ori aici… sunt stopate.
CÂND se va trezi lumea?
OARE, se va trezi lumea?

AȘA că, ONOARE pentru cei din linia întâi, cei care continuă să lupte și să câștige bătălii, neabandonând frontul, chiar și în astfel de condiții și, OROARE pentru nepricepuții ajunși pe funcții de decizii și care hotărăsc și soarta altora.

Gheorghe Mihăiescu

Sursa foto: Internet

Ne-am obișnuit în secolul XXI să ne „conformăm” ierarhizărilor, catalogărilor, standardizărilor, să apăsăm pedala tehnologiei la maximum și să zburăm „digital” fără restricții, liber, democratic, în toate ungherele planetei, chiar ale întregului univers.

Lumea părea că s-a scuturat de frici, s-a detașat de inhibiții și se întrecea în inovații, R&D, generațiile s-au așezat în ordine, X, Y, Z… Alpha – iGeneration, secolul XXI părea aducător de bunăstare, maximă libertate și viteză spre… optimism.

Dar… astrele s-au „dereglat” dinspre Rusia!

De 25 de zile văd zilnic suferință și, chiar ne copleșește povara valurilor de refugiați ce ajung în Sighet prin punctul de Trecere a Frontierei din orașul nostru. Peste podul de pe Tisa au trecut până azi mii de femei și sute de copii. A plecat în bejenie, a părăsit Ucraina, un val de inimi, un val al Generației Alpha. Cât de crudă este soarta copiilor alungați din lumea lor „Alpha” de către generația de tancuri „Z”, de militarii care afișează ostentativ sau inconștient Z-ul morții. Ei se ocupă de operațiuni „speciale” fără a realiza că lumea se poate prăbuși în doar câteva secunde, fără ca noi să avem drept de… veto!

Generația Alpha a Ucrainei a fost îngropată în ruine, a fost schimbată – acum – viața copiilor dar și a tinerilor din răsăritul Europei de un război agresiv, amenințător de fapt pentru întreaga lume.

Copii triști, copii inconștient – zâmbitori, copii nedumeriți, copii abandonați, copii disperați, copii nefericiți… ce poate fi mai inuman decât teroarea pe care o suportă copiii ucraineni? Vede cineva că ne paște pericolul „comasării” tuturor generațiilor într-una singură: Generația W(ar)? Ar putea fi sfârșitul erei tehnologice și/sau o resetare imprevizibilă a forțelor dominante! Oare, are dreptul un „leader” (dacă se poate numi așa) să-și bată joc de copiii unei țări, de marea masă de nevinovați care nu-și doresc noi teritorii sau expansiuni derizorii?

Potențialul și creativitatea zecilor de mii de copii au fost sacrificate de mașina de război „Z”. Cum vor gândi viitorii adulți, copiii alungați azi din casele lor, despre coșmarul din copilăria lor? Vor putea ierta? Cu mișcări crude, iraționale, sunt readuse provocări absurde într-un secol ce părea că se va război doar virtual. De azi înainte nu vom mai vorbi cu teamă – mai mult sau mai puțin reală – despre „schimbări climatice”, vom trăi cu spaima unor schimbări… dramatice, în Europa noastră sau în lumea globalizată.

Pe cine să învinovățim pentru nenorocirea asta: pe cei care au început războiul sau pe cei care nu doresc să-l oprească?…

Foto & text: Ion Mariș