București, Timișoara, Cluj, Iași, Constanța… România nu doarme chiar dacă luni începe o nouă săptămână de muncă. Chiar dacă de la 01.02.2017, crește salariul minim brut pe economie… Nu e un motiv să închizi ochii, să te faci că nu vezi, chiar dacă asta s-ar dori. Oamenii ies în stradă pentru a protesta față de amnistie și grațiere sau, mai degrabă, pentru a-și arăta revolta față de încercarea unui guvern croit peste noapte, de a scoate de după gratii gulerele albe, pentru a continua să sfideze mai departe o țară întreagă, pentru a arăta că legea se aplică doar unora. Cele două ordonanțe au menirea de a ignora munca judiciariștilor, a procurorilor și judecătorilor care au reușit să demonstreze faptele de corupție ale unora care păreau foarte bine prinși de scaunul puterii și să pronunțe decizii de condamnare. Justiția se aplică tuturor. Legea este pentru toți… Nimeni nu e mai presus de lege? Oare?

Așa zisele dezbateri legate de cele două ordonanțe sunt consultative… Adică așa, de ochii lumii, oricum nu se va ține cont decât de părerile „avizate”, de condamnările și condamnații care trebuie să beneficieze de aceste binefaceri ale noii puteri. Guvernul se substituie Parlamentului și lucrează prin ordonanțe de urgență… Dar românii își doresc ca statul lor să fie guvernat de lege, adoptată de cei pe care i-a votat în 11 decembrie și nu de acte emise prin „delegare legislativă”.

Sunt oare amnistia și grațierea urmărite de cele două propuneri legislative situații extraordinare a căror reglementare nu poată fi amânată, astfel încât să se recurgă la această modalitate de legiferare? E oare Parlamentul României, ales pe criterii democrate, doar o marionetă, mai putem vorbi în România, la doar o lună de la alegeri, de separația reală a puterilor în stat?

România nu are buget de stat pe anul 2017. Dar asta nu e, oricum, o prioritate, merge și așa . Cu atât mai mult cu cât propunerea și în acest caz, e de reducere a sumelor și unde? La învățământ, lucru sesizat până și de copiii de clasa a VI – a . „Mama, uite că reduc bugetul pentru învățământ. Cred că ne vor proști, de aia. Cine poate face școală fără bani? Va mai fi cineva interesat să învețe?”. Vom avea amnistii și grațieri, asta pentru că unii sau alții nu mai pot scrie cărți, ce să le aducă reducerea pedepselor.

Vorba lui Lăpușneanu „Proști dar mulți” e mai actuală decât oricând, pentru a nu mai vorbi că, întreaga imagine a lumii politice românești nu e departe de vremea lui nenea Iancu. Oare chiar nu am evoluat ca națiune? Oare își va bate joc de noi o mână de oameni care trag niște sfori? Poate că nu, dacă nu va dormi, alături de București, Iași, Cluj, nici Bistrița, nici Severinu, nici Sighetu. Poate dacă se va înțelege, chiar și în ceasul al 12-lea , că această țară nu este a noastră, că trebuie să o lăsăm celor ce vin după noi, copiilor noștri, care au menirea de a o da și ei mai departe.

Vor mai rămâne copiii într-un loc unde criteriile de promovare și valorile în viață nu sunt inteligența și competența? Am putea noi, ca părinți, să-i oprim să-și ia zborul către locuri unde sunt apreciați pentru ceea ce sunt ei ca indivizi, nu pentru funcțiile părinților lor, îi vom putea opri noi, cei ce nu reușim acum să ne trezim, să ducă România cu ei doar în gând, doar în amintire? Ne asumăm acest risc? Doar pentru ca unii să beneficieze de prerogativele Guvernului de a emite ordonanțe.

Roxana Pontoș

sursă foto: Attila Biro

În urmă cu câţiva ani eram prieteni cu ruşii. Ne plăcea tot ceea ce produceau şi cumpăram de la ei. Aşteptam în fiecare săptămână să vedem ce marfă aduc. Cu siguranţă mai bună şi mai ieftină decât în restul buticurilor din oraş. Stăteam la cozi şi dădeam o bancnotă sau câteva monede pentru a avea acces la ei. Nu mergeţi prea departe cu gândul, ci mai degrabă apropiaţi-vă de vestita cândva, Piaţă a Ruşilor. Ne-a plăcut pentru că era varietate. Pentru că negociai. Pentru că poate aveai impresia că ceea ce cumperi are o viaţă mai îndelungată decât orice alt produs pe care îl găseai în altă parte. Copil fiind aveam mereu impresia că mă pierd dacă nu îmi ţin mama de mână prin aglomeraţia de curioşi. Hainele erau întinse pe mese improvizate din lemn, papucii stăteau care pe unde încăpeau. Era viaţă, forfotă şi mulţi bani care se învârteau zi de zi, în Piaţa Ruşilor. Pentru mulţi oameni, a fi vânzător în această piaţă era o meserie adevărtată, care îţi ocupa o bună parte din timp. Aveai de făcut curse frecvente, cu camioane încărcate de marfă, fiindcă dispărea destul de repede de pe tarabe. Astăzi a rămas o umbră a ceea ce a fost. O umbră modernizată fiindcă acum există căsuţe, geamuri termopane şi o oarecare ordine.

Este, totuşi, o amintire tristă, o imagine îngheţată a unor pâlcuri de oameni care se strâng în jurul unei tarabe şi stau la bârfe: vânzătorii şi nicidecum cumpărătorii. Deşi au căsuţe, toţi scot marfa şi o întind pe mese, aşa cum au fost învăţaţi. ”Cumpărătorii nu stau să intre. Ei doar trec prin piaţă, iar marfa trebuie să fie sub ochii lor”, spun ei. Unii încă mai au speranţa că lucrurile se vor dezgheţa. ”A fost un vad comercial bun fiindcă oamenii din fabrici veneau şi cumpărau. Astăzi din păcate chinezii ne-au luat faţa. De când s-a deschis magazinul, oamenii preferă marfa lor fiindcă este mai ietină.”, spune unul dintre comercianţi. Există vânzători care dau marfa pe caiet. Şi e un caiet gros, cu multe file. Sunt oameni care poate au cumpărat cu câteva luni bune în urmă şi nu au mai trecut să plătească. E riscul meseriei. Se fac compromisuri în speranţa că poate, touşi, se mai vinde ceva. Faptul că ne-am împrietenit cu chinezii nu e ceva specific zonei. La nivel de ţară am ales marfa ieftină, dar de calitate proastă. De ce? Pentru că e mai multă. Putem cumpăra mai mult, chiar dacă nu de calitate, şi nu de durată. Am ajuns să trăim într-o cultură a plasticului şi a kitsch-ului şi am renunţat la producătorii locali, la tradiţii. Am devenit mai comozi pentru că e mai uşor să poţi la final de zi, să-ţi cumperi o pereche de adidaşi cu 30 de lei, un trening cu 49 de lei şi 3 perechi de şosete la 10 lei, de la chinezi. Ne mai rămân bani şi pentru un ”Noroc” la 1 litru, iar pe masă punem o pizza încălzită în cuptorul cu microunde, semipreparată, la 5 lei cutia.

Ne place să trăim bine, nu-i aşa?

Diana Mariana Apopi

Nu pot să cred cât de puțin toleranți suntem!

O părere, un gând, o altă percepție sau o reacție sinceră, spontană, poate perturba somnul rațiunii.

“Ca să fii fericit pe lumea asta… trebuie doar să fii indulgent.” (Voltaire) 

Mi-aș   dori să văd un progres real în atitudinea noastră și nu un simulacru. Un progres în argumentație, un progres în… feed-back-uri, un progres în viața noastră reală și nu în cea virtuală, în mintea și în raportarea noastră vis-à-vis de “sistem”.

„Încrederea prostească în autoritate este cel mai mare dușman al adevărului.” (A. Einstein)

Asta este tot ce trebuie sa înțeleagă omul “simplu” dar mai ales intelectualul: să nu avem încredere PROSTEASCĂ în nimeni și nimic. Să înțelegem că am fost, suntem și vom fi mereu manipulați! Bombardați cu manipulări, care ne pot destabiliza rațiunea. Mai ales în zilele noastre, sigur nu suntem noi cei tratați cu delicatețea adevărului pur, inclusiv la nivel global. De aceea apreciez persoanele care se întreabă, adresează întrebări, simt mereu „agitația” minții. Și să nu uităm: cel mai frumos dar pentru ceilalți este SCRISUL, talentul cuvântului simplu, grațios, subtil, pe care nu-l înțeleg tocmai… „specialiștii”. Cei care nu percep frumusețea metaforei se grăbesc să catalogheze, să se supere, să dea… dislike-uri. Cât de penibil!

Noul lider al lumii „libere” (adică fără… ce?) ne îndeamnă la protecționism, la individualism, la discriminare… nepozitivă. (Sper să nu ne vândă iar americanii!) Și cu toate astea eu îi dau dreptate marelui… Donald! Trebuie să ne gândim la noi, să nu-i mai așteptăm pe americani, pe ruși, pe/chinezi… suntem singuri, NOI! Noi trebuie să ne ridicăm încet-încet la verticală, să ne iubim statutul, locul în care performăm, frumusețea în libertate!

Și eu zic… Romania, first!… să zâmbim un pic mai mult și mai ales să nu ne lăsăm prostiți! Să încetăm să fim uneltele celor de „sus”, indiferent dacă se numesc: președinte, prim – ministru, parlamentar, „guru”, etc. Să protestăm non-violent, așa cum trebuie înțeleasă orice exprimare corectă, nejignitoare și nu să ne încrâncenăm atunci când vedem/ citim/ gândim ceva ce nu este pe placul unora sau altora sau să bănuim diverse culori planând peste cuvinte.

Dacă nu ați înțeles “pledoaria” mea pentru adevăr  și sinceritate vă mai ofer un citat al marelui Einstein ce ne poate descreți mintea: „nu acționa niciodată împotriva conștiinței tale, chiar daca ți-o cere… statul”. Asta face un intelectual adevărat, se manifestă în virtutea conștiinței sale, chiar dacă place unora și displace altora și… viceversa. Și tot pe fluxul intelectual „anormal” einstein-ian îl mai citez cu mare drag pe savantul relativității: „important e să nu încetezi să-ți pui întrebări”.

SĂ NU ÎNCETAȚI NICIODATĂ SĂ VĂ PUNEȚI ÎNTREBĂRI! Nu putem vegeta, nu putem merge orbește, trebuie să ne punem mereu întrebări! Asta este libertatea! Unii pot greși, alții pot avea dreptate, dar nu poate nimeni îngrădi libertatea de exprimare prin diverse păreri… acuzatoare.

Sunt de acord cu protestele, sunt de acord cu opoziția față de o lege ce ar putea fi cu „dedicație”, dar, pentru a ne conforma îndemnului pe care Einstein ni l-a insuflat, de-a ne pune mereu întrebări, mă întreb și nu am răspuns: pe cine/ ce… a căutat președintele nostru în stradă?

Romania, first!… înseamnă calm, dialog, transparență, bunăstare pentru toți cetățenii țării, înseamnă – mai ales – diversitate de opinii și domnia… LEGII!

Asta îmi doresc pentru țara mea!

Ion Mariș

sursă foto: internet

Poate că dă norocul și bunăstarea și peste românul de/din rând!… Ar fi și timpul, după zeci de ani de restricții, să ne gândim la ziua de azi, la consolidarea clipei și nu la strategii pe termen foarte lung sau pentru… “secole”. Evident trebuie gândit totul în termenii unei economii echilibrate, nu țintind investiții forțate dar nici “exagerând” cu protecția socială.

Ce putem spune azi, când conducătorii se gândesc – în sfârșit! – la cetățeanul de rând, la omul simplu? Să-i contrazicem, să-i criticăm? Să nu acceptăm plata adecvată pentru munca depusă?! Cu ce fel de argumente? Deficitul bugetar, PIB-ul per capita, productivitatea muncii, etc sunt argumente… “umane”? Oare omul este doar o cifră, o simplă “necunoscută” într-o ecuație politico – economică apriori nesustenabilă?

Mergând pe logica omului de bun simț, economia de piață, gestionată corect, ar “trebui” să-și devoaleze beneficiile în sfârșit și în România. Prea mulți ani, foarte mulți ani, au fost nevoiți românii să se sacrifice: pentru desăvârșirea omului nou, pentru achitarea datoriei naționale, pentru conectarea la globalism, pentru “pătrunderea” în Europa, pentru atragerea investitorilor străini, etc. Până când? Poate era – sau nu? – momentul pentru relaxare fiscală și pentru îmbunătațirea – în termeni reali – a nivelului de trai, dar, o clarificare a gestului “populist” al programului social – democraților se va vedea în mod practic chiar din primele luni de implementare.

Populația își dorește în mod clar un alt standard de viață. Destul am fost slugi la porțile Europei, este momentul să nu mai exportăm medici, IT – iști, specialiști, buni meseriași, este cazul să-i păstrăm plătindu-i bine aici, acasă.

Am apreciat în primul rând oferta noului premier pentru o… Românie normală. Asta a lipsit întotdeauna – evident nu la modul declarativ – strategiei țării noastre. Tendința de aducere la un nivel de trai rezonabil a majorității populației țării, fără a ne căciuli în fața unor… infringement – uri ipotetice este un gest de normalitate.

O altă discuție este cea pur economică sau mai corect spus, macroeconomică. Întrebarea neretorică este simplă: creșterea economică din ultimii ani permite sau nu o ajustare a bunăstării populației? Nu știu și nici nu mai contează! Există în toate guvernările – sau ar trebui sa fie – și factorul de responsabilitate socială. Aici am avut probleme în ultimii mulți ani, în general guvernanții au mers pe “responsabilitatea” de gașcă, a familiei. Putem umple zeci de pagini de analize sofisticate, am putea să previzionăm depășirea deficitului de 3% impus de UE, poate chiar îl păstrăm la limită, nu cred că în acest moment este clar ce ni se va întâmpla, dar îmi amintesc o mică axiomă ce spune că “prea multă analiză duce la paralizie”, așadar haideți să mergem pe prezumția de normalitate: populația țării – in integrum – contează!

Evident că o alocare “exagerată” pe îmbunătățirea nivelului de trai a populației poate duce la o posibilă descreștere a investițiilor în sectorul public chiar păstrând sau crescând nivelul PIB-ului (sunt condiții favorizante de mărire a consumului, generat de surplusul de lichidități de la populație, rezultat din creșterea salariului minim dar și de alte “relaxări” fiscale anunțate, ce pot însă determina diminuarea cheltuielilor de capital). Oricum, ne-am lămurit și cu eficiența derulării coerente, fezabile a investițiilor până la acest moment. Creșterea salariului minim poate genera și creșterea somajului, e posibil ca angajatorii privați să “impună” creșterea productivității muncii și/sau eventual să mențină la aceleași valori bugetul alocat forței de muncă diminuând numărul de salariați.

Nu ar fi exclus să asistăm și la o scădere a investițiilor private (deși anul 2016 a fost unul de creștere importantă pe segmentul investițiilor străine directe), ținând cont de pierderea “atractivității” țării noastre în contextul programului de guvernare social – democrat, dar, nu există absolut nicio garanție că totul va merge pe această direcție.

Ceea ce este foarte important pentru sănătatea și stabilitatea țării, România trebuie să fie atentă la susținerea capitalului privat autohton, în condițiile în care coeziunea europeană este amenințată iar protecționismul corporatist ne poate arunca într-o criză provocată, premeditată, în care noi să fim “surprinși” total descoperiți.

Dar în mod cert, în evoluția societății este bine întotdeauna de luat în considerare mai ales tic-tac-ul “bombei” sociale, care poate da peste cap ierarhii politice și chiar economice. Evident este ideal când se poate “controla” efectul acestei psihologii a mulțimii, tocmai de aceea gestul firesc de-a satisface nevoile minimale, de bază, ale populației ține și de respect și de normalitate.

Repet, efectele unui program “prea” social, pot fi total incontrolabile – chiar în condițiile existenței unei fundamentări ultra – tehnice – în contextul imprevizibilelor fluctuații globaliste dar, să nu uităm, bunăstarea populației (autohtone) este prioritară și pentru conducătorii germani, francezi sau italieni. Prin urmare, “apăsătorul” deficit de 3% impus României, nu poate constitui un factor de constrângere într-o politică de relaxare fiscală și mai ales în condițiile unei creșteri economice realiste, previzionată și pentru următorii ani de către instituțiile internaționale “credibile”.

Nu ne rămâne decât să sperăm că programul de guvernare social – democrat a fost gândit de către specialiști și nu de către diletanți, și că “abaterile” de la previziuni vor fi în limite normale, negeneratoare de tensiuni politice inutile. Din păcate toate “pariurile” se fac pe viitorul României și nu pe cel al clasei politice eminamente… efemeră.

Ion Mariș

sursă foto: Peter Lengyel

VASILE…

Destinul, pentru mine, este o sumă de lumi și temporalități diferite…

De această dată, în aceste clipe acesta, destinul, și-a urmat neprietenos cursul.
Într-una din lumile sale, prietenului de-o viață Vasile BÂRLEA nu i-a mai lăsat loc pentru proiecte, speranțe, idealuri… I-a lăsat doar ceea  ce Vasile a realizat pentru noi până astăzi: prietenia, bunătatea, generozitatea alături de lucrările sale de pictură şi grafică, de monumentele de cultură spirituală şi materială restaurate de-a lungul anilor în judeţ şi în ţară…

Atât de multe lucruri din viaţa noastră (copilărie, adolescenţă-tinereţe şi de curând ce-a de a treia vârstă) ni s-au părut lipsite de semnificaţie atunci când s-au întâmplat, dar au căpătat o importanţă deosebită odată ce au căpătat o importanţă deosebită odată ce am înaintat în viaţă, în vârstă. Acolo unde a trebuit să râdem am râs, acolo unde a trebuit să ne bucurăm ne-am bucurat, acolo unde a trebui să mulţumim am mulţumit, acolo unde a trebuit să plângem am plâns…

Dar astăzi Vasile m-a lăsat să plâng singur!
Dintr-o dată totul s-a năruit!
Vasile m-a lăsat să plâng singur!

Am sentimentul lăuntric şi totodată atât de dureros că acolo i-a întâlnit pe părinţii săi, uncheşul Vasile şi mătuşa Anuţa, care i-au fost atât de dragi, a întâlnit atâţia prieteni dragi plecaţi mai devreme să-i şi să ne netezească drumul spre Înălţare.

Acum şi de aici, prietene drag, nu pot a-ţi spune decât: Dumnezeu să te odihnească în pace!
Alături de soţia ta Cornelia, alături de fratele tău Gheorghe şi familia să pot a spune doar: Dumnezeu să ne ajute să trecem peste această mult prea devreme sosită despărţire!
Glasul tău, amintirea ta, Vasile nu sunt stinse. Şi nu se vor stinge!

Dumnezeu să te odihnească în pace!

Echim VANCEA

sursă foto: Graiul Maramureșului

„Pășiți încet, cu grijă tăcută, feții mei
Să nu-i striviți nici umbra, nici florile de tei
Cel mai chemat s-aline, din toți, și cel mai teafăr
Și-a înmuiat condeiul de-a dreptul în Luceafăr!” (Inscripție pe amfora LUI,Tudor Arghezi)

15 Ianuarie 2017.

167 de ani de când, în casa căminarului Eminovici din Botoșani se naște Mihai, cel care în 1866, la insistențele lui Iosif Vulcan, își schimbă numele în Eminescu, pentru a rămâne astfel în nemurirea limbii române.

Sunt scrieri întregi despre viața și opera lui Eminescu, controverse, contestări, opinii, cenzurări. Nu mi-am propus azi să fac o analiză a acestora. Este însă de văzut dacă Eminescu mai contează, azi, pentru poporul român, ca poet național.

„Omul deplin al culturii române” așa cum îl numea Constantin Noica, a îmbinat în opera sa cultura filosofică pe care o deținea, romantismul, cu basmele, poeziile și cântecele populare ale neamului său. A alergat prin pădurile copilăriei, a ilustrat iubirea, a meditat la icoane de stele, s-a rugat la mormântul mamei, pentru ca, astfel, să se poată regăsi, pentru a se întoarce în eternitate, nu înainte de a ne lăsa Luceafărul și a transforma teiul în simbol, nu înainte ca toate acestea să capete numele său, Eminescu. A făcut jurnalism din convingere, din entuziasm, cu gândul la cei ce vor urma și care trebuie educați: „misiunea oamenilor ce vor din adâncul lor binele țării e creșterea morală a generațiunii tinere și a generațiunii ce va veni”.

În plină epocă informatică, în care, vorba puștilor de 12-13 ani, la modă este „romgleza”, valorile culturii naționale au trecut în plan secund. În vreme ce alte nații își cultivă spiritul și valorile, la noi, acest lucru se pare că nu se mai întâmplă, nu mai e în trend. În goana noastră zilnică nu mai avem timp de poezie, nu mai avem timp de literatură sau poate, dacă acest timp ar exista, dacă am avea acces la el, ne-am convinge cât de actuale sunt constatările lui Eminescu din finalul Scrisorii III: „Când vedem că toţi aceia care vorbe mari aruncă/ Numai banul îl vânează şi câştigul fără muncă/ Azi, când fraza lustruită nu ne poate înşela/ Astăzi alţii sunt de vină, domnii mei, nu este-aşa?”.
Ne amintim, încă, în fiecare an de 15 ianuarie, că Mihai Eminescu este poetul nostru național, dar îl scoatem ușor din manuale, în funcție de tot felul de programe și organizări ale sistemului de învățământ românesc.

Azi, 15 ianuarie, a devenit Ziua Culturii Române. În pauzele dintre atâtea ctitoriri de catedrale, de mântuire a neamului, ar fi bine să ne rugăm în bisericuța închinată lui Eminescu, din Ipotești, pentru a putea să ne regăsim forța de a crede în valorile noastre, în noi ca nație, în noi, cei renăscuți din cenușa păsării Phoenix.

„Toate-s vechi și nouă toate”… spectacolul lumii continuă.

Autor, Roxana Pontoș

sursă foto: Peter Lengyel

Patimile și viciile în toate formele lor constituie cea mai perfidă modalitate de sclavie. Au existat dintotdeauna, dar acum, parcă mai mult ca oricând, au devenit tot mai diversificate și mai subtile, existând tot mai multe argumente care să le justifice.

În adâncul sufletului nostru știm de ceea ce avem nevoie, de asemenea, știm ceea ce este balast.  Nu trebuie decât să deschidem ochii și aruncăm bolovanii pe care-i purtăm zi de zi cu și în noi.

Viața nu ne scutește de ispite, de patimi, de suferințe, însă tot ceea ce vine pentru a ne pune la încercare trebuie folosit pentru a fortifica cetatea, nu pentru a o dărâma. Asta dacă privim problemele ca oportunități de dezvoltare, iar datele care ne înconjoară ca și resurse, nu obstacole. Viața este o chestiune de interpretare. Poți să privești boala ca fiind un dezastru sau o posibilitate de a-ți schimba stilul de viață, de a-ți depăși slăbiciunile.

Îți dai seama că ești pe drumul cel bun atunci când alergi, când ai întrebări, când te lupți, când suferi, când tot ceea ce se așterne în fața ochilor tăi nu este decât un amalgam de lucruri care încă nu au o așezare clară. Și da, imaginea poate fi confuză, dar să nu uităm că dacă avem răbdare suficientă, apele se vor liniști, iar imaginea va deveni tot mai clară, mai ușor de privit, până când nu va mai rămâne nimic străin.

De obicei ne deranjează ceea ce nu ne este cunoscut sau familiar, iar tocmai acest aspect ne face să fim mai reticenți vis a vis de posibilitatea de a accepta o situație care nu ne este cunoscută, însă dacă am accepta-o fără ezitări acea situație ar deveni mult mai ușor de manageriat. Dar noi, oamenii, suntem ființe complexe și ne place să complicăm tot ce avem la îndemână, așa se face că, de obicei, procedăm invers, întâi dorim să cunoaștem lucrul apoi să-l acceptăm.

Dacă am accepta lucrul înainte de a-l cunoaște, am câștiga din start, fără eforturi, fără alte costuri. Acceptarea vine din iubire, din inima noastră, înzestrată din plin cu acest har.

Este foarte important cum definim ceea ce se află în fața noastră, cum arată imaginea mentală, reflexia lucrului pe care îl percepem. Luat ca atare, lucrul în sine, este în realitate neutru, adică nici bun, nici rău. Puterea o oferim noi, prin calitățile/defectele pe care le atașăm lucrului privit. Și în acest mod transferăm o parte din sufletul nostru lucrului pe care l-am vizualizat inițiind o comunicare primară, înainte de comunicarea propriu zisă.

Definiția pe care o atașăm lucrului, nu este scutită de propriile noastre limitări, de aceea apar adeseori conflicte. Dacă am lucra mai mult la modalitatea în care privim ceea ce se află în fața noastră, am evita foarte multe neînțelegeri/interpretări greșite.

Nu este dificil să ne detașăm de limitările noastre, ci este dificil să renunțăm la gratii, de vreme ce ne-am obișnuit cu ele. Oricât ar fi de confortabilă, colivia nu este bună pentru un suflet care dorește să zboare.

Dacă antrenamentul fizic prespune multă voință, fermitate, perseverență, stăpânire de sine, renunțare la obiceiuri nesănătoase etc., antrenamentul mental și spiritual este cu mult mai pretențios, iar deteșarea de sine ajută foarte mult.

Cu cât ești mai atașat de persoana ta, cu atât ești mai subiectiv, mai egoist, mai aproape de dorințele tale și este atât de facil să cedezi; însă, dacă faci un efort conștient, te poți desprinde de toate aceste limitări și obține o perspectivă mai înaltă, mai cuprinzătoare, iar în aceest mod vei reuși să accepți și să iubești mai ușor ceea ce se află în fața ta.

Dacă transmiți (la nivel inconștient dar cu intenție conștientă) bunătate, acceptare și iubire față de tot ceea ce întâlnești, vei fi răsplătit la fel, iar posibilitatea apariției conflictelor se va diminua considerabil.

Fii tu lumină, și astfel nu-ți va fi frică să umbli când în jurul tău toate luminile vor fi stinse!

Autor, Antonia Luiza Dubovici

Cuvântul neruga, cu rezonanțe asiatice parcă, pune în lumină cel puțin 3 aspecte: în primul rând e aspectul fonic, cu accent pe silaba a doua și jocul triplu dinte o consoană și o vocală din fiecare silabă, unde consoanele crescătoare vin sub forma afișată a unei energii, apoi e înțelesul, reprezentat printr-un substantiv (tipic sub aspectul formării lui, dar inexistent în dicționar) și, în al treilea rând, reprezintă pronumele personal însoțit de verbul la imperfect, persoana a treia, singular, aducând în lumină vremuri imemoriale. Ca și cum, la un moment dat, cineva ne ruga să facem ceva, să fim într-un anumit fel, să acționăm în virtutea a ceva. Și, din ne-facere, din ne-ascultare, neruga noastră a deviat în altceva și nu a mai putut instaura lumi, pace sau liniște…

Mi-a spus cineva, recent, că nu mai are nici măcar puterea să se roage. Că ruga nu își mai găsește locul și nu îi mai poate fi parte din gânduri. Că a ajuns la o stare de împietrire și că nici măcar lacrimile nu îi mai pot spăla cristalul ochilor… Că starea la care a ajuns este o nerugă continuă, din care nu mai poate ieși.

Văd în ultimul timp, din nefericire, tot mai mulți oameni care nu mai au puterea de a se ruga. Pe care deja i-a cuprins neruga. Și care nu mai au energia de a intra în biserici. Sau dacă o fac, totul se reduce la automatisme și la un formal sec, ca reflex al inerției altor vremuri. Sunt vremurile cînd El ne ruga să Îi fim alături. Și totuși, aceasta e o stare care, din ce în ce mai mult, cucerește suflete.

Am tot stat și m-am gîndit de unde poate să vină o astfel de stare, și care îi poate fi originea? Singura explicație pe care am găsit-o este dată de o negare a frumosului din noi, de neoameni. Pentru că mulți dintre cei din jur au devenit neoameni, o zonă tot mai mare se acoperă cu boli: nefericiri, nenorociri, necazuri, neajunsuri, nevoi, neliniști nefirești. Nerugi.

Lor, nerugilor, noi trebuie astăzi să le căutăm leacul. 

Autor, Mihai Pătrașcu

Începutul de an 2017 ne-a adus tot felul de schimbări, un Guvern nou nouț, multe informații și propuneri, unele deja concretizate în Hotărâri. Printre acestea se numără, așa cum bine se știe, și creșterea salariului minim brut garantat în plată cu 01.02.2017, de la 1.250 lei la 1.450 lei.

Ceea ce este surprinzător este că în Nota de fundamentare a proiectului de act normativ se menționează, în Secțiunea a III a, Impactul socio-economic al proiectului de act normativ, punctul 2 – Impactul asupra mediului de afaceri – nu este cazul, adică mediul de afaceri nu va fi afectat de această măsură. Din păcate tocmai mediul de afaceri și, consider  că, în principal cel cu capital integral autohton, care acordă salariile în lei, este primul afectat. Dacă începând cu luna  mai 2016 salariul minim brut garantat în plată era stabilit la 1.250 lei pentru un număr mediu de ore de muncă de 169,333 lei / lună, anul acesta, 2017, numărul orelor de muncă luate în calcul ca medie la stabilirea salariului minim brut de 1.450 lei este de 166,00 ore/ lună, în program complet. Concluziile sunt evidente. Să nu uităm că în 2017 avem și două zile de sărbători legale în plus în care nu se lucrează, față de 2016. Aceasta a fost cu siguranță o altă măsură care nu a afectat mediul de afaceri și asupra căreia acesta a fost consultat (!).

Dacă până în prezent costul total al firmei cu un salariat încadrat cu 1.250 lei era situat undeva la peste 1.500 de lei, de la 1 februarie acest cost ajunge la  peste 1.780 lei. Costul este reprezentat de salariu și taxele achitate de către angajator către stat pentru fiecare angajat. Acest cost se adaugă celui suportat de către fiecare salariat prin reținerea și virarea către bugetul statului a sumelor reprezentând impozitul pe venit, contribuția la fondul de șomaj, contribuția la fondul de pensii,  contribuția de asigurări sociale de sănătate. Din toată majorarea salariului minim brut singurul câștigat cu adevărat este statul.

Probabil, prin creșterea salariului minim brut garantat în plată în multe situații salariații nu vor mai beneficia de deducerile personale sau pentru persoanele aflate în întreținere pentru că salariul brut va depăși cotele stabilite de lege pentru aceste deduceri .

Nu cred că prin majorarea salariului minim brut garantat în plată va fi diminuată  munca la negru și nici nu va fi stimulată ocuparea în muncă. Cel mult. va fi încurajată prestarea muncii în baza altor tipuri de contracte, diferite de contractul individual de muncă. Obligația acordării salariului minim garantat în plată  există doar pentru munca prestată în temeiul unui contract individual de muncă. Pentru stimularea ocupării în muncă ar fi benefice eventual sancțiuni pentru cei care nu lucrează cu toate că starea lor de sănătate le permite acest lucru și eliminarea ajutoarelor sociale acordate de stat pentru nemuncă. Cel puțin în Sighetu Marmației locuri de muncă sunt. Nu sunt doritori de muncă.

1.450 lei salariul minim garantat în plată, indiferent de munca prestată, de calificarea avută sau, mai ales, de lipsa ei.

O altă presiune apare asupra mediului de afaceri datorită faptului că timpul în care intră în vigoare această măsură este foarte scurt: 1 februarie 2017, și trebuie îndeplinite o serie de proceduri pentru a fi operațională – încheierea și înregistrarea actelor adiționale la contractele colective de muncă , obligatorii la societățile cu peste 21 de angajați, încheierea, semnarea și înregistrarea actelor adiționale la contractele individuale de muncă ale angajaților, dar așa cum am mai spus, mediul de afaceri, în viziunea Guvernului, nu e afectat de măsură.

În nota de fundamentare se arată că salariul net al unui salariat care nu are persoane în întreținere va fi de 1.065  lei. Este această sumă suficientă pentru creșterea nivelului de trai? În mod evident, nu. Atâta timp cât există taxe, impozite, utilități  de achitat și a căror valoare lunară nu e mică, atâta timp cât prețurile sunt cele pe care le cunoaștem cu toții și care nu au fost afectate de scăderea TVA (impozit  indirect care ajunge în final la bugetul statului) .

Orice angajat își dorește să câștige bine, dacă se poate cu un efort cât mai mic, orice angajator care se respectă și care dorește obținerea de rezultate este interesat să asigure angajaților un mediu care să le permită un câștig decent, când însă în acest parteneriat intervine statul pentru a impune o sumă, care nu e neapărat ancorată realității, de la care pornește jocul, cred că nu mai putem vorbi de predictibilitate economică.  Undeva s-a produs o fractură în  relația și așa instabilă dintre stat – mediu de afaceri. Este sigur că dacă această măsură nu este urmată de măsuri de sprijinire efectivă a mediului de afaceri ne vom trezi cu o mulțime de firme în insolvență, fapt ce va determina o descreștere accentuată a  economiei românești. Este foarte ușor să încadrezi faptele la contravenții și să aplici sancțiuni care nu e cazul să precizăm unde ajung. Rolul principal al oricărei instituții a statului ar trebui să fie de prevenție și nu de opresiune, mai ales atunci cînd măsurile se iau de azi pe mâine.

E  1 februarie 2017 într-adevăr momentul creșterii salariului minim brut garantat în plată ? Părerile sunt convinsă că sunt împărțite. Ar fi interesant de aflat punctul de vedere al angajatorilor sigheteni legat de această măsură de început de an.

Autor, Roxana Pontoș

La fiecare sfârșit de an facem un ”inventar” a tot ce am trăit în anul în curs punând în balanță ceea ce ne-am propus cu ceea ce am dus la bun sfârșit. Cu siguranță fiecare am întocmit, conștient sau mai puțin, un raport personal pe anul 2016. Gradul de mulțumire, cu siguranță diferit de la om la om, ne-a pus în fața planului de acțiune pentru noul an.

E perioada de vise, speranțe și planuri! Fiecare an poartă cu sine provocările lui! Și cum vestita vorbă a românului : ”se poate și mai rău”, nu e populară fără motiv, iată că ne aflăm în fața unui nou început (unii pragmatici ar zice o crudă continuare) și din punct de vedere al guvernării statului. Ni s-au prezentat o serie de promisiuni care ne duc cu gândul la basmele cu zahăr și miere. Poate sunt doar eu cea care gândește așa, dar cred că în perioada sărbătorilor am consumat destule dulciuri, așa că propun să ne concentrăm asupra lucrurilor ”sănătoase”!

E de dorit să crezi în oameni, să le dai ocazia să te surprindă. Îmi doresc să fiu (plăcut) surprinsă în acest an, nu vreau să judec oamenii înainte să le dau ocazia să își exercite calitățile. Am rezervele mele, e adevărat, fiecare dintre noi avem un CV mai mult sau mai puțin bogat, cu o experiență și realizări cu care ne mândrim sau nu.

Pâna una alta să fim cetățeni responsabili, să ieșim să curățăm zăpada de pe spațiul din fața locuinței sau instituției unde muncim și să tratăm cu multă responsabilitate atribuțiile personale și profesionale și, încet, încet, se vor așeza toate.

Iar dacă vedem că planul celor puși să ne reprezinte se îndepărtează de așteptările generale, să nu uităm de opțiunea democratică de a ieși și a ne prezenta punctul de vedere!

Un an productiv, cu realizări și satisfacții!

Autor, Camelia Pesek

Nu întotdeauna cu/din dragoste și “credință” se extrag esențele. Dacă descompunem DC (dragostea & credința) nu vom găsi în subsidiar nici “matematica”, nici perfecțiunea, nici poțiuni miraculoase, vom găsi doar subcomponente banale, tăcute, ale materiei. Și nu ne vom bucura!

Sigur că nu există limite în a-ți dori cât mai multe de la cei care dețin “controlul”, știind că fiecare cetățean are dreptul de a cere celor care pot și fac, ceea ce crede că – de facto – i se cuvine. Am fost și criticați – în aceste două săptămâni de existență – de când a fost lansat site-ul nostru că nu suntem destul de duri, că nu reflectăm toate informațiile din comunitate, că nu-i evidențiem pe unii și-i “încurajăm” doar pe “alții”, că X nu este mai relevant decât Y, dar recunoaștem că, din păcate, niciodată nu vom putea mulțumi pe toți oamenii.

Unii vor can–can – uri, extrase din toate ungherele, ce sunt – poate – nesemnificative pentru ceilalti, pe alții-i interesează doar cultura, pe ceilalți doar lucrurile mărunte… cum să-i împaci pe toți?… de ce să-i împaci pe toți? Nu suntem o instituție publică ce încearcă să împartă puținul sau nimicul… tuturor. Suntem niște minți libere, deschise, ce abordăm subiectele după “feeling”-ul propriu. Pe cine deranjează?

Ce să facem ca să asigurăm o diversitate maximă a știrilor, a informațiilor ținând cont că suntem o echipă de voluntari și că doar timpul “liber” este resursa de care dispunem?! Ar trebui să “navigăm” mai mult pe surse sau chiar să… “fabricăm”?!

Poate doriți discuții elevate, specializate, despre buget, sănătate sau educație, despre ce are Sighetul mai bun în aceste domenii sau… așa să fie?!…. să auzim mai ales informații despre ilegalitățile comise de aleși, “succesurile” contrabandiștilor, evaziunea “patronilor” isteți, izbânzile ANAF sau capcanele DNA? Vă interesează ce se întâmplă pe străzi, în parcuri, în baruri sau în cotloanele mai puțin “selecte” din cartierele Sighetului? Vă intereseaza incendiile, bătăile, violurile, certurile și injuriile în direct sau ați prefera recenzia unei cărți, analiza unui film sau dezbaterile civice? Știm că informațiile/ știrile ciudate sunt cele mai accesate, sunt căutate de oameni tocmai pentru “exotismul” și “pitorescul” lor. O publicație fără “șocuri” informaționale va muri?!

Cunoștințe oneste ne-au cerut mai multă… răutate, altfel, consideră ei, ne-am dat cu… puterea. În asta constă informația?! A nu avea milă, a avea… rating? Prezumția de răutate trebuie să predomine? Probabil că n-ar fi “credibil” nici un site/ ziar plin de fapte bune, de dovezi de generozitate și idei magnifice, propuneri spirituale și doar… gesturi filantropice?! Ideal ar fi un “echilibru” între rău și bine, între dragoste și credință, între foame și lăcomie, între sentimente și rațiune. Dar… care-i formula?

Și totuși sunteți cititorii noștri, puțini, mulți, nu asta contează. Am observat că sunteți interesați și de “povești” patrimoniale, de legende “nobile” consumate în trecutul îndepartat al comunității noastre și chiar de povești de succes actuale cu personaje reale, locale. Nu vă displac oamenii frumoși, pot fi chiar top-modele, artiste și alte… dulcețuri, dar nu-i rău să vorbim și despre mai marii momentului ce sunt pe “val” azi și pe care-i privim în dizgrație mâine. Ce minune-i în sufletul consumatorului media!… în sufletul celor care se dau în vânt dupa like-uri și după vizibilitate constantă. Sunt sigur că doriți să vedeți și partea frumoasă din comunitate, că de-aia oamenii sunt construiți pe un calapod civic, cu dorințe normale, nu sunt doritori de găinării, bălării, mizerii. Cu ce vă ajută dacă aflați că vecinul dumneavoastră a prins un “biznis” dând mită și, eventual, a fost surprins în flagrant delict? Societatea va deveni mai bună în funcție de numărul victimelor sistemului ce sunt înhățate de… instituțiile abilitate? Aflăm de la poliție că… în cursul nopții de ieri a.c. doi hoți minori au spart o locuință și au sustras… da, asta-i știrea momentului! Sau… x mii de pachete de țigări de contrabandă au fost capturate de către vigilenții… Doamne, cum se mai re-formatează și gusturile publicului, dar și conștiința “jurnaliștilor” liberi. Și pentru ce? Pentru multe, multe like-uri în lumea virtuală!

Poate ar trebui să ne transferăm și conștiința în lumea virtuală, acolo unde am fi protejați prin “password-uri” de propria identitate (unii!), acolo unde reply-ul transmite ura (de la alții!), acolo unde-i democrația pe placul mulțimilor, anonimilor?!

Autor, Ion Mariș

sursă foto: internet

Mai trece un an, mai adăugăm bilanțului bunele, relele și amintirile lui 2016.

Ultimii ani m-au învățat că în acest bilanț cei mai importanți sunt oamenii. Cei de lângă tine, familia, prietenii, mulți, puțini, așa cum sunt, mai serioși, mai puși pe șotii, important e, până la urmă, că îi ai alături de tine. Nu știi ce aduce clipa. Orice pierdere materială sau financiară se acoperă, într-un fel sau altul, dar oamenii pierduți nu mai pot fi înlocuiți, doar așezați în cutia sufletului pentru neuitare.

În rest, aproape nu mai contează nimic! Nici că sistemul electronic al cardului de sănătate cade exact atunci când pacientul are mai multă nevoie, nici că sistemul de eliberare a tichetelor de călătorie al CFR este inoperabil exact când e cererea mai mare, dar nu e nici o problemă se poate cumpăra locul din tren la un alt preț, că de, toată lumea trebuie să trăiască.

Nu contează nici măcar faptul că, din patru în patru ani avem promisiuni, multe, care în cea mai mare parte rămân doar la acest stadiu, de momeală electorală, de vânătoare de votanți. Nu contează nici măcar faptul că, pentru a-și satisface propriile orgolii, unii sunt în stare să treacă peste orice. Ne-am obișnuit, am acceptat, mergem mai departe.

Ne croim vise, speranțe pentru 2017. Nu ne costă nimic. Nu ni le poate lua nimeni, nici visele, nici speranțele. E un alt început. E o altă unitate de măsurare a trecerii noastre pe Pământ. E un an nou ce bate la ușa noastră. Să încercăm să-l primim cum se cuvine, să încercăm să facem din el un an bun sau noi să devenim mai buni în anul ce vine. Să ne pese mai mult de ceea ce se întâmplă cu noi și cu cei de lângă noi, să conștientizăm că timpul ne este dat pentru a-l folosi, nu pentru a-l risipi, nu pentru a-l arunca de colo-colo timp de 364 sau 365 de zile, pentru ca în a 365 sau a 366 zi să ne întrebăm unde a zburat încă un an și să începem să-l căutăm febril. Să știm că anii vin și trec oricum, dar timpul se așterne peste noi.

Să credem în primul rând în noi, pentru a putea realiza măcar o parte din visele și speranțele cu care ne pregătim să întâmpinăm Anul Nou. Să fim conștienți că timpul trece, dar important e ce facem și ce lăsăm în urma noastră.

Anul Nou să vă fie așa cum vi-l doriți. Cu sănătate. Cu lumină. Cu împliniri. Înconjurați de oameni buni și frumoși.

La mulți ani!

Autor, Roxana Pontoș

sursă foto: Peter Lengyel

Una din caracteristicile noastre, ale oamenilor, este și categorisirea. Clasificarea. Încadrarea. Judecarea.

Foarte ușor catalogăm și punem etichete, de multe ori fiind departe, mult prea departe de adevăr. Sub impulsul primei impresii, chiar dacă se spune că aceasta nu contează (iar alții, din contră, afirmă că tocmai aici constă sentimentul definitoriu pe care trebuie să îl avem când e vorba de o persoană și trebuie să îl ascultăm), tăiem aspru în carnea judecății și nimic din ceea ce înseamnă păreri din exterior nu mai contează. Pentru că deja ne-am prins în canonul propriei judecăți și nu mai putem ieși de aici.
Devenim sclavii propriilor păreri. Care, culmea, de multe ori sunt și induse, avant la lettre. Dintre toate clasificările omenescului pe care le-am văzut, mi-a rămas la suflet una, făcută de Kazantzakis. El nu împarte omul în tipuri de comportament, atitudini sau reacții, ci în “suflete” și “rugi”. Omul ca suflet sau, mai frumos spus, omul ca rugă, devine pentru scriitorul grec expresia unui univers complex în care prezentul unui acum al putinței și viitorul unei dorințe de a deveni se împletesc pe buzele lui topite în rugăciune. Prin comunicarea cu Creatorul, omul se autoîncadrează la ceea ce poate fi, luându-și crucea și pornind către drumul poverii.

“Există trei categorii de suflete, trei categorii de rugi: a. Eu sunt un arc în mâinile tale, Doamne, întinde-mă, dacă nu, voi putrezi; b. Nu mă întinde prea tare, Doamne, că mă voi rupe; c. Întinde-mă atâta cât vrei, Doamne, și să mă rup!”
Dincolo de aceste cuvinte, la marginea lor se deschide oceanul unui univers. Călătoria noastră este, de fapt, expresia liberului arbitru, a alegerii noastre. Suntem ceea ce vrem să fim, putem fi ceea ce noi înșine hotărâm, avem libertatea de a deveni. Între un arc pretins și unul întins, doar noi hotărâm semnul din lemnul care după aceea poate să rupă firul. Însă noi uităm un aspect esențial: arcașul nu e decât Creatorul și atâta vreme cât El știe cum a făcut obiectul, nu este cazul, locul sau rolul nostru să judecăm. Ci doar să ne asumăm, voit, una din cele trei rugi.

Pe piatra sa funerară de la Heraklion, locul unde a decis să rămînă pentru a-și petrece infinitul Nikos Kazantzakis, stau încrustate următoarele cuvinte: “Nu mă tem de nimic. Nu sper nimic. Sunt liber”. Cred, Doamne și mărturisesc că Tu ești cu adevărat Cel ce ai făcut arcul care nouă ne poate da libertatea atâta vreme cât putem depăși frica! Întinde-mă atâta cât vrei, Doamne, și să mă rup!

Autor, Mihai Pătrașcu