Am avut ocazia și bucuria născută dintr-o împrejurare spontanã de a intra într-un sat, la întîmplare, din Bavaria. Am simțit parfumul unei alte lumi de care știam că există, dar pe care, pînă acum, nu mi-am creat tihna de a o trăi… O stradă principală, cu puține case, însă așezate și îngrijite ca și cum ar face parte dintr-o poveste frumoasă, de un bun simț și de o simplitate dezarmantă, cu o paletă cromatică simplă, în stil alsacian, cu o componentă alb-cremoasă contrastată de bîrnele maron închis… Un loc unde, spre deosebire de satul nostru din Maramureșul uitat de lume și de timp, frapantă este combinația dintre simplitatea arhitecturală și confortul interior. Un spațiu dătător de liniște și calm, unde chiar și în șoaptă nu îți venea să vorbești pentru a nu știrbi armonia liniștii cu tot ceea ce era în jur.

Fațade frumoase, desprinse parcă din desenele cu turtă dulce, pavaje bine gîndite, în culori plăcute ochiului și minții, felinare care trădează, prin formă sau revărsarea luminii, multe generații de muncă dedicată detaliului… De fapt, asta e în mare cultura germană: o atenție totală pentru detaliu și o muncă asiduă, constantă, perseverentă, de a șlefui piatra care, în timp, devine diamant. O lume în care concentrarea e maximă pe ce are fiecare de făcut și nu pe ce nu face altul. Un loc unde fiecare își îngrijește, cît poate de bine, grădina și nu e interesat de curtea vecinului. Un spațiu unde, prin liniște, modestie și simplitate, ajungi să fii parte armonică din simfonia poveștii…

Am stat și m-am întrebat de ce nu poate fi și satul nostru la fel… Dincolo de străzi, pavaje, fațade sau armonie, sărăcie sau mizerie, dotări elementare sau părăsire. Și cred că una din cauzele primordiale pentru care satul nostru e gol și golit, paragină și părăginit, e mult-prea-marea atenție dedicată curții vecinului. Atîta vreme cît interesul nostru se va axa pe celălalt (iar aici sensul nu are nimic din accepțiunea creștină a lui), nu există șansa unei dezvoltări armonioase, în context.

Una dintre lecțiile pe care satul bavarez ne-o poate da este de a ne vedea fiecare de treaba noastră și de a nu căuta motive, scuze, intrigi sau critici în cei din jur…

Mihai Pătrașcu

Priveghi pentru Quamishli / Jurnal de tabără
22 Octombrie 2015

Azi în Quamishli, un tânăr de 21 de ani a fost împușcat. Stop, de la început. Azi, în Quamishli, în Siria, un tânăr de 21 de ani, împreuna cu alți douăzeci de tineri, la fel ca el de tineri, au fost siliți să îngenuncheze și au fost împușcați în cap, rând pe rând, de bărbați rânjind a moarte, membri ai grupului IS.

Tânărul de 21 de ani are un frate, îl cheamă Jakub, Heissan Jakub. Și Jakub stă acum chircit pe o margine de pat de campanie, stă acolo deschis ca o rană roșie și nu poate respira, îl strânge de grumaz durerea. Și patul ăsta se află într-o tabără de refugiați din orașul meu, împreună cu alte paturi pe marginile cărora se leagănă alți și alți bărbați din Siria care îl țin de mâini pe Jakub. Jakub are mâini mari și aspre, el e un țăran care nu își mai sapă ogorul său din Quamishli, el are mâini care știu să țină o sapă și un plug, nu și o mitralieră. Astăseară l-am ținut și eu de mână și i-am plâns fratele mort, ca pe un frate adevărat – și acum sunt acasă la mine și nu mă pot opri din plâns pentru toți fiii și frații și tații care mor pe ogoarele lor.

Și apoi mi-a arătat Jakub poze în telefonul mobil – poze cu vecinii lui, o familie de șaisprezece persoane, oameni normali, femei bătrâne și grase zâmbind ca la fotograf, adolescente vopsite pe păr cu roșu râzând în obiectiv, copii unși pe bot cu marmeladă și bărbați voinici și serioși, oameni, oameni, oameni, care azi au fost aruncați unul câte unul în fântâna satului de lângă Quamishli de aceiași bărbați rânjind a moarte rea. Și știți ceva, la noapte cântă moartea la mitralieră, drujbă și cuțit în Quamishli pentru că the bad boys are in town și mâine dimineață o să tacă în praful uliței corpuri mici de copii și de mame calde încă, corpuri țepene de bunici și de tați.

În tot acest timp Jakub șade chircit pe marginea lui de pat în câmpul din orașul meu și privește în gol, în timp ce noi încă suntem calzi sub plapuma noastră de acasă, se leagănă singur în timp ce noi, acasă, ne ținem în brațe unii pe alții.

Telefonul lui Jakub pulsează în mâinile lui mari și inerte ca o inimă care așteaptă un transplant.

Diseară, când se lasă întunericul peste tabără, or să vină oameni care îl cunosc pe Jakub și o să facă un cerc în jurul lui și or să aprindă lumânări și o să îl țină de mâini și în brațe. Acestui om pe nume Jakub i se vor naște diseară frați și surori, în locul celui mort azi-noapte.

Și în locul celui mort anul trecut, același scenariu, aceeași locație.

Despre Quamishli

Quamishli este situat în nordul Siriei, la granița cu Irakul și Turcia. Este un oraș cu etnii mixte, în majoritate arabi, asirieni, kurzi, evrei și armeni. Orașul este considerat centrul creștin al Siriei. A fost fondat de refugiați de asirieni & sirieni care au scăpat genocidului asirian din Anatolia în 1920.

Înainte de războiul lui Assad, populația din Quamishli era de 40.000 din care, 25.000 aparțineau bisericii creștin -ortodoxe siriene. Azi se presupune că jumătate din creștini au părăsit orașul. Se presupune că și celalalte etnii au părăsit orașul.

Quamishli este controlat pe rând când de trupele lui Assad, când de grupările kurde sau de gruparea teroristă IS. Bărbații orașului sunt luați cu arcanul când de unii, când de alții.

Actualizare – Mai 2017

Jakub locuiește acum într-o casă și muncește într-o fabrică. Soția și fetițele lui au ajuns și ele aici, în siguranță. De doi ani jumate așteptau într-un cort în Grecia reunirea cu tatăl lor. Mâinile lui mari și aspre leagănă fetițele. Calde și vii. Quamishli trăiește. În altă limbă, în altă țară, însă trăiește. Jakub visează noapte de noapte zidurile casei sale din Quamishli și simte în vis mirosul reavăn al livezii de măslini după ploaie.

T. Müller (Germania)

La ultimele materiale publicate pe site-ul „Salut, Sighet!” care au vizat subiecte mai… „sensibile” (gen Palatul Cultural, Școala de Muzică, patriotismul mioritic, etc.) au apărut reacții suburbane ale postacilor – lătrători de/în serviciu.

Mă amuză, dar mă și sperie prostia, incultura, jegoșismul anonimilor din spațiul virtual. Monitorii adevărului absolut, umbre ale lașității și-ale eternei cenzuri, căței blânzi în viața de zi cu zi, anonimii (Cetățean, Alt cetățean, Dreptate, Spunepelacolțuri, etc.) care-și aruncă zoaiele în văzul lumii sunt cei mai bolnavi navigatori ai internetului.

Ei vâslesc în cele mai murdare ape, spălându-și fețele hidoase în reflexiile gheenei din sufletele lor morbide.
Societatea – inclusiv cea virtuală – a ajuns și pe mâna multor borfași, pe mâna celor care învață alfabetul „bunelor” maniere din informațiile mincinoase aruncate în lumea e-reală și, fluturându-ne puținii neuroni de semidocți frustrați își permit să ne vândă adevăruri „nou – nouțe” ambalate în hârtie igienică de proastă calitate deși mințile lor se zbenguie într-un IQ redus la un pumn din țărâna sfântă din care provin, minți năpădite doar de revelații k – shuiste.

Ce putem face? Există atât de multă ură în mințile lor odihnite încât nicun tratament psihiatric de lungă durată nu le-ar mai fi de folos. Din rândul acestor postaci anonimi, clopotari periculoși, sunt selectați torționarii oamenilor pașnici, ai celor timorați de impostură, ai celor ce nu lingușesc și nu se gudură pe lângă stăpânii vremelnici. Ar fi bine să-i lăsăm să înjure, să-și defuleze scârnăviile prin publicarea mizeriilor pe un site dedicat doar lor (Dejectarium) și să sperăm că lumea și societatea nu vor ajunge pe mâna acestei noi specii agramate. Din soiul de oameni perverși ce nu-și asumă atitudinea clară, pe față, cu argumente și fără injurii se nasc și respiră parveniții societății, cei care transmit metastazele urii, bucurându-se de gloria subteranelor duplicității.

Pestrița lume internaută ar trebui resuscitată urgent printr-o operațiune globală de… deratizare și despăduchiere, eliminându-se resturile de homo sapienși nedezvoltați complet, avortoni intelectuali, insinuați prin fraudă în viețile noastre si-n mijlocul comunităților reale sau virtuale, reactivați din abatoarele purulente ale istoriei. Ei ne învață patriotismul, ei slugi ereditare ai conducătorilor tupeiști?! Trist spectacol ne oferă behăitorii ajunși formatori de opinie, limbuții gregari ce au uitat cum și-n ce zonă se face semnul crucii, cei care scuipă – strict în parametrii sataniști – ură, dar își permit să ne propovăduiască dreapta – credință.

Bande de dăunători sufocă spațiile reale și virtuale: burdușiți cu diplome, doctorate și titluri false, unii proferând injurii patriotarde, pitiți în partide și-n ONG – uri cu iz de democrație unsă cu invective, acești retardați ai periferiei grotescului ajung să stăpânească prin limbaj și like-uri cre(ș)tine, buna noastră vecinătate.

Secolul XXI va fi nu cum spunea Malraux, religios sau nu va fi deloc, secolul nostru, lumea, dacă lăsăm Cuvântul să fie maculat până la hidoșenie de aurolacii prostiei, va fi flască, anonimă, vegetală.

Brrr!… nu vom avea cu cine discuta (despre) poezie, muzică, artă, cultură, vom privi imagini hidoase, spânzurate de lanțuri de aur și iPhoane de mii de euro, legănându-se pe burdihane pline de chiolhanuri exteriorizate sfidător, de laxe flatulențe verbale și vom avea onoarea să aplaudăm. Nu vom aplauda forțați de mecanisme coercitive, ci convinși de BANUL și averile celor care ne vor da să gustăm din trufele păcatului.

E nevoie de multe școli de corecție pentru toți asasinii limbii române, de centre de reeducare pentru cei care au învățat să înjure din zona crepusculară a copilăriilor parcurse la fără frecvență, e cazul să le cerem socoteală pentru degringolada civică pe care-o stimulează din ce în ce mai agresiv, elogiind lipsa unei doze minimale de creier și care totuși se bat în piept cu talismane făcătoare de minuni jalnice, jurându-se că-și iubesc limba, poporul, aproapele până la… sufocare.

Treziți-vă, prieteni, cetățeanul anonim NU mai are dreptate! Ei – anonimii patrupezi patrioți – fac parte din lumea care ne învață să ne închinăm prostiei, lașității și… manipulatorilor!

Ion Mariș

sursă foto: Peter Lengyel

Sunt fericit. Sunt fericit alături de poporul meu! Suntem răi (de gură!) da’ pașnici! Atacăm doar… Guiness Book (cu excepția situațiilor când atacăm marile puteri cu inimaginabile, mioritice… surprize)!

Avem – europeni viteji fiind – zile multe libere, că, de!… mai trebuie să ne și relaxăm, să ne gândim mai mult la fizicul și psihicul nostru tulburat de prea multa muncă, de-a lungul secolelor! Dacă franțujii-și reduc cu nesimțire săptămâna de lucru, nemții se țin – vrând – nevrând – și ei pe-aproape, alături de tot occidentul discriminat pozitiv de câmpul muncii, e cazul ca și noi să avem cât mai multe zile libere, să bem, să ne relaxăm, să ne trăim clipa și să ne obișnuim cu binemeritatele bonusuri oferite de capitalismul zilelor noastre. Dacă tovarășii comuniști ne băgau munca pe gât (și nu numai!) și-n sfânta zi de duminică, capitaliștii politically omenoși & prietenoși ne bagă frigăruile și berea în multele zile libere pe care ni le dăruiesc… democratic. Dintr-un popor flămând și îmbuibat cu muncă & muncă, am ajuns un popor îngrășat forțat cu produse mirobolante, care mai de care mai colorate, mai “apetisante”, ca să ni se tulbure mințile de bine! Îmi veți spune că noi, românii, mai cârcotași decât capra vecinului (ungur și de data asta!), nu ne convine – vorba omului de la munte – nici… șe, nici șe! Adică muncă multă nu vrem, cu zilele destule (de) libere nu se satură omu’… ce dracu dorește națiunea mai puțin unitară română?!

Eu vă spun: sunt fericit pentru poporul meu! Avem și zile bune, în principal trei sărbători care ne satisfac poftele… culinare! Mâncăm bine mai ales de Crăciun, de Paște și mai ales de… Unu Mai! Mai avem multe, alte multe zile libere votate strategic de Parlamentul nostru minunat dar mai ales de Unu Mai este… veselie beton (așa zicea recent o intelectuală cu mult botox prin ea!).

În aceste zile de Unu Mai Muncitoresc – în care simțim în toate papilele ce este patriotismul – dă în clocot cazanul românesc. Sfârîe în aceste zile grătarele în România, că transpiră ungurii originari pe la graniță zăpăciți de mirosurile apetisante ce depășesc toate simțurile etnice & estetice. Asta-i Țara Românească, mici, bere, frigărui, până și niște fructe de mare merg printre oalele tradiționale, si să zbârnăie… sentimentele maneliste! Să moară dreacu toți dușmanii… poporului nostru!

Păi avem mâncare, avem băutură, zile libere din belșug, ce naiba ne mai interesează pe noi PIB –ul și deficitul bugetar?! Cu ce se mănâncă astea? Avem chermeze periodic, șogori de top, sărbători laico – religioase recunoscute SUS ce ne oferă gura de oxigen pur pentru un trai “creștin”, la ce să (mai) gândim?… Merită să ne batem capul cu teorii, strategii, gargară capitalistă?

Și… cireșica de pe tortul muncitoresc de Unu Mai, ai noștri au făcut un mic de 64 – 100 metri! Da, bă, fraților! Ne băgăm ceva și noi în cartea recordurilor cu toată opoziția… dușmanilor invidioși, cu tot Brexit-ul sau mai știu eu ce gărgăuni au occidentalii ăștia.

Sunt fericit! E Unu Mai adevărat, cu cele mai iubite emisiuni culturale, cele de bucătărit, cu chef-i inteligenți și atenți la detalii asezonate lingvistic, care ne fericesc pe bandă rulantă! Ce ne mai trebuie? Vorba unuia mai hâtru plecat în lume departe: România-i țară mare/ ne batem doar în/cu grătare!

Dragi români, poftă mare!… de la MIC până la… mare!

Ion Mariș
(gurmanderist)

Membră NATO din anul 2004, România este un aliat și un scut de nădejde al occidentalilor împotriva Rusiei. Necruțătorul Donald Trump, recent instalatul președinte la cârma “crucișătorului” mondial al democrației, S.U.A., a impus partenerilor NATO un procent de 2% din PIB pentru cheltuieli de înarmare. România, soldat credincios și virtuos al alianței democrat – dominante, și-a început campania de înzestrare a armatei printr-o achiziție de avioane de vânătoare (second hand) F16, prin modernizarea elicopterelor de atac Puma și – de ce nu? – își doreste și câteva baterii (bune, rău!) de rachete PATRIOT. Toate aceste achiziții se focalizează pe dorința noastră de-a impune respect (tovărășesc!) în războiul psihologic pe care-l ducem cu Mama Rusia.

Punctul nostru forte sunt… serviciile noastre ultra – secrete și de spionaj ce lucrează și ele mai mult pe la spate (adică să nu mă-nțelegeți greșit: cu mănuși!). Noi, cei ce ne extragem strategiile din vechi legende și balade, din nemuritoare poeme din care până și viitorii absolvenți de bacalaureat (mult prea mulți!) pot înțelege esența românismului și principiul supraviețuirii naționale “…tot ce mișcă-n țara asta, râul, ramul,/ Mi-e prieten numai mie, iară ție dușman este”, suntem mândri că națiunea noastră a îndrăznit să preia intițativa unui atac subtil, nu doar de imagine, în disputa (tradițională!) Est – Vest. Într-o mișcare fulger, printr-un parteneriat secret TR (Togo – România) a avut loc exercițiul naval cu nume de cod “Miorița 8800”. Nava cargo (second hand), sub camuflaj comercial și pavilion togolez, cu încărcătura nesecretă de 8800 de miorițe (adică oi, OI – OI!) pur românești a scufundat în apele Bosforului nava – spion rusească Liman (dotată cu sofisticate sisteme radio – radar și rachete antiaeriene IGLA sau STRELA). Nava de cercetare și culegere de informații ce aparținea puternicei flote ruse a fost avariată în Sfânta Zi de 27 aprilie a.c. (adică anul ăsta, fraților!) și trimisă la fundul Mării Negre de suflul miorițelor noastre, soldatii ruși fiind salvați (bogdaproste!) de armata prietenă turcă. Propun Parlamentului să voteze ca ziua de 27 aprilie să fie zi liberă.

Este o dovadă de necontestat că România dispune de puternice arme tradițional – strategice și că din prima confruntare directă româno – rusă de după cel de-al Doilea Război Mondial am ieșit învingători. Este o pierdere rușinoasă pentru flota rusă și, din infomațiile complet neverificate pe care le deținem, Federația Rusă a ordonat retragerea întregii flote din Marea Neagră la baze.

Occidentul se poate oricând bizui pe noi, suntem bine pregătiți să ne luptăm cu orice tip de dușman real (pe ăia virtuali i-am răpus de mult!) și-i asigurăm pe toți partenerii noștri că… unde-s cel puțin doi puterea crește, iar dacă-s 8800…. Doamne!… ferește!

N.S. (Nota secretă): Din informațiile pe care le-am obținut din surse acoperite, România va lansa în curând exercițiul militar Kunta Kinte.

Ion Mariș
(rezervist)

sursă foto: Peter Lengyel

De numele oraşului meu se leagă multe şoapte dulci, dar şi strigăte ascuţite. Dacă ar sta cineva să asculte apăsările timpului s-ar gârbovi neputincios şi ar râmâne suspendat în vibraţii joase încercând din greu să înţeleagă, poate să justifice sau doar să aline.

Cuvânt frumos alinul ăsta. A fost un nume la modă în anii ’80. Azi unii dintre noi îl ducem fără să ne întrebăm de ce ne numim astfel. Alţii încercăm să îl ignorăm ca şi cum ne defineşte mai bine statura sau poate marca telefonului. Alţii purtăm cu el poveri nedrepte, spunem noi. Personal, am încetat să-l mai evaluez. Am început doar să-l urmez.

Ca mulţi alţii am vrut să scap de Sighet. Am incercat, dar Eu se pare că nu am putut fi Eu în afara lui sau în absenţa lui. Apoi locul meu aici l-am primit aşa, simplu, ca în comunism, cu repartiţie. Divină aş îndrăzni să spun. Şi de atunci mă las purtată de numele meu şi călătoresc în micul Sighet atât de departe şi atât de sus cum alţii nici nu visează. Şi nu sunt locuri pământeşti. Sunt fundături de lună şi piscuri de foc. Uneori lumile mele se întânesc şi atunci am nevoie de toată înţelepciunea apelor şi pamântului să trec când de o parte când de alta a Şanţului. Ca în povestea cu trolul Tempt care nu ştie dacă de partea cealaltă a şanţului, spre sud, iepurii vorbesc aceeaşi limbă, ciupercile au gust de ciuperci şi florile miros a flori, la fel şi eu mă pendulez ritmat, întrebător şi aliniat între colibe de iasomie şi naşteri lungi de alinare în Sighetul încărcat de poveşti.

Acum de exemplu, plec spre un fel de apus. La Auschwitz. Puterea acestui nume a trecut dincolo de cuvinte. Deşi au fost scrise mii şi mii de pagini şi milioane de gânduri se conectează instant la auzului lui. Mă întorc acolo cu prieteni. Doar cu prieteni. Elevi premianţi la concursuri de eseuri care vor să se definească şi altfel, să se cunoască pe ei mai bine, profesori care vor să simtă povestea poveştilor, oameni care îşi doresc această călătorie – experienţă. Pentru că ştim cu toţii că nu vom lua doar prânzul la Zakopanye sau cina la comunitatea evreilor din Cracovia sau vom cocheta cu soarele din Piaţa Mare. Noi toţi mergem acolo pentru că numele nostru nu este întâmplător. Camelia este o Floare, Ioana o Luptatoare, Ana o Sfântă, Andrei un Misionar şi cam aşa continuă lista. Sunt trei zile pline când va trebui să trecem dincolo de noi, să săpăm în şanţurile umede şi reci ale conştiinţei, ale suferinţei, ale umanităţii. Ne vom tulbura şi va trebui să ne stoarcem sufletul şi să ne limpezim ochii uitându-ne în gol la hăul cruzimii. Dar binele se cunoşte numai în prezenţa răului. Vom redescoperi valenţe noi ale vieţii noastre, o altfel de căldură şi ne vom raporta cu alte date la familiile noastre, la prieteni, la vecini, la oameni.

Cu toată apăsarea ne vom întoarce mai lucizi şi mai atenţi la cei ca noi care, da, vorbesc aceeaşi limbă ca de cealaltă parte a Şanţului, unde ciupercile au gust tot de ciuperci şi florile miros tot a flori. Sunt doar de cealaltă parte a Şanţului.

Fundaţia Tarbut Sighet – Educaţie şi cultură iudaică a făcut parţial posibilă această călătorie alături de un grup de profesori din S.U.A. precum şi de câteva organizaţii sighetene, pentru a ne permite nouă să purtăm mesajul numelui nostru, pentru a rosti un Kadish pentru cei care azi nu mai au nici nume.

Iar eu sunt ceea ce sunt azi pentru că mă numesc Alina.

Alina Marincean 

sursă foto: Mediafax

După ce oraşul a cedat Palatul Culturii fără nicio împotrivire, după ce s-au plătit Episcopiei miliarde chirie vreme de ani de zile, acum Centrul Cultural municipal a fost scos de acolo de pe o zi pe alta, ca dintr-o familie destrămată, urmând să fie reprimit la loc după terminarea restaurărilor, pentru că oricum este imposibil să fie găsiţi alţi fraieri dispuşi să plătească chiria. De fapt, a cam venit timpul ca oraşul să renunţe definitiv la păgubosul contract cu Episcopia şi implicit la Palatul care oricum nu mai este de mult al său.

Istoria

Palatul Culturii a fost construit în 1913 de Societatea Culturală din Maramureşul austro-ungar, cu contribuţia multor cetăţeni din Sighet, pentru a servi „veşnic drept lăcaş pentru cultura tuturor maramureşenilor”. Acolo au funcţionat iniţial o bibliotecă, un cazino, săli de expoziţii, un restaurant, camere de oaspeţi şi Muzeul comitatului. După primul război mondial (când a devenit spital militar şi a fost devalizat), palatul a intrat în posesia românilor, în clădire funcţionând, printre altele, muzeul judeţului, un cinematograf, o tipografie etc.

În 1938, guvernul român, condus de Armand Călinescu, a decis să doneze „pe veci” imobilul nou-înfiinţatei Episcopii Ortodoxe a Maramureşului, care l-a folosit doar doi ani, pentru că în 1940, după Dictatul de la Viena, Episcopia a fost evacuată, clădirea ajungând la statul horthist.

După distrugerile din perioada războiului şi de după acesta (când a ajuns din nou spital militar, dar şi spaţiu de locuit pentru funcţionari), Palatul, abandonat de Episcopie (care s-a reînfiinţat abia după 1990 la Baia Mare) a fost confiscat de comunişti şi apoi reparat integral, devenind, cu începere din 1952, sediul unor noi instituţii publice de cultură.

Cedarea

Pe 20 mai 2009, ANRP (Autoritatea Naţională pentru Retrocedarea Proprietăţilor) a dat Palatul Episcopiei Ortodoxe a Maramureşului şi Sătmarului, apreciind că “imobilul a fost preluat abuziv de statul român prin Decretul-Lege nr. 275 din 24 iunie 1949, cu titlul de drept revocarea donaţiei”. Numai că, la data „revocării donaţiei”, Episcopia renunţase de mult la respectiva danie, după război nemaifiind instalat nici un episcop la Sighet!

Primăria şi Consiliul local de la acel moment (conduse de primarul Eugenia Godja şi viceprimarul Ovidiu Nemeş, ale căror partide: PSD şi PNL dominau Consiliul) au refuzat să conteste în vreun fel decizia ANRP, ceea ce ar fi putut duce fie la schimbarea deciziei de retrocedare, fie la găsirea unei alte soluţii.

Trebuie spus că Primăria avea atunci un proiect de reabilitare a clădirii, în valoare de 3 milioane euro, pentru care se plătise un studiu de 30 mii euro şi din care s-a ales astfel praful…

La acel moment, reprezentanţii Episcopiei declarau într-un ziar local: „Nu scoatem afară pe nimeni! Noi dorim să folosim o parte din Palat, în care să aşezăm Protopopiatul şi să reactivăm capela pictată, care a fost a Episcopiei, pe care o vom restaura şi transforma într-o sală de şedinte. Unde e biblioteca, noi vrem să avem un parteneriat cu Primăria, să ne înţelegem, că doar suntem instituţii româneşti”.

În realitate, deşi au trecut aproape 10 ani de atunci, Episcopia n-a întins nici un deget pentru restaurarea fostei capele, în schimb a lăsat acoperişul Palatului nereparat o vreme, iar precipitaţiile au străpuns plafoanele ultimului etaj, distrugând fresca unică semnată de Liviu Bordeaux…

Pierdut şi în instanţă

La auzul veştii retrocedării, sighetenii s-au abţinut să protesteze public, cu excepţia depunerii unei petiţii online, care a fost semnată de doar 380 de persoane.

Din cauza faptului că Primăria şi CL au refuzat să se situeze de partea intereselor oraşului, aceştia fiind, din motive electorale, mai degrabă pro-Episcopie, decizia ANRP a fost atacată în instanţă doar de un grup ad-hoc de cetăţeni: Ştefan Bereş, Vasile Mic, Viorel Miculescu, Ion Mariş, Tiberiu Vălean, Vasile Oceanu şi Hari Marcus. Sentinţa finală a fost comunicată de Înalta Curte în 2012 petenţilor care au rezistat până la capăt (primii patru din listă), respingându-se ca “nefondată” acţiunea formulată de ei contra Comisiei Speciale de Retrocedare. Şi aşa a rămas Episcopia proprietară pe Palat…

La momentul retrocedării, în clădire funcţionau Casa de Cultură, Şcoala Populară de Artă, Biblioteca Municipală, Centrul la distanţă al Universităţii „Spiru Haret” din Bucureşti şi o cafenea, ultimele două părăsind locul nu mult timp după predarea cheilor.

Deşi iniţial se stabilise verbal că instituţiile de cultură vor putea rămâne gratuit în Palat vreme de cinci ani, în contractul scris şi semnat s-a precizat că Episcopia va primi de la municipalitate o chirie bunişoară (aproape 800 mil. lei vechi pe an).

Apoi, în 2013, cele trei instituţii de cultură municipale au fost comasate sub denumirea de Centrul Cultural.
Şi aşa s-a ajuns în ziua de azi…

Evacuarea

Chiar înainte de Paştile anului 2017, Episcopia a anunţat că a câştigat un proiect de finanţare a reabilitării Palatului Culturii în valoare de 5 milioane euro (în clădire se vor înfiinţa şi un muzeu bisericesc şi spaţii de cazare VIP pentru anumite înalte feţe) „în parteneriat cu Primăria Sighet” (ce fel de parteneriat şi cu aprobarea cui, pentru că acesta nu a fost aprobat de Consiliul Local?!) şi că instituţiile care compun Centrul Cultural au termen de două săptămâni să părăsească locul! Aşa, dintr-odată, deoarece contractul iniţial cu primăria expirase, iar cel prelungit ad-hoc permitea acest gen de abordare!

Responsabilii pentru situaţia la care s-a ajuns azi sunt cei care au condus Sighetul după 2009, anul retrocedării Palatului: primarii Eugenia Godja (vreme de trei ani), Ovidiu Nemeş (patru ani) şi Horia Scubli (din iunie 2016 încoace), împreună cu consilierii locali din legislaturile respective, care nu au acţionat în vreun fel, deşi au avut timp şi mijloace suficiente, în vederea mutării celor trei instituţii culturale în alte locaţii. În oraş există clădiri disponibile care, reabilitate corespunzător, ar putea servi în acest scop: sala „Viorel Costin” (fostă „Studio”), fosta Policlinică Veche, fosta Policlinică Stomatologică din Piaţa Libertăţii, fosta Şcoală nr. 4 cu curtea aferentă unde se poate construi orice, Şcoala cu 16 săli de clasă aflată veşnic în şantier etc.

Tot ce au găsit însă edilii de cuviinţă a fost înfiinţarea Centrului Cultural condus de un manager interimar, sub pretextul reducerii cheltuielilor (care însă nu s-au diminuat!), în rest nefăcându-se nimic pentru a se scăpa de statutul de chiriaş al Episcopiei..

În condiţiile evacuării iminente anunţate, zilele trecute Primăria a decis mutarea instituţiilor în mai multe locaţii (vă aduceţi aminte de împrăştierea CSS Sighet prin tot oraşul?): Casa de Cultură va ocupa spatele sălii „Viorel Costin”, iar Școala de Artă se va împărţi între fosta discotecă din complexul „Zimbru” (ştiaţi că acel spaţiu este al municipalităţii?) şi mai multe săli de clasă de la Liceul ”Taras Sevcenko”, Liceul Forestier şi Școala ”Dr. Ioan Mihalyi de Apșa”.

Iar Biblioteca Municipală ”Laurențiu Ulici”, care deţine 120 de mii de volume, fără a socoti serialele periodice, urmează să-şi mute definitiv zecile de tone de cărţi (inclusiv valorosul Fond de carte veche, sigilat acum de către DNA) în fosta Şcoală generală nr. 4.

După lucrările de reabilitare ale Palatului, care vor dura nişte ani, s-a anunţat că Școala de Artă și Casa de Cultură se vor muta înapoi în clădire (tot fără aprobarea Consiliului Local?), pentru că este imposibil de găsit alţi fraieri dispuşi să plătească chiria către Episcopie, iar proiectul de 5 mil. euro presupune că în Palat îşi desfăşoară activitatea şi instituţii publice…

Ce s-ar fi putut face ca să nu se ajungă aici?

– merita încercat un schimb de proprietăţi între municipalitate şi Episcopie, care ar fi putut, poate, fi interesată în schimbul Palatului de fosta Policlinică Veche, de pădurea din Ţiganu sau de alte „averi”.
-dacă Consiliul Local ar fi atacat în 2009 în instanţă decizia ANRP, poate procesul s-ar fi putut prelungi până la apariţia legii 165/2013, prin care statul ar fi despăgubit financiar Episcopia, Palatul – bun de utilitate publică, rămânând astfel al comunităţii…
-frumos, normal şi creştineşte ar fi fost ca Episcopia să fi dat înapoi sighetenilor bunul în litigiu, pentru că se poate vedea de pe Lună că nu are ce face cu ditamai Palatul, deoarece episcopul rezidează la Baia Mare şi la Rohia, iar Protopopiatul Sighet are nevoie de 2-3 încăperi, nu de peste 30! Ştiaţi că PS Iustin este, începând din 2005, cetăţean de onoare al Sighetului, datorită unor merite despre care nu ştim nimic?!

Ce se intenţionează acum să se facă?

-după ce au plătit vreme de nouă ani câte 7-800 milioane chirie, acum sighetenii vor cheltui alte miliarde pentru relocarea temporară a instituţiilor evacuate pe durata lucrărilor, ca apoi să reintre înapoi în chirie la Episcopie! Nu vi se pare scandalos?!

Ce s-ar putea, de fapt, face pentru binele oraşului?

Deoarece, până şi chiriaşii particulari primesc un preaviz de 60 de zile (nu doar două săptămâni), ca termen de părăsire a imobilului închiriat:
1. Ar trebui să se renunţe definitiv la parteneriatul cu Episcopia, urmând ca toate eforturile să fie îndreptate spre rezolvarea definitivă a problemei noilor locaţii pentru Bibliotecă – necesară elevilor şi nu numai lor, respectiv pentru Şcoala de Artă – care oferă o serie de cursuri pentru elevi şi adulţi.
2. Dacă tot s-a ajuns în acest impas, Şcoala de Artă ar trebui unită (propunere datând nu de ieri, de azi) cu Casa de Cultură, care oricum nu-şi mai justifică de mulţi ani existenţa, neavând un obiect clar de activitate: cursurile predate de aceasta le dublează pe cele ale Şcolii de Artă, iar majoritatea spectacolelor oraşului sunt organizate de Rotary şi de alte ONG-uri şi firme, ori de către actorii voluntari conduşi de Dorel Todea, de la angajaţii Casei aşteptându-se, practic, doar să organizeze, în felul lor propriu, Festivalurile de Poezie şi de Datini de Iarnă – ambele cu o notorietate şi reprezentativitate în scădere. Ansamblul „Mara” este patronat de aceeaşi Casă de Cultură, deşi instrumentiştii şi dansatorii care îl compun sunt de la Şcoala de Artă…
Producerea şi montarea celor două festivaluri amintite, precum şi conducerea Ansamblului „Mara”, ar putea fi asigurate bine şi cu costuri mai mici de către Şcoala de Artă.
3. Poziţia de manager al Centrului Cultural, care nu are nici o justificare practică, trebuie desfiinţată, banii economisiţi urmând a fi folosiţi în achiziţia de instrumente muzicale, materiale pentru pictură, decoruri şi costume de dans şi teatru pentru Şcoala de Artă etc.

Nu ne-am dori cu toţii o Şcoală de Artă care să aibă secţie de teatru, fanfară, cursuri de dans modern şi popular, calculatoare, muzică şi arte plastice performante, precum şi un Ansamblu „Mara” renumit în toată lumea ca odinioară, toate amplasate în nişte spaţii adecvate (o Sală „Studio” restaurată etc.) şi conduse de nişte persoane implicate şi deschise la nou?

Un Festival de Datini de Iarnă care să fie celebru în lumea întreagă, precum Carnavalul de la Veneţia, care să atragă mii şi zeci de mii de turişti şi care să aducă venituri de zeci sau sute de mii de euro?

O bibliotecă ca la Baia Mare – unde zilnic intră sute de oameni în sala de lectură, la calculatoare ori la cursurile de japoneză, origami sau orice altceva vă puteţi imagina, instituţie plină cu cele mai noi cărţi, jocuri şi DVD-uri apărute pe piaţă?

E mai bine ca totul să rămână încremenit cu oamenii şi în spiritul anilor 1980-1990, între zidurile fostului Palat al Culturii, ajuns Palat Episcopal fără episcop rezident?

Noi, cetăţenii putem să ne spunem public părerea şi să cerem autorităţilor locale să facă ceea ce este bine pentru oraş!

P.S. Dragi aleşi locali: dacă aţi privi cu atenţie ce s-a întâmplat din 2014 încoace, aţi observa că reprezentanţii bisericii, trăgând fiecare în direcţia sa, şi-au pierdut, cel puţin la Sighet, puterea de a decide câştigătorii alegerilor electorale. Aşadar, nu mai aveţi de ce vă teme…

Teofil Ivanciuc, aprilie 2017

În urma proceselor evreiești și romane la care a fost supus, Isus Hristos a fost condamnat la moarte prin crucificare. Oare ce înseamnă această sentință pentru umanitate? Ce înseamnă astăzi pentru noi?

Cele mai vaste și detailate descrieri privind viața, moartea și învierea lui Isus se găsesc în Noul Testament, în Evangheliile lui Matei, Marcu, Luca și Ioan. De asemenea Isus (respectiv momentul crucificării Lui) este menționat de către istorici precum: Tacitus, Plinius cel Tânăr, Suetonius, Thallus, Phlegon, Lucian din Samosata, Flavius Josephus etc.

Într-o zi de joi, după ce Isus și discipolii săi au luat ultima cină împreună, aceștia au mers la Muntele Măslinilor (care se află în nord-estul orașului Ierusalim), iar apoi, ajungând la Grădina Ghetsimanii, știind că sfârșitul I se apropie, Isus avea parte de niște dureri psihice de neimaginat, transpirația lui devenind roșie ca sângele, un fenomen rar întâlnit, cunoscut sub numele de hematidroză, care, de obicei, apare numai în condiții de stres emoțional extrem, descris cu acuratețe în Evanghelia după Luca: „a început să Se roage și mai fierbinte și sudoarea I se făcuse ca niște picături mari de sânge, care cădeau pe pământ” (Luca, 22: 44). Isus le spune ucenicilor: ”Sufletul Meu este cuprins de o întristare de moarte, rămâneți aici și vegheați împreună cu Mine” (Matei, 26:38).

Joi, imediat după miezul nopții, Isus a fost arestat în Grădina Ghetsimanii și a fost dus întâi la Anna și apoi la Caiafa, cei mai mari lideri ai bisericii iudaice de la acea vreme, în urma căruia a fost acuzat de blasfemie, o infracțiune pedepsită cu moartea.

Gardienii L-au lovit cu pumnii, L-au scuipat, L-au îmbrâncit și apoi a urmat procesul roman, întrucât permisunea pentru execuție trebuia să vină de la guvernul roman (Ierusalimul fiind sub stăpânire romană), așadar Isus a fost dus dimineața devreme la sediul fortăreței romane condus de Pilat din Pont, procuratorul Iudeii. Totuși, Isus nu a fost prezentat în fața lui Pilat în calitate de blasfemator ci mai degrabă a unui om care se autoproclamă împărat și care ar submina autoritatea romană.

Pilat nu i-a adus nicio învinuire lui Isus și l-a trimis la Irod Antipas, tetrarhul Iudeii care de asemenea nu i-a adus nicio condamnare lui Iisus și astfel a fost trimis din nou în fața lui Pilat. Încă o dată Pilat nu a putut găsi niciun motiv legal pentru care Isus să fie condamnat, însă mulțimea striga să fie crucificat, astfel încât până la urmă Pilat cedează presiunii politico-sociale și proclamă sentința de răstignire.

Biciuirea era o practică preliminară oricărei execuții romane (exceptând femeile, senatorii sau soldații care nu dezertau), iar instrumentul utilizat era un bici scurt (flagellum) cu numeroși ghimpi, sau spini de diferite dimeniuni, în care erau înfipte bucăți mici și rotunde din fier sau bucăți mici și ascuție din oase. În timpul biciuirii, condamnatul era dezbrăcat de haine și mâinile îi erau legate de un stâlp, iar loviturile erau aplicate de către doi soldați sau de către unul singur (care tot timpul își schimba poziția de unde lovea). Severitatea loviturilor erau făcute să vlăguiască victima și s-o aducă într-o stare de leșin sau într-o stare cauzatoare de moarte, iar dacă supraviețuiau biciuirii, condamnații erau adeseori batjocoriți. Prin biciuire, pielea devenea plină de tăieturi și răni adânci, care continuau până în adâncimea țesuturilor, uneori până la os. Așa arăta supliciul la care era suspus un condamnat pe vremea lui Pilat.

În ceea ce privește supliciile la care Isus a fost supus, au fost dintre cele mai severe, soldații romani l-au batjocorit punându-I o mantie pe umeri, o coroană cu spini pe cap și un toiag de lemn ca și sceptru în mâna dreaptă, iar apoi L-au scuipat și l-au lovit, iar când au luat haina de pe El, I s-au redeschis toate acele răni. „L-au dezbrăcat de hainele Lui și L-au îmbrăcat cu o haină stacojie. Au împletit o cunună de spini, pe care I-au pus-o pe cap și I-au pus o trestie în mâna dreaptă. Apoi înghenuncheau înaintea Lui, își băteau joc de El și ziceau: “Plecăciune, Împăratul Iudeilor!” (Matei, 27:29).

Abuzurile fizice și psihice la care a fost supus de către romani și iudei, asociate cu absența hranei, a apei, a somnului și epuizarea generală au făcut ca starea fizică a lui Iisus să fie una critică. Suferințele pe care Isus le-a îndurat prin biciuire au dezvelit nenumărate răni și pierderi însemnate de sânge, care L-au adus până în stadiul șocului hipovolemic, dovedit prin faptul că Isus, deja nu mai putea să ducă crucea (patibulum) până la Golgota.

Crucificarea a fost concepută să producă o moarte lentă cu suferință maximă, fiind considerată una dintre cele mai dezonorante și barbare metode de execuție, de obicei fiind aplicată sclavilor, străinilor, răzvrătiților și celor mai periculoși criminali. Ajuns în locul crucificării, lui Isus i s-au străpuns încheieturile (de la mâini și picioare) în cuie. Moartea pe cruce s-a datorat șocului hipovolemic asociat cu sindromul de epuizare și al asfixierii, o moarte cumplită și violentă.

Pe cruce, Isus zicea:”Tată, iartă-i, căci nu știu ce fac” (Luca, 23:34), iar înainte de a muri, a strigat cu glas tare: “Tată, în mâinile Tale Îmi încredințez duhul!” (Luca, 23:46).

După moartea Sa, trupul Lui Isus a fost luat de pe cruce și pus într-un mormânt nou săpat în piatră. A treia zi a înviat. Cu toate că Iisus le-a spus ucenicilor Lui în nenumărate ocazii despre momentul învierii Sale, acestora nu le-a venit să creadă nici măcar când L-au văzut, de aceea Isus li se adresează: “Pentru ce sunteți tulburați? și de ce vi se ridică astfel de gânduri în inimă? Uitați-vă la mâinile și picioarele Mele, Eu sunt […]” (Luca, 24:39).

Fără îndoială că viața și învățăturile lui Isus Hristos au avut cea mai puternică influență asupra lumii, nu doar prin religia care s-a conturat și anume creștinismul ci și prin promovarea unei nou fel de a fi, al omului care își iubește aproapele, care arată compasiune, iertare, dăruire, adică tot ceea ce are mai bun în inima lui.

Întreaga viață a Lui Isus este o jertfă adusă umanității, o dragoste infinită și absolută pe care nu o putem înțelege decât dacă privim adânc înlăuntrul nostru, dincolo de tulburările și grijile cotidiene. Dacă am putea înțelege sacrificul Lui, dacă am putea să ne imaginăm cât de multe chinuri a îmbrățișat Fiul Lui Dumnezeu pentru a ne arăta adevărata lecție a iubirii! “Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică.” (Ioan, 3:16)

Esența acestei sfinte sărbători este sacrificiul, iar esența sacrificiului este dragostea. Hristos a Înviat!

Antonia Luiza Dubovici

Desen: Antonia Luiza Dubovici

Din punct de vedere religios, Sfintele Sărbători de Paște înseamnă căință, tristețe și bucurie, fiind vorba de moarte și renaștere în același timp. Totuși, Sighetul în prag de sărbătoare e un amestec ciudat de oameni, mașini, fenomene și ploaie.

Despre oameni, fenomene si mașini.

Oameni pestriți, unii cu accent italian, alții cu accent franțuzesc, puțini cu cel german, dar, marea majoritate cu ”ș-apoi”, ”ioi”, ”no bine, mă!”. Străzile sunt doldora de astfel de oameni. Oameni plecați în țări străine și care acum, de Paște se reîntorc acasă. Oameni care merg la cumpărături și cheltuie tot ce au, pentru că așa-i românul, fudul, nevoie mare! E suficient să mergi într-unul din marile magazine din oraș, la cumpărături. Vei vedea un fenomen: cozi imense și cărucioare fie aproape goale, fie doldora de bunătăți. Îi recunoști din prima pe cei care întreabă pocit un vânzător unde se află un oarecare produs. Sunt fiii rătăcitori, întorși. Cumpără să aibă. Să pună pe masă, să etaleze ce au. Și sunt cei ”de-ai casei”, care ies în oraș la cumpărături, la fel ca altădată. Cumpără un bax de apă și niște prosoape de bucătarie. Și atât. În rest, în coș suflă vântul. Dar cozile sunt aceleași pentru toată lumea. Ce fac maramureșenii la cozi? Stau și privesc. Cei cu bani puțini, privesc în gol, se mai uită spre coșurile celorlalți pline de sucuri pe care le cunosc doar din reclamele tv. Mai dau din degete pe mânerul căruciorului, indispuși de așteptarea prea mare. Mai sunt și ”ceilalți”. Care nu vin singuri la shopping. Ci împreună cu alții. Care râd cu gura până la urechi sau vorbesc la telefon și împing din neatenția voită omul din fața lor cu căruciorul. Vorbesc la telefon chiar și când trebuie să plătească și nu știu bine ce bancnote să scoată din portmoneuul deschis larg, să vadă lumea verzișorii.

Un lucru bun e că intră banii în oraș. Euro. Pe care mulți ar fi vrut să-i aibă, dar costau prea mult. Fenomenul e că intrând atâția bani, scade valuta, iar noi, restul, care voiam demult să facem schimbul, în două-trei zile, vom câștiga ceva bănuți, pentru unii nesemnificativ, pentru alții suficient cât să se bucure pe moment.

Despre mașini ce să mai zicem? Traficul e îngreunat rău de tot pretutindeni în oraș, nu doar în parcările magazinelor mari. Mașini cum demult n-am mai văzut. Și-ți vine să te intrebi: cum poate cineva să spună că suntem o nație săracă, atâta vreme cât avem așa mașini? Decapotabile, cu motoare țepene, strălucitoare până și sub stropii de ploaie. Mașini cu numere străine care se parchează greoi din cauza mărimii și din care mai iese câte un domn cu papucii murdari de tină, între două vârste și cu burta până la genunchi, sau un altul tinerel cu pantalonii sfârtecați, mirosind a parfum dintr-un capăt al orașului în altul, cu părul gelat și nasul pe sus. Pentru mulți Paștele înseamnă fanfaronade, pentru alții evlavie. Pentru unii spectacol, pentru alții: ”Doamne, dă să plece străinii inapoi!”

Apropo, mai sunt și cei care își amintesc de aproapele lor. Dar despre ei, vă povestesc altădată.

Să avem Sărbători Luminate!

Diana Mariana Apopi

• Oare viața este o chestiune de alegere? Sau mai degrabă vorbim despre responsabilitate, despre unica ocazie de a pune în valoare un dar de neprețuit, într-un timp limitat. Dacă chiar stă în puterea noastră să decidem ce tăiem sau ce alegem să risipim din viața pe care o avem, cu siguranță vor fi costuri, vor fi consecințe. Ce înseamnă libertate și până unde o putem înțelege? Sunt doar câteva întrebări în jurul cărora merită să ne oprim.

Zilele trecute a avut loc un marș de sensibilizare privind avortul și implicațiile, respectiv consecințele morale (și nu numai) ale acestuia, o inițiativă desfășurată în mai multe orașe din România, printre care și în Sighetu Marmației, sub genericul „Marș pentru viață”.

Evident că pe internet, n-au întârziat să apară și reacții negative din partea unor “feministe” (așa se consideră ele), de genu’: „e corpul meu, decizia mea” (au fost și remarci/atitudini/comportamente urâte pe care nu le voi înșira aici, fiindcă pur și simplu nu merită).

Și acum urmează realitatea cutermurătoare, bazată doar pe statistici, lăsând de-o parte alte interpretări: între anii 1958-2008 au fost înregistrate aproximativ 22 de milioane de avorturi numai în România, un număr înfricoșător, care depășește populația țării la ora actuală. Și acestea sunt doar cifre, dar oare dincolo de aceste cifre, de statistici, câte vieți au fost oprite, câte destine? Oare ne putem imagina o lume care ar fi fost posibilă? O Românie, mai bogată, cu 22 de milioane de suflete.

Să presupunem că poți să faci ce vrei cu corpul tău, dar oare corpul care se formează în corpul tău, a cărui concepție n-a depins decât de tine, o ființă rațională cu dreptul de alegeri, are ceva de spus? Nu. Fiindcă nu poate. Fiindcă nu are cum. Fiindcă nu se poate apăra. Să lovești o ființă lipsită de apărare este cel mai înjositor lucru cu putință.

Cred că merită să medităm la faptul că înainte să fim cine suntem, am fost și noi cândva o fărâmă de viață, ceva minuscul și de necurpins și totuși am trecut prin acele stadii de dezvoltare, dar nu prin meritul nostru, fiindcă am fost mult prea vulnerabili.

Să fii în stare să ucizi cea mai vulnerabilă ființă care se creează prin și în tine, înseamnă să-ți limitezi propria libertate. Copilul care se va naște din tine (nu doar mamele sunt responsabile ci și tații, în egală măsură) reprezintă prelungirea propriei tale vieți, a propriei tale existențe.

Din păcate am văzut multe afirmații de genul: “dreptul la avort înseamnă libertate” (cele mai multe afirmații de acest tip erau susținute chiar de femei), dar oare nu ar fi invers, dreptul la avort să însemne de fapt opusul libertății? Sau înseamnă doar nefericita libertate de a îngropa o poveste vie chiar înainte de a fi spusă…

Antonia Luiza Dubovici

La auzul veştii despre comasarea Şcolii de Muzică şi Arte Plastice (SMAP) din Sighet cu Şcoala generală „Dr. Ioan Mihalyi de Apşa”, reacţiile au fost, de ambele părţi, neaşteptat de viguroase.

De partea şcolii s-a aflat, practic, ORAŞUL.  S-a simţit forţa societăţii, a cetăţenilor, care, dacă sunt hotărâţi, pot muta munţii din loc! Printre alţii, peste 600 de semnatari ai Petiţiei lansată pe internet, muzicieni profesionişti, oameni de cultură, dascăli, părinţi, cetăţeni cu bun simţ din Sighet, Maramureş, din ţară, din Europa, din SUA, Canada etc., cum ar fi Dan Grigore, Yolanda Covacinschi, Aurelia Vişovan, Istvan Loga, Gabriel Blotor, Ioana Benţoiu, Crina Varga, Tatiana Oltean, Mirela Capătă, Tiberiu Alexa şi mulţi alţii.

De partea cealaltă, s-au poziţionat primarul Horia Scubli şi viceprimarul Beres Ildiko, care au susţinut că SMAP nu poate rămâne cu personalitate juridică pentru că are doar 220 elevi şi nu 300, precum şi faptul că oraşul are deja o şcoală asemănătoare, adică Şcoala de Artă „Gheorghe Chivu”.

În realitate, Şcoala „Chivu” este atât pentru elevi cât şi pentru adulţi, funcţionând sub legislaţia Ministerului Culturii, în timp ce SMAP aparţine Ministerului Educaţiei, fiind o şcoală gimnazială de arte, având aceeaşi structură a anului şcolar, formaţiuni de studiu şi standarde curriculare precum celelalte categorii de şcoli gimnaziale.

Dacă există bunăvoinţă, Legea Educaţiei Naţionale are articole care permit în mod legal funcţionarea SMAP ca unitate independentă. De exemplu, art. 19, aliniat (3): „Prin excepţie de la prevederile alin. (1), în funcţie de necesităţile locale, se organizează, la cererea părinţilor sau tutorilor legali şi în condiţiile legii, grupe, clase sau unităţi de învăţământ preuniversitar cu personalitate juridică, cu predare în limba română”. SMAP este singura şcoală de acest fel, nu numai din Sighet, ci din întreg Maramureşul istoric.

Nici nu mai pomenim situaţia şcolilor identice din Giurgiu sau Lugoj, care funcţionează bine-mersi tot cu un număr mai mic de 300 elevi.

Oare se urmăreşte ajungerea la o singură şcoală în Sighet, un soi de CAP, cu un director unic, 7000 elevi şi vreo 20 de structuri, pentru realizarea de economii? Şi aşa, România are cea mai slab finanţată educaţie şi cele mai multe şcoli închise din UE!

Astăzi (22.03.2017), la Primărie, a avut loc o întâlnire între directorul SMAP, prof. Nicolae Paraschiv, prof. Ileana Pipaş, lider de sindicat, câteva zeci de părinţi ai elevilor şcolii şi consilierii locali Eugenia Godja, Liliana Vârsta, Daniela Oniţa-Ivaşcu, Alexandru George Oros, viceprimarul Beres Ildiko şi secretarul municipiului, Sorin Rednic. În urma discuţiilor, s-a propus anularea Hotărârii de Consiliu prin care SMAP îşi pierdea personalitatea juridică şi revenirea, printr-o altă Hotărâre, la situaţia anterioară.

Mâine (23.03.2017), de la orele 14 va avea loc o nouă întâlnire profesori, părinţi, consilieri, sindicat şi reprezentanţi ai I.S.J. Maramureş. De la orele 15 este prevăzută o Şedinţă de Consiliu de îndată, unde ar urma să fie rezolvată situaţia Şcolii de Muzică.

Vom fi acolo şi vă vom spune cum a votat fiecare dintre cei aleşi să reprezinte interesele comunităţii (care au jurat să „respecte Constituţia şi legile ţării şi să facă, cu bună-credinţă, tot ceea ce stă în puterile şi priceperea lor pentru binele locuitorilor municipiului”).

Dacă Hotărârea va trece (este nevoie de minim 9 voturi, doi consilieri din 19 sunt plecaţi), decizia va ajunge la I.S.J. Maramureş, care a promis tot sprijinul. Apoi, urmează ca situaţia să fie rezolvată definitiv la Ministerul Educaţiei.

Dacă cunoaşteţi vreun consilier municipal, contactaţi-l urgent şi rugaţi-l să voteze pentru Şcoala de Muzică ca instituţie de sine stătătoare. Viitorul acestei şcoli, emblemă pentru Ţara Maramureşului, se află în mâinile lor. Să sperăm că, în al 12-lea ceas, aleşii locali vor vota responsabil.

Din RESPECT pentru sigheteni.

Teofil Ivanciuc

Şcoala de Muzică şi Arte Plastice (SMAP) din Sighet, cu o tradiţie de 57 de ani, şi-a pierdut personalitatea juridică, deoarece are „doar” 220 elevi. Să ştiţi că avem licee cu mai puţini elevi, iar pe de altă parte, numărul copiilor de la SMAP ar fi putut fi apreciabil mai mare, având în vedere faptul că pentru admitere se dădea examen, deoarece numărul de solicitări depăşea substanţial totalul locurilor aprobate!      

Începutul: pe 31 ianuarie 2017, Consiliul Local Sighet întrunit în şedinţă a votat în unanimitate, în urma propunerii Direcţiei Economice a Primăriei (care a obţinut pe 13 ianuarie şi avizul ISJ Maramureş) pierderea personalităţii juridice a SMAP, care a fost comasată începând din anul şcolar 2017/2018 cu Şcoala Gimnazială „Dr. Ioan Mihalyi de Apşa”.

Directorul ultimei şcoli, prof. Florin Simion, declară pe FB: „Şcoala Gimnazială „Dr. Ioan Mihalyi de Apşa” Sighet nu a solicitat arondarea ca structură a Şcolii de Muzică, această decizie fiind luată în Consiliul Local Sighet”.

Directorul SMAP, prof. Nicolae Paraschiv, pe FB: „Consiliul profesoral al şcolii nu a fost consultat şi am fost puşi în faţa faptului împlinit”. 

Autoritatea locală (prin viceprimarul Beres Ildiko) a declarat: „O unitate cu personalitate juridică trebuie să funcţioneze cu minim 350 de elevi, potrivit legii. Excepţii sunt pentru liceele cu predare în limba minorităţilor şi anumite situaţii speciale, în care s-ar putea încadra Şcoala de Muzică, dar…în Sighet mai avem Şcoala de Arte ”Gheorghe Chivu” cu clase de instrumente şi clase de pictură, plus Clubul Copiilor. Asemenea şcoli gimnaziale de muzică funcţionează în cadrul liceelor de artă din reşedinţe de judeţ”.

De fapt, Legea Educaţiei Naţionale nr. 1 din 2011, spune la art. 19, aliniat (3): „Prin excepţie de la prevederile alin. (1), în funcţie de necesităţile locale, se organizează, la cererea părinţilor sau tutorilor legali şi în condiţiile legii, grupe, clase sau unităţi de învăţământ preuniversitar cu personalitate juridică, cu predare în limba română”.

Art.42: „Unităţile şcolare în care se organizează învăţământ de artă şi sportiv de stat se stabilesc de autorităţile locale”.

Aşadar, mingea s-a aflat exclusiv în terenul edililor locali, care au şutat-o, însă, afară! Ni s-a spus că la Sighet mai există şi Şcoala de Artă de pe lângă Centrul Cultural, care ar dubla cumva Şcoala de Muzică. În realitate, la Şcoala de Artă nu se predă muzică clasică. Autoritatea susţine apoi că nu se poate acoperi fondul de salarii. Dar, acesta nu are cum să fie acoperit, nici la restul şcolilor de tip vocaţional din ţară neputând fi asigurat din fonduri proprii, ceea ce nu înseamnă că acele instituţii se închid…

Şi, de fapt, din fondul de salarii de la SMAP ar dispărea doar „indemnizaţia de funcţie de conducere şi postul de contabil”…

Bugetul Sighetului pe anul 2015 a fost de 146 mil lei, din care Spitalul Municipal a primit 40,2 mil. lei, Urbana 15,1 mil. lei, Mara Nord 12,6 mil. lei, Asistenţa Socială 11,9 mil. lei, Primăria 5 mil. lei, Salubritatea 4 mil. lei, Centrul Cultural 2,1 mil. lei, Poliţia locală 1,23 mil. lei, iluminatul public 1,2 mil. lei iar Învăţământul, 50,3 mil. lei.

Dintre unităţile şcolare, dăm ca exemplu Grupul Şcolar „Marmaţia” care a primit un buget de 4,9 mil. lei, CN „Dragoş Vodă” 3,6 mil. lei, Şcoala Gimnazială „Dr. Ioan Mihalyi de Apşa” 2,58 mil. lei, Liceul „Leowey Klara” 1,16 mil lei, creşele 0,84 mil. lei, iar SMAP un buget de 0,94 mil. lei, nu cu mult mai mare decât Grădiniţa nr. 9, care a avut un buget de 0,83 mil. lei.

Poveştile despre cheltuielile imense sunt puţin altfel. Astfel, Sala „George Enescu” a fost renovată de Fundaţia „Hilfswerk Kinderspital Sighet” din Zürich (Elveţia) prin dr. Andreas Fanconi şi Nagy István Zsolt, muzician de renume internaţional, sighetean de origine şi absolvent al SMAP. Renumitul Concurs de Interpretare Muzicală şi Arte Vizuale este susţinut de 25 de ani de către entităţi private, mai ales de către  Clubul „Rotary”, nu din banii publici.

Legat de numărul prea mic de elevi: Şcoala Gimnazială de Muzică „Filaret Barbu” din Lugoj (37 mii locuitori, precum Sighetul) are tot 200 de copii şi nu se comasează. Şi nici alte şcoli.

Cu logica aceasta, dacă EF Academy Oxford ar fi la Sighet, ar fi închisă de autorităţi, deoarece are numai 200 de elevi! Citiţi lista celor mai mici şcoli celebre din lume şi gândiţi-vă ce s-ar alege de destinul lor de ar încăpea pe mâna autorităţilor sighetene!

Afirmaţiile că SMAP ar fi „ultima care mai funcţionează sub această formă în ţară” sau că acest tip de structuri „există numai în reşedinţe de judeţ” nu se susţin.

De fapt, la Lugoj există şcoala de care am amintit, în Bârlad (nici acesta nu e reşedinţă de judeţ) funcţionează Şcoala de Muzică şi Arte Plastice „N.N. Tonitza”, apoi la Cluj-Napoca se află Şcoala Gimnazială de Muzică „Augustin Bena”, alte cinci şcoli cu acest profil funcţionând în Capitală etc.

Referitor la faptul că SMAP nu pierde nimic în afară de nume şi de director: numele este foarte important! Una este să spui că ai făcut muzică la prestigioasa Şcoală de Muzică din Sighet şi alta să spui că ai absolvit pianul la Şcoala nr… sau la nr…

Şcoala nu se închide, rămâne la fel, doar că devine structura alteia? Timpul a dovedit că toate şcolile devenite structuri au decăzut total (la Sighet avem deja exemplul Şcolilor nr. 4, Câmpu Negru, Iapa sau Cearda). Să nu uităm de Clubul Sportiv Şcolar…

După 27 de ani de democraţie, constatăm că Sighetul a pierdut ambele cinematografe, Palatul Cultural (dat Episcopiei Ortodoxe), Casa de Cultură, Biblioteca Municipală şi Şcoala de Artă (comasate ca Centru Cultural şi ajunse în chirie pe la alţii), precum şi Sala „Studio”.

Acum, urmează Şcoala de Muzică, care are singura sală de spectacole funcţională din Sighet. Cine garantează că va rămâne aşa şi că la mijloc nu sunt alte interese (poate o altă instituţie ar vrea acel spaţiu)? Cine dă asigurări că peste câţiva ani nu se vor reduce catedrele de pian şi vioară transferate acum la Şcoala Gimnazială „Dr. Ioan Mihalyi de Apşa”? Dispare o Şcoală care nu a dat nici plagiatori şi nici analfabeţi funcţionali, ci elite, oameni de mare valoare, ambasadori ai Sighetului şi ai Maramureşului! O instituţie care aducea peste 100 de premii anual! Mai mult, copiii talentaţi din familii modeste material au avut posibilitatea să înveţe acolo muzică sau pictură gratis, ceea ce nu se poate la Şcoala de Artă „Gheorghe Chivu”, unde trebuie plătite taxe.

Trăgând linie, vedem că, aparent, lupta s-ar duce pentru economia făcută pentru indemnizaţia de conducere a directorului şi salariul contabilului, pentru că celelalte salarii de profesori, facturile la curent, apă, căldură, oricum se vor plăti! Asemenea eforturi pentru câteva mii de lei pe lună?! Stimaţi aleşi să conduceţi destinele urbei: dacă s-ar găsi un contabil şi un director care să lucreze pro bono, atunci aţi mai transforma Şcoala într-o anonimă structură?Una din soluţii ar fi ca Şcoala de Muzică să rămână cu personalitate juridică şi să fie finanţată din bugetul local. Sau, avându-l ca Secretar de Stat pentru învăţământul preuniversitar pe Liviu Marian Pop, senator de Maramureş, edilii noştri ar putea cere sprijinul Ministerului Educaţiei, nu? Dacă aleşilor locali le-ar păsa de muzică, artă şi de educaţia copiilor, ar găsi fondurile necesare pentru finanţarea Şcolii de Muzică. Atâţia bani din bugetul Sighetului se duc, zi de zi, pe Apa Sâmbetei…

Sute de oameni au reacţionat la auzul acestei veşti, mulţi dintre ei semnând o petiţie prin care se solicită revenirea la situaţia anterioară. Iată ce spun doi foşti absolvenţi de marcă ai Şcolii:

Yolanda Covacinschi: „Pentru mine, Şcoala de Muzică şi Arte Plastice din Sighetu-Marmaţiei înseamnă baza formării mele ca muzician, este instituţia în care am primit o educaţie muzicală exemplară, susţinere, îndrumare şi certitudinea că acesta este drumul pe care trebuie să îl urmez, cu disciplină şi multă muncă, azi slujind în continuare arta şi muzica ca solistă la Opera Maghiară din Cluj-Napoca. Sunt recunoscătoare că am avut şansa să studiez la această şcoală de renume, având profesori extraordinari, care de ani de zile formează şi educă copii talentaţi. Daţi o şansă generaţiilor viitoare de a-şi urma visul şi de a-şi fructifica talentul, deoarece fără muzică, artă şi cultură suntem pierduţi!”

Istvan Loga: „Sunt pur şi simplu consternat de faptul că şcoala care m-a format timp de 8 ani urmează să dispară. Fost elev al domnului profesor Gavaller Alexandru, am urmat liceul Kodaly Zoltan din Debrecen (Ungaria), am absolvit Academia Regală de Muzică din Bruxelles (Belgia) la violă şi am urmat Universitatea Roosevelt din Chicago – secţia solistică, rămânând aici ca membru de cvartet, instrumentist, profesor şi membru al mai multor orchestre simfonice. Voi populariza aici, în Chicago şi SUA, situaţia Şcolii de Muzică din Sighet, pentru ca şi autorităţile locale să înţeleagă importanţa şi necesitatea ca tânăra generaţie să poată primi o educaţie muzicală profesionistă necesară formării artistice, de care am beneficiat şi eu cât am fost elev al acestei Şcoli de Muzică!”

PS 1. Pentru cei care nu ştiu, lista posturilor vacante la catedrele de muzică a fost deja aprobată de I.S.J. Maramureş şi se găseşte în oferta Şcolii Generale « Dr. Ioan Mihalyi de Apşa ».

PS 2. E adevărat ce se aude, că urmează închiderea Secţiei Pavilionare şi predarea Muzeului Maramureşului către Consiliul Judeţean din Baia Mare?

Teofil Ivanciuc

„Europa celor 27 nu mai poate fi Europa uniformă a celor 27” a clarificat definitiv François Hollande, președintele Franței, într-un recent interviu, starea Uniunii Europene la începutul anului fatidic 2017 (ce minunată coincidență, se împlinesc 60 de ani de la fixarea bazelor viitoarei Uniuni Europene, în anul 1957, prin semnarea Tratatului de la Roma – de fapt a fost numit Tratatul de instituire a Comunității Economice Europene – de către Franța, Republica Federală Germană, Italia, Belgia, Olanda și Luxemburg!).

Mult – adulatul model european comunitar, cel care a produs decenii la rând fiori reci marelui vecin de la răsărit, Rusia, prezintă azi simptome de… agonie. Motorul european, germano – francez – după trădarea… englezească de anul trecut – dă semne de oboseală, a intrat în trepidații post – garanție și-a adus din partea părinților democrației un “subtil” verdict: dansăm în cercuri concentrice (noi privind peste gard la nucleul fericit) sau… falimentul – dezintegrare. Este bine că nu ne mai dorește lumea bună și ghiftuită la masa uniformă (nu ne-au dorit niciodată, de fapt!) împodobită cu directive și hotărâri înțelepte pentru flămânzii Europei. În felul acesta poate că vom produce noi făina pentru mămăligă, vom cultiva roșii eco și nu le vom mânca trufele, cu bani din împrumuturi favorabile ereditar altora. Gata, jucăm concentric în Europa – așa ne-a prezis Mister Juncker – și, poate – poate dă norocul peste noi și primim de la vreun second – hand vestic o diplomă de excelență pentru abstinență pro-activă. Dar, vă propun, ca în onoarea celor care ne-au tras clapa să organizăm câteva demonstrații – model și să cerem dereglementarea vieților noastre de europeni cu viteză nerecomandată.

Acum, că ni s-a luat infringement-ul de pe suflet, vom reveni cu siguranță la… oile noastre (eco – mioritice), ne vom spăla cu apă pură, rece, de izvor și nu vom face alergie de la prea multele energizante pe care ar fi trebuit să le ingerăm pentru a ne dezvolta musculatura exact pe configurația obez-democratică. Avea dreptate maramureșeanul academician Ion Mihalyi de Apșa care a notat într-unul din caietele sale: „Cine caută stăpâni, slugă va muri”.
Noi, cei mici, firavi și… fricoși, ne căutăm stăpâni puternici, forțoși, acidulați hormonal, dacă se poate și de neam nobil, doar – doar s-a-ndura Cel de Sus (nu de la Bruxelles sau Moscova!) să ne țină-n liniște și pace zona de confort. Că, de!… cine are curajul să se pună cu ursul sau cu… leul (pardon, cu euro-ul)?

Asta este! Daca Uniunea ne lasă doar o viteză (și-aia mică!) și de capul nostru, musai să ne gândim la diverse escapade… artistice. Dacă tot suntem asimilați cu “boemii” Europei, păi haideți să le-arătăm ce-nseamnă libertatea! O libertate naturală, fără legume si fructe modificate genetic, fără E-uri și conservanți ucigași, fără medicamente placebo pe bandă rulantă, fără încurajarea feroce a consumului, fără silicoane de fițe, fără brand-uri sclipitoare pline de iluzii. Dar, mai ales, minunați prieteni din marginea verde a Europei, să-ncercăm să nu mai fim nici piața de vechituri a lumii „civilizate”! Avem ce să mâncăm, putem să trăim suficient de bine/ mult și să trăim așa cum știm: simplu, dar frumos! Mulți ne-ar invidia pentru asta! Dar, nu cred că vom fi lăsați de tot în pace: fraților, chiar dacă suntem pe cercul de la exterior al sistemului de referință UE, câteva exerciții spiritual – capitaliste nu ne strică nici nouă (mai avem destul lemn, uraniu, aer de „vândut”). Doar așa vom intui unde se ascunde „adevărul” din buricul Europei.

Eu, unul, m-am resemnat, dacă Franța și Germania ne garantează salamul (cu soia, că-i vegan!) minim pe economie și câte o excursie de vară în Grecia la all inclusive (pe stil ortodox), eu zic că-i suficient și putem să rămânem cu maxim viteza a doua încă 20 – 30 de ani, până când va obosi centrul dur franco – german și ne vor chema să le reînprospătăm gazonul și blazonul cu forța noastră… relativo – creativă.

Dragi concetățeni, reduceți viteza! Stop investițiilor în autostrăzi, aeroporturi, spitale regionale, etc. și, la alegere, concentric, cu Dumnezeu sau cu Darwin (pentru nostalgicii evoluționismului)… ÎNAINTE!
(Nota bene: tot înainte!… era mai bine?!…)

Ion Mariș