Ne învîrtim într-o lume asemeni unui vîrtej după inundație, în care, se știe că sunt antrenate toate aluviunile (gunoaiele), care după o vreme se așează… La început se ridică deasupra luciului apei, formînd o pătură dizgrațioasă, care în timp emană niște miasme greu de respirat. Fenomenul pare că face parte din cotidian „inundațiile” sunt tot mai dese, gunoaiele nu se mai termină. E ca un carusel care, scăpat de sub control, se învîrte haotic pînă la dezintegrare.

Tot așteptăm potolirea apelor, controlul mecanicului asupra caruselului, dar se pare că inerția în care am fost prinși e ca o gheară, care în loc să ne scape, se afundă tot mai adînc în carne și, din păcate, s-a ajuns la sîngerare. Oriunde ai încerca să-ți arunci ancora, sunt furtuni și plutim în derivă, cu imaginea curcubeului salvator în minte, exact ca după potopul lui Noe. Fiecare înoată în „bulionul” din jur atît cît îi permit înotătoarele și, de multe ori, țărmul salvator este mai mult o himeră, o Fata-Morgana în deșert. Așteptăm să treacă pandemii, experimentăm vaccinuri, crize de tot felul; alimentare, sanitare, politice, energetice etc. În loc să treacă, ni se „coc” altele, nebănuite; războaie, conflicte inter-etnice, religioase etc. E o adevărată frenezie în a ne autodistruge, parcă e o ură generalizată care a cuprins Pămîntul! Pînă și sărbătorile sfinte au devenit ceva desuet, comercial. Același carambol, an de an pe Valea Prahovei, alergătură după un petec de zăpadă fie ea și artificială, magazine și Molluri sufocate de cărucioare care dau pe dinafară!

Unde-i pacea de sărbători, cînd le petreci în trafic înjurînd autoritățile care iar nu au făcut nimic, la casele de marcat, la vămi dus-întors, la aeroporturi? Doar acele puține momente cînd în sfîrșit ți-e plin stomacul și butonezi canalele Tv., în căutarea unui post cît de cît mai rezonabil!? Cu atît de puțin să rămînem după atîta alergătură și osteneală Scopul final să fie doar Burta? Exact cum dogmele se știe că omoară credința, așa și excesele omoară tradiția. Prea multe exagerări și exacerbări de la adevăratele valori creștine ale sărbătorilor, nu doar că alunecă în banal dar riscă să deturneze semnificația cu adevărat a acestora. Vor rămîne doar două referințe: că de Crăciun se taie porcul și se colindă, iar de Paște că se taie mielul și se vopsesc ouă roșii.

Păcat, mare păcat, dar asta ne-am dorit! Să fim în rîndul lumii… Care lume? O lume a falsului în toate și a înlocuitorilor în toate spectrele ei? O lume în alienare, nemulțumită de nimeni și de nimic! Mîncarea cu gust de hîrtie și plastic, haine din înlocuitori din te miri ce, care le dau de lucru dermatologilor, nedîndu-le de cap alergiilor, băuturi compuse din formule chimice otrăvitoare. Pînă și banala apă nu mai poți fi sigur de ea, plină fiind cu nitrați și nitriți! Cum să-ți păstrezi corpul sănătos, cînd la fiecare răspîntie te pîndește un pericol? Și atunci, cum să hălăduiască într-un asemenea corp, o minte sănătoasă? Și ea e bombardată non-stop cu „otrăvuri” informative , care mai de care mai break- news! Trebuie să fii dotat cu o mare tărie de caracter, să găsești o cale de scăpare din acest „tir” de săgeți otrăvite și să te salvezi. Sunt însă mulți care caută și găsesc subterfugii în situații de alienare: băutură, țigări, jocuri de noroc, droguri etc. Se scufundă conștienți (la început), într-o lume pe care n-o pot găsi în realitate. Trăim deci într-o lume a surogatelor de tot felul…

Dar cu sufletul, cu sufletul, ce facem? Se știe că trupul e templul sufletului. Dacă pîngărim trupul spiritul zboară! Atunci ne transformăm în niște zombi, fără țel, dorințe, doar bîntuim pe pămînt ca niște morți vii… Cuvîntul „depresie” este tot mai mult uzitat. Ce înseamnă el oare? E o boală a conștiinței, zic eu, o ceață care se transformă într-o pîclă densă din care mulți nu mai pot găsi calea. Rătăcesc de multe ori neobservați, ducîndu-și întunericul cu ei. Alunecă într-o rîpă abruptă fără o piatră mai ieșită din mal pe care să-și sprijine piciorul. Acele „pietre” reprezintă oameni, care ar trebui să fie în preajma lor, de care să se agațe și să se salveze. Dar cine să se aplece deasupra „hăului” altuia, nu-i așa!?

Ileana PISUC

Aproape fiecare zi din calendar are un corespondent sfânt și un echivalent laic național și/sau internațional. A devenit o obișnuință – mai nou – să avem „ceva” de sărbătorit zi de zi, să ne simțim bine, să ne debarasăm de grijile cotidiene, să uităm de fricile și tragediile celorlalți. Există în calendarul internațional și zile sfinte care n-au nicio legătură cu religia și – totuși – ne predispun la… empatie și la o altfel de implicare.

Știți ce este și ce reprezintă ziua de 03 decembrie în calendarul internațional?!… unii știu alții – probabil mulți – nu. Sau… știm pentru o zi și apoi revenim la „normalitate”.

03 Decembrie – Ziua Internațională a Persoanelor cu Dizabilități a fost proclamată de Adunarea Generală a ONU în 1992, prin rezoluția 47/3. Așadar, anul acesta s-au împlinit 30 de ani de când există măcar o zi pe an destinată și dedicată persoanelor cu dizabilități. O zi, doar o zi, și aceasta trece de multe ori neobservată.

Din statisticile Organizației Mondiale a Sănătății (OMS), în prezent, din cei peste 8 miliarde de oameni care populează planeta noastră, peste un miliard, adică aproximativ 12,5% din populația lumii, trăiesc cu diferite forme de dizabilitate, iar dintre aceștia peste 50% nu au acces la un sistem de îngrijire medicală. Mai tragic este că peste 100 de milioane de persoane cu dizabilități sunt… copii.

În țara noastră sunt aproape un milion de persoane cu nevoi speciale, iar la Sighet, doar la Centrul Școlar de Educație Incluzivă (CSEI) sunt integrați 135 de copii. Iar acești copii, împreună cu profesorii lor, au rostit la unison „Îmi pasă” și au marcat ziua de 03 decembrie (2022) printr-un emoționant spectacol. Un spectacol care s-a desfășurat – la fel ca în ultimii ani – la Galeria Vassiliev. Și, la fel de frumoasă, vibrantă, a fost deja „consacrata” paradă a modei, supervizată atent de creatoarea de modă Ileana Vassiliev. Parada a fost urmată de încântătoare și aplaudate momente artistice. A fost „prezentă” muzica populară prin Grupul folcloric „Speranța” din Slatina (Ucraina) și Grupul de voluntari  de la Servicul de Ajutor Maltez Sighet, muzica folk – Adi Canta și poezia – oferită de Mircea Șerban.

Ziua LOR s-a încheiat cu un grupaj de colinde interpretate de către o parte dintre copiii cu nevoi speciale (elevi la CSEI Sighet) dornici de atenție, sensibili la aplauzele unei săli arhipline și bucuroși că pot fi în centrul atenției chiar și pentru… o zi. Au lipsit de la spectacolul lor politicienii și/ sau oficialitățile „la 4 ace” (a fost prezent doar un inspector școlar general adjunct) care – probabil – n-ar fi adus… fericire suplimentară.

Publicul a avut ocazia să admire și a putut achiziționa lucrări de artizanat și picturi create de elevii Centrului Școlar de Educație Incluzivă Sighetu Marmației.

Extraordinarul spectacol care s-a desfășurat la Galeria de Artă Vassiliev a încercat – și a reușit! – să-i aducă mai aproape de noi, de comunitate, pe copiii cu cerințe educaționale speciale (CES), să (ne) sensibilizeze și să „demonstreze” că persoanele cu dizabilități sunt capabile – dacă li se oferă ocazia și sprijinul – de activități deosebite, atractive.

Nu cred că se pot descrie în/prin cuvinte emoțiile lor, bucuria de-a fi artiști chiar și pentru o zi și – mai ales – nu cred că se poate explica sec fericirea părinților prezenți. La final, colindele copiilor cu CES (copii purtând frumoase costume populare) ne-au (re)adus în inimi Spiritul Sărbătorilor și ne-au (re)amintit că putem ajuta foarte mult dăruind fiecare… oricât de puțin.

N-au lipsit nici cadourile, oferite de Serviciul de Ajutor Maltez unui număr de 47 de copii (40 de la CSEI și 7 din Ucraina), completând o zi care se poate numi chiar… sfântă.

Felicitări atât copiilor cât și profesorilor care i-au pregătit cu multă răbdare! Și mulțumiri proprietarilor Galeriei Vassiliev care sunt mereu gazde primitoare!

Ion MARIȘ

 Foto: Ionel Mârza

De la o anumită vârstă, trebuie să recunosc că se petrec anumite modificări neuronale, de comportament și acțiune, încît uneori sunt pusă în fața unei întrebări persistente și anume: oare mă înțelepțesc sau îmi pierd și ultima brumă de rațiune, sau mai pe înțelesul tuturor „mă tîmpesc”? Sunt eu prea susceptibilă sau lumea în care mă învîrt e într-o degringoladă de te ia cu amețeală și devine o nebuloasă de neînțeles? Cel puțin pentru generația mea, ea devine o junglă densă, de nepătruns, cu fiecare zi…

Începînd cu „desișul” informațiilor media, care se „bat” pe știri de senzație; care preot a rătăcit calea Domnului, care demnitar a călcat pe bec (Constituția), care doctor a fost prins cu mâța-n sac (luare de mită), care VIP s-a bătut în stradă, care armată e mai tare, pe frontul din vecini, care e mai tare în arme nucleare, rusul sau americanul, care, care, care…

Și noi stăm și urmărim cu un aer tâmp acest meci nesfârșit de bârfe, vești alarmante, can-canuri ieftine, menite să ne intoxice pînă la saturație. Oare aceasta să fie lumea pe care o visam, atât pentru noi cât și pentru copiii și nepoții noștri? Nu pot să fiu însă doar prăpăstioasă în constatări și să nu văd și „binefacerile” acestui timp, ale acestei epoci de „haur”, globalizată și informatizată și uniformizată, adusă pe placul acelor care urmăresc desființarea și însingurarea specificului uman, până la urmă, a fiecărei națiuni. Niciodată nu mi-a fost rușine cu starea mea, cu graiul meu în care m-am exprimat, cu originalitatea noastră care ne-a făcut unici asemeni amprentelor mâinilor. Azi însă, trebuie să recunosc că ești marginalizat, pus la colț, sau măcar ignorat, dacă nu știi engleză. Ți-e din ce în ce mai greu, fie și în mediul cotidian să te descurci. Te sfidează la tot pasul denumiri greu de pronunțat pentru un nevorbitor de engleză: Wass-car, Bakery, Glow-event, Flowers, Food, Market, Tyme-out, Events hall etc. Era prea mult dacă se scriau în limba română, pe înțelesul și acelora care de-abia o stăpînesc și pe aceasta? Sau nu eram în „trend”? Se uită că încă mai trăim și noi, o generație mai „retro”, care nu din rea-voință nu am învățat limba engleză, ci ni s-a predat rusa și germana, la unii și franceza. Acum, dacă nu știi engleză, n-ai cultură generală! (Ehe, mulți o vorbesc, dar puțini știu ce zic!). Funcțional, vorbesc!

Îmi vine în minte un citat al unui scriitor care zicea că de la o vârstă „nu mai vor cuvintele să vină la mine”. Exact așa și cu engleza, eu nu am ureche muzicală pentru ea. N-o asimilez și gata! A trebuit ca un american, la el acasă, să mă încurajeze (la scuza mea că nu știu engleza). Știți ce mi-a replicat? „Stați liniștită, că nici noi nu cunoaștem limba română. Înafară de engleză nu știm altă limbă!”

Nimeni nu-și pune problema că poate nu toți avem capacitatea de a ne integra într-o societate informatizată si nu toți stăpînim tehnica de vârf spre care se tinde. Nu toți știm butona niște cutiuțe frumoase din care iese toată știința lumii. Creierul sau gîndirea proprie sunt puse pe pauză, altcineva se gîndește în locul tău ce să-ți bage în hard. Algoritmii veghează și îți controlează viața. La toate însă trebuie antrenament, pentru ca aceste informații să poată fi asimilate.

Noi, cei mai trecuți, nu mai avem nici timpul nici răbdarea de a ne înglobaliza în această junglă informatică. Trebuie păstrată o măsură în toate și să ne adaptăm cerințelor cotidianului imediat nouă. Să nu uităm totuși că orașul nostru este puțin peste un târg, nu folosim englezisme decît dacă într-adevăr nu am face față valurilor de turiști dinafară, dar trebuie ținut cont că ai noștri vor avea nevoie de traducători în oraș.

Și așa s-au cam sucit toate cu susul în jos; curentul îl plătești la aprozar, telefonul la chioșcul alimentar. La bănci te întîmpină niște dulapuri cu butoane și becuri care-ți iau sau îți dau bani. Omul e scump la vedere și la auz. Orice informație la telefon ți-o preia un robot și preț de o jumătate de zi, pe un fond muzical, te poartă de la un operator la altul, pînă renunți singur.
……
A fost așa ca o răbufnire strînsă în timp, un protest care să amintească, că atunci cînd faci un bine pentru tine să nu fie un rău pentru altul.

Măsură în toate!

Ileana PISUC

Cu cât știința avansează și ne copleșește cu noi descoperiri, cu atât viața noastră de zi cu zi ar trebui să se înbunătățească.

Eu m-aș referi doar la „suprema” invenție și anume telefonul mobil, prietenul de fiecare moment, devenit indispensabil, mai ceva ca tubul de oxigen pe vreme de pandemie. Din păcate însă (asemeni multor prieteni), poate deveni și agasant, deranjându-te cu anumite aplicații repetitive, ca în cazul alertelor de orice fel. El te „iubește” și vrea să te protejeze cu orice preț; dacă apar nori pe cer, dacă bate vîntul prea tare, dacă soarele arde, dacă confortul tău va fi tulburat sau ți se va strica zenul. Dacă într-adevăr i-ar păsa, ar fi OK, numai că, din partea unui mecanism funcțional, n-ar trebui să avem prea mari așteptări. Exact ca în cazul unui analfabet funcțional! El țârâie, transmite mesajul și te consideră salvat! E fix problema ta cum îți gestionezi criza.

Sunt bune aceste alerte, numai că sunt prea puține. Păi, dacă la o temperatură de aproape 40 de grade, sfatul e să stai în casă, să eviți deplasările în soare, orice om normal încearcă să le îndeplinească. Dacă totuși trebuie să se expună riscului, măcar îl mai atenuează sărind în primul autobus (care circulă din 3 în 3 ore) – fără să știe că a intrat direct în gura iadului! Nicio „ro-alertă” nu-l previne că înăuntru temperatura e mai încinsă ca afară, că autobuzului nu-i funcționează aerul condiționat (cu toate că e înzestrat cu el), că barele de susținere te ard la mîini, că n-are în dotare banalul chepeng de deasupra, care se deschidea și mai puteai și tu ca om omenesc să respiri. Mai rău ca într-un bou-vagon atâta doar că distanța era mai scurtă decât până la Auschwitz, era doar până pe Șugău. La coborâre, grăbești pașii să ajungi cât mai repede la căsuța ta cu umbră și verdeață ca să poți în sfârșit să respiri ușurat că ai scăpat! Aici, altă stupoare!

Nu te întîmpină nicio ro-alertă de la poartă ca să faci cale întoarsă, deoarece aerul e de nerespirat, înecăcios de la fumul rezultat din arderea resturilor vegetale și a gunoaielor de pe câmp. Pentru că așa înțeleg „vajnicii gospodari” de ultimă modă să-și respecte vecinii, dând foc vegetației și afumîndu-i fără nicio reținere! Aproape în fiecare an repet aceeași lozincă, că e un fenomen care devine deja normal și nimeni nu ia nicio măsură. Cum să stai în casă dacă ea ți se umple de fum și ți-e frică să intri peste noapte să nu te sufoci în somn? În ultimă instanță, am apelat la 112 și într-un final, s-a dizlocat o autocisternă de câteva zeci de tone care să mărșăluiască pe traseul indicat de mine de unde se ridicau vălătuci de fum albicioși.

Avem atâtea „servicii” nou-înființate: garda de mediu, Poliția ecologică, Protecția mediului etc., și nu au găsit o mașină de teren mai silențioasă cu un agent constatator care să-i prindă în fapt pe cei cu punerea focului. Așa mai cîștigam și noi Încredere și Siguranță! Bineînțeles că totul a fost tardiv, nimeni nu-i vinovat, iar târziu în noapte fumurile au reânceput nestingherite…

Domnule primar, mai încerc pentru ultima oară să vă sugerez să vă luați în mod serios atribuțiile, să vă scoateți personalul autorizat din birouri, să mărșăluiască prin sectoarele arondate pentru care sunt plătiți gras din buzunarele noastre subțiri! Mai ales pe timp de caniculă să treacă măcar seara să vadă fumurile care deja fac parte din cotidian! Atenție că unde-i fum e întotdeauna și foc! Că ne luați banii pe impozite degeaba e una, dar că ni se ia și aerul e deja prea mult!

Ileana PISUC

GRĂDINA MORII ON-LINE

un tânăr ostil, anonim
tocmai am avut o dispută pe site-ul local
totu-i privit notat comentat
respirăm în cerneala virtualului

(copiii prea mici mămicile translucide
un râu cu un deal împietrit
pe dig trec perechi afundate în câte s-au scris
cândva se aude un aparat de filmat)

CORSO

ce dumnezeiţe, ce şcoli de manechine
cine a zis că oraşul e mort

se poate trăi mult şi bine la Sighet
întâlneşti bătrâni noi peste tot

BĂIATUL

mi-am vizitat prietenul bolnav de un număr potrivit de ori
nu l-am deranjat, nu l-am uitat
„întotdeauna ai fost tu un băiat bun” – zice toată lumea

şi am râs pe larg, obligat, cu fiecare
pe celelalte drumuri, în celelalte ceasuri ale mele

GRĂDINA MORII

plină, Iza curge în seara asta tăcut, repede
trec tineri guralivi spre dealul întunecat

aproape ne-atingem şi nu ne vedem
de înlănţuiţi, de amintirile locului

***

băieţi şi fete –
trec în grup, înalţi, râzând
– la mijloc, vara

***

Marin SLUJERU s-a născut în 12 iunie 1954, la Ocna Şugatag, Maramureș. Sighetean din anul 1958. Licenţiat în filosofie, Universitatea „Al. I. Cuza”, Iași. Fost profesor de istorie, ştiinţe socio-umane ş.a., în mai multe şcoli din zonă. Din anul 2017 este pensionar.
Prezenţe sporadice în presa judeţeană, antologii şi reviste literare.
Premiat la Festivalul de Poezie din Sighet şi la „Serile de Poezie de la Deseşti”.

A publicat volumele de poezie: Pauza de lectură, 1999, Editura ECHIM, Tresăriri, 2002, Editura ECHIM, Târziu în iunie, 2003, Editura ECHIM, …léptem?, 2010, Editura ECHIM, În neştire, Editura LIMES, 2008, Anotimpul neprevăzut, 2013, Editura VALEA VERDE; În pas de 17 (alături de volumul În ce mă priveşte de Doina Rândunica Anton), 2015, Editura VALEA VERDE, Cum trecem cuminți (triptic), 2019, Editura VALEA VERDE, Capturi de Maramureș, 2021, Editura VALEA VERDE.
Este membru în echipa de redacție a publicației on-line „Salut, Sighet!”(www.salutsighet.ro)

LA MULȚI ANI, MARINE, PRIETENE, DOMNULE!…

Salut, Sighet!

Foto: Ion Mariș

Ieri, 02 mai 2022, a fost Ziua Națională a Tineretului iar la Sighet, la UBB – Extensia Sighet, a fost organizată o întâlnire cu tineri elevi – din clasele a XI-a și a XII-a – de la toate liceele din municipiul nostru. La întâlnirea „provocată” de d-na viceprimar Daniela Onița – Ivașcu a participat și d-na Anca Minodora Costin Hendea, secretar de stat la Ministerul Familiei, Tineretului și Egalității de Șanse.

După mici discursuri introductive, dna Costin Hendea, a încercat să determine, folosind un set de întrebări „ajutătoare”, implicarea tinerilor prezenți într-o discuție relaxa(n)tă, interactivă. În sală au fost prezenți, după estimarea organizatorilor, aproximativ 120 de tineri care… (nu) au reacționat conform vârstei lor. Scena de ansamblu a arătat bine, sală arhilplină, multă culoare, elevi și directori frumoși, gazdă optimistă, presa prezentă…. Vivat, Crescat, Floreat! Dar – păcat! – din acel grup consistent doar DOI (sic!) tineri au intervenit și au fost pro-activi. Doi tineri au fost „curajoși” și au demonstrat că sunt capabili de/ la… comentat. Restul…

Azi, 03 mai, fiind și Ziua Mondială a Libertății Presei, îmi permit să-mi exprim (aș face-o în orice zi!) dezamăgirea că tinerii prezenți (la întâlnirea lor, cu ei și despre ei) au intrat în „silenzio stampa” nefiind interesați de subiectul propus discuției. Am observat în ochii majorității elevilor prezenți un fel de teamă, dorința de-a nu fi deranjați, de-a nu fi „provocați”, teama de a… reacționa individual. Diferență mare între gălăgia de grup și lipsa reacției individuale, între libertatea „drepturilor” clamate și neliniștea… asumării.

Foarte mulți dintre tineri erau absorbiți nu de discuția live ci de mediul… online care-i acaparase instant, nefiind motivați să dezbată, să întrebe, să se „revolte”, să argumenteze, să-și implice… rațiunea. Oricâte scuze am reuși să le găsim, oricâte „justificări” pot fi aduse pentru a le dovedi prezumția de inteligență… tacită (vizibilă doar în ochii lor și doar de către unii), tinerii zilelor noastre sunt pregătiți mai mult pentru viața online și nu sunt antrenați să gândească individual live, chiar non-formal. Viața online înseamnă și mult-iubitul instrument „copy – paste” (inclusiv în sferele înalte) prin care sunt rezolvate marea majoritate a temelor „educaționale”, în detrimentul creativității. Deși voi supăra din nou, este evident regresul nivelului educațional în foarte multe instituții de învățământ (atenție, nu generalizez!) și mai ales lipsa de atitudune a tinerilor, lipsa exercițiului în comunicare, generate în subsidiar și de tarele sistemului. Cred că tinerii nu sunt încurajați să aibă păreri propii, nu sunt îndemnați să contrazică „autoritatea” (pe baza argumentelor) și mai ales nu sunt „învățați” să gândească liber, fără restricții… imperative.

Poate (ne) ajută la redimensionarea abordării „cunoașterii” gândirea einsteiniană:
„Scopul [educației] ar trebui să fie pregătirea unor oameni care să acționeze și să gândească independent și care, în același timp, să vadă în slujirea comunității realizarea supremă a vieții lor.” (Albert Einstein, „Cuvinte memorabile”, Ed. Humanitas, 2008)

Mda, sună bine Ziua Națională a Tineretului (și alte multe zile cu ștaif!), dar efectele sunt în defavoarea statisticilor autohtone. Prea mulți tineri, mult prea mulți, părăsesc România pentru alte destinații mondiale, atât pentru educație cât și pentru „altfel” de locuri de muncă.
Cum îi „oprim” pe tineri (mai mult sau mai puțin excepționali) în țară?… Cu „vorba bună” și cu clișee socio – pedagogice nici într-un caz!
În altă ordine de idei și ziua de ieri a fost un bun exercițiu!… Și-n fiecare zi – probabil – avem câte un bun exercițiu!…

La mulți ani, dragi tineri (mai mult sau mai puțin creativi)!
La mulți ani slujitorilor presei (mai mult sau mai puțin liberi)!

Foto & text: Ion Mariș

Deși a luat ființă de curând, Asociația „Firul Vieții” din Sighet a reușit să concretizeze aproape toate proiectele asumate: un pliant dedicat Episcopilor Martiri și difuzat cu ocazia vizitei papale din anul 2019; o ediție revăzută și îmbunătățită a Novenei „Pelerinaj spiritual la Lourdes” a preotului-poet Emil-Alexandru Micle; realizarea unei plăci comemorative cuprinzând numele profesorilor și elevilor de la Liceul „Dragoș – Vodă” întemnițați în timpul regimului comunist; realizarea unei ediții aniversare – 175 de ani de la naștere – cu scrierile istorice ale vicarului – cărturar Tit Bud, apărută în decembrie 2021, o carte de excepție și de mare importanță pentru istoria bisericii Maramureșului.

Din cauza fondurilor bănești insuficiente însă, cel mai ambițios proiect, bustul lui Tit Bud, n-a putut fi încă realizat și așezat în fața Bisericii Greco-Catolice (cea nouă), așa cum s-a dorit, dar executarea este în derulare și dezvelirea monumentului este programată în jurul datei de 15 august a.c., când se vor împlini 105 ani de la moartea vicarului. Contractul s-a semnat cu Filiala Maramureș a Uniunii Artiștilor Plastici, iar execuția lucrării – bustul din marmură albă pe un soclu de andezit masiv – a fost atribuită sculptorului băimărean Marcel Stanciu.

APELĂM așadar la iubitorii de artă, de istorie, de cultură și spiritualitate maramureșană, din Sighet și de pretutindeni, să contribuie la realizarea acestui proiect menit să cinstească memoria unui bărbat, care a slujit Maramureșul de la altarul bisericii și de la masa de scris timp de o jumătate de veac și sub oblăduirea căruia s-au ridicat aici zeci de biserici și școli confesionale românești; a fost un adevărat stâlp de rezistență al Asociațiunii pentru Cultura Poporului Român și al Reuniunii învățătorilor, a făcut gazetărie și a cules și publicat folclor, a scris și a publicat 15 cărți. Tit Bud, omul despre care Nicolae Iorga a scris în 1906, după ce a vizitat Maramureșul, că „impune prin statura sa de uriaș, prin frumusețea bătrâneților sale, prin manierele sale și prin hotărârea sa, a scris românește despre subiecte istorice și scrie fără sfială până azi, în această țară de slăbiciune și de frică”, merită să-i ridicăm un modest monument, în preajma căruia să putem așeza din când în când florile recunoștinței noastre.

Sponsorii generoși, care vor contribui cu sume mai importante, vor primi câte un exemplar din volumul cu scrierile istorice ale lui Tit Bud.
Mulțumim anticipat tuturor celor care vor contribui, indiferent de sumă.
Conturile asociației: RO64RNCB0185168922070001 (în lei); RO37RNCB0185168922070002 (în euro)

Asociația „Firul Vieții” Sighet
str. Dr. Mihai Marina, 7/A, Sighetu Marmației
firulvieț[email protected]

Persoane de contact:
Ioan Ardeleanu-Pruncu, președinte, tel.0742 126 567;
Ion Mariș, responsabil proiect, tel.0745 428 769

Bine – venite și considerate firești sunt, în general, onorurile și recunoașterile oficiale aduse post-mortem unor personalități. Atunci când motivele pentru care nu au putut fi acordate în timpul vieții sunt de ordin obiectiv. Când însă aceste motive țin de alte rațiuni, gestul de recunoștință pierde substanțial din valoarea sa. Rândurile care urmează își propun să aducă (pentru unii să readucă) în actualitatea atenției noastre atât de bulversată de tot ce se întâmplă în jur, chipul și viața unui maramureșean, unul care ar putea fi considerat drept model de urmat, un martor (încă) viu al unui veac de istorie și care leagă, în povestea vieții sale, satul maramureșean Strâmtura, de pe Valea Izei de… Institutul de Fizică Nucleară de la Măgurele, al cărui director a fost prin anii 1993-1995 și în cadrul căruia a lucrat din 1957, de la absolvirea facultății și până la pensionare, ocupându-se, cum el însuși mărturisește, „timp de 55 de ani de studiul stării condensate: magnetism, semiconductori clasici, supraconductori de temperatură înaltă, biofizică și biologie”.

Dintr-o relatare cu caracter autobiografic, aflăm că Alexandru Glodeanu s-a născut în 15 nov. 1931, la Strâmtura, în familia unor țărani gospodari dar neștiutori de carte și a urmat primele 6 clase primare cu învățătorul Ion Brumaru, „căruia îi datorez tot ce am învățat în școala din sat”. Au urmat câțiva ani în care „am fost permanent cioban la oile noastre, cu excepția sărbătorilor de Crăciun și de Paști. În toamna anului 1946, la dorința fierbinte a mamei, ca măcar un copil din familie să învețe carte, m-am înscris în clasa întâi la Liceul „Dragoș-Vodă” din Sighet. Tata nu s-a opus. Mi-a spu doar: Du-te, da să nu ne faci de rușine! Și vorbele lui m-au urmărit toată viața. Aveam 15 ani și colegii mei doar 11 dar, cu aprobarea Ministerului Învățământului, am putut urma și absolvi câte două clase într-un an, absolvind cele 8 clase în 1951. În toți anii de liceu am fost îmbrăcat în haine țărănești și, în primii ani chiar încălțat cu opinci”.

În toamna anului 1951 a intrat la Facultatea de matematică-fizică a Universității București, absolvită în 1955, printre profesorii săi numărându-se nume de referință precum: Miron Niculescu, Horia Hulubei, Șerban Țițeica. „Pentru mine, anii studenției au fost cei mai grei și mai neplăcuți din viața mea. Părinții mei au fost declarați chiaburi și, în consecință, n-am fost primit la cămin și nici la cantină, trebuind să-mi găsesc locuință în oraș. Dar lemnele de foc fiind pe cartelă, 4 ani am dormit fără foc și nu aveam nici unde să mănânc. Masa de prânz o mai mâncam pe la o cantină, dimineața nu mâncam nimic, iar seara un sfert de pâine cu zahăr. La facultate eram izolat de frica de a nu fi exmatriculat; de aceea am avut puțini prieteni. Hainele, mai ales cele de iarnă, erau tot cele de acasă, făcute de Ion Luca, croitorul din sat și prietenul meu.

După absolvire, din cauza originii „nesănătoase”, tânărul Alexandru Glodeanu a fost repartizat profesor de fizică la o școală profesională din Hunedoara, dar, la intervenția fericită a profesorului Hulubei, a ajuns la Institutul de Fizică Atomică de la Măgurele, la care acesta era director. Originea „nesănătoasă” l-a urmărit și aici și după doi ani de muncă i se spune de către securistul de la serviciul de cadre că se poate transfera oriunde, dar la Măgurele nu mai poate rămâne. S-a transferat la Institutul de Fizică al Academiei, care tocmai se desprinsese din cel de la Măgurele, rămânând însă într-o strânsă colaborare.

Primele rezultate remarcabile le-a obținut în 1960, cu o lucrare publicată în „Physical Review Letters”, din SUA. „Era prima lucrare de fizică experimentală din România, care se publica în prima revistă de fizică din lume”. În 1965 și-a luat doctoratul. Au urmat alte studii și articole publicate (Physics Letters (Olanda), Physica Status Solidi (Germania) etc) și alte colaborări de mare nivel și prestigiu științific, stagii de lucru și specializare în Franța, la Centrul de Cercetări de la Orsay – Paris și SUA, la Universitatea Stanford din California, timp de un an de zile. A avansat parcurgând toate treptele, de la cercetător stagiar, la principal, director științific, director adjunct, director general, cadru universitar și conducător de doctorate.

În relatarea mai sus amintită Alexandru Glodeanu remarcă faptul că din rândul pruncilor de țărani asemeni lui s-au ridicat mulți dintre cercetătorii de frunte ai fizicii românești și dă o serie de exemple demne de cunoscut, de admirat și de ținut minte, încheind înșiruirea cu Alexandru Berinde, „unul dintre cei mai buni fizicieni nucleariști… omul din România care cunoaște cel mai bine fizica reactoarelor nucleare, indiferent de tip”. Dar nu uită să amintească și de consăteanul lui, Petru Botizan, ajuns specialist de talie internațională în domeniul construcțiilor civile, care a proiectat și construit Facultatea de Construcții din Oran (Algeria), al cărei decan a fost apoi mulți ani, dar și expert UNESCO pentru Africa, chiar dacă, după ce a ajuns la internatul liceului și pedagogul i-a spus să stingă lumina, Petrică s-a urcat pe masă și, spre deliciul colegilor de dormitor, a început să sufle în becul de deasupra sa, care nu voia nicidecum să se stingă. Dintre profesori l-a avut ca model pe „profesorul (părintele greco-catolic) Grigore Balea, care mi-a călăuzit primii pași în matematică. A fost un strălucit profesor și un pedagog cum rar întâlnești. M-a ajutat să înțeleg logica matematicii, m-a încurajat tot timpul și m-a îndemnat să-mi îmbogățesc cunoștințele. Influența Domniei sale asupra mea a făcut să rămânem toată viața în legătură, să ne vizităm, să ne consultăm, să ne împărtășim gândurile și preocupările. Dumnezeu să-l odihnească acolo unde este!”.

Alexandru Glodeanu, căsătorit cu brașoveanca Doina, născută Banciu, cu ambii părinți deținuți politic, doctor în fizică și specializată în meteorologie, nu are urmași direcți, dar se mândrește cu nepoata Ioana, „fiica fratelui Ștefan, țăran cu 3 clase primare, un exemplu excelent de copil născut la sat și cu un parcurs de succes. A devenit doctor în biochimie la doar 25 de ani, iar în prezent este profesor-asistent la Universitatea Emory din Atlanta (SUA), unde implementează în farmaceutică și agricultură brevetele sale de invenții”.

În ceea ce ne privește, ne-am străduit ca acest text să fie cât mai scurt și concis cu putință, chiar dacă cei peste 90 de ani de viață și de muncă ai domnului Alexandru Glodeanu puteau fi un motiv suficient pentru a nu recurge la acest lucru și portretul pe care am încercat să-l schițăm acestui Fiu al Maramureșului, rămas cu sufletul pe Valea Izei, la Strâmtura natală, ar putea fi un model pentru tânăra noastră generație și, de ce nu!, ar putea onora lista cetățenilor de onoare ai Maramureșului. La mulți ani, Domnule Alexandru Glodeanu și mulțumirile noastre pentru lecția de viață predată!

Ioan Ardeleanu-Pruncu

Aşteptând să ne salveze alţii… Aşteptându-i să ne apere de pofticioşii iubitori de graniţe străine. Deocamdată, România se găseşte în faza „dormitului în front″.

„A dormi în front″, adică „lasă-mă să te las″, sau „poate n-o fi chiar aşa″. Dar dacă exact cum nu vrem să fie va fi?

Armata română cu prea mulţii ei generali nu prea dă semne că s-ar pregăti (cel puţin prin zona de mine observabilă a Maramureşului întins pe două ţări, România şi Ucraina) de niscai ciondăneală armată cu nostalgicii unui imperiu pierdut.

Armata „…a rămas în memoria multora ca un soi de pușcărie inevitabilă care le scoate gărgăunii din minte adolescenților și-i face „bărbați”. În mod bizar, „bărbăția” pe care-o clama nu consta în exerciții militare, ci în varii munci obligatorii, de la cele din mine (cu morții și schilodiții aferenți), la cele de la Casa Poporului și de pe tarlale de porumb ale patriei″. (sursa: „Onoarea armatei române″ de Mihai Maci, articol apărut în www.contributors.ro)

Chiar dacă oştenii ţării strângeau mai degrabă recolta decât să se desăvârşească în arta războiului, toţi posesorii de livret militar ştiau/ştiu să tragă cu arma, sunt familiarizaţi cu zgomotul „flintei″ la tragerea „foc-cu-foc″ sau la „foc automat″. Mai mult, armata i-a învăţat pe cei care au trecut prin ea ce este răbdarea, ce este ordinea şi respectarea ierarhiilor, lucruri necesare şi în viaţa civilă.

Acum suntem în aşteptare… Aşteptăm să treacă de la sine Pericolul. Dacă nu trece de la sine, nu-i nimic. Avem o „umbrelă″ deasupra ţării care ne scapă de orice intemperii explozive. Punem bariere cu sigla NATO la hotarele patriei şi duşmanul, văzându-le, va fugi de va mânca pământul. Pământul lui, nu al nostru!

Ce ne facem însă dacă „umbrela″ protectoare nu se deschide la timp şi ne trezim cu invadatori înjurând în limba lor că şi-au stricat şenilatele prin hârtoapele Maramureşului, judeţ aflat la graniţa României?

Chiar se va întâmpla – nimeni nu-şi doreşte, dar e un scenariu plauzibil – să fim din nou surprinşi de evenimente, aşa cum ne surprinde venirea prea repede a iernii, sau a începerii anului şcolar fără manuale la unele discipline şi la unele clase?

Avem armată formată din profesionişti, aşa cum se spune? Câţi sunt? Unde au avut ocazia să-şi demonstreze capacităţile militare ? În Afganistan, cu luptătorii islamici izolaţi, gata oricând să se detoneze şi să plece astfel la cele veşnice împreună cu creştinii apărători cu orice preţ ai democraţiei de tip occidental?

Într-un alt articol aminteam că „nu învăţăm nimic de la istorie″. Acum mă întreb dacă de la istoria României am învăţat ceva. Constat că răspunsul poate fi şi negativ. Încă de pe vremurile când nu se chema România, când una era Ţara Românească şi alta era Moldova, am fost de multe ori în aşteptare. Sau ne-am dat singuri „cu stângul în dreptul″. Articolul domnului Mihai Maci atinge şi aceste aspecte sensibile din istoria României.

„Ţară, ţară vrem ostaşi!″ e un joc din copilărie. Cum ar fi acum jocul, dar cu oameni mari? Şi nici măcar nu mai e joc… De unde şi-ar lua ţara ostaşii de care ar avea nevoie? Belgia va trimite 300 de militari în România pentru a consolida graniţa de est a NATO. Chiar dacă toţi ar fi luptători de tipul „Jean-Claude Van Damme″, nu era mai normal ca ţara să fie apărată de militari români, dar (şi) cu tehnică miltară NATO-OTAN?

În timp ce la noi se face congres cu un unic candidat, guvernul polonez a publicat un ghid cu informaţii necesare populaţiei în caz de război. Şi noi avem graniţă cu Ucraina, dar pe aici – presupun asta inspirat de lâncezeala autorităţilor române – umbrela NATO e mai acoperitoare de vreme rea decât partea care acoperă Polonia.

Probabil că aşa se gândeşte pe la C.S.A.T., că prea stăm liniştiţi… Lasă că se vor forţa alţii pentru noi. România e ţară paşnică, n-a atacat niciodată altă ţară, etc., etc. Ştim, am învăţat la istorie cât am fost de cuminţi. Tot acolo am mai învăţat că nişte „meciuri nule″ din primul război mondial le tratăm ca pe victorii.

Ne învaţă autorităţile sighetene ce să facem în cazul în care ar „ploua″ cu obuze şi rachete? Unde ne ducem? N-ar trebui să ne pregătim puţin pentru nişte eventualităţi neplăcute dar plauzibile în lumea de azi?

Să-i lăsăm pe alţii să facă ce-ar trebui să facem noi, nu ştiu dacă nu cumva e „sport naţional″. Imaginea cu nişte localnici bând un şpriţ la birtul din sat în timp ce jandarmii chemaţi încercau să le apere bunurile de apele învolburate n-o pot uita.

Vorbim despre război în loc să vorbim despre însămânţările de primăvară. Ziua de mâine poate fi mai tristă şi mai grea decât cea de azi. Războaiele nu sunt infinite ca durată. Nici pacea de după. Să nu uităm că după primul război mondial ne-am ales cu o extindere semnificativă a „suprafeţei locuibile″.

Oare cartografii vor avea de refăcut harta Europei? Dacă da, fi-vom noi siguri că România va rămâne aşa cum e acum?

Horia Picu

Sursa foto: Internet

Pictorul Gabriel Prundeanu nu este sighetean, s-a născut la Craiova. S-a stabilit la Sighet – în locul de baștină al soției sale – și aici va rămâne (sper că nu… temporar). Este un artist foarte deschis discuțiilor și, mai ales, dornic de-a ghida – pe drumul artei – pe orice interlocutor. Are un farmec aparte și o mină „neabstractă” care-l califică pentru pedagogia specifică domeniului.

Cu dl. Prundeanu „lecția” de arte plastice capătă conotații profesioniste, devoalându-ne valențe compozițional – cromatice inedite și interpretări pertinente. Evident că nu a fost suficientă doar o lecție!… De la prima vizită în atelierul aglomerat al artistului m-am întrebat cum să mă raportez la „exprimarea” artistului – azi – sighetean. Am reținut îndemnul la evitarea analizei sofisticate, la eliminarea cuvintelor „inutile” și la simpla abandonare în vraja imaginii, culorilor.

Am făcut trei vizite în atelierul pictorului pe parcursul ultimelor luni și, la fiecare revenire, alte și alte „percepții” m-au încercat. Ce poți spune privind lucrările maestrului Prundeanu? Trebuie să fii foarte, foarte… atent! Privești, taci, simți! Cuvintele nu pot reflecta întotdeauna un răspuns adecvat pentru imagine… pentru mesajul artelor vizuale. Sigur, „ingredientele” de bază ale artistului (punctul, linia, pata, suprafața) nu păcălesc, sunt suficiente – pentru un privitor echilibrat cultural – în a înțelege fără echivoc mesajul autorului.

Am avut de fiecare dată discuții interesante, am găsit în lucrările expuse pe simezele neconvenționale din locuința artistului detalii care m-au „revigorat” și m-au determinat să caut „explicații” pentru fiecare confruntare vizuală, să-mi explic și să caut o cheie pentru a recepta adecvat tema/ soluția/ enigma din spatele lucrării. Am transferat „contradicțiile” individuale de receptare în lumea globală a pieței de artă. Am discutat despre mediocritate, despre amatorismul unor privitori focalizați pe efecte și-am convenit că acea spiritualitate vizuală dorită într-o astfel de „confruntare” – artist – privitor – se bazează pe simțire estetică, pe intuiție și… intimitate. Da, pare o relație exclusivistă dar, într-adevăr, arta este înțeleasă mult mai bine în intimitate. Evident că în discuțiile noastre n-am ocolit nici artiștii de top, Lucio Fontana, Cy Twombly, Anselm Kieffer, Gerhard Richter, Joseph Beuys, Louise Bourgeois, Edvard Munch, Kazimir Malevich etc. influențele, genialitatea, căutările și trăirile lor. Și inevitabil, întrebările sunt prezente în casa minții, în opera fiecărui artist!

Nu, nu poți vorbi despre lucrările – marea majoritate de dimensiuni foarte mari – pictorului Gabriel Prundeanu fără a elimina barierele mentale ordinare, fără a renunța la prejudecăți conservatoare și, mai ales, fără a te concentra pe ansamblu în „defavoarea” detaliilor – capcană.

La ultima vizită în atelierul artistului, cu doar câteva săptămâni în urmă, am avut surpriza plăcută să constat deschiderea internațională de care se bucură concitadinul nostru. Am răsfoit revista italiană (există și versiunea online atât în italiană cât și în engleză) Glamouraffair.vision, nr. 19/ 2022 în care pictorului Prundeanu îi este dedicat capitolul „Abstractness” (Abstractizare). Este clar un semnal de apreciere internațională; în nota critică însoțitoare (semnată de Diana Roman) subliniindu-se: „Compozițiile sale poartă acel sentiment puternic de energie concentrat pe articulații minimaliste care încântă ochiul.”

Încântare și provocare, asta mi-a transmis impactul vizual cu pânzele maestrului, pictorul simțurilor, Gabriel Prundeanu, (așa cum l-a numit criticul de artă Diana Roman) care „trece” – din păcate – neobservat pe lângă noi, prin Sighetul azi depersonalizat. Totuși sper că lucrările artistului le vom putea admira într-un spațiu generos cât mai curând posibil (NB: locația va fi în curând re-introdusă în circuitul cultural sighetean).

Foto & text: Ion Mariș

A face poze (adică a se lăsa fotografiaţi cu orice prilej), iată o „îndeletnicire″ a unora care se învârt prin politica locală sau naţională. Acţiunea are ca scop ca lumea să priceapă că implicarea respectivului (sau a respectivei) în viaţa obştei e maximă şi eficientă în aceeaşi măsură.

Dacă poza e făcută lângă o personalitate internaţională sau naţională, cei care aşteaptă în zadar să vadă că se mişcă lucrurile spre bine, primesc o rază de speranţă şi merg să viseze liniştiţi că oraşul, ţara sau lumea toată vor ajunge la normalitate.

Poza vorbeşte de la sine despre cine se lasă imortalizat cu tot dinadinsul. Pentru a da bine ochiului vigilent al alegătorului, instantaneul trebuie… gândit înainte de „clic″. Pe principiul „fă-te că lucrezi″, cel pozat se apleacă peste un strat de flori şi se preface că plantează sau smulge buruieni, dă indicaţii cum se pun bordurile, merge la piaţă şi – extraordinară coincidenţă!- apare în presă un instantaneu cu o fericită vânzătoare de legume alături de un ales local. Se deschide sau se închide anul şcolar, alt prilej de a face poze. Să se vadă c-a fost, să se ştie că s-a petrecut. O fotografie e dovada că activitatea s-a ţinut, iar fără dovezi bănuiala că n-a fost, că nu s-a ţinut, că nu s-a vorbit, că nu s-a citit mesajul, poate eroda liantul dintre şef şi subordonat, sau dintre ales şi alegători care, nu ştiu cum se face, întotdeauna sunt neinspiraţi. Sau n-au cum să voteze inspirat, neavând ce să aleagă cu adevărat?

Tematica pozelor de grup s-a diversificat. Unii, folosindu-se de acelaşi principiu specific românesc de „fă-te că lucrezi″, s-au pozat cu nişte mape cu hârtii nescrise la subraţ, cu intenţia de a transmite un mesaj clar: << Cu echipa asta se lucrează! Ei, dacă vor fi aleşi, imediat vor acţiona. Ia uita¬ţi-vă, stimaţi alegători, sunt pregătiţi să vă aducă fericirea pe plan local!>>.

Din echipă, unul vrea un loc „mai în faţă″ pentru a putea înfăptui ce promite. Nu poate fără echipa de purtători de mape cu hârtii nescrise. Şi atunci, noi trebuie să pricepem că: „Degeaba mă votaţi pe mine, doar pe mine… Votaţi-mi toată echipa de purtători de mape, apoi mergeţi acasă şi aşteptaţi!″

… şi tot într-o aşteptare am rămas. Aşteptăm să se renoveze clădirile din centrul oraşului. Aşteptăm nişte trotuare asfaltate. Aşteptăm străzi reasfaltate. Aşteptăm concretizarea promisiunii despre renovarea, reabilitarea, repunerea în valoare a Casei pălărierului. Aşteptăm curăţenie pe străzi.

Aşteptăm ca un sediu de bancă să fie tencuit şi văruit şi pe partea neobservabilă de pe stradă, aşteptăm ca un restaurant să-şi repare constructiile vizibile din stradă, aşteptăm ca un loc de joacă din centrul localităţii să fie reabilitat, reamenajat şi reconstruit, aşa cum ni s-a împuiat capul anul trecut că se va face.

Fotografierea unui subiect făcută de departe n-are nevoie de retuşuri. Nu se pot vedea imperfecţiunile. De-aia Sighetul imortalizat de sus n-arată rău. Totul e să nu ne apropiem, că se observă detaliile.

Gilles Peress, un renumit fotograf francez, spunea: „Nu am încredere în cuvinte, am încredere în fotografii″. (sursa: https://fotomagazin.ro). Noi am ajuns acum să nu credem nici în fotografii, nici în cuvinte. Dar credem în fapte.

Beneficiari ai ultimelor alegeri, înfăptuiţi-le! Sau… faceţi poze. De familie doar.

Horia Picu

Sursa foto: Internet

Am sperat că războiul acesta absurd de la granițele României va înceta, că presiunile internaționale, rațiunea, compasiunea, vor pune capăt vărsării inutile de sânge. Din păcate, au trecut aproape 50 de zile de război și semnele/ semnalele nu par a prevesti – deocamdată – nimic bun. Important este că solidaritatea extraordinară care s-a manifestat în această perioadă dificilă nu este o „minune” de… trei zile. Pe palierul „ordinar” empatia, coeziunea națională și internațională, continuă să se manifeste, să devină un modus vivendi. Avem atât de multe exemple frumoase și fără niciun fel de parti-pris-uri: ONG-uri, voluntari, oameni simpli, implicați dezinteresat.

Un semnal din Franța a primit Rotary Club Sighet prin intermediul unui medic sighetean, stabilit de mult timp în Hexagon: Anca Alexandrescu. Dr. Anca Alexandrescu s-a gândit la „interfața” dintre război și pace pe care și-a asumat-o Sighetul și a sugerat ca un transport cu diverse produse destinate Ucrainei să poposească și pe plaiurile ei natale. Rotary Club d’Hyères, ONG Josy Chambon, Soroptimist, Commune de Collobrieres dar și alte ONG-uri din localitatea Hyères (departamentul Var) au reușit să colecteze 50 de tone de produse de primă necesitate (materiale sanitare, medicamente, produse de igienă pentru adulți, mâncare neperisabilă, pături, produse de igienă și alimentare pentru copii etc.) care au ajuns temporar la Sighet dar vor fi transferate în Ucraina, acolo unde problemele oamenilor, generate de război, sunt grave.
La Sighet „fluxul” (descărcare – depozitare – parțial livrare) a decurs rapid și eficient (mulțumim, Alex Tivadar!), iar prietenii francezi (doi medici – Gérard și Guy François și un notar – Bernard), care au însoțit transportul, s-au întâlnit, in situ, cu reprezentanții administrației locale, d-na viceprimar Daniela Onița Ivașcu și dl. Petru Rednic (city manager). A avut loc și o scurtă vizită la primărie unde s-a discutat și despre o potențială înfrățire a celor două orașe.
Primul și cel mai important pas: a avut loc alocarea primelor cantități de produse pentru primele destinații din Ucraina (prin intermediul Serviciului de Ajutor Maltez – Sucursala Sighet).

Deși vizita prietenilor francezi la Sighet a fost scurtă (inclusiv întâlnirea Rotariană ulterioară) se pare că – după… prima impresie – va continua colaborarea noastră dar – să sperăm – într-un context mult mai pacifist, fără amenințarea dinspre… răsărit.

Acesta este doar un „mic” exemplu de solidaritate și implicare, alte foarte multe ONG –uri locale împreună cu zeci și sute de voluntari, au făcut eforturi deosebite pentru a-i întâmpina, fără exagerare, cu brațele deschise pe refugiații din Ucraina, străduindu-se în același timp să expedieze diverse ajutoare umanitare și populației rămase în țara vecină.

În mod sigur, solidaritatea și pacifismul – european și global – pot fi antidotul agresiunii de orice natură, culoare, ideologie!

Ion Mariș
Rotary Club Sighet

Florin Vasile Cîţu a coborât singur de pe piedestal. „Gaudeamus igitur″ sau să nu ne pese?

Nici nu ne bucurăm, nici nu ne întristăm. Hai s-o iau la persoana întâi singular. Reformulez: nici nu mă bucur, nici nu mă întristez. Constat numai.

Anul trecut a fost luat de mână şi plimbat de la Piaţa Victoriei la Romexpo via Cotroceni, unde cinci mii de penelişti destoinici ai ţării au avut revelaţia că fără Cîţu nu mai merge politica liberală, iar ţărişoara, în condiţia aceleiaşi eventuale lipse, ar gâfâi rău de tot din punct de vedere economico-financiar.

Asta se întâmpla pe 25 septembrie 2021. Până la data mai la stânga menţionată, toţi mai-marii partidului, mulţi dintre ei descinzând tocmai din partidul care-l susţinuse necondiţionat pe Băsescu, s-au întrecut în a aduce elogii unicului care poate, şi fără de care nu se poate, F.V.Cîţu.

Desigur că şi peneliştii de sine stătători au jucat cotroceneasca şi şi-au declarat public susţinerea totală a candidatului care va face, atât în partid, dar şi pentru ţară. Eu spun asta acum, alţii au spus-o atunci. De exemplu: „Congresul PNL de sâmbătă, 25 septembrie a fost aranjat și controlat până în cele mai mici amănunte, potrivit descrierii pe care a făcut-o Dan Tăpălagă la g4media.ro.(sursa: www.dw.com/ro)

Trecut-au şase luni de-atunci. F.V.Cîţu a fost prim-ministru. N-a fost bun. Jos cu el! A devenit acum şeful Senatului. Tare mi-e teamă că mânia partidului care gândeşte cu un singur cap îl va face să-şi mai dea încă o demisie, din moment ce tocmai s-a obişnuit cu acţiunea.

Acum şase luni domnul Cîţu era salvarea partidului şi a ţării. Nenorocul domniei sale a fost că n-a avut o ţară mai mare şi mai importantă, aşa… pe măsura puterilor sale, că dac-ar fi avut-o, salva Europa şi poate întreg mapamondul de la foamete şi îmbrânceli armate.

Domnu Cîţu n-a avut noroc şi cei care acum şase luni nu ştiau cum să-l mai laude şi să elimine orice scamă de pe umerii lui largi, sau să-i pună la loc şuviţa căzândă, acum, ascultând fără să crâcnească aceeaşi comandă misterioasă (?), au zis că nu poate un asemenea individ să fie şeful liberalilor.

PeNibiL… Atât de mare să fie nevoia în partidele noastre (că nu doar în PNL unul cântă şi toţi ceilalţi dansează) ca cei din fotolii să stea cât mai confortabil încât să-şi închidă conştiinţa şi să acţioneze după cum este comanda primită? Cum de nu vomită unii partidişti când spun în public una, când îşi arată susţinerea până la sacrificiul suprem pentru un unic propus de sus (cam rimează, dar altă rimă nu vreau să am…), iar când ajung acasă, când redevin ei însişi şi se privesc în oglindă şi văd… că nu văd nimic?

Unde v-a fost propria judecată, membrilor de partid? Cum de v-aţi gândit toţi că F.V.C. e salvarea salvării salvatoare? V-aţi uitat bine în dreapta (nu zic nimic că era bine să fi privit şi în stânga, să nu se interpreteze) şi acolo aţi văzut doar un singur om, o singură opţiune? Nu credeţi că prin modul cum v-aţi manifestat înainte de 25 septembrie 2021, aţi dat un imbold oprtunismului românesc? Din câţi membri are PNL-ul, doar Cîţu putea să devină şeful? Anul trecut vă întreceaţi în osanale. Acum, omul care v-¬a trebuit să vă conducă nu mai e bun.

René Descartes a spus în secolul XVII „Mă îndoiesc, deci cuget. Cuget, deci exist″. Trecut-au nişte secole de-atunci, până când unii oameni au ajuns să nu se îndoiască, deci să nu cugete.

Necugetând, nu există!

Horia Picu