Îmi persistă în minte întrebarea dumneavoastră, ce ne-ar putea solidariza: monarhia sau republica?

Eu voi încerca să abordez această temă prin prisma omului simplu, fără referiri documentare, istorice, fără să aduc argumente nici pro, nici contra niciuneia dintre cele două forme de guvernare.

Atît monarhia cît și republica, după umila mea părere, reprezintă două stări de fapt. Nu simpla schimbare de la una la alta ar rezolva problemele grave în care ne zbatem. Soluția salvatoare ar fi ca fiecare dintre noi să încerce el cu el însuși să-și revizuiască conduita atît față de persoana proprie, cît și față de cei din jur.

Bunul simț, buna măsură a lucrurilor bine făcute, a conștiinței, valori care ar trebui să ne însoțească mereu, acestea nu țin și nu vor ține niciodată neaparat de forma de guvernare. Comportamentul în societate nu are regali scrise, ele izvorăsc din cei 7 ani de acasă și din frică față de Dumnezeu!

,,Poartă-te și cînd ești singur de parc-ai fi printre oameni și tot timpul de parc-ar sta Dumnezeu numai cu ochii pe tine’’. Citat din Ileana Vulpescu, într-una din cărțile sale. Degeaba așteptăm de la regi sau președinți să ne ghideze, ei au alte treburi mai importante de făcut. Fiecare suntem datori să lucrăm în noi, cu noi și asta în fiecare zi.

Știți cînd o să reușim să ne solidarizăm unii cu alții? Atunci cînd se va produce o revoluție mentală începînd de la cel mai umil slujbaș, pînă la cel de pe scaunul cel mai înalt.

1) Atunci cînd un brutar, cofetar sau patiser nu-și va face calcule cît îi iese, introducînd în banalul cozonac de Crăciun sau de Paște otrăvuri și înlocuitori (doar că se vînd la greu de sărbători), ci se va gîndi că în fiecare cumpărător se poate ascunde propriul copil, o mamă o soră. Adică să-i pese!
2) Atunci cînd medicii nu vor fi nevoiți să iasă la rampă gîtuiți de plîns că li se sinucid pacienții, cînd le văd neputința de a-i ajuta.
3) Atunci cînd va fi respectată profesoara, fie ea și dintr-un cătun izolat din Teleorman, și nu va fi luată la bășcălie și bătută pe fund de niște golănași rurali.
4) Atunci cînd vom ști să ne comportăm cînd suntem la căpătîiul unui muribund sau mai tîrziu, atunci cînd trece în lumea celor drepți.

Noi, oamenii de rînd, cu o educație medie, ce putem înțelege atunci cînd în Parlament se începe ziua cu un moment de reculegere pentru regele mort și se termină cu insulte și injurii ca la ușa cortului?
Cum să-i înveți pe acești ,,emanați’’ că tăcerea, decența, respectul trebuie să-i marcheze mai ales în aceste momente?

Nu vreau să le țin prelegeri, eu, un om de la țară, despre solemnitatea acestui moment, vreau doar să citez un scurt fragment din cartea ,,Doar cu Dumnezeu în lume’’ scena înmormîntării bunicului.

,,Mama din momentu’ cînd tata o ieșît din ocol, n-o mai rîs.  Ieu, cel puțîn n-am mai văzut-o rîzînd pînă ce s-o prăpădit șî ie…’’

Pentru fiecare casă, TATA e un REGE!
La fel cum pentru o țară REGELE e un TATĂ!
Atunci cînd un TATĂ – REGE iese din ,,ocol’’ tristețea ar trebui să fie maximă și să se vorbească în șoaptă…

Era așa de mare lucru de a nu se face de rușine Parlamentul,în aceste zile de doliu? Nu le-a pus nimeni interdicție de a rîde, dar să nu se facă totuși de… rîs!

În încheiere, eu atîta mai am de spus: istoria se va scrie, indiferent de voința noastră și ne va judeca.
Apa curgătoare nu păstrează gunoaiele, numai s-o lași să curgă…

Ileana  Pisuc
Dallas,9 decembrie 2017

Dragi cititori, astăzi vă scriu o scrisoare mai neobișnuită. Sunt în fața monitorului și tastez aceste cuvinte, gândindu-mă la minunata zi petrecută cu un grup de tineri (membri voluntari ai Centrului creștin Caleb), 12 la număr, care au venit din Cluj, cu zeci de cadouri pentru copiii din Sighet, pentru copiii care, cel mai adesea, au cunoscut neajunsurile și nu bucuria de a primi, așa cum ar fi trebuit să fie normal pentru dezvoltarea lor armonioasă.

Deviza campaniei Shoe Box este următoarea: “Nu salvăm lumea cu o cutie de pantofi umplută cu dulciuri și jucării, dar vom învăța să prețuim perna pe care ne punem capul seara”.

Voluntarii ne-au vizitat la Centrul de Zi Micul Prinț, după care au vizitat case de tip familal din Sighet, unde au fost așteptați de aproximativ 80 de copii, copii care i-au întâmpinat cu brațele deschise și cu multă, multă nerăbdare. Dincolo de aceste cadouri, am rămas impresionată de frumoasele momente pe care musafirii noștri le-au pregătit acestor copii: colinde, jocuri și un minunat timp petrecut împreună, un cadou cu adevărat neperisabil, care va rămâne întipărit de-a pururi în inimile acestor suflete.

A fost ca o pauză de la lucru, o reconectare cu ceva profund și mișcător, și mă gândeam în sinea mea: aceasta este esența Crăciunului – timpul pe care ni-l facem pentru ceilalți, pe care ni-l dăruim, bucuria de a prețui darul vieții în toate etapele ei și că, uneori, oameni care nu se cunosc, pot conlucra pentru a oferi un zâmbet celor care au fost uitați, dați la o parte, abandonați.

Ce ne poate uni? Nimic altceva decât o forță invizibilă dar statornică, același scop de a dărui, de a te dărui din adâncimea inimii tale, din lăcașul bogăției infinite și netulburate.

Astăzi am fost un martor fericit la zâmbetele pe care copiii mai mari le-au pus pe fețele copiilor mai mici. Azi am zâmbit cu toții împreună, ne-am rugat împreună și am mulțumit.

Astăzi a fost despre fericire.

Antonia Luiza Dubovici (Zavalic)

Cînd am plecat, singurul meu gînd era să mă văd înălțată deasupra lumii, la cel puțin 10 000 de metri, să nu-mi mai pese, să nu mă mai atingă (nimic).

S-au acumulat multe, parcă prea multe în ultima perioadă, ceea ce m-a hotărît să trag cortina, să sting lumina și să închid ușa după mine (ba cred că am și trîntit-o). Îmi vine în minte o expresie auzită undeva: „cea mai mare derută în viața unui om este atunci cînd îi dispare entuziasmul”. Eu, poate sub o altă formă, m-am identificat cu această constatare și nu o dată îmi ziceam: atunci cînd n-o să-mi mai producă bucurie frumusețea unei flori, a unui fir de iarbă, a așteptării Crăciunului, a reînvierii primăverii, atunci, Doamne te rog să mă iei!

Nu vreau o viață ternă, lipsită de emoție, înfrigurare, extaz pentru tot ceea ce reprezintă FRUMOSUL, și prefer să se stingă lumina dur, decît să fiu un orb cu ochii deschiși. La început eram atît de încrîncenată de a nu mai vrea să știu de nimeni și de nimic, încît nu am găsit o motivare de a lua legătura cu cineva de acasă. Nici acum nu sunt convinsă că toată apa Atlanticului a reușit să spele amărăciunea acumulată în timp.

Dacă acasă aveam momente de sațietate și uneori chiar de repulsie față de orice știre la TV, aici nu-mi găsesc liniștea pînă ce nu aud și văd (în reluare) ce catastrofe s-au mai întîmplat acasă. Acasă fiind țara. Am plecat asemeni unui copil, care auzind în fiecare zi aceleași certuri între părinți, își ia lumea în cap și pleacă de acasă.

Am ajuns într-o lume cu doruri multe și pînă ce voi pleca în cea fără de dor, încerc (iar și iar), s-o înțeleg și să mă adaptez.

Spre surprinderea mea, venită gata „vaccinată” din România, pregătită să nu mă mai mire nimic, iată totuși – surpriză! Obișnuită că la noi din rău se poate și mai rău, aici culmea, lucrurile stau exact pe dos. Mai să nu recunosc zona unde locuiesc. În 4 ani au dat peste cap totul în jur (în sensul bun al cuvîntului) și au refăcut zona de la zero. Nimic nu-i în paragină, în blazare, lăsat în doru lelii. Totul este întreținut, îngrijit, de parcă aici dolarii n-ar crește pe garduri!

Fiecare detaliu e important, e o animație amețitoare, zgomotul de fond al Americii parcă s-a mai întețit. Auzind atîtea întristări și Break-News-uri pe canalele noastre de știri, eu am crezut că-i gata de America! Dar ți-ai găsit! Duduie încă și mai tare acum.

Aceleași magazine ticsite cu toate mărfurile posibile, aceleași puhoaie de mașini pe autostrăzi, aceleași fețe destinse (pe care nu citești grija, care la noi mai mult e groaza zilei de mîine). Total e OK, sub control, Big-Braderul, ține bine hățurile în mîini.

Și aici se fac glume pe anumite canale, în care-s satirizați principalii lideri ce conduc destinul Americii. Dar asta nu înseamnă că cineva suferă, că le sunt amenințate în fiecare seară la tv. pensiile și salariile. Fiecare își vede de ,,părticica’’ lui, și împreună țin sub control bătăile inimii acestei națiuni.

Iertat să-mi fie entuziasmul cu care constat cele găsite aici, poate încrîncenarea cu care am venit mă face acum să înclin balanța mai mult către această „Lume Nouă”. Nici acasă nu am suferit de anumite lipsuri (mai ales materiale), însă cel mai mult mi-a fost dor de civilizație. Nu stăpînesc 100% limba engleză, pot să citesc însă pe expresiile fețelor întîlnite , amabilitate, înțelegere toleranță. Prefer mimica acestor fețe, prefer limbajul muților , decît falsa impresie că cel pe care l-ai considerat cel mai de încredere confesor al tău,într-o zi și-ar descoperi adevăratul chip și ți-ar da toată viața peste cap. Dezamăgirea e cu atît mai mare cu cît cel care te înfruntă e sînge cu tine.E o durere cruntă…

Îmi impun în fiecare zi să nu mai caut rugina sub poleială, să mă lămuresc odată că a cam trecut vremea formelor fondate și acum au mai rămas surogatele și formele fără fond (cu excepțiile de rigoare)! Lumea ideală pe care o caut eu, ori nu există, ori eu nu-mi pot găsi identitatea.

Mă simt totuși binecuvîntată, că la momente de ananghie pot să „evadez’”, să mă smulg din „bulionul existențial” și să „amerizez” pe fața cealaltă a Pămîntului. Poate voi reuși cît de cît să-mi odihnesc gîndul și o să-i las și pe „alții” să se poată relaxa, să se elibereze de toate frustrările și tarele acumulate, care pe mine m-au secat.

Anul acesta n-o să mai strălucească luminițele de Crăciun pe căsuța mea, însă aici, în compensare, am privilegiul de a planta flori pe gazonul din fața casei.

Pînă la o dată viitoare vă doresc putere de muncă, să nu cedați în fața obstacolelor de niciun fel, să fiți consecvenți în ceea ce faceți, că faceți bine!

Cu aleasă considerație,
Ileana Pisuc
Dallas, 3 Dec. 2017

Nu sunt monarhist și… nu sunt fățarnic! Recunosc, calea republicană mi se pare/ părea cea mai adecvată secolului XXI, performant prin meritocrație, explozie tehnicistă și informatizare.

Îmi făcea totuși plăcere când figura impozantă a Regelui Mihai se distingea – și nu doar în conjuncturi oficiale – prin eleganță și mare discreție, asumându-și demn originea, apartenența la poporul român și la ortodoxism.

În acest secol în care monarhia nu pare totalmente desuetă, avem desigur exemplele de marcă – Regatul Unit al Marii Britanii (UK), Suedia, Danemarca, Norvegia, Belgia, Olanda, etc – care pot confirma o anumită stabilitate, un (fost) Rege al României a reușit să trăiască – deși marginalizat – cu atât de multă decență, cu demnitate încât a fost respectat atât de oamenii simpli cât și de mulți politicieni. Revenirea la formula monarhică în România nu ar fi fost admisă de structurile “revoluționare” de după mișcările din anul 1989, deși ar fi fost – poate – alta evoluția României în aceea perioadă tulbure dacă alegeam alfel, dar, modelul de român – în lipsa altor personalități politice marcante – ce-și respectă statutul și poporul, întruchipat de regele Mihai m-a impresionat. Emanații Revoluției au bulversat – manipulat poporul român. Formarea – pe scheletul fostei nomenclaturi – a noii clasei politice, cu alură capitalistă, reciclată la repezeală, fără o bază etică solidă, a dus la o întârziere considerabilă a dezvoltării României.
Cert este că, în pofida comportamentului penibil și inadmisibil împotriva familiei regale, imediat după 1990, Regele nu și-a denigrat țara ci, dimpotrivă, a promovat și susținut consecvent admiterea acesteia în structurile euro – atlantice, fiind convins că mersul pozitiv al țării se poate construi în și împreună cu Europa și SUA. Putem considera, fără a greși, că Regele Mihai a avut viziune, iar cuvântul domniei – sale a fost precis și direct, a respectat România.

Când în 2011, Regele Mihai a vorbit țării din Parlamentul României, contrar practicilor politicianiste “implementate” în ultimii aproape treizeci de ani, n-a ponegrit, n-a acuzat, n-a instigat la ură, nu și-a chemat susținătorii (foarte mulți, de altfel!) la rampă, dimpotrivă, cu fermitate și cu demnitate a vorbit despre “loialitate, curaj, respect, seriozitate și modestie”.

A sintetizat esența statului democratic – de fapt așteptările normale pe care le aveam/avem de la Statul Nostru – și a subliniat că “instituțiile democratice nu sunt guvernate doar de legi, ci și de etică, simț al datoriei. Demagogia, disimularea, egoismul primitiv, agățarea de putere și bunul plac nu au ce căuta în instituțiile românești. (……..)”

Și-a mai spus simplu, în puține cuvinte: “Stă doar în puterea noastră să facem țara statornică, prosperă și admirată în lume.”

A plecat ultimul rege al românilor, cel care a fost aproape un secol martor activ și/sau tăcut al istoriei noastre recente, un om asupra căruia propaganda comunistă a aruncat minciuni și a manipulat conștiința românilor în încercarea de a distruge credibilitatea Casei Regale.

Debarasându-ne de parti-pris-uri, acordând credit istoricilor onești, echidistanți, poate vom putea extrage imaginea nedisimulată a Regelui Mihai și vom judeca detașat faptele.

Și să sperăm că țara noastră, așa cum și-au dorit-o și regii noștri făuritori ai României moderne, va fi puternică și mereu democrată. Moartea Regelui Mihai, în aceste zile de re-activare a turbulențelor politice, poate va genera momente de meditație vis a vis de menirea conducătorilor adevărați, nepervertiți de fapte mărunte și va aduce pacea și liniștea pe care ne-o dorim cu toții.

Nihil sine Deo, Nihil sine Rex?!…
Drum bun, Maiestate!

Ion Mariș

Acum un an era lansat în spațiul virtual un altfel de „ziar” în care știrile de la ora 5:00 , extrem de colorate, nu și-au găsit locul, cu toate că acestea atrag cititorii. „Salut, Sighet!” a fost în schimb un loc de întâlnire virtuală a celor ce iubesc Sighetu, a celor ce apreciază valorile, ce apreciază oamenii acestui oraș. A fost un loc în care sighetenii plecați în diverse locuri ale lumii s-au putut întâlni cu concitadinii lor, au putut să-și ostoiască dorul de acasă, au putut să le arate tinerilor frumoși ai acestui oraș că, peste tot în lume poți realiza tot ceea ce vrei prin muncă, efort și sacrificii.

„Salut, Sighet!” e locul în care mulți tineri, în special, și-au/ și ne-au dovedit talentul în arta scrisului. E locul în care ne-am luat rămas bun de la oameni pe care Dumnezeu i-a vrut aproape de el, poate și pentru că noi, oamenii atât de prinși cu agitația zilnică, nu am avut timp să-i apreciem, să le descoperim valoarea atunci când trăiau. E locul în care ne-am reamintit de cei ce nu mai sunt.

E spațiul în care am descoperit cele „Nouă vieți”, „Vesperare”, „O scrisoare pierdută: ce se va întâmpla cu Școala de Muzică?” , sau că  „Umbra nu-și împarte prada cu nimeni”. Un an plin cu de toate. Un an de început cu emoții, cu bune, cu rele, cu stângăcia ce stă bine oricărui debut. Un an în care ne-ați fost mereu alături, voi, cititorii și criticii noștri fideli.

E important ca în anii ce vin „Salut, Sighet!” să rămână în peisajul jurnalismului autohton, să fie același loc primitor pentru cei ce au ceva de spus într-ale scrisului, care știu că tinerețea nu e dată de vârsta din buletin ci de spiritul care îi animă, de dorința de a cunoaște, care știu că omul învață toată viața. Am făcut o trecere în revistă fugară a unui an plin. Sper să pot face aceeași trecere și peste vreo nouă ani.

E iar vremea colindelor, a faptelor bune și a oamenilor minunați. Mi-ar plăcea ca aceste lucruri să fie o obișnuință, știu că e o utopie, dar visele nu ți le poate lua nimeni. În rest, vă doresc să aveți puterea să vă bucurați de lucrurile simple, de viața de zi cu zi, să găsiți lumina în oamenii care vă înconjoară, să faceți din fiecare zi o sărbătoare.

Pentru „Salut,Sighet!”, corespondent 007.

Pentru oamenii acestui oraș, pentru cititorii „Salut, Sighet!”, cu respect și toate gândurile bune, Roxana Pontoș.

Un concert de George Enescu interpretat în premieră mondială de pianista Aurelia Vișovan

Prin strădania compozitorului, muzicologului și profesorului clujean, acad. Cornel Țăranu (un devotat cercetător și „restaurator” al partiturilor enesciene „neterminate”, făcînd o muncă extraordinară, asemănătoare celei a lui Perpessicius pe manuscrisele eminesciene), a fost descoperită în arhive o lucrare de tinerețe a marelui nostru compozitor George Enescu niciodată prezentată publicului și a cărei existență a fost unanim ignorată. Este vorba de Concertul pentru pian și orchestră, compus la Paris când compozitorul avea doar 16 ani. Sigheteanca Aurelia Vișovan, un „produs” al Școlii de Muzică „George Enescu” din Sighetu Marmației, s-a bucurat de privilegiul și onoarea de a fi prima interpretă a acestei lucrări scoase din uitare.

Concertul a avut loc la Cluj, vineri 24 noiembrie 2017, la Casa Universitarilor, Sala Auditorium Maximum, de la ora 19:00, și a fost susținut de Orchestra „Antonin Ciolan”, dirijor Gabriel Bebeșelea, solistă Aurelia Vișovan (asistent universitar la Universitatea de Muzică din Viena, Austria).

Alături de Concertul pentru pian și orchestră de George Enescu, au fost interpretate și alte lucrări orchestrale ale aceluiași compozitor.

Pianista Aurelia Vișovan s-a născut la Sighet și va împlini anul acesta 27 de ani. A fost eleva profesorului Monica Chifor, clasele I – VI (în perioada 1995 – 2002), apoi a urmat Liceul de Muzică „Sigismund Toduța” din Cluj Napoca.

Este absolventă a Conservatorului “Gheorghe Dima” din Cluj și din anul 2016 doctorand la aceeași instituție, specializarea pian. În luna ianuarie 2017 și-a finalizat studiile și la Conservatorul de Stat din Viena (Austria). A câștigat numeroase premii la diverse concursuri naționale și internaționale.

Autor, Vasile Gogea

Sursă articol: Gogea’s blog

Societatea noastră se dezvoltă continuu sub stindardul capacității omului de a lua deciziile corecte pentru destinul său, cât și pentru prezentul menit să reprezinte o etapă definitorie în evoluția sa. Stagnăm din comoditate. Preferăm ca alții să ia hotărârile în locul nostru. Ezităm atunci când suntem chemați la vot, dar organizăm greve și scandări în piețele mari ale țării atunci când conducătorii aleși provoacă pierderi. De ce? De ce nu am putea să evităm neplăcerile ulterioare? De ce nu am putea să îmbunătățim prezentul pentru copii, în loc să ne rezumăm la sintagma „Noi oricum nu mai putem schimba nimic.” Iubim să milităm pentru păstrarea valorilor Antichității, însă atunci când se pune problema de a le practica, preferăm să ne lăsăm pradă dulcelui somn al indiferenței.

Poate, ne dorim să fim în tendițe, de aceea ne rezumăm la simple idei irosite în vânt sau poate, am uitat ce înseamnă ele cu adevărat. Ne amintim de personalități precum Cicero, ale cărui fapte le privim cu superficialitate, gândindu-ne că fiecare dintre noi ar proceda la fel, însă atunci când țara se îneacă în corupție, preferăm să-l judecăm pe cel de lângă noi spunând că nu ajută cu nimic, în loc să fim chiar noi cei care am face-o. Totul începe cu acel impuls interior, astfel că azi, aleg să schimb ceva, să depășesc măcar cu un procent ignoranța… să-mi reamintesc ce înseamnă valorile Antichității.

Marcus Tullius Cicero, personalitate emblematică a emisferei politice, oratorice și filosofice din toate timpurile este cel care concepe cele patru „Catilinare” (In Catilinam orationes quattuor) prin intermediul cărora dezvăluie conspirația pusă la cale de Lucius Sergius Catilina, candidat, pentru a treia oară consecutiv, la funcția de consul în cadrul Senatului Roman. Calea legală spre consulat fiindu-i închisă, Catilina pune la cale un complot. Începutul direct al primei Catilinare, „Exordium ex abrupto”, abundă în interogații retorice menite să destrame planul lipsit de scrupule al lui Catilina – cel de a răsturna forma de guvernământ și de a-i asasina pe cei doi consuli aflați în funcție, Marcus Tullius Cicero și Caius Antonius Hybrida.

Corupția generează similitudini negative între ceea ce a însemnat societatea antică și ceea ce ne este dat să vedem azi. Individul, deși incompatibil cu statutul dorit din cauza anumitor calități esențiale necesitate, își dorește să-și atingă scopul apelând la metode ilegale. Diferența este că, din păcate, societatea noastră acceptă aceste metode în multe dintre cazuri, refuzând să acționeze asemenea lui Cicero, pentru a beneficia de anumite aspecte ulteriore. Merită, oare, să ne vindem destinul și demnitatea pentru incorectitudine? Merită să suportăm incompetența oamenilor care și-au primit funcția pe nedrept în schimbul unui teanc de bani sau diverse servicii infime?

Cicero a considerat că răul trebuie tăiat de la rădăcină, motiv pentru care incipitul abrupt marchează calitatea de orator al acestuia, întrucât, deși Cicero nu se afla în posesia dovezilor, fusese crezut de majoritatea auditoriului – „Quousque tandem abutere, Catilina, patientia nostra? Quamdiu etiam furor iste tuus nos eludet?” (Până când, în sfârșit, Catilina, vei abuza de răbdarea noastră? Cât timp, chiar, furia asta a ta își va bate joc de noi?).

Adesea, este de ajuns să ascultăm acea voce care ne îndeamnă să nu rămânem indiferenți la ceea ce este incoerent în demersul vieții noatre sociale. Tumultul cuvintelor rostite de Cicero va persita și asupra următoarelor Catilinare, în cadrul cărora, consulul amintește pericolul pe care continuă sa-l reprezinte aliații lui Catilina, chiar și după exilarea lui. Cicero nu se limitează la cuvinte risipite în vânt, ci aduce dovezi solide pentru a demonstra veridicitatea discursului său, probe constituite de scrisorile către alobrogi, prin care aceștia erau atrași in complot. Cicero nu militează doar pentru apărarea funcției sale, ci și pentru a îndepărta orice pată de nedreptate de pe veșmântul societății pe care o conduce, Catilina devenind un exemplu negativ prezentat în plen. Acesta este momentul în care mulțimea se remarcă în mod indirect, deoarece calitatea conducătorului dovedește competența poporului, motiv pentru care trebuie să fim conștienți că cel ce devine conducătorul propriei națiuni, reprezintă vocea noastră. Nu permiteți să se audă altceva decât ceea ce gândițti cu adevărat!

Așadar, actualitatea socială și politică, deși fundamentată pe baza valorilor promovate în spațiul antic, necesită cu ardoare să nu dea uitării ce reprezintă ele cu adevărat, să nu renunțe la a acționa și a se exprima în numele binelui național, întrucât dincolo de aparențe, țara devine reflexia individualității noastre umane.

Hotea Maria-Manuela
clasa a XI-a E, C.N. „Dragoș Vodă”

Cum am ajuns eu la concluzia asta care ar putea fi negată de majoritatea oamenilor din iubita noastră patrie? Îmi amintesc perfect momentul în care m-am hotărât să plec. Bucătărie, ceai, discuții, Alexandra. Mie-mi trebuie 5 minute să mă uit la ea și deja-mi vin ideile. Merci!

Uite-mă-n Danemarca, cu oameni de acasă la tot pasul – nu glumesc – pe care-i recunosc fie după limbajul pe care nu-l pot detalia aici, fie după „Aaaa, ești româncă! Credeam că eşti din Rusia.”

Primul român pe care l-am întâlnit a fost un beţiv. Stătea pe-o bancă în centrul oraşului cu sticla de vodcă lângă el şi cu ţigara în mâna stângă. Se uita în jur. Tare-aş fi vrut să ştiu la ce se gândea. Ce credeţi? Ştia că-s de-a lui. Cred că m-a întrebat dacă am ceva de băut. I-am zis că facem să fie bine.
Şi am continuat să cercetez.

Ca şi un om cu o lupă, ochelari rotunzi şi o haină lungă, maro, m-am făcut detectiv. Mă uitam în stânga şi-n dreapta, poate, poate mai găsesc pe cineva „de-al meu”.

Ce credeţi?

Trec zilele şi se face ieri, când mă hotărăsc să mă duc şi eu pe undeva să-mi caut motivaţia. Faţă-n faţă cu trei doamne superbe care încep să vorbească despre carierele lor pentru simplul fapt că vor să inspire noii studenţi, cei care poate nu mai ştiu pe unde să o apuce.

Manager, webdesigner, antreprenor, taximetrist, director, director, cântăreţ, tehnician, câte şi mai câte. N-aveam idee că la sfârşit voi avea o revelaţie. Îmi iau felia de tort şi ascult. Toate vorbesc limba română. Îmi ridic capul din farfurie şi le întreb fără să mă mai gândesc la nimic « Sunteţi românce? ». « Da! »

Românii noştri sunt aici și dincolo, fac cea mai bună treabă şi, în majoritatea timpului, zâmbesc.
Venisem aici cu scopul de a fura puţină meserie, eu chiar voiam să văd de ce suntem aşa de diferiţi, de ce la noi uneori nu se poate iar oamenii pleacă şi brusc totul devine posibil. Pentru că aici au oportunităţi, pentru că aici românii sunt trataţi la adevărata lor valoare şi chiar suntem buni. Cand zic buni, mă refer la inteligenţi, motivaţi să muncim, să învăţăm şi să ne dezvoltăm.

Românii mei sunt peste tot şi îi conduc, uneori, până şi pe cei de aici. Românii noştri îşi deschid afaceri, iar când vor să fluiere, fluieră doar că nu în ţara lor. În ţara lor s-ar putea să nu fie băgaţi în seamă pentru că deja sunt alţii mai buni care fluieră de zeci de ani şi-ar mai fluiera crezând că sunt nemuritori.

De azi cred în noi mai mult decât am crezut vreodată şi ajung la concluzia că pe zi ce trece demonstrăm din ce în ce mai mult că suntem opusul a tot ceea ce credem noi că suntem. România e o țară faină, cu oameni faini din care majoritatea aleg să plece, dar ce credeţi? Reuşesc. Am sute de exemple și încă număr, sper ca într-o zi să fiu şi eu unul dintre ele, promit că-mi fac o poză şi le-o trimit „ălora mai mari decât cei mici”, să vadă ce fericită sunt. Poate aşa mă vor crede.

Autor, Daiana Opriș
studentă la Bussines Academy Aarhus, Danemarca

Ziua care nu se uită

Marius OPREA

„Atîta vreme cît Braşovul, vechiul Kronstadt, după numele ctitorilor săi saşi, sau Brasso, cum îl numeau maghiarii, s‑a numit Stalin, parcă nimic nu se putea întîmpla în oraş. Localnicii aveau parte de un prezent cenuşiu şi duşmănos, vegheat de o imensă inscripţie cu numele dictatorului sovietic, trasată cu brazi plantaţi în pădurea de foioase de pe un versant al Tîmpei, iar cartierele muncitoreşti, asemenea unor ghetouri, ocupau fiecare margine a oraşului. La sfîrşitul anilor ’50, cînd despre Stalin nu mai vorbeau cu emoţie nici măcar comuniştii români, oraşului i s‑a permis să‑şi reia numele. Singurele evenimente care răsturnau viaţa politică şi socială a noului oraş industrial rămîneau vizitele-fulger întreprinse de Gheorghiu‑Dej, apoi ale cuplului Ceauşescu. Pînă într‑o zi din toamna anului 1987. 15 noiembrie 1987 nu era o zi obişnuită – nici măcar pentru comunişti. Aveau loc alegeri, steagurile cu secera şi ciocanul colorau în roşu străzile Braşovului, iar mesele festive erau deja întinse la Primărie şi Comitetul judeţean de partid. Se aşteptau rezultatele, adică bine cunoscutul procent de 99,9% participanţi la un scrutin în care candidaţii erau doar cei propuşi de partid sau de anexa sa, Frontul Democraţiei şi Unităţii Socialiste. Dar, în jurul orei 10, liniştea oraşului a fost spulberată. O parte dintre muncitorii uzinei „Steagul Roşu“ au ajuns în centru, strigînd sloganuri anti‑Ceau­şescu şi anticomuniste. Pe drum, coloanei – care număra cîteva sute de muncitori – i se alăturaseră braşoveni cărora nu le venea să creadă ce se întîmplă. Pe străzi nu mai putea fi văzut nici un miliţian, circulaţia era blocată, şoferii troleibuzelor abandonau maşinile şi se alăturau revoltei. Mii de oameni, printre care elevi şi studenţi, aveau, în sfîrşit, curajul să protesteze. Pentru ei și pentru toți românii pentru care dictatura lui Ceaușescu părea eternă, această zi a însemnat că se poate, că trăiesc începutul sfîrșitului ei, trăiesc ziua care nu se uită. Cele două relatări de mai jos deschid o fereastră către istoria din spatele unei fotografii, în care apar chipurile a trei tineri în hala unei întreprinderi, către trecut, către acea zi care a făcut din simpli muncitori ai unei întreprinderi socialiste oameni ai istoriei.”

*

Citește tot articolul în Observator cultural :

https://www.observatorcultural.ro/articol/ziua-care-nu-se-uita/.

*

Cartea Ziua care nu se uită. Revolta brașovenilor din 15 noiembrie 1987  va fi lansată  la Braşov şi Bucureşti. La Braşov, pe 15 noiembrie, la Muzeul Judeţean, unde va fi prezentată şi expoziţia 15 noiembrie 1987. La Bucureşti, la Tîrgul de Carte „Gaudeamus”, pe 25 noiembrie, la ora 15.00, la standul Editurii Polirom, într‑o lansare susţinută de Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc.

*

Recitește și
Braşov. 15 Noiembrie 1987. Documentar Gogea’s Blog

Sursă articol: Gogea’s blog

În atmosfera de reculegere din preajma Luminației, amintirile despre cei dragi și plecați demult, ne năpădesc…

… 1944… Eram în refugiu la Socodor, în județul Arad, aproape de granița cu Ungaria… stăteam acolo de patru ani… din ’40, de la cedarea Ardealului de nord. Tata, învățătorul Ion Chindriș, ofițer în rezervă concentrat, a fost pe front în Rusia, apoi o vreme n-am mai avut nicio veste de la el. Eu, în vârstă de 11 ani și cei trei frați mai mici am rămas cu mama… La liceu la Beiuș (patronat de călugarițe greco-catolice) n-am mai mers din aprilie, fiind transformat în spital militar. La 23 august ne-am bucurat, ni s-a spus că e pace, deci tata va veni acasă; mai mult, noi refugiații speram că ne vom putea întoarce în Ardealul cedat…

Dar imediat armata maghiară ajutată de nemți ne-a atacat. Luptele erau inegale, frontul de vest nu era asigurat. Frontiera – la 12 km de Socodor – a devenit câmp de luptă. Nu știam ce se întamplă acolo dar căruțele cu răniți treceau zi și noapte prin fața școlii în drum spre spital. Erau elevii de la Școala de ofițeri din Ineu. Tunurile se auzeau fără întrerupere, lumea din sat încerca să plece înspăimântată. Eram și eu îngrozită. O imploram pe mama să plecăm și noi dar ea declara răspicat : “-Nu plec nicăieri! Am mai plecat o dată cu hainele de pe mine!”… De la tata, nicio veste.

După 20 de zile, în 10 septembrie un soldat ne bate la ușă. Se înserase deja. Era trimis de tata. “-Nu vă speriați! M-a trimis domnul locotenent Chindriș să vă duc cu primul tren la Vulcan, pe Valea Jiului. Nemții și ungurii au dus trupe noi, în 2-3 zile vor rupe frontul. Aveți încredere în mine. Eu sunt ordonanța dumnealui. Și eu sunt din Maramureș…” Mama a rămas fără grai. Noi copiii strigam de bucurie. Dezmeticită, mama își freca mâinile: “-Dar cum pot să împachetez așa de repede? N-am nici valize, nici lăzi… -Nimic, doamnă ! Am ordin să iau o valiză cu mâncare pe o zi și una cu haine de schimb. Atât. Cu mai mult nu vom putea urca în tren.” Mama a început să plângă în hohote că nu pleacă. Soldatul știa că a primit un ordin și că trebuia să-l execute…

A doua zi dimineața abia am reușit să urcăm în tren. Peronul gării era plin, trenul avea ciorchini de oameni și pe scări. Soldatul și-a făcut greu drum. Pe cei trei băieți i-a urcat pe fereastra vagonului și eu cu mama era să rămânem jos. Să știți că scenele din filme nu sunt deloc exagerări.

Drumul de la Socodor la Vulcan l-am făcut în 20 de ore, cu trei schimbări de tren. În Arad ne-a surprins o alarmă aeriană. De data aceasta erau avioane germane (cu câteva luni înainte fuseserăm bombardați de americani), dar au bombardat la mare distanță. Eram adormiți când am ajuns la Vulcan. Tata ne așteaptă în gară, nu-l mai văzusem de nouă luni. Primul lucru ce i l-a spus soldatului și mamei: “-Nemții au rupt frontul, astă seară au intrat în Socodor și Chișineu – Criș. Slavă Domnului că sunteți aici!” Bucuria noastră a fost imensă iar soldatul era fericit și mândru că își făcuse datoria.

Am rămas la Vulcan un an și trei luni… apoi războiul s-a terminat și ne-am întors la Sighet… și viața a mers mai departe și cu bune și cu multe necazuri… tatăl meu a făcut închisoare sub comuniști și apoi a murit tânăr, la 50 de ani… mai târziu a murit și mama și toți frații mei, am rămas doar eu…

Soldatul care ne-a salvat atunci se numea Petru Vașvari – nenea Petrică, cum a rămas de atunci în memoria noastră. S-a întors și el la Sighet unde a trăit până la adânci bătrânețe. L-am mai văzut de câteva ori și de fiecare dată bucuria a fost reciprocă, ne unea această amintire dramatică dar cu final fericit… Ultima dată l-am văzut în 2003, acasă la el pe strada Gheorghe Doja… apoi la scurtă vreme am aflat că trecuse la cele veșnice.

I-am căutat mormântul în cimitir, am aprins o lumânare și am spus o rugăciune. Dumnezeu să-i binecuvânteze pe toți binefăcătorii noștri !

Prof. Aurelia Vișovan

sursă foto: http://transilvaniareporter.ro

Vineri, 20 octombrie, după amiaza, pe la ora 15:30… mă odihnesc butonând telecomanda…

Pe TVR 1, un istoric de la Institutul “Elie Wiesel”, împreună cu alți intervievați, încercau să ne convingă de necesitatea acordării (sau suplimentării ) despăgubirilor financiare pentru cetățenii de etnie rromă care au fost deportați în Transnistria de către regimul Antonescu ( 1941-1944), de combatere a manifestărilor considerate “țiganofobe “din societatea românească, a discursului incitator la ură anti-rromă sau disprețuitor, din partea unor oameni politici (nominalizat Băsescu…).

Schimb canalul și ajung la B1 TV, unde ni se relatează un caz din Timișoara când poliția a scăpat un infractor (nu știu dacă dovedit sau doar suspect) pentru că 15 persoane de etnie rromă i-au impiedicat pe polițiști să-l rețină după care acesta a dispărut… Îmi fuge repede gândul la Catalonia unde chiar acum 2 zile fuseseră arestați doi lideri de ONG -uri separatiste  Jordi Sanchez și Jordi Cuixart), pentru că îndemnaseră cetățenii să împiedice forțele de ordine să pună în aplicare un ordin judecătoresc. Probabil că așa e normal într-un stat de drept. La noi, infractorul a scăpat, iar „galeria” poate jubila liniștită…

Deci, ce trebuie să cred eu, telespectatorul român din 2017? Pe un canal TV mi se stârnește compasiunea pentru rromi ca victime ale unei persecuții din trecut, sugerându-ni-se că am avea, ca cetățeni români, o răspundere colectivă pentru acțiunea unui regim dictatorial de acum 70 de ani… Pe un alt canal (și nu e singurul…) ni se prezintă fapte anti-sociale săvârșite azi de grupuri de etnici rromi, care – se vede treaba – nu sunt doar abateri individuale, ci reflectă o mentalitate colectivă de sfidare a legilor, de solidarizare în rău în contra autorităților și în dauna cetățenilor pașnici. Nu cad în capcana de a crede că toți rromii sunt așa, nici măcar o majoritate statistică…. Dar dacă avem, aproape zilnic, informații la TV cu crime, tâlhării, furturi săvârșite de rromi, uneori chiar lupte de stradă între clanuri sub privirea poliției care ezită să intervină…. atunci, ce să credem ? Cineva sugera că ar trebui interzisă precizarea etniei infractorilor prezentați în mass – media… oare asta e soluția ?

Mareșalul Antonescu susținea că deportarea rromilor era necesară pentru că mulți dintre aceștia jefuiau locuințele în timp ce populația se ascundea în adăposturi pe durata alarmelor aeriene (frecvente mai ales în 1943-1944), deci constituiau un pericol social masiv și repetat în situații limită de război. Această acuzație e doar o piesă dintr-un arsenal progandistic sau aceste lucruri chiar s-au petrecut? Desigur, reprimarea fără discernământ doar pe motive etnice nu va fi niciodată justificată dar nici prezentarea istoriei doar în „alb” și „negru” nu servește adevărului și nici reconcilierii. Avem nevoie și de un „gri” sănătos, în care să apară nuanțele necesare. De altfel, în privința întregii politici a regimului Antonescu (pentru care nu am nicio simpatie) de discriminare pe criterii etnice, cred că suntem încă departe de a lămuri toate aspectele. Eu unul încă aștept o dezbatere reală, la nivel înalt, cu toate documentele pe masă…

Stau și mă gândesc, de fapt ce cred eu despre țigani? Cristos ne cere să nu facem nicio deosebire, să privim numai omul, omul universal, creat după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, omul care (indiferent de rasă, naționalitate, sex, avere sau grad de cultură, orientare politică sau filosofică) are nevoie de mântuire! Dacă e să-l apreciem, să-l apreciem numai după faptele lui! Cristos a murit pentru el pe cruce, deci este fratele meu! Papa Ioan Paul al doilea a declarat “fericit” un martir țigan din Spania, Ceferino Gimenez Malla, catehist catolic ucis de comuniști în timpul războiului civil (1936-1939). Țin minte că am fost foarte impresionat și am predicat pe această temă în duminica următoare… Ce dovadă mai bună că Dumnezeu ne cheamă pe toți la sfințenie, fără deosebire?

Pentru a gândi așa, e nevoie de un efort permanent, de o evanghelizare zilnică a conștiinței noastre, pentru că avem o inteligență limitată și ca ființe sociale operăm mereu cu clișee, cu stereotipuri… pentru a înțelege realitatea în care trăim, de multe ori simplificăm sau generalizăm…

Când aveam vreo 12 ani, un țigan m-a lovit (cu palma și cu piciorul) încercând să-mi ia banii cu care mergeam la magazin. N-am fost rănit dar eram foarte speriat. Toată familia a zis să mergem să reclamăm la Miliție. Tata a recurs la o altă soluție – am mers împreună, l-am găsit pe stradă și tata l-a întrebat calm dar ferm: „De ce l-ai lovit pe băiatul meu ?”. A îngăimat un răspuns neconvingător, dar de atunci nu am mai avut probleme cu el. Apoi o vreme nu l-am mai văzut, probabil făcuse mai multe „reprize” de pușcărie. După ani și ani, l-am întâlnit pe stradă, arăta foarte rău, mi-a cerut bani de o pâine. I-am dat, mulțumind lui Dumnezeu că îmi dă ocazia să împlinesc Evanghelia. Nu știu dacă mai trăiește, dar îi doresc să aibă soarta tâlharului din dreapta…

Cred sincer că problema rromilor e o problemă reală, nu etnică, ci socială. Nu cred că are nimeni ceva cu limba lor sau cu muzica lor (pe alocuri încântător de frumoasă). E o problemă de mentalitate, de educație, de voință de integrare. Cred că și statul român mai are multe de făcut și populația majoritară are de corectat anumite abordări. Și cultele religioase pot face mai mult. Dar, esențial, mi se pare ca elita rromilor (au mulți artiști, profesori, avocați, sociologi, inclusiv preoți) și în primul rând organizațiile si asociațiile care-i reprezintă, să facă efortul de a aborda responsabil problema educației maselor de rromi, în primul rând a tineretului! Personalitățile rrome să nu se mulțumească cu faptul că au fost acceptate și apreciate de societate pentru merite individuale, ci să coboare în mijlocul conaționalilor neintegrați înfruntând mentalitățile defectuoase! Să meargă cu curaj acolo unde sunt probleme și să îndemne la învățătură și respectarea legilor statului, arătând prin exemplul personal că afirmarea profesională și relativa bunăstare materială sunt posibile prin muncă cinstită! Nu auto-victimizare, ci realism și efort constructiv.

preot prof. Marius Vișovan

P.S. Am folosit alternativ în text termenii “rrom” și “țigan” pentru a arăta că sunt echivalenți și ambii trebuie folosiți cu respect.

“…Munții Maramureșului gem / Blestem, de potop și de pară / Pe toate năpârcile ce-au năvălit în țară / Pe toate domniile cu sufletul de fiară…” ( Aurel Vișovan, Rapsodia Maramureșului)

Unul dintre centrele rezistenței anticomuniste din România, Maramureșul istoric a dat un important prinos de jertfe pe altarul valorilor creștine și al libertății naționale. Preoți și învățători, călugări și călugărițe, intelectuali, studenți și elevi, precum și mulți țărani luminați și dârji au luptat și suferit în munți, închisori și lagăre mărturisind credința în Dumnezeu și în destinul creștin al neamului românesc.

Numărul lor este probabil de ordinul miilor, dar dispariția fizică a multora înainte de 1989 cât și răspândirea în alte zone ale țării, face imposibilă o statistică exactă. Lor li s-au adăugat un mare număr de soții, mame, fiice, surori sau rudenii ale celor implicați direct în lupta anticomunistă care au fost prigonite prin arestări, anchete, bătăi, uneori detenție efectivă de câteva luni (fără judecată), pierderea locului de muncă, percheziții, presiuni și șicane, măsuri discriminatorii la adresa copiilor, etc. În afara celor direct persecutați, o mare parte a populației maramureșene a manifestat în măsuri diferite o rezistență pasivă, refuzând integrarea deplină în “noua ordine” comunistă, ceea ce a atras Maramureșului epitetul de “mic-burghez și contrarevoluționar” .

Momentele fierbinți ale rezistenței maramureșene au fost : lupta împotriva anexării la URSS ( dec.1944-apr.1945), prigoana împotriva membrilor partidelor istorice ( în special PNȚ) după falsificarea alegerilor din 1946, arestarea majorității membrilor Grupului Legionar Maramureș în august 1948, prigoana împotriva Bisericii Greco-Catolice (cultul majoritar atunci în Maramureș) începând cu octombrie 1948, rezistența din munți (1948-1953) în care s-au unit luptători de toate orientările, persecuția împotriva țăranilor care refuzau colectivizarea (până în 1962). Pe mai mulți dintre eroii maramureșeni îi regăsim în prima linie a rezistenței în mai multe din aceste prigoane, apărând toate valorile identitare sau civile (libertate și integritate națională, democrație, credință, proprietate) pe măsură ce acestea erau atacate.

Fără a avea pretenția exhaustivității sau a unor clasificări nepotrivite, din lista elitei rezistenței anticomuniste nu pot lipsi Ilie Lazăr, Ioan Bilțiu Dăncuș, preot Ioan Dunca Joldea, Aurel Vișovan, Vasile Popșa, Gheorghe Rednic, Ion Bohotici precum și multe alte nume mai puțin cunoscute dar care trebuie salvate de uitare și cinstite cel puțin pe plan local (în cele două lucrări ale mele pe acest subiect, “Mărturii ale rezistenței anticomuniste din Maramureș” și “Maramureșul în lupta anticomunistă” am reușit să conturez sumar câteva zeci de biografii ale eroilor maramureșeni, dar efortul de cercetare merită continuat). Și pentru toți cei trecuți la cele veșnice să înălțăm rugi fierbinți către Atotputernicul Dumnezeu ca primindu-i în gloria Sa să-i facă mijlocitori cerești pentru maramureșenii de azi și pentru tot neamul românesc.

Mai avem printre noi 20 de seniori nonagenari și octogenari (dar cu o tinerețe spirituală remarcabilă!) pe care-i respectăm și cu care ne mândrim (în paranteză localitatea de naștere și domiciliul actual): preot Ioan Bota (Rona de Jos – Cluj ), Vasile Bizău (Dragomirești – Franța), Melania Rițiu (Săpânța – București), Maria Ionescu (Dragomirești), sora Pelagia Iusco (Ieud – Roman /Neamț), Grigore Șofron (Sighet – Cluj), Nistor Man (Șieu – Tg. Mureș), Grigore Hotico (Ieud – Baia Mare), Ioana Petrovan (Ieud – Dragomirești), Ioan Ilban (Dragomirești – Sighet), Petru Codrea (Vadu Izei – Sighet), Ioan Pop – Arvinte (Breb – Timișoara), Ion Bizău (Ieud – Blaj /Alba), Ioan Dunca (Ieud – Vișeu de Sus), Gheorghe Bărcan (Săliștea de Sus – Cluj), Aurel Vlad (Dragomirești – SUA ).

Urmărind numele comunelor natale ale seniorilor pomeniți vedem că două localități se repetă mai des: Ieud și Dragomirești. Nu este o întâmplare. Dacă fiecare sat maramureșean și-a dat tributul său de luptă și suferință, focarul rezistenței anticomuniste a fost această axă Ieud-Dragomirești, pe valea Izei (cele două localități sunt foarte apropiate) unde populația s-a implicat masiv în sprijinirea acțiunilor de rezistență și de aici numărul mult mai mare de persoane arestate și condamnate. Explicația stă parțial în hotarul muntos al celor două comune situate la poalele Țibleșului, prielnic acțiunilor de partizani, dar există și aspecte mult mai profunde. Dragomireștiul era centrul de plasă al văii superioare a Izei cu pondere economică și administrativă, iar Ieudul un sat de mare tradiție spirituală (există și azi biserica de lemn de la 1364 !), renumit și prin familiile numeroase, dar și prin unitatea și dârzenia locuitorilor săi. Ambele localități au dat un număr mare de intelectuali care fac cinste Maramureșului și țării.
Și orașul Sighet a dat un număr important de luptători anticomuniști, dar aici se cuvine o precizare. Spre deosebire de satele maramureșene care (în ciuda secolelor de dominație străină) și-au păstrat caracterul predominant românesc, în Sighetul tradițional (situație valabilă până în anii ’60) românii nu erau majoritari (dintr-un complex de motive, discriminările din perioada austro-ungară fiind unul dintre ele). Grupul etnic cel mai numeros îl constituiau în perioada interbelică evreii (majoritatea stabiliți relativ recent, în a doua jumătate a sec. 19), care împreună cu maghiarii (stăpânii de până mai ieri) reprezentau circa 70% din populație. Centrul orașului era locuit masiv de alogeni (care dețineau comerțul și meșteșugurile), românii locuind la periferii, zona numită Locul Târgului fiind cartierul românesc cel mai important (capela greco-catolică care deservea zona fiind amenajată în casa eroului pașoptist Ioan Buteanu, unul din prefecții lui Avram Iancu). Aici au copilărit Aurel Vișovan, frații Vasile și Ion Popșa, frații Mihai și Grigore Șofron, Ioan Rus, Mihai Vlad, Alexandru Fonta, etc. Practic, toți “frații de cruce” sigheteni locuiau la mai puțin de 1 km de Aurel Vișovan! Spune și asta ceva despre atmosfera locului și momentului…

Într-o Românie debusolată, Maramureșul (deși nu este un pol de putere politică sau economică) reprezintă un reper autentic. Există încă resurse de credință și jertfă, există încă români curați pentru care neamul românesc înseamnă ceva. Ceva sacru pentru care merită să lupți și să te sacrifici, pe temelia martirilor de ieri și cu speranța în Înviere !

Preot prof. Marius Vișovan

De multă vreme mă gândeam să scriu despre eroii uitați, anonimi, căzuți sub greutatea timpului și a tăcerii.

În Sighet avem doar două cimitire dedicate eroilor: primul, cimitirul eroilor sovietici necunoscuți, ale căror morminte sunt păstrate în țărâna părăsirii, gândindu-te că în urmă cu câțiva zeci de ani, cineva îi aștepta cu inima stinsă-n lacrimi să se întoarcă acasă, majoritatea pierzându-și viața în momentul lor de glorie, dar acum sunt morții nimănui.

Un alt cimitir pe care Sighetul îl deține, locul cel mai bogat de suflete care s-au jertfit în Sighet, paradoxal cunoscut sub denumirea de Cimitirul Săracilor, un loc unde sunt îngropate nu doar trupuri, ci și idei, valori pe care România de ieri le-a pus în lanțuri și le-a zdrobit.

Zilele trecute am citit un articol despre decoperirea unui cimitir al soldaților români căzuți la datorie pe frontul de Est în Al Doilea Război Mondial, eroi îngropați în cutii de carton, lipite cu scoci.

Mi-au dat lacrimile, mi-au dat lacrimile pentru că țara asta a pierit de atâtea ori cu tot ceea ce avea mai bun, iar lecția n-a fost învățată.

Mă gândeam că acolo poate fi și străbunicul meu îngropat, în una dintre acele cutii anonime, şi, măcar acum, toate căutările mele s-ar opri în sfârșit pentru a-l readuce acasă, în memoria celor al căror sacrificiu pentru posteritate va rămâne o flacără de-a pururi vie. Străbunicul meu mi-a lăsat o singură moștenire, o fotografie pe care o păstrez cu sfințenie (când a fost încorporat în armata română sub conducerea Mareșalului Ion Antonescu).

Am aflat de povestea tragică a străbunicului meu (Serg. Zavaliche V. Vasile, căzut pe front la Odessa, în 31.12.1942, la 26 de ani), din cartea „Război Blestemat”, o lucrare de 357 de pagini scrisă sub egida Asociației Naționale „Cultul Eroilor”, Filiala Neamț, pe care am găsit-o printr-o minune, porind singură pe acest drum al căutării și al întrebărilor fără răspuns, pentru că atunci când dorești cu toată inima să găsești ceva, afli.

În acele pagini era și povestea a trei frați plecați la război pentru eliberarea Basarabiei, Bucovinei și Ținutului Herța, printre care și străbunicul meu, Zavaliche Vasile, contingent 37, concentrat la Regimul 16 Infanterie, Fălticeni. În marile bătălii de la Dalnic, Odessa și Tătarca unde armata română a pierdut numeroși soldați, acesta și-a pierdut viața, lăsând acasă în comuna Oglinzi, județul Neamț, o soție și un copil de un an, orfan și refugiat de război, acela avea să fie bunicul meu.

Conform mărturiilor de război, frații străbunicului meu (Dumitru și Costache Zavaliche) au fost luați prizioneri și duși în lagărele din Uniunea Sovietică unde au lucrat în minele de extracție a minereului de fier, dintre cei doi, doar Costache a supraviețuit, pentru ca mai târziu să moară trist și uitat de statul român.

Caporalul Costache Zavaliche a mărturisit în cartea „Războiul Blestemat” că: “condiţiile de muncă în mină erau extrem de grele, iar alimentaţia, echipamentul de lucru şi mizeria din barăci, unde stăteam, erau de nesuportat. La data de 15 septembrie 1945 am fost eliberaţi din lagăre 118 prizonieri şi trimişi în ţară. După război, statul român nu ne-a acordat calitatea de veteran de război pe motiv că am luptat pe Frontul de Est împotriva Uniunii Sovietice. Cei care am luptat pentru eliberarea Basarabiei şi Bucovinei de Nord am primit doar umilinţă şi nedreptăţi”. Abia, post mortem, după Revoluţia din 1989 a fost decorat cu medalia „Bărbăţie şi Credinţă” şi „Crucea Comemorativă de Război”.

Recent, am citit povestea lui Gheorghe Lăcătușu, ultimul supraviețuitor român, care a luptat în Primul Război Mondial, care, de asemenea, a murit uitat, în anonimat, la vârsta de 109 ani. În urma eroului Gheorghe a rămas doar sacrificiul pentru țara care l-a dat la o parte și o poezie:

„Priveşte, copile, cum trec veteranii
În şiruri tăcute, bătrâni luptători
Se duc! Se topesc! Şi-odată cu anii
Dispar în neant, anonimi călători.   

Se sting veteranii, lăsaţi în uitare,
Încet, în tăcere şi-n lacrimi se sting.
Şi nimeni nu-i plânge! Pe nimeni nu doare
Că mor veteranii! Nici ei nu mai plâng!“.

Astăzi, avem o Românie zidită între răni și lacrimi, o Românie care se descompune pe zi ce trece, și, din păcate, toate eforturile, toate sacrificiile celor care s-au jertfit pentru viitorul acestei țări, au devenit monumente acoperite de praf, și nu vorbesc de statui, eroii adevărați nu cerșesc să li se facă statui, ci vor ca noi, locuitorii prezentului să ne amintim că lupta lor a fost asumată, onestă și purtată-n spiritul unui ideal măreț.

Fiecare tânăr este responsabil în parte să-și cunoască trecutul pentru a ști încotro se îndreaptă. Nu putem vorbi de prezent și viitor dacă nu avem trecut. Istoria nu este o disciplină cu caracter obiectiv, o colecție de date, nume și atât. Dincolo de cifre, fapte, evenimente, sunt povești de viață, ale părinților, bunicilor, străbunicilor care au creat ceea ce noi vedem ca fiind România de astăzi. Istoria este o știință vie iar dovada suntem noi. Noi suntem aici datorită celor care au fost acolo și atunci.

Ei au purtat un război pe care nu și l-au dorit, un război la care n-au vrut să ne facă părtași, sacrificându-și viețile, familiile, tot ceea ce aveau mai de preț, iar noi măcar atât le datorăm, un loc în inima noastră.

Autor, Antonia Dubovici (Zavalic)