Cert Transilvania – Mergem din poartă în poartă la cei pe care nimeni nu îi caută… (autor, Camelia Pesek)

Acțiune de amploare a Cert Transilvania în Maramureș – Mergem din poartă în poartă la cei pe care nimeni nu îi caută…

Adrenalină, trasee periculoase, aventură, cutezanță… sunt doar câteva dintre cuvintele care ne vin în minte când ne gândim la cei care au ca pasiune off-roadul. Ei bine, să încercăm să gândim Outside the Box! Printre acești pasionați ai motoarelor puternice și aventurilor la limită, există și oameni hotărâți să folosească logistica de care dispun, dar mai ales energia, în slujba unor preocupări nobile în scopuri cu adevărat deosebite!

Mă refer aici la Asociația Cert Transilvania, înființată în anul 2009, un grup de oameni Faini ce provin din domenii diverse și care își dedică timpul și resursele proprii pentru a ajuta semenii aflați în situații dificile. Își asumă astfel rolul de a interveni acolo unde alții nu au posibilitatea să ajungă având în vedere cazuri sociale ale unor familii care trăiesc în condiții izolate, în munți, și la care accesul este dificil. În afară de cazurile de natură socială, sunt pregătiți să acționeze în caz de dezastre naturale, inundații, alunecări de teren, salvări montane, și orice fel de situații în care mijloacele de care dispun sunt utile.

Printre acțiunile organizate, amintim cele 18 acțiuni sociale în diferite părți ale țării, de regulă cătune uitate pe creste brăzdate de vânt, cu dorința de a fi aproape de acei oameni pentru care noțiunea de vizitator este străină. Membrii asociației nu se limitează doar la a oferi un sprijin material, îi interesează povestea vieții acestor oameni speciali pe care îi găsesc izolați în munți, încearcă să stabiliească relații cu ei, să îi asigure de o oarecare permanență a vizitelor, pe cât posibil.

Weekendul acesta a fost rândul Maramureșului să îi primească pe acești oameni frumoși. În perioada 19-21 ianuarie s-a desfășurat cea de a 18- a acțiune socială a asociației, acțiune în care 200 de familii și 500 de copiii s-au bucurat de sprijin material (alimente de bază, produse de igienă, dulciuri, jucării, cadouri de tip shoe box și diferite obiecte după necesități: mașini de spălat, articole vestimentare, aparatură electronică etc.). Cei aproximantiv 100 membri care au participat la acțiune, s-au împărțit pe echipe, astfel că 32 de mașini de teren s-au răspândit prin localitatea Repedea, satul Poienile de Sub Munte, cătunele Uloha și Cornățeni, pentru a merge din „poartă în poartă” la acei oameni care, deși se aflau în zi de sărbătoare (Boboteaza pe rit vechi), nu visau să simtă bucuria pe care au simțit-o când voluntarii Asociației Cert le-au trecut pragul.

Totul a decurs foarte bine și asta, pe de-o parte, datorită implicării la nivel local a Asociației Sos Bambini România, asociație parteneră în proiect și care desfășoară multe acțiuni sociale și educative în zonă, dar și implicării unor persoane cu suflet mare din Poienile de Sub Munte – o amintim aici pe doamna Irina Popovici un voluntar special al Asociației Sos Bambini și, bineînțeles pe domnul director școlar Chifa Ștefan, responsabil cu logistica, ghid, și etern prieten și colaborator în multe din acțiunile din zonă.

O astfel de acțiune este genul de amintire pe care o pui în cufărul cu amintiri prețioase! Mă consider norocoasă că am putut să particip la un proiect atât de plin de emoție care m-a încărcat și m-a convins că nu există limite pentru bunătatea și perseverența oamenilor. Cât despre prietenii de la Cluj… am CERTitudinea că se vor întoarce pentru a scrie încă o pagină de poveste!

Camelia Pesek




De ce Eminescu? (autor, Roxana Pontoș)

Un alt ianuarie, un alt început, un alt prilej să ne amintim de Eminescu, chiar dacă în timpul de azi nu prea mai vrem, nu știm, sau pur și simplu nu putem să ne recunoaștem valorile, să le prețuim.

De ce Eminescu? Când au fost poeți și înaintea lui și după el. Poate pentru că scrierile lui sunt aproape de suflet, pentru că în ele se regăsesc trăirile, visele, bucuriile, tristețile, suferințele fiecăruia dintre noi, oamenii , acele ființe care ne naștem pentru a muri și murim pentru a ne naște. Poate pentru că în scrisul lui limba română capătă o altă dimensiune, o altă stare, o altă formă și o altă forță de a exprima dorul și nemărginirea, iubirea și dezamăgirea, speranța și deziluzia. Poate pentru că scrierile sale de la mijloc de veac XIX sunt legătura dintre poeții de început ai literaturii române și cei ce i-au urmat, sunt expresia limbii române depline, curate, sonore. Poate pentru că, așa cum spune Eliade „recitindu-l pe Eminescu ne reîntoarcem, ca într-un dulce somn, la noi acasă”. Poate pentru că nici înainte, nici după el imensitatea mării nu a fost atât de vizibilă, iar buciumul nu a mai răsunat la fel, iar pe bolta nopții Luceafărul nu a mai strălucit niciodată cu aceeași intensitate.

Cred că, într-un fel, fără Eminescu, „Pasărea Măiastră” a lui Brâncuși nu și-ar fi putut întinde aripile, iar „Rapsodia” lui Enescu nu ar mai fi avut același ecou. Cred că fără el, „Florile de mucegai” ale lui Arghezi nu iscau „frumuseți și prețuri noi”, iar „corola de minuni a lumii” era mai săracă, pierzând din „taina nepătrunsului ascuns”.

De ce Eminescu? Poate pentru că Marin Sorescu avea dreptate „pentru că toate acestea/Trebuiau să poarte un nume/ Un singur nume.”

Autor, Roxana Pontoș




Spune-mi ce Grădină ai… ca să îți spun câtă educație… N-AI! (autor, Levente Pesek)

La debutul anului 2018, omul de rând reușește tot mai des să își planifice călătorii interne sau externe. Din ceea ce observ, românului îi place orice duce spre vestul țării, peste granițe. Greu de înțeles, mai ales că de multe ori putem să afirmăm cu mândrie că avem multe locuri splendide în România. Dar, din păcate, este adevărată zicala: ”loc frumos, păcat că e locuit”.

După atâtea zile mai capricioase din punct de vedere meteo, a ieșit soarele și, fără costuri mari, am făcut o plimbare de reîmprospătare a minții și a forțelor prin parcul Grădina Morii, un loc cu un peisaj de tablou. Totul bine și frumos până am avut proasta inspirație de a mă plimba pe dig, și am observat urmările inundațiilor ce au fost acum câteva săptămâni. Să nu fiu înțeles greșit, nu crengile sau tufișurile rupte m-au deranjat, mai mult stegulețele aflate pe ele, care parcă erau semne dintr-un joc de strategie, cu diferența că steagurile erau pungi, sticle, peturi, haine, diferite gunoaie. Presupun că din cauza sărbătorilor nu s-a lucrat nicăieri nici la primărie sau la Herodot, așa că ar fi un motiv pentru care nu s-a curățat acolo. Un alt motiv ar fi, că de fapt cei din primărie sau de la instituțiile care au datoria să curețe zona, sunt prea bogați și sănătoși ca să se plimbe în zona destinată oamenilor de rând? Din câte știu eu parcul Grădina Morii este o atracție turistică!? Din păcate, zonele turistice din Sighet, nu sunt întreținute corect și potențialul lor nu este exploatat cum ar trebui. Dacă ar fi să facem o paralelă cu orașele din țările vestice, am remarca faptul că acolo se înțelege fructificarea potențialului unui oraș frumos. Probabil, în orașele respective angajații instituțiilor mai sus menționate sunt amatori de promenadă și astfel reușesc să ia măsurile necesare.

Din ”fericire” va veni din nou perioada electorală, moment în care aspiranții la funcții își vor dori câteva voturi în plus și vor veni cu câteva minunății de idei, promisiuni, cu câte un cârnăcior, un mititel prin cartiere. Sincer, nu asta e perioada pe care o aștept cel mai mult, mai degreabă primăvara, când niște oameni sau asociații civice se vor aduna și vor merge ei cu mânuțele lor să strângă gunoaiele, să adune toată mizeria de pe malul Izei. Evident, sper să apară și aleșii la momentul respectiv și să se pozeze ca fiind implicați sau ca inițiatori de proiect, că de’, omul fără carte și interes e mai influențabil ca o pisică. Și pisica își are mofturile sale și știe să aleagă printre cârnați și mititei.

Lăsând la o parte sarcasmul, plin de încredere, sper că vor fi din nou oameni care vor pune mână la mână și vor dori să vadă un oraș mai curat pentru copiii lor și pentru ziua de mâine, în care, în 2018, poți să te simți Om, în care, Omul încetează să viseze la alte țări! Până atunci, totuși, doresc să le ”mulțumesc” vecinilor din satele de pe malul Izei că se „asigură” și aruncă zilnic mizeriile și gunoaiele menajere în apă ca să putem să beneficiem de un peisaj de ”poveste”! Până la urmă, de undeva vin gunoaiele acestea, nu?

Cu sufletul împăcat că acest mesaj oricum nu ajunge la cei care sunt total dezinteresați (dar au aere de om al vestului) mă gândesc că poate mai vine o viitură mare și spală și aceste gunoaie, cine știe, poate că, ajungând în vest, acolo vor strânge tot ce le trimitem noi!

P.S.: 1- să nu ne mirăm că avem o reputație neagră în vest, după tot ce se întâmplă în Grădina noastră!
P.S.: 2- poate avem noroc și ajunge acest mesaj și la câțiva oameni care sunt „implicați” în această mizerie, cine știe, azi un om, mâine doi, se va schimba ceva!

Levente Pesek




În așteptarea Crăciunului american (autor, Ileana Pisuc)

Am ieșit și eu (ca tot omul) în fața casei să fac treabă, așa, ca la așteptarea unei așa mari sărbători. De dat zăpada, sau de făcut cărări nici nu se pune problema!

E o așa căldură, că a trebuit să aștept pînă s-a mai stins arșița, mi-am luat pe mine o ie românească (așa, de impresie) cu care recunosc că mi-a fost prea cald și în loc de lopată de zăpadă, am luat grebla și am adunat frunze.

Aici frunzele și gazonul sunt la ordinea zilei. Dacă iarba crește cu 1 cm peste media admisă, sau o frunză cade în plus față de numărul celor preconizate, și tu nu ai luat măsuri, primești pe sub ușă (la început), o înștiințare, iar mai tîrziu o notă de plată, cu contravaloarea lucrărilor efectuate de syty, adică de stat. Așa că am prilejul cu motivul greblatului să-mi arunc privirile prin vecini.

La fiecare casă instalații care mai de care mai sofisticate, căprioare, îngerași, moșuleți, toți luminați din cap pînă în picioare. Cel mai mult mă amuză moșuleții din cauciuc, care cît e ziulica de mare stau pe bay-pass și se toropesc la soare, cu burțile în sus, dezumflați, pînă spre seară cînd li se întorc proprietarii și-i cuplează la compresoare. Încet, încet, îi vezi cum se umflă și stau la început într-o rînă, apoi capătă niște forme grotești mai înalți aproape decît casa. Dar, bucuroși nevoie mare că au fost ,,reanimați’’ și readuși la viața (de noapte).

Prin alte părți, viața de noapte e apanajul celor tineri, aici moșii de Crăciun lucrează „la greu”. Mai ales că aici Crăciunul începe cam din octombrie. Fac și ei ce pot să inducă atmosfera Crăciunului. Brăduții aurii și argintii din fața caselor completează decorul, chit că din cînd în cînd mai primesc cîte un jet de apă în freză de la țîșnitorile ce udă gazonul. Dacă brăduții sunt din plastic, măcar gazonul să fie din iarbă. Totul este strălucitor, dar pustiu. Țipenie de om pe alei. Toată viața americană se petrece pe „scena din dos”. Din casă direct în garaj, ce dă în niște ulicioare în spate, care-i conduce la drumul principal. Curțile din spate sunt înconjurate de ziduri de 2-3 m, din scîndură lîngă scîndură. Auzi doar cîte un lătrat înfundat din casă, deoarece aici nu există cotețe pentru cîini.N-ai voie să-i stresezi, ei fac parte din familie. Îi păzesc pe stăpîni de pe dinăuntru.

După ce am adunat ultima frunzuliță de pe jos, făcîndu-se seară, l-am rugat pe băiatul meu să mă ducă cu mașina pe străduțe exclusiviste, să mă „giucăreiască” și pe mine de Crăciun.

Scene de Hollywood mi se derulează înaintea ochilor. Proprietăți uriașe luminate, geamuri imense fără perdele din spatele cărora inundă luxul, opulența. Omul ,,omenesc’’, normal, nu poate înțelege rostul acestor exagerări. Am auzit că sunt anumite case în care se apelează la G.P.S-uri pentru a se căuta colocatarii între ei, și să localizeze care în ce aripă a casei se află. Brazi imenși tronează în saloane somptuoase, iluminate feeric. Singura mea exclamație din mersul mașinii a fost: -Doamne, dar e prea mare risipa de frumusețe!

Ori de cîte ori sunt pusă în asemenea ipostaze, mă apucă așa o stare de sfîrșeală față de ce am lăsat acasă, mă încearcă un plîns de neputință în fața discrepanțelor fățișe în această societate „capitalistă”, pe care ne-o dorim și noi (și, culmea, unii chiar o au!).

Amărăciunea mea însă e legată de ceilalți, mulți și tăcuți, care nu pun întrebări, nu protestează, ci se aliniază în lungul șir al corului surdo-muților și care din umbră susțin pe umerii lor toate aceste extravaganțe! Mi-am stabilit (în secret) un punct de observație, în parcările supermarketurilor, care aici se numesc Wolmart-uri. Sunt un fel de Hale Obor cu de toate pentru cei de categoria mijlocie. Eu le zic ,,alergători’’. Mai ales la orele de seară, cînd fiecare trage la ,,cutia’’ lui (a se citi casă). Întîi trece să-și golească cardul și să-și încarce pungile.

Acasă eram ironizați că suntem un popor de papornițari (nu suna bine ,,de pungași). Nu există un om pe stradă fără celebra pungă de un leu. Ei, să vedeți aici, la ce nivel se lucrează, în ceea ce privește „banala” pungă. E un furnicar de oameni ce intră și ies cu coșurile pline de pungi. Mii, poate sute de mii de pungi, într-un ritm infernal.

America, eu am sintetizat-o prin două cuvinte: PUNGI și MAȘINI. Mașini care aleargă bezmetic non-stop, pentru a umple pungile. Mîncare, mîncare, mîncare. Obezi, obezi, obezi. Mexicani, negri, indieni, asiatici, orice alte naționalități în afară de cea „americană”. Aceasta e o pasăre rară, care stă pitită prin „rezervații”, cu security la poartă, cu alarme de ultimă generație. Masa celor ce aleargă e îndeosebi mai închisă la culoare, dar duce greul. Aici eu am perceput munca, ca pe un fel de sclavie modernă. Nu e nevoie de bici, aici biciul e înlocuit cu billul, în spatele căruia tronează „stăpîna” BANCĂ. Tot ce mișcă e sub controlul acesteia. Din momentul cînd ai intrat slugă la acest stăpîn, se numește că ai intrat pe viață în acest carusel. Numai Dumnezeu te mai poate scăpa (în cele din urmă) din tentaculele acestei caracatițe. Circuitul e unul din cele mai simple: tu trebuie doar să alergi zi lumină (uneori și mai mult), să dai Cezarului ce-i al Cezarului, să nu miști în front, totul să fie sub control (adică OK), rutina zilnică să fie liniară, tu să te pierzi în mulțime, să nu contezi ca ființă, decît ca un număr I.D.

Ori pe mine, tocmai acest ritm infernal mă sperie. TU nu mai poți fi TU! N-ai timp pentru tine.
Timpul costă bani.

Dar VIAȚA, VIAȚA unde e ?

……………………………………………………………………………………………………………..
Mi-am promis că n-o să mai caut rugina sub poleială, dar se pare că factura mea ca persoană cu rădăcinile adînc înfipte în marea familie de țărani (autentici), nu mă lasă. Dacă mă gîndesc bine, constat ce lucru ciudat mai e și familia. Pleci, și apoi te trezești că te întorci iar în acel loc la ea. Este asemeni unor rădăcini care te leagă de picioare. Nu te lasă nici să fugi, nici să trăiești. Suntem puternici numai împreună. Dacă unul pleacă, familia se destramă. Îmi simt inima ca o pasăre care nu mai încape în colivie… O fi prea mică America, sau Crăciunul de acasă nu-mi dă pace?

Dar să fim optimiști în fiecare zi. Chiar și la Polul Nord se termină noaptea.
Viața trece de acolo de unde a rămas…
Ce-i viața în definitiv?
O întîlnire de o clipă. Să ne bucurăm de ea…..

SĂRBĂTORI FERICITE REDACȚIEI „SALUT, SIGHET!” și tuturor colaboratorilor și cititorilor publicației dumneavoastră !

Cu drag,
Ileana Pisuc
18 dec. 2017, DALLAS




Puteți face asta pentru ei? In Memoriam Eroii Martiri ai Revoluției Române din Decembrie 1989

Poate nu cunoaşteţi nici unul. Poate din sîngele familiei dumneavoastră nu s-a vărsat nici o picătură. Dar, poate, vreţi să le aflaţi măcar numele. Să le rostiți în gînd sau cu voce tare. Să le aflați vîrsta. Să vă gîndiți că, odată cu fiecare dintre ei, o lume posibilă a murit.

Dăruiţi-le un minut, poate chiar două, trei din viaţa dumneavoastră şi identitatea lor, de persoane vii, va renaşte. Fără fanfare, fără coroane, fără discursuri.

E de ajuns să daţi un clic aici: http://istoria-romaniei.blogspot.com/2009/12/lista-martirilor-decedati-la-revolutia.html

Autor, Vasile Gogea

Sursă articol: Gogea’s Blog




Crăciun întemnițat (autor, Aurel Vișovan)

Închisoarea Pitești, 1949….

Cu câteva zile înainte de Crăciun se deschide uşa şi intră în cameră un deţinut mai robust decât noi care era cunoscut de moldoveni. Acesta este Ţurcanu, zise unul din preajmă, promotor al reeducării împreună cu Bogdanovici. Am mai auzit că între Ţurcanu şi Bogdanovici s-au ivit disensiuni în privinţa modului în care să se facă reeducarea.

Bogdanovici era considerat mai mult un om al formelor, pe când Ţurcanu susţinea că numai prin fapte deţinuţii pot să dea dovadă că într-adevăr s-au reeducat, ca astfel să fie puşi în libertate, unde să ducă mai departe lupta lor de convingere a populaţiei în idealurile comuniste. Toate acestea mi se păreau nişte aberaţii cărora nu le-am dat nici o importanţă.

Intrat în cameră, Ţurcanu a fost întâmpinat de îndată de Bogdanovici, de Popa Ţanu, Sobolevschi şi alţii… Apoi s-au retras în partea camerei unde erau reeducaţii şi-au început cu şuşotelile. În acea parte a camerei sosirea lui Ţurcanu a produs un reviriment. Spre seară s-a făcut apel la noi să ne mai strângem – dacă putem – că mai era necesar de încă un loc pentru Ţurcanu… Ţurcanu, cu un fel de orgoliu dispreţuitor, a zis că va dormi pe o laviţă (bancă) ce se găsea în cameră.

A doua zi, Popa Ţanu (pare-mi-se) cere un moment de ascultare întregii camere. După o introducere plină de maniere elegante şi cu o politeţe mai mult decât exagerată, adresându-se nouă, celor din partea opusă, ne anunţă (de parcă noi n-am fi ştiut) că ei sunt un grup care s-a trezit la realitate, că s-au organizat într-o grupare care şi-a propus să lupte împotriva trecutului pentru un viitor mai luminos – viitorul comunist – şi s-a exprimat că ei sunt plini de această convingere. Ni s-a cerut să privim adevărul în faţă şi să trecem de partea lor, dând dovezi de reeducare, pentru că numai în felul acesta vom fi eliberaţi.

Noi n-am dat nici o atenţie la tot ce s-a debitat şi ne-am văzut de treburile noastre. Nu am legat nici o discuţie în contradictoriu. Nu aveam ce discuta.

Ziua de Crăciun

Noaptea de Crăciun răsuna de colinde, de clopoţei şi de vocile colindătorilor (din oraşul Piteşti) și a trecut cu greu. Trăiam în aceeaşi atmosferă de supraînghesuială în care, pe de-o parte erai obligat să stai culcat, iar pe de altă parte nu puteai să stai nici pe spate, nici în altă poziţie comodă, fiind atât de înghesuiţi, încât ne auzeam respiraţia şi se amestecau transpiraţiile. Sarabanda vergelelor metalice lovite într-un anumit fel de gardieni anunţa deşteptarea în ziua de Crăciun. Nu-mi amintesc dacă aveam posibilitatea de a ne spăla cât de cât mâinile şi faţa, întrucât chiuveta din cele două WC-uri era mai mult iluzorie pentru noi, cei aproximativ 100 de oameni.

Am respirat cât de cât uşuraţi când am început să ne mişcăm şi să ne spunem în gând rugăciunea. Recitam Rozariul în fiecare zi şi noapte, în orice moment posibil. În sfârşit sosi şi terciul (sau apa colorată) din ziua de Crăciun 1949…

Am început să ne strângem mâinile unii altora cu urările cuvenite acestei datini şi culmea, observam cum din rândurile reeducaţilor se strecurau din ce în ce mai mulţi. Ce gest fratern! mi-am zis… Uite că până şi reeducaţii simt nevoia ambianţei frăţeşti în această zi a bucuriei – cum se mai numeşte ziua de Crăciun.

Deodată – brusc – un semnal, un strigăt şi sunt lovit fără să apuc să văd de cine peste ochi, în cap, în burtă… parcă s-ar fi prăvălit cerul în jurul meu. Gemete, urlete… Văd cum unii cad la pământ. Simt cum cad şi eu şi nu mai ştiu nimic.

Într-un târziu mă trezesc cu mâna lui Silviu Murgu pe frunte – şi el plin de sânge – realizând că suntem mai mulţi îngrămădiţi sub priciul de la camera 4 Spital.

Ce s-a întâmplat? Nu puteam realiza. Simţeam cum sunt tras de picioare în urlete:

-Ieşiţi afară, bandiţilor! La lumină, să fiţi văzuţi!

Suntem scoşi de sub prici toţi cei bătuţi, iar în cameră, la lumina zilei, gardienii cu bâte în mână se uitau la noi. Alături de ei îi recunosc pe Ţurcanu, Sobolevschi, Popa Ţanu şi mulţi alţii…

Culmea! Iată şi figurile lui Cori Gherman, Nuti Pătrăşcanu, Burculeţ şi alţii pe care-i credeam că sunt alături de noi.

-Au vrut să ne omoare legionarii! striga Ţurcanu adresându-se gardienilor. Atunci, un alt răpăit de bastoane, ciomege, poate chiar răngi, lovituri de cizme s-au abătut asupra noastră.

Regizarea a fost mai mult decât puerilă, dar specifică ideologiei comuniste pentru aplicarea terorii prin orice mijloace. Dacă scăpase vreun centimetru de pe noi neînvineţit de fraţii noştri, gardienii ne-au acoperit într-o baie de sânge.

Nu înţelegeam, nu realizam de ce se întâmplă aceste lucruri tocmai în această zi a bucuriei, a Naşterii Domnului nostru Isus Cristos? Nu aveam cu ce să ne oblojim rănile, care rămăseseră deschise şi sângerau. Era deja către seară. Nici vorbă de mâncare în acea zi. Dealtminteri, cine ar fi putut mânca ?
Unii dintre reeducaţi au rămas printre noi ca să ne păzească. Ceilalţi s-au strâns în partea opusă şi începuseră să cânte un marş comunist pe care îl repetau neîncetat.

-Bandiților! tună vocea lui Ţurcanu. O să spuneţi tot; o să vărsaţi din voi tot ce n-aţi spus la Securitate. (termenul întrebuinţat de Ţurcanu era acela de “borât”: O să borâţi tot ce aveţi în voi). Aceasta-i treaba voastră acum: să vă scormoniţi minţile. Să nu mai rămână nimic din ce ar putea periclita securitatea statului comunist.

Eram cu adevărat distruşi. Bătaia gardienilor ne-a confirmat că nu mai aveam cui – pe acest pământ – să ne adresăm. Ne-am simţit abandonaţi în mâinile acestor călăi.

Şi totuşi, era ziua de Crăciun. Ziua în care S-a născut Pruncul Isus, dar pentru noi era o Vinere Mare, Vinerea Calvarului şi a deznădejdii. Un strop de lumină – parcă – m-a întărit un pic la gândul că Isus pe Cruce a fost – până şi El – în deznădejde… Dar nu voia Mea, ci voia Ta să fie…

O altă avalanşă de lovituri s-a năpustit asupra noastră. De data aceasta îl văd desluşit pe Cori Gherman izbindu-mă cu putere.

-Cum, şi tu ?…

-Gura, banditule! Te cunosc bine ! Să spui tot, tot ce n-ai spus la Securitate. Să nu mai rămână nimic în tine.

Se amestecau loviturile lui Ţurcanu cu ale lui Sobolevschi, Burculeţ, Nuti Pătrăşcanu… Cu toţii loveau în nişte fiinţe rănite de moarte, neputincioase. Eram zdrobiţi şi trupeşte şi sufleteşte. (Aurel Vișovan, Dumnezeul Meu , Dumnezeul Meu, pentru ce m-ai părăsit?)

Crăciun
de Aurel Vișovan

Crăciun, sărbătoare, colinde
Surghiun, închisoare și ger
Pe undeva-n cer, leru-i ler
Pe-aici doar înghețul se-ntinde
Pe suflet, pe oase pe fier.

Nu-s florile zorile dalbe
Să ningă colinzile albe

Cânt sfânt, bucurie și pace
Mormânt, moarte vie-n război
Pe aici pe la noi, doar strigoi
Colindă la geamuri opace.
Cum seamănă, Doamne, cu noi !

Doar umbrele sumbre s-adună
Să cânte cu noi împreună
Doar sumbrele umbre – au adus
Un cântec cu pruncul Isus.
(închisoarea Aiud, decembrie 1963)

sursă foto: www.ziarelive.ro




Un altfel de Sighet! Dincolo de statistici… oamenii! (autor, Ion Mariș)

Viața noastră, în acest secol ce “va fi… sau nu va fi deloc”, este gestionată prin proiecte, exprimată de statistici. Proiecte personale, proiecte familiale, proiecte în comunitate, proiecte de țară, etc., suntem “asaltați” de proiecte și viața pare/este tare… aglomerată. Într-adevăr, prin/după proiecte vorbesc statisticile, frumoase, sustenabile, durabile dar… fără sentimente. Cifrele, mai mult sau mai puțin semnificative pentru fiecare în parte, sunt azi – mai mult ca oricând – “esența” existenței. Din păcate, de prea multe ori nu vedem chipurile ascunse în spatele cifrelor, trecem insensibili prin/printre statistici.

Deși îmi propusesem, n-am reușit să scriu nimic imediat după desfășurarea paradei și spectacolului din 03 decembrie 2017. Doar după ce au trecut mai multe zile am reușit să transfer în cuvinte – poate aride! – tot ce-am văzut și-am simțit atunci. Pentru că am asistat de Ziua Internațională a Persoanelor cu Dizabilități (3 decembrie) la Galeria de Artă Vassilliev (mulțumim doamnei Ileana Vassilliev!), la un spectacol atipic, emoționant, încărcat de frumusețe și inocență. Copii, tineri cu diverse nevoi speciale, au interpretat colinde tradiționale, au dansat, au fost modele, dar mai ales ne-au încântat și… bulversat. Nu sunt cuvinte prețioase, chiar asta am simțit privindu-i, bucurându-ne de emoțiile și fericirea lor.

A colindat sincer și minunat grupul de copii format din BIDIGA Laura, GHERASEN Georgiana, DOHI Sorina, PETREUȘ Florica (de la casa de tip familial – CTF), BIDIGA Attila, BIDIGA Rafael, BAIMAREAN Anton (CTF), KOVACS Marius (CTF).

Un moment special, de dans și coregrafie ne-a oferit tânăra familie ERDEI (Monica și Gerald – în fotografie). Trebuie să menționez că Gerald Erdei a avut expuse și câteva din lucrările lui de pictură!

La parada modei ne-au uimit și bucurat prin trăirile și emoțiile naturale tinerii POP Damaris (CTF), IATUC Maia, DANCI Loredana (CTF), BIDIGA Laura, GHERASEN Goergiana, ADAM Raluca, MARINESCU Carina, HRENIUC Renata, IEUDEAN Irina, BIDIGA Rafael, DANCI Gheorghe (CTF), URGOVAN Elisabeta (CTF), MOLDOVAN Alina (CTF).

Doamna profesoară Marfici Oresia-Aurora, directorul Centrului Școlar de Educație Incluzivă Sighet a prezentat întregul eveniment, alături de tânăra ARDELEAN Patricia. Ziua Internațională a Persoanelor cu Dizabilități de la Sighet a mai inclus și o expoziție cu lucrări handmade create de tinerii de la Centrul Școlar de Educație Incluzivă Sighet cât și lucrări aparținând artiștilor Gheorghe Condrat (sculptură), Maria Bora (pictură), Iuliana Ionaș (goblen), membrii Asociației surdo – muților din Sighet.

S-au făcut donații, ne-au fost oferite cadouri – mici obiecte lucrate de copii – a fost o după amiază specială, copleșitoare.

Publicul foarte numeros și generos a fost mai aproape ca oricând de tinerii artiști din comunitatea noastră. Și ei – copiii și tinerii cu nevoi speciale – pot și trebuie să fie fericiți. Foarte mult depinde și de noi să-i înțelegem, să le apreciem eforturile și implicarea!

Nu vreau să par prea… oficial dar, trebuie să remarc, așa de final, prezența discretă, neforțată, firească, la eveniment, a avocatului Vasile Moldovan, prefectul Maramureșului.

Și totuși există implicare și totuși există… solidaritate!

Crăciun fericit! Sărbători fericite, dragi tineri!… și oferiți-ne cât mi multe asemenea momente minunate, de normalitate!

Ion Mariș




Nihil Sine Deo: despre Rege, despre Patrie! (autor, Brăduța Oanța)

La ora la care scriu aceste rânduri, Majestatea Sa Regele Mihai I al României, se va fi întors definitiv în pamântul țării din care s-a născut și își începe odihna veșnică la Mănăstirea Curtea de Argeș. 16 decembrie 2017 este ziua în care istoria coboară în stradă și rămâne în memoria afectivă colectivă, drept ziua în care am condus pe ultimul drum, alături de zecile de mii de oameni, fiecare în felul său, un simbol, o speranță și un om bun. A fost o zi lungă, gravă, așa cum în ultimii 90 de ani România nu a mai avut, iar emoția din jur ne-a dus cu gândul că mâine începem comemorarea Revoluției din 1989.

Acum două nopți, în cele 5 ore petrecute la coada de la Palatul Regal pentru o plecăciune în fața catafalcului istoriei, iar apoi în multele reportaje difuzate de TVR1 în ultimele zile, am auzit de la oameni de toate vârstele, cuvinte amestecate despre Majestatea Sa Regele Mihai I, ultimul mareșal al României: demnitate, bunătate, onoare, respect, suveran al așteptării, a scurtat războiul cu 6 luni, contemporan cu Stalin și Hitler, Regele iubea Biblia, Regele iubea românii. Români care au adoptat un monarh străin în vremuri tulburi, când boierii nu mai reușeau să gestioneze o țară sfâșiată de conflicte și scufundată în sărăcie. Am văzut azi, marea familie a regalității europene reunită de respectul pentru un singur om, vărul lor preferat și Regele alungat zeci de ani din țara lui. Este admirabil cum un om simplu prin ființa lui, dar un om măreț prin faptele sale, rămânea atât de modest în toate situațiile în care l-a pus viața, poate tocmai prin aceea că nu era necesar să demonstreze nimănui că este Rege – un caracter măreț. Judecat, deopotrivă admirat și respectat, șarmantul Rege cu alură impecabilă, frumos în poze ca un star de cinema, ne-a amintit azi să privim tricolorul.

Dincolo de atmosfera tristă, solemnă, dincolo de organizarea fără cusur a ceremoniilor, oameni cuminți au oprit o lacrimă și au aruncat o floare peste afetul de tun care a purtat trupul Regelui pe Calea Victoriei, s-a simțit în aer o clipă de unitate și de demnitate. Fără a avea sânge românesc, Regele românilor, născut și educat în România în clasa palatină, alungat și ținut departe de țară șase decenii, și-a arătat de acolo de sus dragostea lui pentru români, devenind cauza comună care a adus, la un loc, zeci de mii de oameni, capete încoronate, curioși, monarhiști, bigoți, profesori și elevi, actori, bunici și nepoți, într-o atmosferă de Zi Națională. Ne-a oferit un moment în care te simți apropiat de cei din jur, în care uiți de vremurile tulburi pe care le trăim și azi, în care mulți doresc să îți împărtășească relația personală cu regalitatea sau părerile despre Altețele Sale Regale, în care împarți bucuros cu micul grup social format în jurul tău, transmisiile live de pe ecranul smartphone-ului.

Fără culoare politică și fără ură, din dragoste pentru aproape 100 de ani din istoria unui om și a unei țări, românii s-au purtat admirabil, cu respect, curiozitate și reverență! Pentru o clipă ne-am amintit că România contează și are un loc pe harta Europei.

Brăduța Annamaria Oanța

(foto principal: Octav Ganea)




Scrisoare deschisă către Consiliul local al muncipiului Sighetu Marmației (autor, Gheorghe Todinca director al Muzeului Maramureșan)

Muzeul Maramureșan din Sighetu Marmației, aflat sub directa dumneavoastră subordonare funcționează ca un muzeu regional având ca arie de reprezentare provincia istorică Maramureș.

Sighetul  Marmației este singurul municipiu nereședință de județ ce deține un bogat patrimoniu muzeal, care pe lângă expozițiile de etnografie, istorie, științele naturii are un superb muzeu al satului maramureșean și opt mari obiective muzeale-case muzeu. Astfel deținem la Sighet Casa Dr. Ioan Mihalyi de Apșa, Casa muzeu Elie Wiesel – Muzeul Culturii și Civilizației Evreiești din Maramureș, Casa Ilie Lazăr la Giulești, Casa Kazar în Vadu Izei, Casa Deac Moșu în Bogdan Vodă, Casa Dunca în Ieud, Casa Stan Ioan Pătraș în Săpânța și Casa muzeu școală confesională în Bârsana.

Cu profundă îngrijorare am aflat de intenția de scoatere a Muzeului Maramureșan din spațiul Casei Elie Wiesel, urmând a fi cedată Institutului Național de Studiere a Holocaustului din România ”Elie Wiesel” din București.

Nimeni, niciodată, nu ne-a consultat sau abordat pentru acest transfer atât de păgubos în intenția sa pentru instituția noastră, pentru cultura sigheteană și pentru cetățenii orașului.

După cum se știe Casa muzeu Elie Wiesel – Muzeul Culturii și Civilizației Evreiești din Maramureș a fost deschisă oficial la 29 iulie 2002, în prezența ilustrului fiu al Sighetului, laureat al Premiului Nobel pentru Pace, Domnul Elie Wiesel, ambasadelor SUA și Israel, a președintelui de atunci a României, Domnul Ion Iliescu și a numeroase personalități din țară și din stăinătate.

În anul 2002, Ministerul Culturii și Cultelor, Comisia Națională a Muzeelor și Colecțiilor conferă Muzeului Maramureșului din Sighetu Marmației Premiul Tancred Bănățeanu pentru amenajarea expozițională și introducerea în circuitul turistic al Muzeului Culturii și Civilizației Evreiești din Maramureș – Casa Elie Wiesel.

Prin planul tematic și reorganizările din anul 2012, muzeografii instituției noastre au dat casei memoriale un simbol aparte, ce prezintă viața evreilor din Maramureș înainte și după Holocaust, date importante și fotografii despre Elie Wiesel în casa natală, gândurile sale despre sigheteni.

În ultima sa scrisoare adresată Primăriei Sighetu Marmației, Consiliului local, Muzeului și cetățenilor orașului, Elie Wiesel scria: ”Nu vă puteți închipui cât de rău îmi pare că nu pot fi azi alături de dumneavoastră. Muzeul pe care l-ați creat și organizat în casa în care am locuit este de mare importanță. Toți cei care i-au trecut pragul sunt sigur că au simțit atmosfera vremurilor când eu și familia mea încă mai trăiam acolo. Cu toată afecțiunea și recunoștința, Elie Wiesel” (noiembrie 2012).

După decesul în iulie 2016 a ilustrei personalități, conducerea muzeului prin muzeografii de specialitate a luat contact cu fiul acestuia, Domnul Elisha Wiesel, stabilindu-se pentru viitor coordonarea unei acțiuni comune de a face o casă memorială care să includă obiecte, documente, fotografii, diplome ale marelui dispărut.

Menționăm că în toți cei 15 ani de la inaugurarea casei-muzeu, i-au trecut pragul zeci de mii de vizitatori (în 2016 numărul vizitatorilor a depășit 4200, vizitatori cu plată). Până la 1 decembrie 2017 la Muzeul Maramureșan au fost înregistrați 50.000 vizitatori cu plată, fiind unul dintre cele mai vizitate complexe muzeale din România.

La Casa muzeu Elie Wiesel am organizat în toți acești ani sesiuni științifice, simpozioane, întâlniri cu mari personalități (Heidi Fried, Maia Morgerstern etc.) întruniri ale evreilor din Sighet și din diaspora evreiască, făcând din casa-muzeu un loc al toleranței între noi toți, indiferent de naționalitate, religie sau rasă.

Pierderea acestei case simbol al înțelegerii dintre noi va fi percepută ca o separare a memoriei evreilor, a lui Elie Wiesel de ce înseamnă cu adevărat memoria personalității sale la Sighet, casa în care s-a născut și a crescut, strada, parcul central, Grădina Morii, orașul cu farmecul său inegalabil, ”De la Sighet la Oslo” se intitulează un capitol al memoriilor sale. Nu cu mulți ani înaintea sfârșitului revedea mereu Sighetul, locurile amintirii, tot mai pregnant de la o vârstă a sintezei. Eu, colegii mei muzeografi mai tineri, spunem și vorbim tuturor despre acestea. Citiți cartea de impresii și veți găsi ce cred oamenii despre munca noastră.

Vestea pierderii Casei Elie Wiesel de la Muzeul Maramureșan a provocat din prima zi o vie emoție în spațiul public. Comunitatea evreilor sigheteni este alături de noi, afirmând că ”nu dăm nimănui Casa Elie Wiesel, Elie Wiesel este al nostru și casa lui este a noastră, a Sighetului” (Markus Sorin, 12 decembrie 2017). La fel spun și românii Casa Wiesel este a Sighetului și așa trebuie să rămână (Teofil Ivanciuc, 12 decembrie 2017).

Consiliul de administrație și Consiliul științific al Muzeului Maramureșan din Sighetul Marmației m-au mandatat să prezint acest punct de vedere ferm al nostru, de a vă ruga, având puterea de decizie, să nu lăsați separarea Casei Elie Wiesel de instituția noastră. Nu vrem să fim partinici, nu ne implicăm în tabere politice, nu scriem pe facebook despre înțelegeri politice, incompetențe, rele  intenții sau nepăsare.

Argumentul economiilor, al competenței noastre ca specialiști ne jignește și ne dă dreptul la a fi mândri de munca noastră, talentul nostru de muzeografi și înțelegerea pentru lumea din jur și problemele ei.

Sighetul și sighetenii se mândresc cu orașul care este ”capitala culturală a Țării Maramureșului”, ”Orașul muzeelor”. Așa să fie!

Cu tot respectul ce vi-l port tuturor și fiecăruia dintre dumneavoastră,

muzeograf Gheorghe Todinca
director al Muzeului Maramureșan
13 decembrie 2017




Casa Memorială „Elie Wiesel” trebuie să rămână Sighetului! Scrisoare deschisă (autor, Teofil Ivanciuc)

Scrisoare deschisă

Casa Memorială „Elie Wiesel” trebuie să rămână Sighetului!

Stimaţi consilieri locali ai Municipiului Sighetu-Marmaţiei,

Din nou vi se cere să decideţi soarta unei instituţii emblematice de cultură sighetene. De data aceasta este vorba despre Casa Memorială „Elie Wiesel”. Muzeul Culturii Evreieşti.

Astfel, joi, 14 decembrie, va trebui să aprobaţi, sau nu, cererea Secretariatului General al Guvernului României, care, la solicitarea Institutului Naţional pentru Studierea Holocaustului din România „Elie Wiesel”, vrea să cedaţi această Casă emblematică pentru Sighet către Institutul bucureştean.

Directorul Institutului, Alexandru Florian (de altfel, la o simplă căutare pe Google, puteţi afla cine este respectivul) s-a întâlnit pe 5 septembrie la Bucureşti cu primarul Horia Scubli, care a fost atunci şi acolo de acord cu cedarea Casei Wiesel către Institutul Holocaustului. Prin cererea adresată a doua zi Guvernului, Florian ne-a jignit profund: „prin transferul Casei Wiesel la Institut, se creează condiţiile financiare şi de expertiză profesională pentru relansarea activităţilor biografice şi memorialistice precum şi cele de civilizaţie evreiască în Sighet. Astfel se va putea valorifica patrimoniul istoric prin înscrierea acestui edificiu în circuitul naţional şi european al turismului memorialistic şi de promovare a lui Elie Wiesel”! Chiar aşa?!

Istoria Casei Wiesel a început în 2000, când demersurile directorului de atunci al Muzeului, dr. Mihai Dăncuş, au dus la demararea investiţiei. Inaugurarea a avut loc în 2002, în prezenţa lui Elie Wiesel însuşi, a Marelui Rabin Menahem Cohen, a Preşedintelui României, a ambasadorilor SUA şi Israelului etc. Unde erau pe atunci Alexandru Florian şi Mihai Tudose? De ce Sighetul nu poate să se bucure de ceea ce a construit? Căci Casa a fost reparată şi menţinută în funcţiune de-a lungul anilor cu banii oraşului. Ca o fereastră a Sighetului către ţară şi lume. Doar numele Wiesel se vinde bine. Iar Florian vrea acum s-o înscrie în “turismul memorialistic”, cică.

Amintim că, numai anul acesta, Casa „Elie Wiesel” a trecut printr-o nouă reabilitare plătită de Consiliul Local, a organizat un marş comemorativ cu peste 1000 de participanţi (incluzându-i pe Preşedintele Comunităţii Evreieşti din România, Aurel Vainer, Avocatul Poporului, Victor Ciorbea, o serie de rabini din ţară şi străinătate etc.) şi a co-organizat o reuniune internaţională comemorativă întinsă pe patru zile, în care Fundaţia Tarbut Sighet împreună cu administraţia locală, Muzeul Maramureşului, Comunitatea evreilor şi Centrul Cultural municipal, au organizat vizite la obiectivele evreieşti sighetene, prezentări de film, piese de teatru şi conferinţe. De altfel, în această casă au loc în fiecare an manifestări de calibru internaţional.

Stimaţi consilieri locali,

Colegii voştri dintr-o legislatură anterioară au votat cedarea Palatului Cultural şi au aprobat apoi o chirie aberantă către Episcopia Ortodoxă (deşi iniţial fusese vorba despre folosirea gratuită a spaţiilor), ca apoi voi să acceptaţi fără proteste evacuarea scandaloasă din Palat, de la o zi la alta, a instituţiilor culturale esenţiale ale oraşului.

Drept urmare, nici azi nu avem Bibliotecă Municipală.

Apoi, aţi aprobat modificarea structurii şcolare în aşa fel încât prestigioasa Şcoală de Muzică şi Arte Plastice din Sighet şi-a pierdut personalitatea juridică, devenind o „anexă” (apropos, aţi putea să vă corectaţi greşeala la aprobarea noii structuri şcolare pentru 2018-2019).

Este adevărat, nimeni nu v-a întrebat dacă vreţi un Cui pe Pietonală, un Scaun într-un giratoriu la intrarea în Centrul Istoric şi dacă sunteţi, sau nu, de acord ca Fusul Maramureşean al marelui sculptor Pătru Godja Pupăză din Parcul „Grădina Morii” să dispară, în urmă cu două săptămâni. Acesta să fie noul mod de a face cultură şi artă în oraş?

Acum, primarul vă cere să acceptaţi cererea Guvernului şi să oferiţi cadou Bucureştiului Casa „Elie Wiesel”, vizitată anual de mii de turişti din toată lumea.

Mai mult, dacă veţi vota cedarea acestei case, se va crea un precedent periculos. Mâine, poate, primarul sau Guvernul Tudose vă va cere să cedaţi nu ştiu cui Muzeul Satului şi celelalte secţii ale Muzeului Maramureşean. Oricum, dacă se cedează Casa Wiesel, toate bunurile aflate acolo precum şi în Casa Drimer din Muzeul Satului vor pleca la Muzeul de Istorie a Transilvaniei din Cluj-Napoca, a cărui proprietate sunt, muzeul sighetean urmând a fi afectat serios de această măsură.

Veţi vota da? Sper că nu. Căci nu primarul sau Guvernul sunt proprietari pe acele bunuri şi nu trăim în dictatură. Este legal ca ei să o ceară şi la fel de legal este să refuzaţi această cerere inoportună. Nimeni nu vă poate obliga sau pedepsi dacă nu veţi fi de acord.

Credeţi că prin trecerea la Institutul Holocaustului Casa Wiesel va avea mai mulţi turişti decât are acum? Va aduce mai mulţi bani la bugetul Sighetului? Muzeul Maramureşului va economisi enorm cu factura la curent şi salariile celor doi angajaţi? Nu observaţi că nici măcar nu s-a pus problema despăgubirilor financiare (valoarea de inventar a Casei Wiesel este de 272 mii RON, fără a se calcula valoarea reparaţiilor multianuale sau impactul asupra veniturilor Muzeului Maramureşului)? Credeţi că, în actuala formulă, Casa Wiesel nu era deja intrată în „circuitul turistic naţional sau european”?

Stimaţi consilieri locali,

Vă îndemn, şi alături de mine se află foarte mulţi alţii, să votaţi gândindu-vă nu la conjuncturile politice ale momentului, ci la un viitor cât mai bun al Sighetului. Prea de multe ori în ultimul an de zile cultura oraşului a fost decapitată. Vă rog să votaţi împotriva înstrăinării Casei „Elie Wiesel”!

Teofil Ivanciuc




Revoluția din noi  (autor, Ileana Pisuc)

Îmi persistă în minte întrebarea dumneavoastră, ce ne-ar putea solidariza: monarhia sau republica?

Eu voi încerca să abordez această temă prin prisma omului simplu, fără referiri documentare, istorice, fără să aduc argumente nici pro, nici contra niciuneia dintre cele două forme de guvernare.

Atît monarhia cît și republica, după umila mea părere, reprezintă două stări de fapt. Nu simpla schimbare de la una la alta ar rezolva problemele grave în care ne zbatem. Soluția salvatoare ar fi ca fiecare dintre noi să încerce el cu el însuși să-și revizuiască conduita atît față de persoana proprie, cît și față de cei din jur.

Bunul simț, buna măsură a lucrurilor bine făcute, a conștiinței, valori care ar trebui să ne însoțească mereu, acestea nu țin și nu vor ține niciodată neaparat de forma de guvernare. Comportamentul în societate nu are regali scrise, ele izvorăsc din cei 7 ani de acasă și din frică față de Dumnezeu!

,,Poartă-te și cînd ești singur de parc-ai fi printre oameni și tot timpul de parc-ar sta Dumnezeu numai cu ochii pe tine’’. Citat din Ileana Vulpescu, într-una din cărțile sale. Degeaba așteptăm de la regi sau președinți să ne ghideze, ei au alte treburi mai importante de făcut. Fiecare suntem datori să lucrăm în noi, cu noi și asta în fiecare zi.

Știți cînd o să reușim să ne solidarizăm unii cu alții? Atunci cînd se va produce o revoluție mentală începînd de la cel mai umil slujbaș, pînă la cel de pe scaunul cel mai înalt.

1) Atunci cînd un brutar, cofetar sau patiser nu-și va face calcule cît îi iese, introducînd în banalul cozonac de Crăciun sau de Paște otrăvuri și înlocuitori (doar că se vînd la greu de sărbători), ci se va gîndi că în fiecare cumpărător se poate ascunde propriul copil, o mamă o soră. Adică să-i pese!
2) Atunci cînd medicii nu vor fi nevoiți să iasă la rampă gîtuiți de plîns că li se sinucid pacienții, cînd le văd neputința de a-i ajuta.
3) Atunci cînd va fi respectată profesoara, fie ea și dintr-un cătun izolat din Teleorman, și nu va fi luată la bășcălie și bătută pe fund de niște golănași rurali.
4) Atunci cînd vom ști să ne comportăm cînd suntem la căpătîiul unui muribund sau mai tîrziu, atunci cînd trece în lumea celor drepți.

Noi, oamenii de rînd, cu o educație medie, ce putem înțelege atunci cînd în Parlament se începe ziua cu un moment de reculegere pentru regele mort și se termină cu insulte și injurii ca la ușa cortului?
Cum să-i înveți pe acești ,,emanați’’ că tăcerea, decența, respectul trebuie să-i marcheze mai ales în aceste momente?

Nu vreau să le țin prelegeri, eu, un om de la țară, despre solemnitatea acestui moment, vreau doar să citez un scurt fragment din cartea ,,Doar cu Dumnezeu în lume’’ scena înmormîntării bunicului.

,,Mama din momentu’ cînd tata o ieșît din ocol, n-o mai rîs.  Ieu, cel puțîn n-am mai văzut-o rîzînd pînă ce s-o prăpădit șî ie…’’

Pentru fiecare casă, TATA e un REGE!
La fel cum pentru o țară REGELE e un TATĂ!
Atunci cînd un TATĂ – REGE iese din ,,ocol’’ tristețea ar trebui să fie maximă și să se vorbească în șoaptă…

Era așa de mare lucru de a nu se face de rușine Parlamentul,în aceste zile de doliu? Nu le-a pus nimeni interdicție de a rîde, dar să nu se facă totuși de… rîs!

În încheiere, eu atîta mai am de spus: istoria se va scrie, indiferent de voința noastră și ne va judeca.
Apa curgătoare nu păstrează gunoaiele, numai s-o lași să curgă…

Ileana  Pisuc
Dallas,9 decembrie 2017




Shoe Box – sau despre bucuria de a dărui

Dragi cititori, astăzi vă scriu o scrisoare mai neobișnuită. Sunt în fața monitorului și tastez aceste cuvinte, gândindu-mă la minunata zi petrecută cu un grup de tineri (membri voluntari ai Centrului creștin Caleb), 12 la număr, care au venit din Cluj, cu zeci de cadouri pentru copiii din Sighet, pentru copiii care, cel mai adesea, au cunoscut neajunsurile și nu bucuria de a primi, așa cum ar fi trebuit să fie normal pentru dezvoltarea lor armonioasă.

Deviza campaniei Shoe Box este următoarea: “Nu salvăm lumea cu o cutie de pantofi umplută cu dulciuri și jucării, dar vom învăța să prețuim perna pe care ne punem capul seara”.

Voluntarii ne-au vizitat la Centrul de Zi Micul Prinț, după care au vizitat case de tip familal din Sighet, unde au fost așteptați de aproximativ 80 de copii, copii care i-au întâmpinat cu brațele deschise și cu multă, multă nerăbdare. Dincolo de aceste cadouri, am rămas impresionată de frumoasele momente pe care musafirii noștri le-au pregătit acestor copii: colinde, jocuri și un minunat timp petrecut împreună, un cadou cu adevărat neperisabil, care va rămâne întipărit de-a pururi în inimile acestor suflete.

A fost ca o pauză de la lucru, o reconectare cu ceva profund și mișcător, și mă gândeam în sinea mea: aceasta este esența Crăciunului – timpul pe care ni-l facem pentru ceilalți, pe care ni-l dăruim, bucuria de a prețui darul vieții în toate etapele ei și că, uneori, oameni care nu se cunosc, pot conlucra pentru a oferi un zâmbet celor care au fost uitați, dați la o parte, abandonați.

Ce ne poate uni? Nimic altceva decât o forță invizibilă dar statornică, același scop de a dărui, de a te dărui din adâncimea inimii tale, din lăcașul bogăției infinite și netulburate.

Astăzi am fost un martor fericit la zâmbetele pe care copiii mai mari le-au pus pe fețele copiilor mai mici. Azi am zâmbit cu toții împreună, ne-am rugat împreună și am mulțumit.

Astăzi a fost despre fericire.

 

Antonia Luiza Dubovici (Zavalic)




Salut Sighetul din America! (autor, Ileana Pisuc)

Cînd am plecat, singurul meu gînd era să mă văd înălțată deasupra lumii, la cel puțin 10 000 de metri, să nu-mi mai pese, să nu mă mai atingă (nimic).

S-au acumulat multe, parcă prea multe în ultima perioadă, ceea ce m-a hotărît să trag cortina, să sting lumina și să închid ușa după mine (ba cred că am și trîntit-o). Îmi vine în minte o expresie auzită undeva: „cea mai mare derută în viața unui om este atunci cînd îi dispare entuziasmul”. Eu, poate sub o altă formă, m-am identificat cu această constatare și nu o dată îmi ziceam: atunci cînd n-o să-mi mai producă bucurie frumusețea unei flori, a unui fir de iarbă, a așteptării Crăciunului, a reînvierii primăverii, atunci, Doamne te rog să mă iei!

Nu vreau o viață ternă, lipsită de emoție, înfrigurare, extaz pentru tot ceea ce reprezintă FRUMOSUL, și prefer să se stingă lumina dur, decît să fiu un orb cu ochii deschiși. La început eram atît de încrîncenată de a nu mai vrea să știu de nimeni și de nimic, încît nu am găsit o motivare de a lua legătura cu cineva de acasă. Nici acum nu sunt convinsă că toată apa Atlanticului a reușit să spele amărăciunea acumulată în timp.

Dacă acasă aveam momente de sațietate și uneori chiar de repulsie față de orice știre la TV, aici nu-mi găsesc liniștea pînă ce nu aud și văd (în reluare) ce catastrofe s-au mai întîmplat acasă. Acasă fiind țara. Am plecat asemeni unui copil, care auzind în fiecare zi aceleași certuri între părinți, își ia lumea în cap și pleacă de acasă.

Am ajuns într-o lume cu doruri multe și pînă ce voi pleca în cea fără de dor, încerc (iar și iar), s-o înțeleg și să mă adaptez.

Spre surprinderea mea, venită gata „vaccinată” din România, pregătită să nu mă mai mire nimic, iată totuși – surpriză! Obișnuită că la noi din rău se poate și mai rău, aici culmea, lucrurile stau exact pe dos. Mai să nu recunosc zona unde locuiesc. În 4 ani au dat peste cap totul în jur (în sensul bun al cuvîntului) și au refăcut zona de la zero. Nimic nu-i în paragină, în blazare, lăsat în doru lelii. Totul este întreținut, îngrijit, de parcă aici dolarii n-ar crește pe garduri!

Fiecare detaliu e important, e o animație amețitoare, zgomotul de fond al Americii parcă s-a mai întețit. Auzind atîtea întristări și Break-News-uri pe canalele noastre de știri, eu am crezut că-i gata de America! Dar ți-ai găsit! Duduie încă și mai tare acum.

Aceleași magazine ticsite cu toate mărfurile posibile, aceleași puhoaie de mașini pe autostrăzi, aceleași fețe destinse (pe care nu citești grija, care la noi mai mult e groaza zilei de mîine). Total e OK, sub control, Big-Braderul, ține bine hățurile în mîini.

Și aici se fac glume pe anumite canale, în care-s satirizați principalii lideri ce conduc destinul Americii. Dar asta nu înseamnă că cineva suferă, că le sunt amenințate în fiecare seară la tv. pensiile și salariile. Fiecare își vede de ,,părticica’’ lui, și împreună țin sub control bătăile inimii acestei națiuni.

Iertat să-mi fie entuziasmul cu care constat cele găsite aici, poate încrîncenarea cu care am venit mă face acum să înclin balanța mai mult către această „Lume Nouă”. Nici acasă nu am suferit de anumite lipsuri (mai ales materiale), însă cel mai mult mi-a fost dor de civilizație. Nu stăpînesc 100% limba engleză, pot să citesc însă pe expresiile fețelor întîlnite , amabilitate, înțelegere toleranță. Prefer mimica acestor fețe, prefer limbajul muților , decît falsa impresie că cel pe care l-ai considerat cel mai de încredere confesor al tău,într-o zi și-ar descoperi adevăratul chip și ți-ar da toată viața peste cap. Dezamăgirea e cu atît mai mare cu cît cel care te înfruntă e sînge cu tine.E o durere cruntă…

Îmi impun în fiecare zi să nu mai caut rugina sub poleială, să mă lămuresc odată că a cam trecut vremea formelor fondate și acum au mai rămas surogatele și formele fără fond (cu excepțiile de rigoare)! Lumea ideală pe care o caut eu, ori nu există, ori eu nu-mi pot găsi identitatea.

Mă simt totuși binecuvîntată, că la momente de ananghie pot să „evadez’”, să mă smulg din „bulionul existențial” și să „amerizez” pe fața cealaltă a Pămîntului. Poate voi reuși cît de cît să-mi odihnesc gîndul și o să-i las și pe „alții” să se poată relaxa, să se elibereze de toate frustrările și tarele acumulate, care pe mine m-au secat.

Anul acesta n-o să mai strălucească luminițele de Crăciun pe căsuța mea, însă aici, în compensare, am privilegiul de a planta flori pe gazonul din fața casei.

Pînă la o dată viitoare vă doresc putere de muncă, să nu cedați în fața obstacolelor de niciun fel, să fiți consecvenți în ceea ce faceți, că faceți bine!

Cu aleasă considerație,
Ileana Pisuc
Dallas, 3 Dec. 2017