Trei categorii de rugi (autor, Mihai Pătrașcu)

mihai-patrascuUna din caracteristicile noastre, ale oamenilor, este și categorisirea. Clasificarea. Încadrarea. Judecarea.

Foarte ușor catalogăm și punem etichete, de multe ori fiind departe, mult prea departe de adevăr. Sub impulsul primei impresii, chiar dacă se spune că aceasta nu contează (iar alții, din contră, afirmă că tocmai aici constă sentimentul definitoriu pe care trebuie să îl avem când e vorba de o persoană și trebuie să îl ascultăm), tăiem aspru în carnea judecății și nimic din ceea ce înseamnă păreri din exterior nu mai contează. Pentru că deja ne-am prins în canonul propriei judecăți și nu mai putem ieși de aici.
Devenim sclavii propriilor păreri. Care, culmea, de multe ori sunt și induse, avant la lettre. Dintre toate clasificările omenescului pe care le-am văzut, mi-a rămas la suflet una, făcută de Kazantzakis. El nu împarte omul în tipuri de comportament, atitudini sau reacții, ci în “suflete” și “rugi”. Omul ca suflet sau, mai frumos spus, omul ca rugă, devine pentru scriitorul grec expresia unui univers complex în care prezentul unui acum al putinței și viitorul unei dorințe de a deveni se împletesc pe buzele lui topite în rugăciune. Prin comunicarea cu Creatorul, omul se autoîncadrează la ceea ce poate fi, luându-și crucea și pornind către drumul poverii.

“Există trei categorii de suflete, trei categorii de rugi: a. Eu sunt un arc în mâinile tale, Doamne, întinde-mă, dacă nu, voi putrezi; b. Nu mă întinde prea tare, Doamne, că mă voi rupe; c. Întinde-mă atâta cât vrei, Doamne, și să mă rup!”
Dincolo de aceste cuvinte, la marginea lor se deschide oceanul unui univers. Călătoria noastră este, de fapt, expresia liberului arbitru, a alegerii noastre. Suntem ceea ce vrem să fim, putem fi ceea ce noi înșine hotărâm, avem libertatea de a deveni. Între un arc pretins și unul întins, doar noi hotărâm semnul din lemnul care după aceea poate să rupă firul. Însă noi uităm un aspect esențial: arcașul nu e decât Creatorul și atâta vreme cât El știe cum a făcut obiectul, nu este cazul, locul sau rolul nostru să judecăm. Ci doar să ne asumăm, voit, una din cele trei rugi.

Pe piatra sa funerară de la Heraklion, locul unde a decis să rămînă pentru a-și petrece infinitul Nikos Kazantzakis, stau încrustate următoarele cuvinte: “Nu mă tem de nimic. Nu sper nimic. Sunt liber”. Cred, Doamne și mărturisesc că Tu ești cu adevărat Cel ce ai făcut arcul care nouă ne poate da libertatea atâta vreme cât putem depăși frica! Întinde-mă atâta cât vrei, Doamne, și să mă rup!

Autor, Mihai Pătrașcu




Turul… tomberoanelor (autor, Ion Mariș)

ion-maris_2015Dacă fiecare zi ar fi o sărbătoare, viața ar fi suportabilă! îmi spune un fost “angajat” (în urmă cu 15 – 20 de ani), fost proprietar de garsonieră confort II, actualmente fără nimic pe lângă el, trăind de pe o zi pe alta. Oamenii ar consuma în neștire, tomberoanele ar fi pline de resturi… bune.

Clara, Luci, Maria, Sava, nume oarecare, fără nicio legătură cu mine, cu tine, cu noi. Nu ne spun nimic aceste nume banale, trecătoare. Noi suntem fericiți că ieri a fost Crăciunul, mâine-poimâine Boboteaza, Paștele, Sfântul X, Sfântul Y, mulți sfinți ce ne veghează răul și binele, dar cât din sfințenie se răsfrânge peste toată goliciunea suferinței și-a mizeriei umane ce colcăie neștiută de noi în unele cotloane ale burgului nostru?

Seara, pe lângă tomberoanele burdușite de resturi “bune” se adună – cum să le spun, oare? – ratații, renegații, uitații vieții. Care-i vina lor că s-au născut din beții, din incesturi, din violuri sau au fost, pur și simplu, abandonați pe străzi?…

Sunt mulți copii ce tremură de fericire când găsesc ceva de mâncare, fructe semiputrezite, resturi de fripturi semidegradate, neconsumabile de cetățeanul onest, “demn”, locuitor respectabil al urbei noastre.

Mă opresc uneori lângă ei în timp ce le “transfer” sacul menajer burdușit de resturile unei vieți normale, unii dintre ei miros a prenadez, alții a “Mona”, unii sunt pașnici, alții agresivi, unii cerșesc inofensiv, alții – dacă n-ar fi o teamă mai mult lașă – te-ar căsăpi în bătaie, dar nici unul nu înțelege ce vrei să le transmiți când le ceri să nu înjure, să nu urle, să nu-și arate lipsa sentiementelor “umane”.

În toate cartierele “selecte” (P-ța 1 Decembrie, Traian, 9 Mai, etc.) ale Sighetului, seara, când umbrele blocurilor le descoperă foamea, apar “tomberonarii”. Scotocesc cu atenție în toate pungile, verifică toate cutiile, evaluează îmbrăcămintea depozitată de “miloșii” sigheteni pe marginea containerelor metalice și-și extrag cu pricepere tot ceea ce este… bun.

Iarna până și cartoanele sunt utile pentru foc: o bătrână își încarcă în fiecare seară căruciorul de la butelia de gaz cu grămezi de cutii din care-și face un foc “bunuc”. Nu prea e dispusă la povești, e destul de ciudată această femeie, dar, într-o seară cand i-am pregătit o cantitate apreciabilă de cartoane, mulțumindu-mi, mi-a făcut o sacadată mărturisire: Dracu-să-te-ia! Băutura-m-o-făcut-așa!

Pe câțiva dintre ei îi cunosc, pe copii mai ales. Intenționat le mai strecor și altceva printre resturi, o sticlă de ulei, un pachet de biscuiți, o pâine întreagă. Se bucură, uneori se ceartă și se bat pe “deșeurile bune”, înjurăturile nu lipsesc, dar asta face parte din viața lor. Nu-și doresc să lucreze, nu-i intresează o muncă onorabilă, am încercat să-i tentez, dar fără succes, s-au obișnuit să trăiască din… tomberoane și din cerșit, s-au grupat în echipe de recuperatori din deșeurile menajere.

Printre aprigii căutători prin gunoaiele orașului, supraveghetorii tomberoanelor, sunt și mame minore, o fetiță – chiar așa! – îmi spune că are 15 ani și un copilaș de câteva luni. O spune cu mândrie: “sunt mămică!”. Mă cutremur, nu știu ce-ar fi de zis. Ce o poate ajuta? Vrea doar bani și… “orice de mâncare”.

Și, totuși, orașul nostru nu arată “foarte” rău. Sunt zone – prin țară, prin lume – și mai sărace, mai lovite de nedefinita… viață. Prin comparație cu ce-i (mai) rău, stăm bine!

De ce să ne gândim la ceilalți când legile evoluționismului ne spun că așa este… normal? Selecția naturală! Să gândim global, victimele colaterale nu contează și n-au contat niciodată.

Ne putem imagina o comunitate, o societate perfectă aici, pe anonimul pământ? Fără suferință, conflicte inutile și nerelevante, fără ură? Ne dorim asta? Nu cred. Ar fi prea banal totul?!

Autor, Ion Mariş

sursă foto: internet




Și iarăși e Crăciun! (autor, Camelia Pesek)

Si iarăși e Crăciun…cumpărături, cadouri, mâncare, băutuuuuuură….A mai trecut un an și cu toții ne pregătim pentru marea sărbătoare: facem liste, gândim meniuri, stabilim cine e ”de invitat” și unde am vrea să participăm, și bineînțeles…Revelionul! Cu tot ce presupune: ținută, coafură și altele (după caz).

În toată forfota aceasta parcă ceva lipsește…din ”ecuația” sărbătorilor. Lipsește ”necunoscuta” care, spre deosebire de matematică, în acest caz ar trebui să fie o certitudine. Oare câți dintre noi reușim să ne oprim în gălăgia în care ne aflăm și să medităm la adevăratul sens al Crăciunului? Recunosc, suntem tentați să cădem în ispita tensiunilor datorate miilor de motive pe care le resimțim în această perioadă, dar e important să avem curajul să cerem putere să trecem peste cele… trecătoare și să acordăm atenție lucrurilor durabile, eterne chiar: să fim mai buni, și nu e un clișeu, chiar asta trebuie să facem și e ușor, la îndemâna oricui; să ne gândim la bucuria împărtășirii lucrurilor, cu cei dragi nouă dar și cu cei cu care poate ne este mai greu să trăim; să fim cumpătați… da, să ne abținem de la pornirile pline de tensiune sau egoiste și să încercăm să nu fim zgârciți în a oferi înțelegere, acceptare, ajutor.

În societatea contemporană, când materialismul și consumismul sunt la rang de ”Must do” ține de fiecare dintre noi să ”salvăm” puțin din spiritul Crăciunului și să oferim Celui care a venit în lume sărac, un acoperiș în casa sufletului nostru!

Crăciun Fericit tuturor!
Camelia Pesek

Autor foto: Lucian Bogdan




Crăciun…festivalier?! (autor, Roxana Pontoș)

roxana-pontos2Agitație. Aglomerație. Alergături. Liste. Cumpărături. Claxoane. Nervi întinși la maxim. Vânzătoare plictisite.Hai, doamnă că așa, îți arăt toate produsele și tot nu te hotărăști ce cumperi! Vine Crăciunul! Din ce în ce mai comercial , mai modernizat, mai altfel decât în vremea copilăriei celor mai mulți dintre noi, când ne croiam drum prin nămeți pentru a ajunge la casele rudelor sau ale prietenilor pentru a vesti Nașterea și a ne bucura de nucile și merele primite ca răsplată pentru colindul nostru. Cumva Crăciunul e mai îndepărtat de noi sau noi de el, pus bine, uitat undeva în muzee ori în festivaluri, de unde îl scoatem când și când pentru a-l șterge de praf. E un moment numai bun pentru a ne aminti de cei oropsiți pe care acum îi vedem mai bine, chiar dacă ei au fost tot timpul lângă noi. Nu cred că trebuie căutat motiv sau prilej pentru a întinde o mână de ajutor, în fiecare zi, pentru a transforma într-adevăr noaptea de Ajun în miracolul care ne însoțește de mai bine de 2000 de ani.

Trăind într-o lume în care viteza și indiferența sunt foarte importante, cred că trebuie să-i apreciem cu atât mai mult pe cei ce încearcă să țină vie flacăra tradiției. Dascălii porniți la colindat cu copii de toate vârstele, îmbrăcați în costume autentice, amintind de vremurile în care colindele cuprindeau zarea, lăsând la o parte tot răul din lume. Corurile bisericilor creștine care în toată această perioadă ne-au adus un strop de lumină în suflet. Copii frumoși îmbrăcați tradițional cântând colinde, făcându-ne să simțim adevărata Sărbătoare, cea a celebrării Nașterii lui Isus, cea a sufletului și a credinței, a bradului sfios răspândind mirosul de rășină, până dincolo de veacuri.
Aceasta e imaginea Crăciunului !
Să aveți un Crăciun luminos, cu pace și bucurie !
Crăciun Fericit !

Autor, Roxana Pontoș

Sursă foto: internet




Postul (autor, Mihai Pătrașcu)

mihai-patrascuUna dintre încercările la care este supus omul contemporan (și în ultimul timp parcă voit-afișată) este practica – penitentă sau cu bucurie asumată – a postului. Devine chiar un mod de a fi să postești, să comanzi mîncare de post sau să îți asumi, de multe ori în văzul celor din jur, practica, valorile sau manifestările creștine. Învelișul ia locul miezului și suprafața devine esență.

Mă gîndesc, cu o oarecare speculație lingvistică, la echivalentul englez al verbului „a posti”: to fast, care este foarte apropiat de to fasten. A posti, to fast, în primă accepțiune, are, dincolo de ideea de a ține post, ca omonim, a face ceva în grabă, a se grăbi, iar adjectivul este, ca percepție imediată, axat pe rapiditate și pe o mișcare iute, nu numai în sens temporal, ci și ca dimensiune spațială. To fasten, în schimb, este verbul care are, aproape întotdeauna, atributele unei constrângeri. Este verbul potrivit pentru a fixa (de regulă o centură de siguranță, ceva ce ne leagă și ne dă o stabilitate).

Postul, în sine, este cel care ne leagă și ne asigură de ceva. Însă, în ultimul timp, parcă cele două accepțiuni se întrepătrund și omul contemporan mizează mai mult pe latura lui rapidă, a lui fast, iar siguranța lui fasten tinde să fie doar învelișul, nu și esența. Nu pot să nu merg mai departe cu gândul la literalul post din engleză. To post este, în engleză, a informa, a posta, a afișa, a trimite (tot ca sens informativ), a actualiza… El descrie o serie de verbe care țin de registrul afișării, al informării, al actualizării – și îmi pare că aici este și sensul denaturat al invaziei electronice și al televiziunii: ieșim din zona fixării, a asigurării, a constrângerii și derapăm voit spre latura afișării…

Ne îmbrăcăm în haina postului și vrem să stăm la cina cea bogată. Și, culmea, o facem chiar cu fast, cu pompă, în văzul celor din jur. Uităm că nu trebuie să ne afișăm pentru a fi smeriți, ci trebuie să ne smerim pentru a ne înălța…

Autor, Mihai Pătrașcu

sursă foto: internet




“Cuiul” democrației ține Sighetul pe hartă (autor, Ion Mariș)

ion-maris_2015Știu că suntem catalogați ferm, nu atât având în vedere profilul psihologic al maramureșeanului, ci mai mult pe considerente geografice: locuitori ai teritoriului unde “se agață harta în cui”. Nu cred că avem multe carențe intelectuale comparativ cu zonele favorizate de natură și educație, nu cred că avem IQ-ul mai mic dacă nu ne tragem de la… Bruxelles, Londra sau București. Nu cred că trebuie să ne afecteze imaginea izolaționistă pe care ne-o “trântesc” cei care învârt ciorba elitistă din zonele fierbinți ale țării sau ale lumii. De fapt gena “periferiei” o regăsim cu brio și-n segmentele dezvoltate ale societății noastre. Diversitatea umană și abundența de individualități/ personalități nu pot fi comasate simplist într-o masă amorfă și inertă, incapabilă de judecată proprie.

Dar, să revenim cu picioarele pe pământul care ne suportă pe absolut toți și să ne oprim un pic asupra statisticilor apărute zilele trecute ce vizează alegerile desfășurate în 11 decembrie. Se pare că parlamentarele de anul acesta au suscitat un interes mult mai redus decât precedentele alegeri din 2012, fiind prezenți la vot sub 40% dintre cetățenii “eligibili”. Prezența relativ redusă naște un mare semn de întrebare. Cine sunt cei care au cu adevărat… conștiință civică? Cei care – din diverse motive – au preferat să stea acasă, spectatori “profesioniști” sau cei care s-au “deranjat” și au ales? Oare oferta politică nu a fost destul de atractivă, credibilă? Simpla comoditate? Sunt multe explicații și multe… scuze.

Statistica ne spune că peste 60 % dintre cetățenii cu drept de vot nu au profitat de oportunitatea de-a decide pe cine trimit în Parlament. De ce nu reușesc “partidele” să-i convingă pe cei neimplicați politic dar, totuși, activi civic, să voteze? Oricum, regula democrației este clară, cei care doresc să spună ceva trebuie s-o facă prin instrumentele pe care le avem la dispoziție și care sunt validate de o lume pe care o iubim (uneori) orbește: occidentul.

Revenind la rezultatele proaspete pe care tocmai le-am disecat, deși sunt destui cârcotași, nu putem nega o schimbare de paradigmă. Cetățenii României sunt din ce în ce mai pragmatici, analizează potențialele rezultate pe termen scurt și mai puțin strategiile mirobolante pe termen mediu sau lung. Care profesor sau medic nu și-ar dori creșterea salariului?

În plus, oamenii par mult mai atenți la portretul cameleonic al candidaților și nu pot fi chiar așa ușor păcăliți sau… manipulați. La aceste alegeri segmentul urban a fost mult mai prezent la vot, ceea ce ne duce cu gândul la o asumare, în creștere, a dorinței de exprimare a spiritului citadin. De ce au pierdut unii și au câștigat ceilalți, nu ține doar de o teorie bazată pe epitete și metafore, de simpatii și antipatii (deși acestea contează destul de mult!) ci mai mult de… încredere. Pierderea încrederii într-o “țintă”, într-o idee – ideal, într-un model, poate schimba fundamental lucrurile. Partidul câștigător, social – democrat, s-a situat în fruntea clasamentului și la votul celor cu studii superioare, votul celor din urban, votul intelectualilor. Aceste semnale ne oferă imaginea deziluziei vis-a- vis de oferta liberalismului actual, lipsit de imaginație și de oameni credibili. Poate că o așezare pe principii social – democrate a societății noastre, cu ușor iz de liberalism, va limpezi puțin gândirea arhitecților viitoarei societăți bazate pe meritocrație. Fiecare este liber să gândească și să accepte ideile pe care se poate plia în mod concret, real, nu poate fi nimeni “tarat” de o opțiune sau alta pe care o adoptă neconstrâns și în deplină cunoștință de cauză. Nu demogagia ne va ridica nivelul de trai, ci proiectele precis calibrate (nu spun un lucru inedit!), tocmai de aceea societatea trebuie condusă alternativ de echipe cu ideologii diferite dar bine ancorate în contextul economic național, alternanța oferindu-ne un tablou complet al ofertelor și-al implementării lor. Dezamăgirea populației crește rapid când lucrurile nu funcționează, când așteptările nu sunt satisfacute în timp real, tocmai de aceea este bine de analizat “la rece” ce putem “primi”, în mod onest, sustenabil, de la un partid sau altul, fără a ne amaneta viitorul. În toate formațiunile politice sunt și bune și rele, nu cred că sunt unii mai deștepți decât ceilalți, dar sunt lideri care pot schimba semnificativ percepția populației. De data aceasta – contrar previziunilor subiective – și intelectualii au ales o altă cale. Sunt ai noștri mai puțin intelectuali decât cei din aceeași categorie a susținătorilor lui Nigel Farage, Donal Trump sau Marine Le Pen? Nici vorbă! Azi când informațiile circulă cu viteza… gândului și mai ales când acestea nu pot fi premeditat ascunse, unde este pericolul în a accepta profesionist ideile bune, bine conturate?

Chiar dacă nu ne pasă, când vorbim de lucruri “minore”, gen vot sau implicare politică, nu putem continua să negăm eficiența lor și să ne dorim mai mult fără să… acționăm. Ține de educație, o educație complexă (ce include și respectul pentru “adversar”), să ne debarasăm de egocentrism și să acceptăm si adevărul celuilalt.

Până la urmă nu contează culoarea învingătorilor, contează performanțele pe care ni le vor oferi. Parafrazând un mare învingător al vremurilor demult apuse putem spune… Vae Victoris!… Nu le va fi ușor!

Autor, Ion Mariș




Ghinion, pas cu pas? (autor, Peter Lengyel)

peter-lengyelMă gândeam că ar trebui să scriu un articol despre alegerile astea. Fără prea multă vehemență, dar cu exprimare destul de plastică despre situație. Problema este că acel text ar ajunge să fie jignitor pentru destul de mulți oameni… dacă îl scriu sincer. Iar dacă nu are sinceritate, ce sens mai are să fie scris?

Ar trebui descrise rând pe rând marile entități politice, în câteva paragrafe. Cum sunt ele și de ce au ajuns în situația actuală. Și care este raportarea mea ca individ la acel „blazon”. Ce senzație îmi produce. Partea mai nasoală este că vrând/ nevrând… cumva trebuie să faci referire la anumite persoane și le pui niște epitete care să descrie felul de „animal politic” despre care vorbești. Ghinion. Dacă ești sincer, până la finalul articolului reușești să îi jignești pe toți… sau aproape toți.

P.S.D. Cum cred că este perceput acest partid de oamenii din preajma mea? Evident că și acest partid include și persoane rezonabile, unele chiar culte și binevoitoare, dar nu despre excepții vorbim aici ci despre caracteristicile mai generale. Te întrebi, de unde vine acest partid? Sub sigla socială… a unei pretinse focalizări pe îmbunătățirea vieții oamenilor mai săraci, au fost dezvoltate extraordinare mafii cu baroni locali care mai de care mai putrezi de bogați. Averi absurde provenite din activități agresive de spoliere a avuției publice, mafiotisme de toate felurile combinate cu o bună organizare și o extraordinară capacitate de a manipula uriașele mase de oameni săraci și inculți… sunt câteva caracteristici esențiale, pe care le putem denumi factori de succes.

Din câte pare, procentul mare obținut de PSD se bazează pe uriașa cantitate de sărăcie materială și intelectuală, primitivismul și credulitatea medievală, ușurința cu care aceste mase largi aflate pe la periferia societății pot să fie momite cu tot felul de promisiuni jenante. Totuși, până și această stare deplorabilă atât de răspândită în zone rurale… și urbane ale sudului și estului… nu explică situația până la capăt. Voturi au venit și dinspre mase mari de oameni chiar din zone urbane, și chiar din nord-vest… și nu doar de la cei mai ne-educați. Dacă exista o contrapondere credibilă, funcțională, viguroasă… nu se putea ajunge la situația de acum.

P.N.L. Cu rădăcini istorice, liberalismul este legat ideatic de prosperitate, afaceri, burghezie, capitalism, dezvoltare prin forțele proprii, elitism, meserii liberale în care nu prea ai șef care să îți dicteze șamd. După 89, ieșind din dezastrul național-comunismului… o asemenea abordare deși fresh și de viitor european… nu a avut bazele prea consistente în electoratul preponderent incult și sărac. Actualul P.N.L., rezultat din fuziunea P.N.L. și P.D.L. a avut și are o gravă criză de leadership care îi subminează prezentul. Încercarea P.N.L. de a face imagine pe seama cooptării medicului Leon Dănăilă… din câte pare, nu a avut niciun fel de succes. Deși un om respectabil, un profesionist desăvârșit în domeniul lui de specialitate cât a fost activ, totuși vârsta prea înaintată, lipsa de vigurozitate dată de starea de senescență, câteva declarații destul de „aiurea în metrou” despre (in)capacitățile femeilor… au creat un fel de situație destul de penibilă. Dacă aveai măcar vreo 15-20 de personalități adecvate, credibile, puternice intelectual… cu care P.N.L. să iasă în față, era altceva, dar așa, cu un singur medic bătrân și Alina lângă el… mesajul a fost pur și simplu dezastros; parcă mai tare sublinia situația din vârful zonei liberale.

Cât privește guvernarea tehnocrată, deși aparent are caracter mai puțin mafiot decât cea care a fost înainte… totuși a fost și este atât de searbădă, atât de vagă și atât de lipsită de rezultatele sperate, încât până și ideea de tehnocrație a fost spartă la față. Dorința lui Cioloș de a continua guvernarea… chiar și dacă mandatul lui era unul limitat… plus reținerea lui de implicare directă în bătălia politică… au creat o situație atât de confuză încât mulți se uitau cu neîncredere la tot acest fenomen din ce în ce mai aberant. Cât de ciudat este ca P.N.L. să nu aibă ofertă de personalitate politică dinspre interior pentru a conduce guvernul… și face pașii aceștia de auto-discreditare? Ca efect al acestor serii de greșeli strategice, a unor ghinioane peste ghinioane, P.S.D. a câștigat masiv procentaj electoral, absorbind din zona indecișilor oamenii care constatau gradul de disoluție și de dezorganizare, poate chiar și lipsa de viziune din zona liberală; iar o mare parte a tinerilor inteligenți a preferat U.S.R., foarte vag conturat, dar credibil ca potențială speranță de normalitate.

U.S.R., o apariție recentă, a avut o dinamică pozitivă, atrăgând voturi dinspre tineri, oameni care speră în schimbare în bine, care au o educație peste medie. Era un fel de nouă promisiune, cu câteva caracteristici de autenticitate, incluzând persoane credibile din comunitățile locale. De la un ziarist care luptă contra cianurizării la un activist local care gândește agricultură bio… aveau ceva ofertă. Iar de la 0 au făcut un pas consistent în sus. Întrebarea este cât de tare o să se poată menține în stil relativ pur… și cât de mult corupe puterea… cât de repede? Odată cu viața politică, alianțe, compromisuri, acces la putere decizională, interese politice reale… există riscul unor derapaje poate chiar rapide. Distilarea unui leadership capabil o să reprezinte o problemă și aici. Oricum, la alegerile din decembrie 2016 au făcut o fentă frumoasă.

U.D.M.R. Ca entitate politică coagulată pe baze etnice, are atuul voturilor maghiare, dar are și limitarea procentuală/ numerică dată de aceste voturi. Susținerea intereselor comunității maghiare prin prezența politică este cea mai benefică dintre variantele posibile. În această zonă ecotonală, a interferențelor etnice și culturale, cum este Transilvania, comunitatea maghiară are nevoie de a avea încredere în ceva viitor trăibil și atractiv, în care să își poată menține limba, cultura, stilul de viață, autonomia cât mai mare în fața unor interferențe dinspre direcții aberante – exact așa cum au nevoie comunitățile românești din Ucraina sau din Serbia sau mai știu eu de unde. O bună înțelegere și o acceptare a celuilalt este benefică și vitală în aceste zone cu valori diferite și comunități multietnice complexe. Apartenența noastră la Uniunea Europeană și soluționarea problemelor prin discuții politice, găsirea compromisurilor reciproc acceptabile… oferă speranța înțelegerii între oameni.

ALDE și P.M.P. sunt două structuri speciale, formate în jurul unor personalități politice care au trecut (probabil) de punctul lor maxim de putere-politică… dar care nu au chef să dea de mâncare la porumbeii din parc. Ambele sunt niște ciudățenii oarecum personale, care uneori pot să fie de folos la niște coaliții, pot să dispară, pot să fuzioneze sau se pot dezvolta… și nimeni nu poate să prevadă care o să fie viitorul lor. Cel mai probabil este să rămână niște jucători marginali, cu importanță limitată.

Ce lipsește de pe scena politică? Partidele ecologiste, verzi, sunt atât de jalnice încât nu au nici un fel de relevanță; sub sigle eco se ascund tot felul de mizerii, lipsite de orice credibilitate.

Frumos este când vezi că peste 60% dintre cei cu drept de vot, nu au votat; o parte a acestor oameni a lipsit probabil din motive tehnice, că nu au fost în localitatea unde puteau să voteze… dar oricum vasta majoritate nu a mers la vot pentru că nu a văzut nici un sens, nu a simțit nimic convingător din „oferta” etalată de partide. Este destul de penibil când vezi că întreaga clasă politică are o susținere de sub 40%. Dacă sunt sincer cu mine… înțeleg la perfecție această majoritate de 60% de indiferență și distanțare de mizerie.

Desigur, toate acestea sunt impresii personale, sau extrapolate din impresii ale unor oameni din cercurile în care mă situez. Ele nu sunt un tip de realitate concretă, ci interpretări ale unor situații complexe. Și sinceritate. Nimic mai mult.

Autor, Peter Lengyel




Sighetu în altfel de instantanee

roxana-pontos2Sighet matinal. E forfota oamenilor mergând spre serviciu. O parte. Ceilalți au umplut deja barurile care împânzesc orașul. Mă întreb cu ce reușesc să-și achite consumația din moment ce nu par a avea un serviciu. Poate din alocațiile copiilor. Poate din banii de ajutor social, oferiți, cu suficientă larghețe de statul român. E o constatare. Ar fi corect ca de acești bani să beneficieze cei care într-adevăr se află în nevoie. Oamenii bătrâni care nu mai au pe nimeni , copiilor proveniți din familii nevoiașe pentru a merge mai departe la școală , să le fie virați într-un cont, gestionat de cei din sistemul de asistență socială și nu dați părinților, de multe ori iresponsabili .

Aș condiționa acordarea alocației de frecventarea școlii de către copii și de angajarea părintelui/părinților. În ziua de astăzi nu se poate afirma că nu sunt locuri de muncă. Cel puțin nu în Sighet. Din păcate nu sunt doritori de muncă. Atâta timp cât o persoană se prezintă la angajator direct din bar, răspândind aburi bahici în jur, este clar că nu se dorește munca. Se dorește cel mult o tranziție spre primăvară, spre un alt ajutor social, spre o altă zare unde ni se închid toate ușile. Cred că, în cazul dependenței de alcool, rezolvarea e la îndemâna noastră. Această boală ar trebui să fie tratată pe banii pacientului și nu pe cei ai sistemului de asigurări de sănătate la care contribuim noi, cei care nu suntem dispuși să așteptăm mila statului, noi, cei care susținem bugetul local dar și pe cel național, prin taxe, impozite și alte găselnițe menite să umple buzunarele largi ale finanțelor publice. Noi, angajați și angajatori, care suntem supuși controalelor , declarațiilor și birocrației nesfârșite.

Câți ani ai ? 16. Ești la școală ? Nu. De ce ? Sunt cei mai frumoși ani, e vârsta liceenilor, ești tânăr. Da , știu, dar nu mai merg la școală din clasa a 6-a . De ce ? Ai mei m-au trimis cu vecinul în pădure , să lucrez, și de atunci lucrez orice, să pot să câștig. Dar știi că nu aveai voie. Da, dar aveau nevoie de bani. Ei lucrează ? Nu. De ce ? Iau ajutor social, fumează și beau. Nu ar dori să vină ei să se angajeze? Nu. Nu au lucrat niciodată. Ți-a plăcut la școală ? Da. Dar acum trebuie să lucrez. Știi că ai putea urma cursurile La a doua șansă? Da, am auzit câte ceva, dar sunt prea mare pentru asta. Mi –ar fi rușine. Din păcate acest dialog nu e deloc imaginar. Îmi amintește de o întâmplare tragică, de prin anul 2000. Un proces penal pe rolul unei instanțe din România. Un medic acuzat că nu a depus toate diligențele pentru a salva un copil de 12-13 ani de la moarte, părintele se constituise parte civilă și avea pretenții materiale de la medic. Copilul fusese cu tatăl lui în pădure. Să taie copaci. Și a căzut un lemn peste el, strivindu- l. Mă întrebam oare pe cine ar trebui să tragă justiția întâi la răspundere pe tatăl ce a dus minorul în pădure sau pe medic? Sau de ce medicul are o culpă, iar părintele nu?

De ce nu mai vrei să lucrezi? Doamnă, mai bine stau pe ajutor social și fac niște mături pe care le vând fără să plătesc nicio taxă și fără să am program. Dar peste câțiva ani vei plânge că nu ai pensie. Voi primi un venit. Doar nu m-o lăsa statul să mor și cât o să pot să lucrez oi face mături, o să lucru cu ziua prin sat. Da eu program de la 7 și pe schimburi nu vreau. Nu-s obișnuit. Te obișnuiești. Nu au fost nici ai mei obișnuiți. Mai bine stau acasă.

Oameni plecând de la serviciu și oameni stând în baruri, o zi , două , trei… Mâini întinse după un 50 de bani, mă bate mama dacă nu duc ceva acasă. Mama ta ce face? Lucrează? Nu. Stă.

Vă este cunoscut peisajul? Ne lovim de el la tot pasul. Parcă acum, iarna, iese mai mult în evidență, ne împiedicăm de nemuncă, de lene. Cred că e timpul ca societatea civilă să dea semne că există și că îi pasă de acest oraș, de cei care se duc la muncă pentru a munci, nu pentru a sta 8 ore, ca să justifice un ajutor sau altul. Că-i pasă de cei care au nevoie cu adevărat. Până la urma suntem doar ceea ce vrem să fim, la nivel de individ, dar și de societate. Avem ceea ce merităm tocmai datorită indiferenței și lipsei noastre de reacție, de implicare.

Autor, Roxana Pontoș

sursă foto: internet




Maramureșul nostru

mihai-patrascuStau şi mă gândesc la ce înseamnă Maramureşul şi la ce ar trebui să se gândească un străin atunci când aude despre noi. Am avut, şi nu de puţine ori, surprize plăcute, constatând cu mândrie că mulţi ne cunosc şi atunci când vine vorba de Maramureş sunt mult mai bine informaţi decît omul de rând de la noi. Însă acest caz este un apanaj al excepţionalilor şi sunt recunoscător celor ce mi-au îndrumat destinul şi paşii întru a-i cunoaşte. Şi totuşi, ce avem noi, astăzi, de dat lumii? Să fie oare civilizaţia lemnului cea care ne caracterizează? Să fie oare bisericile noastre faimoase din lemn un specific local care îi oferă Maramureşului unicitatea întru expresie? Să fie piatra, în varianta ei preţioasă şi convertită în flori scoase cu trudă şi sacrificii din inima pământului darnic al Maramureşului? Să fie oare cerul albastru de Sighet? Să fie faimoasa ospitalitate împinsă până la limita renunţării la sine a gazdei şi convertită într-o încântare a oaspeţilor?

Cred că, mai întâi de toate, Maramureşul este o stare de spirit cu care lumea ar putea deveni mult mai bogată. În ritmuri lente de colinde, acompaniate de clopotele bisericilor ce ne reprezintă, împodobiţi cu aurul pământului nostru, păşind pe flori de mină în miros de castane coapte, cu cireş înflorit la urechi şi busuioc în păr, îmbrăcaţi în straiele noastre de sărbătoare, i-am putea da lumii starea de „acasă” pe care o are oricine vine, cu credinţă şi cu dragoste, în Maramureş. Astfel, albastrul cerului nostru ar putea completa paleta cromatică a Europei cu căldura şi lumina acestui atât-de-pretutindeni acasă, obiceiurile noastre ar putea întregi tabloul manifestărilor întru omenesc, reînnodând trecutul din muzeele lumii cu prezentul din lumea dacilor nesubjugaţi pentru care credinţa trece dincolo de vremelnicia fiinţei, iar Maramureşul să devină ceea ce, în fapt, este: poarta veşnic deschisă, ca şi sufletul oamenilor de aici, prin care lumea vine şi revine, acasă. Pentru că acasă înseamnă acolo unde îți e sufletul, iar noi, cu credinţă, cu dragoste şi cu frică de Dumnezeu, trebuie să intrăm şi să locuim întru lume.

Autor, Mihai Pătrașcu

sursă foto: Peter Lengyel




Sighetexit

ion-maris_2015Norii negri ai vremurilor incerte se lasă peste Europa, sau peste UE s-o spunem mai tehnic, tocmai acum când creșterea economică a României are irizări optimiste. De vreo trei ani creștem încet dar nesperat de adevărat. Cine poartă responsabilitatea acestui succes?… evident, nu politicienii! Există două lumi “aproape” paralele: sectorul privat (neutru, în consolidare, avid de investiții) și sectorul public (anost, bun consumator) asezonat de segmentul politic (multicolor, dar foarte bine organizat). Lăsat în pace și fără a i se pune piedici cu orice preț, sectorul privat este cel care contribuie la creșterea sănătoasă a PIB-ului. Din fericire, în ultimii ani au fost relaxate anumite condiții din mediul economic deși micile întreprinderi sunt în continuare cel mai mult supuse riscului. Există totuși un aspect pozitiv, micile afaceri beneficiază de prezumpția de… flexibilitate. Nu se poate nega că au fost create și programe de finanțare – deși procedurile de accesare rămân foarte greoaie – pentru infuzia de cash în sectorul privat pe partea de investiții, inclusiv de la bugetul de stat (mai ales pentru start – up – uri). Teoretic poți crește dacă ai șansa unui grant, care să-ți aducă bani “gratis” la momentul oportun. Dar, în marea majoritate a cazurilor se ratează momentul cheie, acel punct “critic” în care poți fi “împins” spre dezvoltare.

Sursa consistentă de bani nerambursabili și anume fondurile europene, fonduri ce încă se absorb într-un procent nesatisfăcător, țin de o zonă în care poveștile de succes sunt de domeniul excepției. Noi ar fi trebuit să “forțăm” modernizarea țării in integrum, nu să forțăm privatizarea patrimoniului public în avantajul “inițiaților”. De-abia acum ies la iveală, în ritm amețitor, ilegalitățile și matrapazlâcurile celor care s-au capitalizat din… nimic. Justiția se trezește încet și a început să țină contabilitatea evaziunii, fără a fi în pas și cu recuperarea prejudiciilor. Oricum, este încă foarte rentabil să faci pușcărie și să rămâi cel puțin cu o parte (bună) din banii furați de fapt din visteria țării.

Lucrurile s-au “așezat” oarecum, cei care s-au “albit” între timp (vorba americanilor cu făcutul primului milion de dolari, nu-i o glumă!) au reușit să-și crească averile, unii dirijând banii spre investiții sustenabile dar, problema gravă rămâne, la o analiză corectă, soliditatea economică a clasei de mijloc, cea care aduce unei societăți dezvoltate bunăstarea durabilă. Mai putem contabiliza un boom spectaculos al sectorului IT, dar, fără alte câteva ramuri care să ajute și partea de “hard” noi vom rămâne tot în lumea… periferiei. Stăm foarte bine și la exportul de materie cenușie dar asta ne aduce tot minusuri la buget.

Există o mare discrepanță între orașele grele din țară (București, Cluj, Tmișoara și încă 2 – 3 centre urbane) și zonele gri sau incolore din regiunile mult rămase în urmă. Într-o zonă gri se zbate și Sighetul, lipsit de investiții majore, lipsit de idei spectaculoase și – nu în ultimul rând – ducând o lipsă acută de resurse umane, meseriași, profesioniști cu studii superioare, etc. Fabricile mari din urbea noastră duc lipsă de forță de muncă, Spitalul Municipal nu are suficienți medici specialiști, micii antreprenori sunt “neinstruiți” pentru situațiile limită, populația orașului nu prea are chef de viață (vorba unui prieten!). Lipsește bucuria zilnică! Oare, de ce?

Banii, în economia Sighetului sunt și azi prea puțini. Dacă nivelul de trai al sighetenilor (și chiar al Maramureșului) stă doar pe la mijlocul clasamentului din România, poate că “vina” o poartă și cei aproape 10.000 de cetățeni “dispăruți” din oraș, care au uitat să mai alimenteze constant (evident din cauza crizei economice mondiale) conturile celor de acasă. Probabil că s-a saturat și Europa de noi (Anglia în mod sigur!) și nu ne mai plătește rezonabil, unii dintre ai noștri fiind deja (fericiți) șomeri ai Vestului. Analizând situația socio – economică a Sighetului în comparație chiar și cu Baia Mare, vom observa mai multe puncte slabe, care ne confirmă teoria conform căreia Uniunea Europeană ne-a oferit firmituri (evident nu doar din vina ei, aici putem discuta și despre capacitatea noastră creativă și managerială în întocmirea de proiecte).

Neavând nicio șansă să ne îmbogățim, propun să ieșim cu Sighetul din Uniunea Europeană că tot nu mai avem mari speranțe la banii lor (excepție fiind politicienii actuali și viitori, ce promit fonduri de parcă le-ar câștiga la… poker) . Un Sighet exit, să-l numim “siexit” ar atrage atenția Europei și, probabil, am avea cel puțin un incoming turistic exploziv, lumea s-ar înghesui să vadă minunea din Centrul Europei, atitudinea noastră hotărâtă și demnă va regenera pofta de viață a locuitorilor orașului nostru, dorința de-a rămâne aici (în primul rând pentru cei tineri!) și de-a ne consuma local resursele, fără să cotizăm la birocratica Uniune.

Cred că pasul strategic pentru noi, în lipsă de alte idei, măcar de-ar fi să ne consolidăm izolarea, ar fi această ieșire spectaculoasă dintre bogații de la masa plină de stele (galbene și nu numai), pentru a le demonstra că noi suntem printre cei mai hotărâți și serioși oameni de la munte și ne apărăm așa cum știm mai ales “sărăcia și nevoile și…”…și nu știu ce a mai rămas. Să le arătăm noi europenilor, dar mai ales vecinilor, cu o mișcare anticipativă, mușchii, că prea mulți ani, zeci de ani, s-au folosit de mușchii și de creierele noastre!

Sunt hotărât, votez “Sighet exit”!…

Autor, Ion Mariș

 

sursă foto fundal: Peter Lengyel




Alegeri

mihai-patrascuAfară a început febra. Înlăuntru încep să se ascută lupte. E un peisaj cunoscut, care revine, cu ostentație și tumult, cu un deja-vu gregar sau recuperator, peste universul nostru, al oamenilor. Brusc și nelalocul lor, se fac înțelegeri, acorduri, alianțe, uniuni. False afișări care știm cu toții că nu vor ține decât până la trecerea rîului. În cel mai bun caz. Pentru că, în multe situații, în vâltoarea apelor, se aruncă unii pe alții, se îmbrîncesc, se calcă în picioare, se face orice pentru a trece pe malul celălalt, fără a se ține cont că este doar un mal, nimic mai mult. Se țes urzeli, intrigi, se rup legături vechi, se pierd prietenii – toate pe fondul afișării ostentative, de pe stâlpi pe ziduri sau de pe garduri pe cer, a ceea ce nu suntem în realitate. Brusc reinventăm – doar în registrul mărturisirii – valori, credințe, biserica, familia, bunul simț. Toate cu un afișaj excesiv, aproape convingător. Renunțăm la oameni pentru a câștiga voturi; împărțim zîmbete pentru a câștiga, pe moment, simpatie. În spatele cuvintelor nu se mai ascund oameni sau sentimente, ci numere. Convertim, cu îndârjire, tot ce avem mai bun pentru a ne face calcule, a aduna, a număra. Uitând cu desăvârșire că poți câștiga o lume întreagă, dar ce folos dacă îți pierzi sufletul!? Invocăm, blamăm, tot sub semnul cîștigului, criza. Și mă gândesc ce bine ar fi să ne aducem aminte de adevăratele momente de criză ale lumii noastre, cum ar fi și cel în care, după un război mondial, câțiva călugări s-au adunat la Mănăstirea Optina, în Rusia, pentru a clădi, din cuvinte, un crez. Și câți oare dintre noi îl cunosc? Și dintre cei ce îl cunosc, mă întreb câți oare îl pot simți…

„Doamne, dă-mi puterea să primesc cu sufeltul liniştit tot ceea ce îmi va aduce ziua de mâine. Dă-mi puterea să mă las cu totul în Voia Ta cea Sfântă. Şi în fiecare clipă stai în preajma mea şi întăreşte-mă. Orice veste va aduce cu sine ziua de mâine, bună sau rea, învaţă-mă să o primesc cu inima împăcată şi cu încuviinţarea neclintită că Voinţa Ta stă deasupra tuturor. Fie ca în tot ce fac şi în tot ce spun Voia Ta să-mi stăpânească cugetul şi simţirea. Iar cînd asupra mea vor veni împrejurări neaşteptate, ajută-mă să nu uit că Tu le-ai trimis. Dă-mi puterea să lucrez cu tărie şi
înţelepciune în comunitatea din care fac parte fără să amărăsc pe aproapele meu. Ajută-mă, Doamne, să pot duce povara zilei de mâine cu toate câte le va aduce ea. Struneşte-mi voinţa şi învaţă-mă să mă rog, să sper, să cred, să îndur, să iubesc şi să iert. Iar cînd mă rog fie ca Tu însuţi să fii Cel ce se roagă în mine. Amin.”

Autor, Mihai Pătrașcu

sursă foto (principală): www.realitatea.net




Decembrie

crina-voinaghi2Decembrie, dintre toate lunile anului, este un fel de cireaşă de pe tort. Numele lunii vine de la cuvântul latinesc decem (zece) pentru că era a 10-a lună în calendarul roman vechi, devenind a 12-a în calendarul iulian iar mai apoi în cel gregorian. În limbaj popular e Undrea sau Andrea, de la sfântul Andrei sărbătorit pe 30 noiembrie, sărbătoare importantă a românilor. Dar nu, să nu credeţi că veţi citi ceva obiectiv şi bine documentat, e o pistă falsă, o introducere drăguţă, voi încerca să fiu cât mai subiectivă cu putinţă.

Decembrie este luna proiectelor fanteziste, a planurilor duse mai mult sau mai puţin la bun sfârşit, a cântărilor false sau pe mai multe voci şi a dorinţelor împlinite sau nici pe departe. „Ce faci de Rev?” devine laitmotivul majorităţii conversaţiilor din această lună cu răspunsuri extrem de variate, de la cele serioase, „La restaurant” sau „La schi în Austria”, la răspunsuri glumeţe de genul „La hotel plăpumioara” sau „Nu ştiu, cântărim opţiunile”. S-ar putea face nişte reguli de folosire a lunii decembrie pentru că, în mare, toţi tânjim după aceleaşi lucruri, toţi avem dorinţe de bine, confort şi îndestulare dar ceea ce diferă e manifestarea lor şi locul pe care îl ocupă pe lista cu priorităţi a fiecăruia.

În capul listei unora e iPhonul 7 prezentat cu mândrie pe facebook ca să ştie toţi că Moşul nu e acelaşi pentru toţi, pentru alţii, o familie prezentă cu mic cu mare în jurul mesei îmbelşugate e idealul de fericire. Mai sunt şi cei care sunt veşnic gri şi critică totul în jurul lor, îşi plătesc cu greu facturile şi nu se pot bucura într-o lună cu cheltuieli inutile. Sau cei care se bucură simplu, cu bani puţini, fără fast şi cu poftă de viaţă. Oamenii de afaceri cu profituri serioase, vânzătorii şi ospătarii care lucrează cât pentru un an şi pentru care sărbătorile ideale ar însemna somn continuu, copiii care aşteaptă vacanţa şi cei cu capul în nori şi vise la purtător. Pentru aceştia din urmă e greu să dai tot timpul peste o mulţime gata să te ia cu asalt pentru că se grăbeşte să-şi facă provizii, să cumpere, să încerce sau să măsoare.

Pare din ce spun aici că există mai multe tabere care se înfruntă în decembrie. Poate aşa şi este, ar trebui să ne regăsim într-o oază de linişte dar ne separă un ocean de agitaţie şi nelinişte. Ar trebui să fie totul alb dar beculeţele, luminiţele şi moşii căţărători apar ca dovezi incontestabile ale unei luni în care primează sărbătorile iar voia bună este un must have. Suntem diferiţi, e normal să ne placă lucruri diferite dar în decembrie apare un fel de uniformizare, ca o molimă colorată care pune stăpânire pe toate locurile cunoscute şi care va dispărea doar pe la mijlocul lunii ianuarie.

Ideea e că în decembrie devenim conştienţi de celălalt, de alteritatea noastră şi de faptul că devine din ce în ce mai greu să te bucuri de ceva real şi palpabil care să nu fie de mâncat, de băut sau de trăit virtual. Devine din ce în ce mai greu să îţi aperi universul interior. Dar, ca să nu fiu acuzată că devin mohorâtă, poate lumea veselă din jurul nostru, copiii care aşteaptă Moşul cu obrajii roşii, prietenii, aşa puţini sau unici cum sunt, oraşul, casa şi familia noastră, faptul că suntem cât de cât sănătoşi şi mai putem râde ori plânge, poate toate acestea înseamnă decembrie, final de an, bucurie şi clinchet de pahare.

Autor, Crina Voinaghi

sursă foto (principal): Peter Lengyel




La început de drum

roxana-pontos2La început de drum

Știm cu toții că orice început e greu. Întrebări sunt o mulțime. Răspunsurile le găsești sau nu, pe drum. Sunt oameni care te susțin, dar și oameni care te contestă. Sunt pași pe care trebuie sa-i faci, sunt gânduri pe care trebuie să le spui, sunt idei care așteaptă să fie așternute pe hârtie , chiar virtual.

Mi-aș dori ca „Salut, Sighet!” să fie o modalitate de informare a sighetenilor, de promovare a oamenilor de valoare locali, de încurajare a voluntariatului. Știți câți copii și tineri talentați și inteligenți are acest oraș? Cum ar fi să fie promovați și susținuți? Cum ar fi dacă am reuși să ne transformăm într-o comunitate care să poată să-i sprijine, în tot cursul anului, nu doar de sărbători, pe cei cu care soarta nu a fost darnică?

„Salut, Sighet!” ar putea să ne aducă mai aproape lumea. Să ne aducă, ,,acasă” în spațiul virtul, sighetenii plecați în lume să-și încerce norocul. Să ne prezinte Sighetu așa cum e, fără culoare sau apartenență politică.

Ceea ce aștept de la „Salut, Sighet!” e promovarea și cultivarea limbii române. Nu știu alții cum sunt , dar eu sigur sunt sătulă de mediocritate promovată pe toate canalele și undele; de dezacorduri și greșeli gramaticale, de exprimare aiurea, de urcat sus și coborât jos. Știu că nimeni nu e perfect, toți suntem supuși greșelii, dar, adevărul e că nu tuturor ne place să ne afișăm neștiința. Consider că în momentul în care vrei să te ocupi de presa scrisă sau vorbită, atunci musai e să stăpânești la perfecție limba în care te exprimi.

Ceea ce am scris sunt doar câteva gânduri din ceea ce mi-aș dori eu de la „Salut, Sighet!”
În rest, să fie într-un ceas bun și să sperăm că pasiunea echipei care se ocupă de „Salut, Sighet!” va face din acest site unul reprezentativ pentru acest colț de lume, pentru mass media locală .
Succes !

Autor, Roxana Pontoș

sursă foto: Peter Lengyel