Oana Roșca, elevă în clasa a XI-a A la Colegiul Național „Dragoș Vodă” din Sighet, este o tânără extrem de serioasă, modestă, implicată total în ceea ce înseamnă educație nu doar școlară, ci și extrașcolară, pregătindu-și terenul pentru o afirmare durabilă, indiscutabilă. Nu cu mult timp în urmă am fost plăcut surprinși la aflarea veștii că o sigheteancă a participat și a câștigat concursul Google Code-in. La invitația „Salut, Sighet!”  Oana Roșca a răspuns prompt demersului nostru și se prezintă sighetenilor într-un articol pe care-l semnează.

Cam prin clasa a V-a, când eram, recunosc, foarte materialistă, o prietenă cu rude care lucrau la Google mi-a povestit că la unul dintre sedii erau tobogane, biciclete, mâncare în abundență, săli de sport, spații libere și tot felul de minuni care m-au convins atunci că asta vreau să fac până la pensie. Sigur că nu așa funcționează slujbele din acest domeniu, dar în clasa a V-a probabil că nu mulți dintre noi aveau dorințe realiste.

De Google Code-in am aflat în clasa a VI-a, de pe tricoul unui elev, la o tabără de informatică, însă eram prea mică pentru a participa. Google Code-in este un concurs adresat elevilor cu vârste între 13 și 17 ani, având scopul de a-i introduce în lumea proiectelor open-source (cu sursă deschisă). Există mai multe organizații (în 2016 au fost 17) care pun la dispoziția elevilor diferite taskuri. Elevii pot lucra cu oricâte organizații, iar dacă ajung într-un impas, pot apela la un mentor din organizația cu care lucrează în acel moment. Taskurile pot fi atât de programare, cât și de documentație, testare sau cercetare. După aproape două luni de concurs, fiecare organizație analizează munca elevilor situați în primii zece, ca număr de taskuri la organizația respectivă, și aleg, în funcție de cât de grele lucruri au realizat, calitatea muncii și implicarea în comunitate, trei finaliști și doi câștigători. În 2016, au participat aproximativ 1.400 de elevi din 62 de țări.

Nu aș ști să spun cum mi-am amintit de concurs în clasa a X-a, când am participat prima dată. Și atunci rămăsese un pic din materialismul meu, pentru că m-am înscris știind că dacă duc la bun sfârșit 3 taskuri primesc un tricou. Am completat 16 până la urmă și curba de învățare cred că a crescut exponențial, fiind expusă la o mulțime de tehnologii de care nu auzisem până atunci și fără de care nu aș fi putut termina ce începusem deja. Am ales să lucrez cu Fossasia, o organizație care se ocupă de dezvoltarea tehnologiilor în Asia, pentru că taskurile de atunci mi se păreau cele mai potrivite și cam la limita a ceea ce știam.

În clasa a XI-a, am lucrat cu aceeași organizație, de data aceasta pe taskuri mai grele care presupuneau mai multă muncă și atenție. De asemenea, am activat mult mai mult pe Slack, mijlocul de comunicare dintre noi, elevii, și mentorii organizației, care s-a dovedit a fi un fantastic mediu de învățare. Fossasia este o organizație numeroasă, astfel că am avut ocazia să discutăm cu mai mulți mentori care se ocupau de diverse lucruri în cadrul ei, să ne familiarizăm mai bine cu scopul și cu proiectele sale. Pe lângă mentori, am cunoscut mulți elevi care m-au impresionat plăcut prin cunoștințele lor, iar cu unii, în special cu cei din primii zece, am rămas prietenă și ne mai ajutăm unii pe alții în proiectele noastre. Pe lângă experiența acumulată în materie de tehnologii, limbaje și tehnici de programare, cred că am strâns și niște abilități de comunicare, mi-am construit răbdarea (pentru că mulți care se alăturau organizației aveau puțină experiență, mentorii s-au gândit să ne lase și pe noi să îi ghidăm în diverse aspecte) și toleranța (pentru că am întâlnit tot felul de persoane, fiecare mai mult sau mai puțin deschisă la a primi ajutor). Peste 600 de elevi au lucrat cu Fossasia în ediția din 2016 a concursului.

Dacă la început am avut încredere că pot să câștig, sau cel puțin să fiu aleasă finalistă, până la sfârșit speranța a scăzut, crezând că nu merit să câștig mai mult decât aproape orice alt elev din primii 10, fiindcă erau niște programatori chiar buni, scriau cod de calitate și se implicau în comunitate. Se pare însă că mentorii nu au rezonat cu părerea mea despre cât de bine am lucrat, astfel că eu și Yuki (Kaisar Arkhan), un băiat din Indonezia, am fost aleși câștigătorii concursului din partea Fossasia. Premiul a fost o excursie la sediul Google din Mountain View, California, unde urma să ne întâlnim cu ceilalți câștigători și cu un mentor de la fiecare organizație. Au fost 34 de câștigători din 16 țări. Din România a mai câștigat Alexandru Bratosin, care a lucrat cu CCExtractor Development (o unealtă pentru subtitrări).

Deși afectați de schimbarea fusului orar (în primele zile ne întâlneam în recepția hotelului noaptea târziu sau dimineața devreme ca să discutăm pentru că eram prea activi să dormim), am petrecut câteva zile superbe împreună. Am fost premiați la sediul Google din Mountain View de către Chris DiBona, directorul Open Source-ului de la Google. Tot acolo fiecare a avut ocazia să întâlnească un googler din țara lui. Am vizitat și sediul din San Francisco (și orașul, cu ocazia asta, oraș care s-a dovedit a fi poate cel mai curat și îngrijit din câte am vizitat până acum), am avut numeroase întâlniri și discuții cu inginerii Google (printre care și vicepreședintele departamentului de ingineri de la Google), am primit poate prea multe cadouri pentru cât de buni ne consideram, ne-am consolidat mult mai bine prieteniile dintre noi acum că ne-am întâlnit în persoană, pe scurt a fost o experiență într-adevăr unică la care sper că vor aspira tot mai mulți de acum înainte.

Am întâlnit zeci de oameni deosebiți, de la care am învățat și pe care i-am învățat la rândul meu. Tratând fiecare task ca pe o oportunitate să învăț ceva nou, observ nu doar câte am acumulat până atunci, ci mai ales cât de copleșitor de multe lucruri sunt încă neexplorate. Sunt sigură că ceea ce am învățat în acest timp îmi va folosi pentru ani de acum înainte, și îi încurajez pe toți cei cu aspirații mari, realiste sau nu, în domeniul acesta sau nu, să încerce și ei și să persevereze, pentru că, deși în aparență eu am câștigat un tricou, un hanorac sau o excursie, în esență am câștigat mult mai mult.

Autor, Oana Roșca

N.R. Felicitări, Oana! La cât mai multe și mai strălucitoare premii!!!

Domnule Primar,

Văzând că urmăriți cu interes ceea ce se scrie în publicația “Salut, Sighet!” și că sunteți nemulțumit de ceea ce se scrie aici la adresa dumneavoastră și a instituției pe care o reprezentați, vreau sa vă scriu ceea ce mulți sigheteni gândesc și vorbesc, dar nu au curajul să o spună direct și deschis.

Articolele scrise de mine nu au rolul de a vă defăima și nici de a face acuzații nefondate. Dreptul la libera opinie și la libertatea cuvântului dă curajul oricărui cetățean onest de a semnala lucruri care nu plac și nu contribuie la evoluția orașului. Dumneavoastră, liber și nesilit de nimeni, în timpul campaniei electorale ați făcut niște promisiuni. Chiar dacă lumea nu a crezut în totalitate în ele a sperat că ceva se va mișca în sens pozitiv, că viața cetățenilor care v-au ales se va schimba în bine, că orașul se va trezi la viața pe care a avut-o odată. În nici un caz nu s-au gândit că le va fi mai rău, că indiferența și nepăsarea vor aduce după ele tot ceea ce poate fi mai “poluant” într-un oraș cândva curat, civilizat și muncitor.

Ne omoară gunoaiele din toate părțile. Este praf și mizerie peste tot nu numai în parcul dendrologic, lacul lui Năsui sau maidanul cu bălării și gunoaie de pe strada Plevnei, în plin centru al orașului. Gunoaie sunt peste tot in cartiere, în piață, în piața rușilor și ne sufocă gropile și șanțurile din trotuare.

Nu aveți nici o scuză! Chiar dacă nici parcul, nici lacul și nici maidanul printr-o întâmplare bizară spuneți că nu sunt ale Primăriei, Primăria este instituția care reprezintă orașul și are DATORIA să se ocupe de întreținerea și curățarea lui. Ați văzut cum fac pe străzi curat cei care sunt plătiți pentru asta? Cine îi verifică și cine îi trage la răspundere? Sau responsabilii pieței agro-alimentare unde se vând pantofi, lenjerie intimă și marfă rusească, deși există o altă piață anume făcută pentru astea? Unde sunt că să vadă cum se vinde pe sub mână carne de vițel neverificată și țigări de contrabandă? Ce fel de comerț se practica în piață de către intermediarii pe care nimeni nu îi verifică deși se știe că unii fură la cântar de rup? Până când trebuie sa ne lăsăm mințiți, jefuiți și înșelați? Nici aceste lucruri nu țin de Primărie? Nu avem firme de curățenie, nu avem poliție, nu avem poliție ecologică, nu există controale, nu există amenzi, fiecare face cum îl taie capul?

Și atunci rolul Primăriei care este? Să se tot facă ședințe peste ședințe? Să iasă din “templu” numai la depuneri de coroane și la inaugurări de cuie? Și dacă tot a venit vorba despre acel cui al discordiei nimeni nu v-a spus că nu acolo îi este locul? După cum bine știți, Sighetu – Marmației este considerat punctul zero al Europei pentru că este echidistant între Est și Vest. Faptul că este la extremitatea României putea să fie scos în evidență prin amplasarea lui la una din intrările în oraș sau la punctul vamal de la podul de peste Tisa. DAR ÎN NICI UN CAZ ACOLO. L-ați amplasat tocmai pe singura stradă îngrijită de pe centru, înaintea Memorialului Durerii, care ESTE cu adevărat un lucru serios, făcut cu cap și cu suflet.

Și, ca să nu uit un lucru la fel de important: când veți reabilita Primăria, care e gata să se dezintegreze și nu veți mai avea unde ține ședințe, când veți repara străzile, când veți replanta pomi pe străzile cele mai circulate din oraș, când va fi curat , când se vor repara clădirile de pe centru, când nu vom mai fi un oraș uitat de lume pe care și cuiul în care stă aninat l-a uitat?

Vă adresez dumneavoastră aceste întrebări nu pentru ca să vă “stresez”, ci pentru că vă consider cel mai important om din oraș. O vorbă din bătrâni spune că omul sfințește locul, iar o alta, că ” Să sii mare nu-i mirare/Să sii OM îi lucru mare”.

Poate că scrisoarea mea deschisă va ajunge la „adrisant” și poate că nu v-a supărat atât de tare încât să nu luați măsuri.

NUMA’ BINE, DOMNULE PRIMAR!

Mariana Ona

sursă foto: https://www.facebook.com/djikum/posts/10211506173346306

TVR Cluj a prezentat zilele trecute un material despre desfiinţarea Şcolii de Muzică şi Arte Plastice din Sighetu-Marmaţiei (SMAP, unica şcoală de acest tip din Maramureş şi una din puţinele din România), post unde primarul Horia Scubli a declarat că Ministerul Educaţiei nu i-ar fi răspuns la scrisoarea prin care îi solicita ajutorul, lucru care nu este chiar adevărat!

Pentru cei care nu cunosc situaţia, iată, pe scurt, filmul evenimentelor:

-Pe 31 ianuarie 2017, Consiliul Local Sighet întrunit în şedinţă a votat în unanimitate, în urma propunerii Direcţiei Economice a Primăriei (care obţinuse în prealabil, pe 13 ianuarie, într-o discreţie totală, avizul Inspectoratului Şcolar Judeţean Maramureş) pierderea personalităţii juridice a SMAP, care a fost comasată începând din anul şcolar 2017/2018 cu Şcoala Gimnazială „Ioan Mihalyi de Apşa”.

-Numai că, pe 30 ianuarie, Consiliul de Administraţie al Şcolii „Ioan Mihalyi de Apşa” a aprobat menţinerea în activitate a profesorului Nicolae Paraschiv de la „structura Şcoala de Muzică”… Cum ar veni, cei de la „Mihalyi” se ştiau deja stăpâni peste SMAP ori au simţit că, o zi mai târziu, Consiliul Local va vota comasarea SMAP cu „Mihalyi”!

-La 8 martie a fost lansată o petiţie online, „Nu desfiinţaţi Şcoala de Muzică şi Arte Plastice din Sighet”, care a fost semnată de peste 670 de persoane, inclusiv de mari personalităţi ale lumii muzicale româneşti, precum celebrul pianist Dan Grigore.

-Pe 19 martie a apărut un prim articol de presă dedicat subiectului (http://www.salutsighet.ro/nu-mai-avem-nevoie-de-scoala-de-muzica-si-arte-plastice) , articol cu mii de vizualizări, urmat, pe 21 martie, de un material filmat de televiziunea locală în care primarul şi-a expus punctul de vedere (https://youtu.be/6gpiRYIRyOk). De ce Şcoala „Mihalyi”? Primarul Horia Scubli: „Pentru că acolo sunt elevi de vârste apropiate cu cei de la Şcoala de Muzică şi vârstele fiind apropiate, desigur, şi nevoile sunt cam aceleaşi”!

-Pe 23 martie, Consiliul Local, la presiunea opiniei publice, şi-a modificat propria Hotărâre, decizând revenirea la forma iniţială, adică lăsând Şcoala de Muzică de sine-stătătoare. Numai că, până azi, nimeni nu a luat act de noua Hotărâre (HCL 34/2017).

-Pe 29 martie a fost organizat un marş şi protest public, la care au participat părinţi, elevi, profesori ai Şcolii, dar şi alţi cetăţeni; filmările şi imaginile fiind preluate de aproape toată mass-media maramureşeană.

-În data de 4 aprilie, primarul Horia Scubli a trimis o Scrisoare deschisă Ministrului Educaţiei, prin care solicita ajutor pentru păstrarea statutului independent al prestigioasei Şcoli.

-Pe 19 mai, Ministerul i-a răspuns primarului (vezi ataşamentul), demolându-i părerea eronată conform căreia Ministerul sau Inspectoratul Şcolar sunt autorităţile care decid soarta Şcolii de Muzică: „reţeaua şcolară este organizată de autorităţile locale pe baza avizului Inspectoratului Şcolar … Ministerul nu are atribuţii în emiterea de aviz”.

Cu alte cuvinte, primarul, în loc să depună documentaţia necesară la Inspectoratul Judeţean Şcolar, a preferat să ceară sprijinul unei autorităţi care nu are competenţe pe acest subiect…

-În fine, TVR Cluj a difuzat pe 19 iunie un material despre Şcoala de Muzică (https://www.facebook.com/tvrcluj/videos/1343770309009552/), unde primarul a declarat senin că nu a primit nici un răspuns de la Ministrul Educaţiei, dar că va reveni cu o scrisoare adresată noului Ministru, atunci când acesta va fi numit…

Da, avea dreptate în felul său, pentru că nu Ministrul însuşi i-a răspuns, ci Ministerul, prin Directorul General Corina Marin, din cadrul Direcţiei Generale Management Preuniversitar!

Concret, elevii, părinţii şi cadrele didactice doresc ca SMAP să funcţioneze ca instituţie independentă cu personalitate juridică. Doar în această formulă s-au obţinut cele mai bune rezultate din istoria instituţiei, ducându-se numele Sighetului peste hotare.

Pe de altă parte, primarul şi Consiliul Local vor să economisească banii Ministerului Educaţiei (fondurile necesare funcţionării nu provin din bugetul local!), urmărind reducerea cheltuielilor salariale prin desfiinţarea postului de director. Cel puţin, asta ne-a spus în mod repetat edilul.

Unde se află adevărul?
Cine are dreptate?
De ce nu se respectă munca şi talentul celor 215 copii (din toamnă ar fi fost 308 elevi, depăşindu-se şi această barieră legislativă!) şi a profesorilor acestora?
De ce Sighetul nu poate avea o Şcoală cu care să ne mândrim cu toţii?

Aşteptând un nou „adrisant” la Ministerul Educaţiei, toamna aduce un nou an şcolar în care Şcoala de Muzică va fi doar anexă la o şcoală generală „cu copii de vârste apropiate”.

Teofil Ivanciuc

Ultima zi de școală, prima zi de vacanță. Pentru unii, bucuria că dimineața nu mai sună nemilos ceasul și, cu pași târșâiți trebuie să se îndrepte spre baie, apoi cu ochii încă nehotărâți de a se deschide, să-și caute hainele, geanta, repede celularul, pachețelul cu mâncare,”ceao mami” și repede la liceu ca să nu intre după profesor. Apoi totul devine rutină: întrebări și răspunsuri, extemporale, mica „fugă” de la ora de economie sau mai știu eu care, întâlniri scurte și încărcate de sentimente pe care numai adolescenții le trăiesc cu atâta intensitate. Uneori e așa de bine să poți fura un pic de soare pe terenul din spatele bibliotecii! Sau să fumezi crezând că nu te vede nimeni! Și uite așa, zi după zi, uiți că mai ieri a fost prima ta zi de școală la liceu, că a fost prima zi de școală de toamnă trecută cu parfum de mere coapte și cu frunze ruginii în vie.

Alții încearcă să învețe că nu mai sunt elevi, că adolescența pleacă de la ei pentru a lăsa loc maturității și, primul și cel mai important examen – bacalaureatul, le va da posibilitatea să își urmeze visurile. Viața îi așteaptă așa cum bătrânul liceu îi așteaptă cuminte să se întoarcă peste zece, douăzeci, treizeci, n-zeci de ani cu aceeași dragoste și cu aceeași înțelegere.

Dacă ar fi să fac o comparație cu ceea ce înseamnă de sute de ani COLEGIUL NAȚIONAL „DRAGOȘ VODĂ” din Sighetu-Marmatiei, aș putea să spun că este un mare INSTITUT DE FORMARE DE OAMENI. Aici, nu numai că se învață, că se muncește serios și cu simț de răspundere, dar aici de formează oameni adevărați. Cu foarte multe piedici, cu foarte multe sacrificii și din partea elevilor dar și a profesorilor, cu mult mai puține recompense dar cu mult mai multe nemulțumiri. Într-un loc unde există copii nu ar trebui să existe ură, ambiții politice, răutate. În școală nu are ce căuta politicul, ci numai competitivitatea. Corpul de cadre didactice din această școală încearcă să mențină standardele înalte impuse de predecesori, abnegația și dăruirea cu care își sacrifică de multe ori viața personală în favoarea școlii, fac să nu existe complexe între absolvenții acestei școli și absolvenții unor alte școli din țară și din străinătate.

Profesorii

Suntem o categorie socială pe cât de blamată, pe atât de invidiată de restul categoriilor sociale. Sărăcia îi face pe oameni invidioși și răi. Nu de puține ori am auzit spunându-se : „Și ăstora (profesorilor) nu le trebuie decât salarii mari și nu muncesc decât cinci zile pe săptămână, au vacanțe, zile libere și le trebuie bani, mulți bani!”

Privită dinafară, situația așa pare. Dar, dacă am lua în considerare faptul că munca unui profesor nu se termină odată cu ieșirea din școală? El mai are de conceput teste, de corectat lucrări și teze, mai trebuie să citească pentru a se pregăti pentru a doua zi. Familia trebuie să aștepte la rând ca profesorul-tată, profesorul-mamă să-și termine treaba. Și atunci profesorul este prea obosit și prea sătul de cărți ca să mai aibă timp și chef sa urmărească temele și lecțiile propriilor săi copii. Un profesor are datoria sfântă de a învăța, dar și de a educa . Nu întotdeauna reușește, dar nu renunță niciodată să își facă datoria pentru că își iubește meseria, își iubește elevii și își iubește școala. El are un fel de muncă ale cărei rezultate nu se văd imediat dar, în mod cert, se vor vedea.

Într-o lume în care banul este la fel de puternic ca și politica, școala are de multe ori de suferit. Dar nu totul se măsoară în bani. Iubirea unui profesor pentru materia pe care o predă și elevii pe care îi formează este asemenea iubirii pe care o simțim pentru mamă. E unică și supremă. Și, oricât de mulți ar avea pretenția că ar ști să fie profesori mai buni decât cel care se află la catedră, trebuie să știe că a fi profesor este o artă, o calitate pe care nu oricine ar putea să o aibă.

Am vrut să scriu aceste rânduri la încheierea acestui an școlar și pentru a-mi exprima infinita iubire pentru școala pe care am servit-o mai bine de treizeci de ani, iubirea pentru liceul în care am fost elevă și sunt încă profesoară, iubirea pentru elevii mei și respectul pentru minunații mei colegi. Toamna ne va aduna din nou, mai odihniți și mai încrezători în ceea ce ar putea să ne ofere viitorul, dar mereu în suflet cu acea iubire pentru oameni care ne-a făcut PROFESORI.

Autor, Mariana Ona

Peisajul orașului nostru s-a îmbogățit cu un maidan de toată frumusețea. Bălării, resturi stradale, mizerii – este tabloul prezentat de acesta, rezultat în urma demolării clădirii fostei fabrici „Unitatea” (de’, relicvă a „trecutului rușinos” – care, oricum, a făcut cunoscut în lume numele urbei noastre – Tricotaje!).

În timpul campaniei și după alegeri, actualul primar promitea cu tam-tam și emfază construirea unei parcări ce trebuia să deservească Școala „Dr. Ioan Mihalyi de Apșa”, C.N „Dragoș Vodă”, Poliția. Unde este parcarea? Trotuarele sunt pline – mai ales în fața Poliției – de autoturisme. Ca pieton, ești nevoit să treci pe carosabil – de’, polițiștii pot parca oriunde, că așa-i la noi.

Zilnic drumul este parcurs de copii – mai mici, mai mari. Așteptăm detașamentele de rozătoare să-i atace? Așteptăm izbucnirea unei epidemii din „maidanul cu buruieni”?

Asta este realitatea cruntă – una promitem, cuie facem.

Măcar aveți simțul răspunderii și spuneți-ne și nouă – umilii dumneavoastră alegători – ce se întâmplă. Sau nu mai prezentăm interes până la următoarele alegeri?

P.S.

Știți ce este vis-a-vis, pe ambele părți de maidan? O grădiniță cu orar prelungit, o școală și un liceu. Apropos – de când nu ați mai trecut prin această parte a orașului? Este în centru, totuși.

Autor, Aurelia Dragoș

Prin unele trăsături care se pot remarca la prima vedere – culori grave, spații monocrome tăiate ferm și delimitate net unele de altele, împărțirea uneori a cadrului prin diagonale energetice, o simbolistică ubicuă insinuată sau explicitată – lucrările lui Valentin Rozsnyai îmbie la conceptualizare. În spatele tablourilor se poate ghici și se poate reconstitui o narațiune mitologică intrinsecă ce abia așteaptă să fie decriptată hermeneutic, confirmând o dată în plus ideea că mai întâi nu a fost nici oul și nici pasărea, ci mai degrabă ideea de zbor, că mai întâi a fost mitul și mai apoi metafora, iar metafora – fie ea și palstică – nu este altceva decât un mit comprimat aposteriori, un mit povestit eliptic.

Câteva teme se decelează cu claritate. Mai întâi Timpul. Timpul curge continuu, uniform și într-un singur sens, ca râul lui Heraclit, numai pentru simțul comun. Timpul fizic, cel dat de mișcarea astrelor, de mișcarea de rotație și de revoluție a planetelor, pe care noi oamenii îl măsurăm cu două mijloace convenționale, ceasornicul și calendarul, este în esență și el un timp care curge uniform încetinit, dar cu o încetinire imperceptibilă la scara infimă a vieții omenești și chiar la scara scurtei durate a civilizației umane pe pământ. În timpul fizic avem „infinitul rău” cum îl numea Hegel, adică linia timpului unidimensional care curge de la trecut prin prezent spre viitor la infinit, reprezentat punctiform printr-un șir de numere: 1 + 1 + 1 și așa mai departe la infinit. Și tot așa și spațiul, care continuă din punctul în care ne aflăm noi în toate direcțiile spre depărtări indefinite, prin reprezentarea 1 + 1 + 1 + 1 și așa mai departe la infinit. De ce „infinit rău”? Pentru că acest fel de „infinit”, ca un șoc infinit de-a lungul lucrurilor finite, nu poate fi atins niciodată și nu satisface nevoia de raționalitate intrinsecă a spiritului omenesc. Și atunci? Ei bine, acest fel de infinit trebuie „recurbat în sine”, reflectat în sine, adică adus în oglinda Spiritului, a conștiinței cunoscătoare și atunci obținem „infinitul bun”, infinitul fără rest, pentru că oglinda Spiritului rămâne aceeași, chiar dacă reflectă o infinitate potențială sau actuală de lucruri. Sau, pe fiecare existență noi ne-o putem reprezenta integral ca pe un cerc, prin circularitatea fazelor sale: naștere – viață – moarte, și atunci infinitul bun devine ceva ca un „cerc de cercuri” (după același Hegel).

În lucrările lui Valentin Rozsnyai timpul infinitului rău este reprezentat ca o spirală care crește de la stânga la dreapta, după mișcarea aparentă a soarelui (sensul mișcării acelor de ceasornic), este timpul creat în desfășurarea lui cosmică, timpul Universului în expansiune după actul Creației (sau marea explozie, Bing Bengul), timpul făcut, în care Creatorul a pus și creaturile sale, dar este totodată și Cronosul care ne macină ființa lent dar sigur, transformând-o în heideggeriana ființare neabătută către moarte. Reprezentarea plastică poate să fie asemănată și cu o cochilie de melc, care crește de fapt urmând cumva o lege matematică (șirul lui Fibonacci).

Dar Creatorul nu ne-a dat numai „Timpul făcut”, Cronosul, ci ne-a dăruit și „Timpul re-făcut”, Timpul restaurat, sau mai bine-zis „Timpul răscumpărat” (așa cum păcatul nostru a fost răscumpărat cu însuși sângele Fiului Său) și, mai mult decât atât, ne-a dat nouă înșine posibilitatea de a ne răscumpăra viața-în-timp, prin viața-prin-valori. Ne-a dat nu numai timpul rău al Cronosului, ci și timpul bun al Kairosului, timpul bunei alegeri, în care ne putem schimba destinul nostru în bine, caierul vremii pe care noi trebuie să îl privim abstrăgând de la tors. Timpul bun poate fi reprezentat plastic ca o spirală inversă, care crește în sens opus acelor de ceasornic în planul Spiritului, care înseamnă o reîntoarcere în sine, o ieșire din infinitul rău prin întoarcerea acestuia la reflecția în sine a conștiinței cunoscătoare. Un exemplu ar putea fi edificator. În anul 1929, un Constantin Brâncuși deja celebru la Paris, a fost rugat de către un James Joyce nu mai puțin celebru să-i deseneze portretul. Atunci, spre stupefacția tuturor, marele Brâncuși a făcut dintr-o singură mișcare de mână o spirală întoarsă în sine. Asta era tot? Da. A fost deajuns.

Cele două spirale orientate diferit, cea crescătoare a lumii fizice, a Universului în expansiune, și cea întoarsă în sine a lumii Spiritului, pot fi aflate îngemănate genial în arhetipul numit „coarne de berbec”, în cele două volute simetrice ale capitelului care încheie coloana ionică. Sau, în cazul lucrării lui Valentin Rozsnyai care dă și titlul expoziției, în afară de sugestia cornelor de berbec pe care o putem observa aici, se află și într-un ou cosmic plutind imponderabil, în care așteaptă facerea lumii cele două spirale în stare latentă. Tabloul lui Valentin Rozsnyai, cel care dă și titlul expoziției: „Facerea și refacerea timpului”, mai este pigmentat și cu elemente onirice, pești stilizați care zboră impetuos pe verticală, criptograma paleocreștină a lui Iisus Christos înălțându-se la ceruri, sau evoluția Cosmosului în îndreptarea lui către punctul suprem Omega, ca în Fenomenul uman al lui Teilhard de Chardin.

O a doua temă a discursului plastic al lui Valentin Rozsnyai este aceea a Păsării Phoenix, care este mai degrabă o legendă decât un mit, pentru că nu explică cu mijloace sacre ceva din ordinea profanului, ci de fapt Pasărea Phoenix se mitizează pe sine. Pasărea Phoenix în varianta lui Valentin Rozsnyai este tratată în triptic, potrivit cu secvențele de bază ale legendei, auto-îngroparea în sarcofagul de tămâie, arderea și apoi renașterea din foc. Prin efectele sale cromatice, pânza pictorului nostru ne provoacă certe sinestezii, ne face să auzim efectiv Pasărea cântând cu putere sau țipând exaltat, la fel cum putem auzi și păsările pictate de către Joan Miró. Echivalentul muzical ar putea fi Pasărea de foc a lui Igor Stravinski.

În esență, cred că în persoana lui Valentin Rozsnyai avem un pictor al maturității depline, cu un discurs plastic cerebral, cu o tehnică bine elaborată și diversificată, parcurgând facil distanțele dintre cubism, futurism și suprarealism, reiterând cu succes nu numai mituri fundamentale ale culturii noastre europene, ci și paradigme mitologice dintr-o hyponoia a filosofiei.

Prof. univ. dr. Nicolae IUGA
(eseu scris pentru Catalogul Expoziției Personale – Valentin Roznyai, Baia Mare, iunie 2017)

Valentin Rozsnyai, pictor sighetean, născut la Carei la data de 22.02.1952, membru al Uniunii Artiștilor Plastici din România – Filiala Maramureș, este unul dintre cei mai apreciați și cunoscuți artiști din țară, fiind la nivelul la care a depășit granițele proprii, fizice și artistice și, cucerește dezinvolt piața internațională de artă. Pe lângă numeroasele expoziții personale (prima personală vernisată în anul 1972) a participat la alte câteva zeci de expoziții colective și de grup (în România, Croația și Republica Moldova), fiind laureat al Expoziției Internaționale “Homage to Picasso”, Zagreb, Croația (a obținut Marele Premiu pentru pictură) și al Bienalei Internaționale de Pictură, Chișinău (a fost distins cu Diploma de Execelență a Ministerului Culturii din Moldova). Are lucrări în colecții particulare din România, Elveția, Ungaria, S.U.A., Canada, Olanda, Germania, Austria, Suedia și Spania.

Galeria de Artă a Uniunii Artiștilor Plastici din România – Filiala Baia Mare, îi va găzdui în perioada 13 – 26 iunie 2017, expoziția personală “Facerea si refacerea timpului”.

Corectați-mă, dacă zic ceva greșit!…
Au trecut foarte mulți ani de la ororile celui de-al doilea război mondial și, din păcate, oamenii au început să uite ticăloșiile, tragediile, Holocaustul. Azi uitarea favorizează reaprinderea conflictelor vechi, extremismul prinde aripi în Europa și aiurea, orgoliile unor efemeri conducători alimentează agresivitatea din mulți semeni de-ai noștri. Noi mai putem visa, chiar nu-i rău la noi în țară, să stăm liniștiți, e pace și-o pâine (cum o fi ea!), etern o vom mânca!

Corectați-mă, dacă zic ceva greșit!…
Am fost spectatori – plăcut impresionați – la o piesă de teatru construită pe una din multele tragedii pe care le-a devoalat războiul, chipul hidos al deportării a fost altfel „fotografiat” de evreul de origine maghiară George Tabori, care a încercat să nu ne împingă unilateral spre ură. Jocul a fost transferat într-o lume budapestană apatică, dar care-și exersa „neutralitatea”, în speranța că individul – umbră, individul – plantă este intangibil. N-am simțit presiune, n-am simțit încrâncenare, viața a fost disecată în câteva ipostaze… umane, personajele se mișcau firesc, vorbind – trăind lucruri grave.

Corectați-mă, dacă zic ceva greșit!...
Războiul s-a insinuat pe/prin tăcere.

Corectați-mă, dacă zic ceva greșit!…
Poți fi uman, într-o agitație tragică? Poți să te gândești la vecinul tău arian, imaginându-ți-l prieten, fără a discrimina, fără a-l bănui de duplicitate? Poți uita, poți levita spre un trecut mult estompat de trăile pozitive din viața fiecăruia.

Corectați-mă, dacă zic ceva greșit!…
Mama și fiul scormonesc în detalii („Dumnezeu se ascunde în detalii”) și-și reconstruiesc lumea/ lumile paralele pe care le-au parcurs împreună. Curajoasa mamă (cu multă sinceritate și frumusețe interpretată de Ioana Dragoș Gajdó) are forța și simplitatea să creadă în viața curată, dreaptă, rânduită fără… surprize majore.

Corectați-mă, dacă zic ceva greșit!…
Da, marea degradare, marea înjosire este… „fascismul omului mărunt”, fascismul/ extremismul ce zace-n fiecare dintre noi într-o stare latentă. Pericolul vine de la omul ordinar, omul fără principii, omul îmbuibat cu… simțul datoriei.

Corectați-mă, dacă zic ceva greșit!…
Îmbinarea între actorii profesioniști (Ioana Dragoș Gajdo și George Sfetcu) și cei amatori (Luminița Colopelnic, Ioan Dorel Todea, Florin Dragoste și Mihai Petrețchi) a fost foarte interesantă, regizorul piesei montate la Sighet, canadianca Jennifer Herszman Căpraru a conectat emoțional publicul cu personajele prin intermediul muzicii… noastre. Totul era mai viu parcă și tragedia, așa cum a văzut-o autorul, a căpătat accente mai grave. Din sală, aproape de public, fondul muzical (melodii maramureșenești) puncta dramatismul exact atât cât să ne înfioare și să ne facă să nu uităm!

Corectați-mă, dacă zic ceva greșit!…
Și Sighetul a pierdut o comunitate evreiască importantă, decimată de compromisurile marilor puteri din acele vremuri, amplificată poate de lipsa de atitudine a celorlalți, a prietenilor sinceri, a vecinilor nemanipulați, a omului simplu… pasiv.

Corectați-mă, dacă zic ceva greșit!…
„…uneori aud toți crinii cum țipă pe câmp…”
Și EI mor!

Ion Mariș

Ecouri din copilărie… Tata, pe peronul gării, impecabil în costumul lui de impiegat de mișcare… Agitație pe peron… Megafonul din mijlocul peronului face să se audă o voce puțin plictisită: „Atențiune! Atențiune! Trenul accelerat numărul 345 din direcția București Nord va sosi în stație pe linia unu!”. Cu câteva minute înainte de anunț, un alt tren, de data aceasta un tren de marfă rusesc a trecut cu cele 35 de vagoane ale sale fără să se oprească, dar mecanicul a avut timp să-l salute pe tata scoțând mâna pe geamul locomotivei. Puțin mai departe, o altă garnitură aștepta permisiunea să intre în gară; era un personal ce făcea curse scurte până la Vișeu de Sus, pentru navetiști. Îmi era drag să merg la tata când era de serviciu pentru că la acea vreme gara Sighet fremăta de viață! Un tren pleca, un altul intra pe peron.

Pe tata îl vedeam ca pe un fel de zeu care făcea să circule corect și la timp trenuri de toate felurile: trenuri rapide, trenuri personale, trenuri de marfă. Momentele de liniște erau puține. Pentru toate departamentele era un singur șef, dar exista o armată de întreținători de linie, acari, magazioneri, personal auxiliar, etc… Comuniștii, oricât de blamați au fost, au făcut, totuși, lucruri pe care cei de azi nu sunt în stare nici măcar să le întrețină. Când spun asta, mă gândesc la calea ferată Salva-Vișeu, construită imediat după război, în 1957, construită cu sape, cazmale, roabe și mult, extraordinar de mult patriotism! Oamenii care au muncit la impresionantele viaducte care sunt presărate între Iza, Salva și Vișeu au fost construite fără mijloace moderne și totuși durează! Această linie ne-a unit cu țara și ne-a dat și nouă, sighetenilor, posibilitatea să ieșim din izolare așa cum drumul ce traversează Gutinul ne-a dat aceeași posibilitate, dar pe șosea, să ieșim din strânsoarea munților și dealurilor ce ne înconjoară.

Gara Sighet era locul de unde plecau spre țară și spre lume mobilele din Combinatul de Prelucrare a Lemnului, tricotajele de la „Unitatea”, confecțiile de la „Mara”, produse lactate de la Fabrica de lactate, periile de la „Părplast”, etc. Tot cu trenul veneau mărfuri de toate felurile pentru oraș. Oamenii se foloseau de tren pentru că transportul cu trenul era comod și ieftin. Nu era nevoie să mergi la vagonul de dormit ca să ajungi la București, era suficient să-ți iei bilet de clasa I unde stăteai pe bancheta tapițată cu catifea și, când îți era somn, trăgeai bancheta, o făceai pat și dormeai liniștit până la destinație. Drumul până acolo era de 12 ore și trenul, chiar și pe timp de iarnă, cu zăpadă multă, ajungea la timp. Rareori se întâmpla să întârzie!

Nu aș fi crezut niciodată după 1989 că îmi voi aduce aminte cu drag de ceea ce a fost! Și, cu toate astea, mi-e drag și acum să privesc sosind în gară, obosit de atâta drum, acceleratul de București care, printr-o ironie a nu știu cui – este și acceleratul de Timișoara și poate că le va veni o idee și mai năstrușnică să lipească și vagoane de Iași. Mai știi?

Iar trenul este cu adevărat obosit: de uzură, de timpul pe care-l face (16 ore-timp pe care l-ai face cu mașina până în Austria!), de delăsare. Parcă se întoarce din război! E adevărat că gara a fost renovată! E adevărat că acum are trei șefi de stație, în condițiile în care nu mai există Transport Marfă și nici alte servicii, ca să nu mai vorbim de trenuri.

Pot sa va dau o informație: s-au pus DOUĂ VAGOANE de clasa a II-a pe direcția Sighet-Mangalia pe durata verii pentru doritorii de senzații tari. Probabil că trebuie să stai în vagon, pe vagon sau între vagoane dacă vor fi prea mulți amatori să călătorească cu trenul de la Sighet. Doritori ar fi, dar ce te faci cu costul ridicat al biletelor și condițiile de ev mediu de călătorie? Am înțeles că ține de competența Primăriei să stabilească ce trenuri, câte trenuri și direcția înspre care e nevoie ca acestea să se pună în circulație. Și, ca să ajungi la Mangalia, faci 18 ore!!! Mai mult decât face trenul București-Salonic.

Eh! Ce să spun, într-o lume grăbită, doar ardeleanul doarme mergând! Unde vrem să ajungem și ce vrem să facem? Oare ce este normal și ce este anormal în tot ceea ce trăim? De ce îmi vin mereu în minte lucruri din trecut și de ce nu sunt mulțumită de ceea ce văd și trăiesc azi? Poate veți crede citindu-mi articolele, că sunt un fel de frustrată care nu știe decât să critice, dar vă mărturisesc că mă doare să văd că lucruri făcute cu dragoste și pasiune de predecesorii noștri sunt acum negate, distruse, iar în loc nu se mai pune nimic.

Gara moare încet, așa cum s-a dus și tata, așa cum s-au dus aproape toți cei care au construit-o și au îngrijit-o. Mai vine și pleacă din când în când câte un tren obosit care se va opri și el undeva, printre stații.

Mariana Ona

E noapte afară, una din nopțile de mai când vântul abia adie, când răcoarea învăluie case și străzi, iar orașul se pregătește de culcare. Întunericul se lipește de gene și somnul potopește lumea obosită. Doar luminile din centru amintesc de claritatea zilei și de agitația cotidiană. Dacă o iei spre ieșirea din oraș, după ce ai trecut de clădirea aparținând Universității „Babeș-Bolyai”, după ce ai trecut de amintirea Fabricii „Părplast”, odinioară plină de oameni ce munceau pe trei schimburi, azi pustie, după ce ai trecut și de noua, dar ridicol de vechea Policlinică a Spitalului Municipal, ajungi în dreptul intrării Spitalului – loc de „terorizare” pentru nefericiții care se îndreaptă – poate pe ultimul drum – spre acest loc.

Parcul care adăpostește secțiile vechi, scorojite pe dinafară și pe dinăuntru, mucegăite și sparte pe alocuri, este încă frumos și destul de compact pentru a ascunde vederii tragedia comună din dosul copacilor. În unele saloane, ca-n filmele de groază, sărăcia, indiferența, mucegaiul și mizeria îți trezesc un impuls necontrolat de a o lua la fuga!

Îmi aduc aminte cum, odinioară un singur om, cu devotament și dăruire totală a reușit, în vremuri mult mai vitrege decât cele de azi, să pună pe picioare secția de pediatrie în incinta actualului complex „Grădina Morii”. Bogat sau sărac, când cineva își ducea copilul bolnav în spital, acel medic adevărat, care și-a dedicat întreaga viață copiilor cu probleme de sănătate, stătea zile și nopți întregi la căpătâiul lor și le urmărea evoluția. De aceea nu și-a întemeiat o familie decât foarte târziu; de aceea el nu și-a construit vile și nu și-a cumpărat mașini de fițe; nu avea timp pentru așa ceva; el strângea obiecte vechi, maramureșene și chiar și-a făcut acasă un mic muzeu. Doctorul Pop Victor – căci despre el este vorba – uita de ore lângă copiii lui bolnavi; le desena iepurași, rățuște, căței și le bucura zilele de suferință. Nu aștepta recompense de nici un fel. Recompensa lui era să-și vadă micuții pacienți ieșind sănătoși pe ușa spitalului.

Evident că, așa cum v-am obișnuit până acum, întorc să se vadă și cealaltă față a medaliei, cea obscură și de neînțeles, cea a unei părți a medicilor din Spitalul Sighet de acum. Dacă mergi la serviciul Urgențe, dacă nu ai cunoștințe și dacă ajungi acolo în timpul nopții, poți să mori la recepție, că nu te bagă nimeni în seamă. Dacă te bagă în seamă, atunci te aruncă efectiv pe un pat și trebuie să aștepți până când se face dimineață și se trezește medicul de gardă, care lasă vorbă înainte de a se culca liniștit, să nu fie deranjat. Oare cum poate să doarmă și nu are coșmaruri? Oare a uitat jurământul de la terminarea facultății prin care promitea solemn să se pună în slujba vindecării oamenilor? Sau este atât de „împăcat” încât nu îl mai interesează nimic? Pot să vă spun că, personal am însoțit pe cineva care făcuse un accident vascular la ora cinci dimineața și, ajunși la urgență, nimeni nu s-a uitat la persoana respectivă decât după raportul de gardă, adică după ora șapte! Iar un medic neurolog l-a văzut de-abia după ora nouă! Dacă ești o persoană trecută de șaptezeci de ani, nimeni nu te bagă în seamă că oricum ai trăit prea mult; iar dacă, ajuns într-un pat la terapie intensivă și, din cauza durerilor scoți tânguieli de durere, ești „atenționat” să taci, să nu-i deranjezi pe ceilalți!

În Policlinică, după ce ai reușit să prinzi un loc în fața cabinetului unui medic, stai și aștepți jumătăți de zi până când acesta vine și apoi aștepți la rând alte câteva ore! Ce contează că e frig, că e curent, că ești măcinat de boală? Vrei să stai în condiții cât de cât civilizate și să ți se dea atenție, te duci la cabinetul particular și scoți bănuții! Cine mai ține seama de faptul că plătești asigurări de sănătate? Banii aceia se pierd nimeni nu știe unde!

Dacă te internează într-una din secții, într-un pat cu saltea găurită, cu așternuturi care, în vremurile lor bune, au fost albe și fără găuri, cu niște paturi care fuseseră moștenite din spitalurile de campanie de pe frontul celui de-al Doilea Război Mondial, poți fi fericit dacă au medicamente să te trateze. Dacă n-au, îți cumperi; dacă vrei să mănânci, îți cumperi; vrei analize, le plătești! Vrei medic, îl plătești! Salariul nu acoperă nevoile de nabab ale unora dintre ei și trebuie ca tu, care ai un venit mai mic decât ei, să-ți dai tot ce ai ca să fii tratat! Aș putea să vă număr pe degete medicii care sunt 100 % dedicați menirii lor de a vindeca.

Și, din nou zic: până când? De ce nimeni nu face nimic? Ne lăsăm furați, jumuliți din toate părțile. Ca să nu vă spun că nimeni nu a venit să vadă ce se petrece în Parcul dendrologic și nimeni nu a venit sa înlocuiască becul de pe stâlp, ceea ce vă povesteam cu ceva timp în urmă! Așa cum nimeni nu va reclama vreun medic ce a luat șpagă ca să te trateze cu toate că pentru asta primește salariu.

Și, pentru ca să nu las urâtul să mă stăpânească, vă voi scrie și vouă niște versuri care mie îmi plac foarte mult:

În fiecare zi ne batem joc
De păsări, de iubire și de soare!
Și nu băgăm de seamă că în loc
Rămâne un deșert de disperare.
Ne amăgește lenea unui vis
Pe care-l anulăm c-o șovăire!
Ne reculegem într-un cerc închis
Ce nu permite ochilor s-admire. (În fiecare zi, Romulus Vulpescu)

Pe curând!

Mariana ONA

Știați că, în limba dacă „Iza” semnifică „locul de unde răsare soarele”? Dacă nu toată lumea știe acest lucru, cu siguranță că toată lumea știe că Sighetu-Marmației este acel loc minunat aflat pe o insulă de pământ străjuită ca de zidurile unei cetăți, de cele trei ape care îl îmbrățișează cu frumusețe și cu dragoste, Iza, Tisa și Ronișoara. Dacă Ronișoara este prea mică pentru a fi băgată în seamă, iar Tisa stă hotar între noi și frații noștri de peste apă, Iza a fost și este parte a vieții noastre cotidiene. Cine nu s-a scăldat vara în apele ei și cine nu s-a dat cu săniuța iarna, pe mal? Cine nu s-a plimbat pe diguri – acolo unde există – și nu a simțit parfumul castanilor, al iasomiei, al ierbii și al pământului reavăn? Câți dintre noi nu ne-am plimbat pe malul apei, purtând în suflet prima iubire și am simțit căldura primului sărut? Iza este prietena, confidenta, frumusețea noastră. Ea și Solovanul se pot constitui în eroii unei legende ce spune că un voievod era îndrăgostit de o domniță și care nu a ajuns să își împlinească iubirea pentru că a fost ucis în luptă și s-a transformat într-o stâncă mare pe care, încet-încet au crescut ierburi și copaci, iar domnița a plâns și a tot plâns până când lacrimile sale s-au transformat în râu. Astfel, ei au rămas împreună pentru totdeauna.

Povestea mea nu ar avea „un rost” dacă nu mi-ar veni în minte cântecul lui Ștefan Petreuș, în care el spune „Pe Iza, pe lângă apă/Toate crengile s-apleacă/ Nu s-apleacă de vremi grele/S-apleacă de dor și jele”. Ce îmi spun aceste cuvinte? Multe, chiar foarte multe! De exemplu, ați mai văzut dumneavoastră undeva, în lumea asta mare, un popor care să fie înzestrat cu toate frumusețile și bogățiile de pe pământ, dar care să nu știe să le protejeze și să le îngrijească pentru a se bucura de ele? Ați mai văzut undeva, guvernanți, autorități locale care să lupte împotriva celor care i-au ales? Când spun asta, mă refer acum, concret la Parcul dendrologic, sau – mă rog – ceea ce ar trebui să fie parc dendrologic, de pe malul Izei. Este o frumusețe de parc, acum că au crescut nucii și nu numai că dau umbră și răcoare vara, dar sunt și pavăză împotriva inundațiilor, fiind știut că nucii au rădăcini adânc înfipte în pământ. Toamna sunt plini de rod, dar se bucură de roadele lor doar țiganii care vin în hoarde și îi vandalizează. Parcul nu este îngrijit. Dimpotrivă! Toți locuitorii de pe străzile Balc Vodă, Arieșului și Xenopol, care și-au modernizat casele, au aruncat moloz, mizerii, gunoaiele din curțile lor, în parcul dendrologic, acum fiind o adevărată aventură traversarea lui. Nimeni nu-și revendică proprietatea asupra lui! Nici Primăria, nici Ocolul Silvic! Este un parc al nimănui, care, însă, aduce foloase țiganilor. Nimeni nu cosește iarba și mă mir că nu sunt șerpi, fiind în apropierea apei. Nimeni nu îl îngrijește, doar în preajma alegerilor, în campaniile electorale, cei care se vor în fruntea orașului vin să culeagă gunoaiele în saci menajeri și apoi se fotografiază cu „trofeele” pentru a arăta lumii ce harnici sunt! Și apoi, vidul! Nu-i mai vezi, nu-i mai găsești de ocupați ce sunt în a-și umple buzunarele!

Dar noi, noi ce facem cu frumusețea de parc aflat sub molozuri și gunoaie? Și când mă gândesc că, în orice țară de dincolo de granițele României, fiecare firicel de iarbă, fiecare copăcel e îngrijit, udat, iubit! LA NOI DE CE NU SE POATE?! Suntem un neam de puturoși, jegoși, imbecili și nepăstori? Cine poate să-și facă ordine în curte și să-și arunce gunoaiele în spațiul public? ȘI UNDE ESTE POLIȚIA ECOLOGICĂ cu tot cu angajații săi pe care îi văd plimbându-se în mașini noi-nouțe? Plimbându-se, că treabă nu fac! Nu se dau amenzi, nimeni nu este luat la întrebări! Stăm și privim și trecem mai departe că doar nu este proprietate personală. NU. Este AL TUTUROR. Și dacă este al tuturor, trebuie să îl îngrijim dacă ne considerăm civilizați. Dacă tot îi copiem pe occidentali să-i copiem și cu a avea grijă de ceea ce ne înconjoară.

Parcul dendrologic așteaptă să fie salvat dintre gunoaie! Să vedem, cine mă aude? Cine mă ascultă și îmi dă atenție? Și să mai vedem, cine va face ceva? Sau poate îi așteptăm pe americani să vină cu tancurile! Mai știi, soro?

Autor, Mariana Ona

Oare cum ar trebui să încep să scriu despre orașul în care, în miez de noapte, am scos primul strigăt spre lume, astfel încât să nu pară a fi o compunere despre „Orașul meu”, cum primeam în clasele primare? Oare ce ar trebui să spun ca să pot reda în cuvinte marea, imensa, totala iubire pe care o port fiecărei străduțe, fiecărei case, fiecărui pom – din câți au mai rămas și care nu au fost tăiați cu o furie dementă!-, dealului care îl veghează etern și râului ce-și plimbă apele dintotdeauna în graba lui de a se vărsa în Tisa? Oare despre ce ar trebui să vorbesc mai întâi: despre ceea ce a fost orașul sau despre ceea ce este acum?

Dacă ar fi să vorbesc despre trecut, v-aș povesti cum erau diminețile de mai, când mergeam spre liceu purtând în minte lecțiile învățate până târziu în noapte, cu uniforma călcată, cordeluța pe cap și matricola cusută pe uniformă, în partea stângă – obligatoriu! – deasupra inimii și inima plină de visuri și speranțe; când, prin fața ochilor îmi treceau pomii albi, roșii, roz, înfloriți, centrul orașului curat și stropit din belșug cu apa ce țâșnea din cisternele pline; când vânzătorii ambulanți își instalau tarabele cu sucuri naturale și pe care calupurile de gheață le făceau atât de răcoritoare și de bune, iar Sala-bacsi (un turc rătăcit din tinerețe pe plaiurile noastre) își împingea un fel de cărucior cu tejghea cu înghețată, halviță, batoane de ciocolată de casă, zahăr candel! Era frumos și mai ales liniștit orășelul ascuns printre dealuri și ape care a dat țării și lumii personalități adevărate, oameni politici adevărați și valoroși.

Fântâna arteziană din mijlocul parcului își împrăștia apa cu irizații de curcubeu, de primăvară, până la sfârșitul toamnei. Magazinele se deschideau unul după altul și lumea se grăbea spre serviciu. Era o lume liniștită, în care fiecare își știa locul și rolul, într-un oraș curat, pavat cu cuburi de granit, în mijlocul unei oaze de verdeață.Viața se desfășura după niște reguli sănătoase, cu bun simț și mai ales, aveai timp pentru toate: mai întâi munca, apoi distracțiile (nu puține)! Ieșirile la plimbare pe Corzo (centru), duminica, cu familia, care se terminau cu o prăjitură adevărată la cofetăria din centru sau pe terasele restaurantelor la un vin, o bere, un grătar, și unde cânta întotdeauna o formație. La 1 Mai și 23 August (care pe atunci era ziua națională), toată lumea era la Grădina Morii unde, pe scenă, se perindau artiști de tot felul până seara târziu, iar copiii de la toate școlile din oraș aveau programe artistice care se încheiau cu focuri de tabără, muzică și dans. Tot orașul se muta pentru o zi în parc. Se mâncau mici, se bea bere; de departe se simțea mirosul grătarelor.

În fiecare an, primăvara, venea circul cel mare de la București! Toți așteptam să vină; în pauza dintre reprezentații se putea vizita menajeria, se puteau vedea animalele, cum se pregătesc artiștii. În oraș existau două săli de spectacol și cinci cinematografe. Periodic veneau cântăreți și trupe de teatru din București și din țară și sighetenii se înghesuiau la casele de bilete ca să prindă locuri la spectacole. Atunci era timp pentru de toate. Când nu veneau artiști consacrați, Liceul Pedagogic și Liceul „Dragoș-Vodă” se aflau într-o permanentă competiție artistică, iar Palatul Cultural își avea și el reprezentațiile sale împreună cu Școala de Muzică.

Nu este o lume de poveste, pe care a creat-o imaginația mea; această lume a existat, dar am pierdut-o pentru totdeauna. Am evoluat! Oare? Oare evoluție înseamnă praful și gropile de pe străzile asfaltate de mântuială? Oare suntem evoluați dacă se circulă ca în junglă, nu sunt locuri de parcare, ești în pericol oriunde te-ai afla? Eh! Toată lumea are mașină străină! Nu ne mai plimbăm, nu ne mai place să ne întâlnim cu prietenii pe Corzo, nu mai sunt terase pe care cântă muzica. Totul este prea scump, prea ieftin. Nu mai sunt reguli, nu mai este eleganță, nu mai este respect pentru nimic. Nu mai există siguranța în nimic! Cei care s-au instalat în scaune își dorm somnul liniștit timp de patru ani până la viitoarele alegeri! Tineretul nostru nu are orizonturi, nu are perspective!

Plătim facturi, plătim datorii, plătim chiar și păcatele strămoșilor, în așa fel încât nouă nu ne mai rămâne mare lucru. La noi, apa e mai scumpă decât în București, gazul e mai scump decât în Spania, iar de curent, ce să mai vorbim!

Încotro ne ducem? Cât să mai așteptăm să fim și noi „în rând cu lumea”? Cum să facem ca să ieșim din acest șablon de „oraș unde se agață harta-n cui”? Oare atât a rămas din tot ce a fost demn, valoros, mândru și civilizat în nord-vestul României? Probabil posterității îi va rămâne în cele din urmă un oraș pustiu în care, în mijlocul centrului va trona grotesc cuiul primarului.

Autor, Mariana Ona

Foto: Gerald Mihail Manole

Orașul de poveste tronează pe dealurile ce cuprind una dintre cele mai bogate regiuni din Germania în domeniul viticol. Apropierea de el stă sub semnul șerpuirii, atipic pentru infrastructura care deservește accesul către burg-urile nemțești. Chiar și intrarea în oraș se face neașteptat, întortocheat, cotit, parcă pentru a nu deranja calmul și pacea rîului ce îl străbate.

Schwäbish Hall pare desprins din poveștile cu zîne, gnomi și magi. Alăturarea de stiluri și culori dau privitorului o senzație de irealitate, transpunîndu-l în lumea pe care, în copilărie, și-a creat-o sau a văzut-o în cărțile de colorat. Mai presus de această stare de încîntare a privirii este senzația de ocrotire și familiaritate pe care ți-o dă acest loc. Parcă e universul uitat unde ai fost, o vreme, acasă, iar acum, fără să îl fi căutat, îi ești din nou părtaș. Surpriza și bucuria întoarcerii acasă e completată de reflexele unui cer îmbujorat și de apusul roșiatic, stors parcă de lumina strugurilor sîngerii…

Momentul de vîrf al serii îl dă catedrala din centru orașului, situată și în cel mai înalt punct al lui. După anevoia unui drum pe străzi la fel de minunate, un evantai de scări se arată privirii, iar în capătul lor începe măreția teutonă: o construcție de piatră de o impozanță altfel, care adună destine și împarte lumină, ocrotește și eliberează, clădește și motivează, vestește și binecuvîntează… De altfel, patronul ei spiritual este Sfîntul Mihail, vestitorul, ocrotitorul, dăruitorul. Interesantă e și intrarea propriu-zisă, mică, subdimensionată, pe un portal îngust. Odată ce ești intrat, ai în față un pilon înalt, pe care, de la nivelul privirii în sus, Sfîntul Gheorghe omoară balaurul. Adevărata splendoare se completează aici, printr-o deschidere neașteptată!

După ce ai trecut de drumurile șerpuitoare, după ce cu efort mare ai urcat zeci de trepte abrupte, odată trecut de portalul îngust și de uciderea balaurului, deschiderea și intrarea se fac sub semnul luminii inundante. Iar aceasta este de fapt doar starea ce premerge intrarea în biserică, unde ți se taie respirația și sufletul vibrează, ca după trecerea tuturor probelor inițiatice. Catedrala din Schwäbish Hall e încă o dovadă că sfinții își dau mîna pentru ca noi, oamenii de rînd, să ne simțim ocrotiți, pentru a putea intra, asemenea copiilor, dezbrăcîndu-ne de haina drumurilor, în împărăția cerurilor!

Mihai Pătrașcu

Abdullah, blândul Domnului
(Decembrie 2015 – Jurnal de tabără)

Abdullah stă rezemat de peretele de lângă birou și așteaptă să vin. El zâmbește mai mereu și ochii lui mari și căprui mă privesc naiv și inocent – ca un prunc născut azi.

Abdullah poartă o cămașă în carouri, impecabil călcată, are față bronzată și vocea timidă. E un om lat în spate, cu mișcări încete, dar sigure. Mâinile și le ține împreunate sau pe lângă corp. Abdullah e un munte de liniște.

El repetă întrebările în germană, întrebările învățate pe de rost, dacă îi răspund, nu înțelege.

Colegii de cameră spun că el gătește mereu și face curat, că îi îndeamnă cu vocea mică la rugăciune de cinci ori pe zi. M-am încruntat un pic, apoi m-am descruntat și am râs. “Știii, sosial, el vrea să ne rugăm pentru Merkel și pentru Europa, și pentru tine, sosial”.

Sosial sunt eu, “derivată” din munca mea de asistent social, Sozialarbeiterin. Am “derivat” și plutesc așa, în deriva asta de muncă împreună cu exact o sută de alți plutitori care au scăpat.

“Sosial! Sosial!” Abdullah mă întreabă șoptit: “A venit poșta azi, sosial?” … a venit, însă nu pentru tine, mâine, poate, vielleicht vielleicht vielleicht.

El așteaptă rezultatul cererii lui de azil. Un plic mare, butucănos și galben, plicul atotputernic și singur hotărâtor, plicul monstruos al birocrației germane, plicul care e mai lat și mai adânc decât Marea Mediterană. Ar trebui să am o fanfară sau cel puțin un toboșar la mine în birou ca să acompanieze deschiderea plicului. Ratatatatatatataaaa până cuțitul de hârtie taie plicul, rtrrtrtrtrtrtttrttttttttrrrrrrr până scot încet scrisoarea și, în funcție de ce scrie acolo: un an, trei ani, deloc, marș înapoi, să trâmbițeze victorios oda bucuriei sau să scârțâie marșul funebru. Ar trebui să am cel puțin zece femei îmbrăcate în negru care să țipe și să urle bocete atunci când scrie: NEIN.

Ah was. Nu se întâmplă nimica din toate astea, plicul e la fel de anost ca orice plic, pe fața celui care primește vestea tremură carnea și, indiferent de ceea ce scrie în plic, reacția este timidă și ștearsă, autistă de-a dreptul.

Abdullah pare a avea capul greu, cuvintele nemțești nu îi intră în urechi și nu îi ies pe gură neam.

El numai zâmbește și mă disperă cu răbdarea lui de bou. “Sosial, Post?”… “Nu, Abdullah, azi nu. Poate mâine”.

Ce vrei tu, măi Abdu, în Europa asta? m-am surprins gândind neprofesional și la subiect, ce vrei tu să faci aici, tu erai un zugrav acolo, la tine acasă, trăgeai pereții caselor din Idlib cu var roz, albastru și lila, cu rolă cu modele cu flori, cu dungi perfect întinse cu auriu, cu caligrafii întortocheate din Coran… am văzut pozele din telefonul său mobil, Abdu îmi arată mândru ce știe el să facă și eu ma gândeam oh, măi săracule de tine, dacă ai vedea tu casele sterile nemțești, cu pereții alb imaculat… nu e loc de îndoială omenească în camerele nemțești, Abdu, ce te faci ?

Într-o zi a venit și pentru el poșta. Trei ani! Cu trâmbițe și surle! Cu muzică ienicerească! corul de babe din capul meu țipa oda bucuriei pe zece voci și Abdullah doar și-a trecut mâna peste față ca și cum ar îndepărta o pânză de păianjen.

S-a îndreptat de spate și a respirat adânc, și-a îndreptat palmele mâinilor așezate pe genunchi către cer și a scos un răspicat DANKE SOSIAL și hamdulillah și inshallah și shukran și gata. Cine primește azil pe trei ani are dreptul să își aducă familia. Abdullah are o soție și două fetițe care așteaptă în Turcia de un an de zile.

Abdullah cel tâmp zâmbitor s-a evaporat instant de pe scaunul din biroul meu și, in locul lui, precum un gin, a luat loc Domnul Abdullah, meșterul zugrav din Idlib de lângă Aleppo, soțul Labibei cea inteligentă și tatăl Nourei și al lui Bara’a.

Idlib, Siria

Oraș aflat la 20 de km de granița cu Turcia și la 45 de km de Aleppo, în vestul Siriei. Populația mixtă, religii mixte, economie înfloritoare înainte de război, oamenii erau înstăriți, acum orașul este una cu pământul. Idlib este ocupat când de forțele lui Assad, când de forțele Al Nusra. Mai nou bombardează și rușii. Atacurile chimice din ultimul timp nu sunt recunoscute de nimeni. IS au trecut și ei pe acolo. În Idlib are mult de suferit populația civilă în urma atacurilor cu bombe tip butoi. În urma atacurilor chimice au murit foarte mulți copii.

Notă în Ianuarie 2017

Abdulah locuiește acum și el cu mica lui familie într-o casă normală. El vorbește adânc și răspicat, își alege atent cuvintele, le înșiră ca pe perle prețioase – pentru că aceste cuvinte nou-nouțe sunt tot ceea ce el are mai de valoare în țara asta nouă. Șiraguri de perle – cuvinte noi și vechi, capul lui Abdu nu mai este greu și cuvintele intră și ies rând pe rând, ordonat și corect. El este acum zugrav și învață totul despre nuanțele de alb din casele nemților.

Abdullah însă visează în fiecare noapte că trage cu var roz, albastru și lila pereții din Idlib, că stinge varul în găleți mari și argintii și că flori nemaivăzute înfloresc pe zidurile orașului Idlib de lângă Aleppo.

T. Müller (Germania)