Ne-am obişnuit să vedem tragedii aproape de noi. Ne uităm la ştiri şi construcţii bombardate cu oameni înăuntru, oameni mitraliaţi care „invită″ invadatorii să plece acasă, sau cine mai ştie câte orori comise de Rusia care e hotărâtă să salveze (?) Ucraina, ne oripilează şi ne vor face în continuare dereglări spaţio-temporale…

Până pe la sfârşit de februarie din anul 2022, credeam că suntem în Europa, în secolul XXI, că ne înţelegem din vorbe, nu din dat cu măciuca în capul celui care nu vrea ca noi. Sau nu vrea să fie cu noi, lângă noi, apărat de noi, manipulat de noi, exploatat de noi, terorizat de noi.

Acum suntem în faza că încercăm să înţelegem. Vrem să găsim explicaţii pentru ceva inexplicabil. Ne uităm într-o parte (în sens figurat), şi vedem acolo Rusia şi guvernarea sa autocrată. E clar că acea guvernare are un stăpân absolut… Ne uităm în altă parte (în acelaşi sens figurat) şi vedem acolo Ucraina, o ţară de două ori mai mare decât România ca populaţie. La suprafaţă e mai greu de făcut calculul, pentru că au mai apărut nişte republici autonome recunoscute doar de ele însele şi de Rusia.

Populaţia Ucrainei e absolut admirabilă! Vedem la ucraineni eroismul la superlativ. Vedem dorinţa unor oameni de a fi lăsaţi în pace, pentru că nimeni n-are dreptul să le arate calea pe care trebuie s-o urmeze.

Ucrainenii vor în UE şi în NATO. S-au pregătit pentru asta, au visat la asta. Sunt foarte buni vorbitori de engleză. Au făcut manifestaţii pentru integrarea europeană. S-au luptat pentru ea. Ei vor să intre în NATO pentru că s-au săturat de ruşi şi de „fericirea″ pe care vor să le-o aducă. Stalin i-a înfometat pe ucraineni. Putin îi omoară acum indiferent că au poate 100 de ani sau sunt încă bebeluşi.

De se-ntâmplă ce se-ntâmplă? E întrebarea pe care ne-o punem cel mai mult în ultima lună, văzând ura ajunsă la paroxism şi neînfricarea, determinarea de a nu ceda, demne de a fi trecute în cărţile de istorie ale omenirii, în contrapoderea urii animalice.

Desigur că dacă ţinem cu tot dinadinsul ca răul să ia o formă concretă, toţi ochii şi toţi indecşii sunt îndreptaţi spre preşedintele rus. Ucrainenii, în momentele de euforie că încă un tanc a fost distrus sau o zburătoare mecanică a fost doborâtă, folosesc, probabil, un obicei din Evul Mediu (de care prin comportamentul agresorului nu suntem departe) şi arată ştiu ei spre cine degetul arcaşului.

Filosoful Gabriel Liiceanu, într-un articol („Putin nu este nebun”) spune că şeful suprem al Rusiei este aşa cum îl vedem azi pentru că este un produs al KGB, sau FSB-cum se numeşte azi, în dorinţa de a „o tăia″ cu trecutul. „…conspirația mondială, dușmanul la pândă, amenințarea continuă (complexul „citadelei asediate”), vigilența, cruzimea care trebuie să nu cunoască limite, obsesia puterii care trebuie să fie afirmată continuu de vreme ce totul se rezumă la raportul de forțe, afirmarea planetară a măreței Rusiei ca țel final. Toate acestea sunt conceptele prin care Putin înțelege, interpretează și vrea să modeleze la ora actuală lumea și care fac imposibil orice dialog cu el și orice negociere″.

Ziaristul Ion Cristoiu scrie pe blogul său articolul „Măreaţa tradiţie a măcelăririi″, din care reproduc aici fragmentul: „Tătucul se proclamă peste tot dușman al Europei. În secret însă, ambițiile sale vizează ajungerea din urmă a Occidentului, intrarea în veac a Rusiei, aducerea la zi. Ca și înaintașul său întru prigonirea propriului popor, găsește de cuviință că procesul implică sacrificarea [a] milioane de ruși. […] toți cei ce se cred veniți pe pămînt cu o misiune sfîntă, toți cei ce sunt convinși de providențialitatea lor nutresc, în taină, un profund dispreț față de propriul popor. Socotindu-l incapabil să se ridice pînă la înălțimea viziunii lor, ei îl sacrifică fără milă. Măcelărirea e doar unul din momentele acestei nebunii″.

Nu stă în firea omului doar să se întrebe de ce se întâmplă războiul ruso-ucrainean fără a judeca problema pe toate părţile. Filosoful Andrei Marga vede o altă faţă a problemei, peste care noi, oripilaţi de imaginile transmise la ştiri, am trecut mai uşor. Citez din articolul „România în contextul crizei Ucrainei″ scris de filosoful clujean: „…înțelegerile Gorbaciov-Reagan, Gorbaciov-Bush, Gorbaciov-Kohl și-au asumat două decizii de reorganizare a Europei la începutul anilor 1990: Rusia se retrage din centrul continentului, unde rămăsese de la încheierea celui de Al Doilea Război Mondial, și, așa cum declara atunci secretarul de stat James Backer, „NATO nu se extinde cu nici un centimetru”. Toți cei implicați în decizii (secretarul de stat adjunct, consilierul de securitate american, cancelarul și ministrul de externe german, liderii francezi și mulți alții) au exprimat această poziție. Președintele Bill Clinton a precizat mai târziu că niciun soldat și nicio armă nu vor fi amplasate în țările ce intră în alianță″.

NATO nu şi-a respectat promisiunea. Rusia a fost „trasă pe sfoară″, „dusă cu zăhărelul″ sau oricum altcumva vrem să spunem, ideea rămânând aceeaşi.

Pe 29 ianuarie 2022 (ce bine ne era atunci!…), pe www.mediafax.ro a apărut articolul: Comentariu Lelia Munteanu: „La ce vă trebuie NATO? ″. O discuţie între fostul preşedinte al Israelului, Shimon Peres şi cel al Rusiei războinice ne poate aduce mai aproape răspunsul la întrebarea „de ce?″.

Voi sublinia câteva idei ale celor doi oameni politici, al căror dialog a avut loc în 2016.

Peres îi reproşa lui Putin acum şase ani că se comportă ca un ţar, iar ţarii n-au făcut altceva decât să dezvolte două oraşe: Moscova şi Sankt Petersburg. „Restul Rusiei e ca Nigeria acoperită de zăpadă″. Tot în dialogul celor doi preşedinţi Putin spune că a început să-i pese din momentul în care Ucraina a fost invitată în NATO. Aderarea la Uniunea Europeană nu l-a deranjat.

Pe 21 februarie 2022 (şi atunci încă ne era bine…) a apărut pe www.cotidianul.ro articolul „Angajamentele încălcate de SUA și noul Război Rece″, scris de Călin Marchievici. În 1994 SUA, Rusia şi Marea Britanie au semnat la Budapesta un Memorandum prin care s-au angajat „să nu amenințe și să nu folosească forța împotriva integrității teritoriale sau a independenței politice a Ucrainei”. Memorandumul a fost negociat pentru ca Ucraina să renunțe la arsenalul nuclear sovietic, iar Putin l-a încălcat, în 2014, când a anexat Crimeea și a început războiul prin interpuși din Estul Ucrainei″.

Tot Călin Marchievici constată că „Documentele declasificate arată cum oficialii americani i-au asigurat pe ruși că NATO nu se va extinde, iar apoi au dublat Alianța. Transcrierile întâlnirilor ruso-americane la nivel înalt postate de Arhiva Națională de Securitate arată că au fost multe asigurări oferite Rusiei, la începutul anilor 1990″.

Sigur, ţările est-europene au profitat de „uşa deschisă″ de NATO şi au intrat în Tratatul militar Nord-Atlantic. Acum, într-un fel, răsuflă uşurate. Rusia nu se mai poate extinde în această parte a Europei.

Promisiuni încălcate din partea forţelor binelui şi fapte oribile de război din partea răului, aduse chiar acuzaţii de crime de război. Asta e lumea în care nu ne vedeam a face parte vreodată.

Din tot răul care pare a fi din ce în ce mai cuprinzător în lume, se desprinde o lumină: poporul ucrainean!

FABULOSUL POPOR UCRAINEAN!

Horia Picu

SUNTEM la o aruncătură de băț de zona de război unde se dau lecții de patriotism și eroism în lupta cu monstrul de la Kremlin.
Suntem temători și ne facem scenarii pe măsură ce crește intensitatea conflictului, cu gândul că butonul nuclear nu ține seama de granițe, apartenențe politice sau alianțe de apărare.

LA noi, în România, se duce un război nearmat pe toate fronturile. Pe frontul Sănătății se duc cele mai crâncene lupte și cad zilnic sute sau mii de victime. Au fost multe semnale, au ars spitale cu oameni și echipamente cu tot. Au fost voci, strigăte disperate către cei aleși sau puși să ne diriguiască destinele. Puțină gălăgie pe la microfoane, ședințe de Guvern, comisii guvernamentale sau parlamentare și se așează din nou liniștea și praful.

EROII noștri de pe frontul Sănătății rezistă și salvează zilnic multe vieți.

MAI zilele trecute mi s-a dat să fiu aproape, și mereu cu sufletul la gură, de cazuri extreme, chiar secvențial, în mijlocul „frontului” unde, după teste specifice ce durează ore, chiar în ritmul alert, se trăgeau concluzii și se luau decizii. La mijloc erau vieți. Au loc consultații și comunicări interdisciplinare pe diverse căi de comunicare , se ia decizia finală: internare de urgență și operație.

TE blochezi și ți se încețoșează toate contururile celor ce se mișcă brownian ce-ți păreau limpezi până adineaori.
Urmează o noapte de coșmar, albă integral, și mă grăbesc să aflu echipa de intervenție. Asta, de abia după ora 18:30. Aflu numele celui care va conduce echipa de intervenție: prof. dr. Ștefan Ioan Florian.

DIN practica dumnealui zilnică, ține și o întâlnire scurtă cu aparținătorii. Mă liniștește, cum că nu este chiar așa complicată intervenția și se amână până mâine dimineață, având urgențe ce nu suportă amânare.
Ies murmurând un semisalut și mă grăbesc, frânt, acasă.

CAUT și citesc tot ce găsesc despre cel ce urma să fie în „prima linie”. Am aflat: este printre primii cinci neurochirurgi ai lumii; este Vicepreședintele Federației Mondiale a Societăților de Neurochirurgie;
i s-a propus să opereze în străinătate și a refuzat; și-a cumpărat din banii lui instrumentarul neurochirurgical, microchirurgical ca să poată face performanță; și-a cumpărat lupe din Canada, în lipsa unui microscop performant; a încercat să-i facă pe mai marii decizionali să înțeleagă necesitatea dotării tehnologice în spitale, pe plan național, neurochirurgia fiind o specialitate aflată în directă coeziune cu dezvoltarea tehnologică; am mai aflat că în septembrie, anul ăsta, organizează un Congres, aici in Cluj, la care va participa toată elita neurochirurgicală din lume;
Am aflat multe despre această mare personalitate a lumii medicale.

ESTE prima jumătate a zilei, ora 11:40 și intervenția este gata.
Nu sunt liniștit și sun la interfon, accesul aparținătorilor fiind interzis. O voce feminină îmi dă detalii cum că, totul este sub control și este bine.

ORA 18:30, lume destul de multă afară, aparținătorii, așteptând să intrăm câte unul intr-o încăpere cât 3 – 4 cabine telefonice, cu un monitor într-un colț, ușa deschisă larg si un paravan transparent pe tot chenarul ușii. Nu există posibilitatea unui contact, o strângere de mână. Doar ne vedem și ne auzim.
„Ti-am zis că o să fie bine. A fost o intervenție ușoară. Bine?”. Încerc alte întrebări și răspunde scurt, după care, „Bine?”. „Bine”- le ăsta însemna, de fapt – „hai, pleacă repede, mai sunt mulți după tine!”.

MĂ fâstâcesc și scot din punga de plastic mica sacoșă din hârtie cu modestul cadou – cartea mea. Mă uit țintă la el și-l rog să o primească. Îmi spune s-o pun pe măsuța din colțul holului de unde vorbeam. „Eu sunt autorul!” Se înseninează la față și zice : „Da, promit că o s-o citesc!”
Ies cu sentimente amestecate: o dată că, mi-am incălcat restricția pe care mi-am impus-o de când mă știu, de a nu da – primi nimic pentru ceva și, că totuși, nu mi-a refuzat cartea, drept simbol al mulțumirii și recunoștinței mele.

IES din acest mediu, fac o scurtă retrospecție și-mi sparg timpanele vorbele unui decizional: „Sănătatea și Educația nu sunt prioritare în România!”.
Cât de mic la minte să fii și să zici așa ceva. Tocmai aceste două fronturi sunt prioritare. Acestea le susțin pe celeilalte. Cum astfel de personaje mici, ajung să ia decizii mari într-o Românie bulversată, degradată, prăbușită în abisul neputinței, în care ura proliferează și ne mișcăm bezmetic cu gândul de a ne lua zborul într-o lume în care omul contează, unde capacitățile de orice fel sunt apreciate corect si mișcă lucrurile, ori aici… sunt stopate.
CÂND se va trezi lumea?
OARE, se va trezi lumea?

AȘA că, ONOARE pentru cei din linia întâi, cei care continuă să lupte și să câștige bătălii, neabandonând frontul, chiar și în astfel de condiții și, OROARE pentru nepricepuții ajunși pe funcții de decizii și care hotărăsc și soarta altora.

Gheorghe Mihăiescu

Sursa foto: Internet

Ne-am obișnuit în secolul XXI să ne „conformăm” ierarhizărilor, catalogărilor, standardizărilor, să apăsăm pedala tehnologiei la maximum și să zburăm „digital” fără restricții, liber, democratic, în toate ungherele planetei, chiar ale întregului univers.

Lumea părea că s-a scuturat de frici, s-a detașat de inhibiții și se întrecea în inovații, R&D, generațiile s-au așezat în ordine, X, Y, Z… Alpha – iGeneration, secolul XXI părea aducător de bunăstare, maximă libertate și viteză spre… optimism.

Dar… astrele s-au „dereglat” dinspre Rusia!

De 25 de zile văd zilnic suferință și, chiar ne copleșește povara valurilor de refugiați ce ajung în Sighet prin punctul de Trecere a Frontierei din orașul nostru. Peste podul de pe Tisa au trecut până azi mii de femei și sute de copii. A plecat în bejenie, a părăsit Ucraina, un val de inimi, un val al Generației Alpha. Cât de crudă este soarta copiilor alungați din lumea lor „Alpha” de către generația de tancuri „Z”, de militarii care afișează ostentativ sau inconștient Z-ul morții. Ei se ocupă de operațiuni „speciale” fără a realiza că lumea se poate prăbuși în doar câteva secunde, fără ca noi să avem drept de… veto!

Generația Alpha a Ucrainei a fost îngropată în ruine, a fost schimbată – acum – viața copiilor dar și a tinerilor din răsăritul Europei de un război agresiv, amenințător de fapt pentru întreaga lume.

Copii triști, copii inconștient – zâmbitori, copii nedumeriți, copii abandonați, copii disperați, copii nefericiți… ce poate fi mai inuman decât teroarea pe care o suportă copiii ucraineni? Vede cineva că ne paște pericolul „comasării” tuturor generațiilor într-una singură: Generația W(ar)? Ar putea fi sfârșitul erei tehnologice și/sau o resetare imprevizibilă a forțelor dominante! Oare, are dreptul un „leader” (dacă se poate numi așa) să-și bată joc de copiii unei țări, de marea masă de nevinovați care nu-și doresc noi teritorii sau expansiuni derizorii?

Potențialul și creativitatea zecilor de mii de copii au fost sacrificate de mașina de război „Z”. Cum vor gândi viitorii adulți, copiii alungați azi din casele lor, despre coșmarul din copilăria lor? Vor putea ierta? Cu mișcări crude, iraționale, sunt readuse provocări absurde într-un secol ce părea că se va război doar virtual. De azi înainte nu vom mai vorbi cu teamă – mai mult sau mai puțin reală – despre „schimbări climatice”, vom trăi cu spaima unor schimbări… dramatice, în Europa noastră sau în lumea globalizată.

Pe cine să învinovățim pentru nenorocirea asta: pe cei care au început războiul sau pe cei care nu doresc să-l oprească?…

Foto & text: Ion Mariș

Vremea romantismului a trecut. Acum cad bombe şi mor copii ţinuţi în braţe de mamele lor disperate, ascunse prin buncăre.

Cântecul lui Florin Bogardo, „Iubirea cea mare″, poate fi remodelat pentru anul 2022. Bogardo spune aşa: „Iubirea se cere păzită/ de oarba ispită,/ de fumul rebel/ Păzită cu zel/ cu săbii de-oţel/şi de ea, şi de el/ la fel…″.

Pe noi ne interesează mai deloc ce fac el şi ea ca să-şi întreţină dragostea, cum o păzesc şi cu ce. Dar ştirile la care ne uităm uluiţi şi îndureraţi de vreo douăzeci de zile, venite din Ucraina, ne fac să ne punem întrebarea dacă nu cumva trebuie apărată mai degrabă pacea lumii. S-o păzim cu străşnicie, ca nu cumva vreun şef suprem în ţara lui să fie ispitit de altă ţară din care mai-mai că ar muşca, ar anexa măcar una-două-trei bucăţi, nu înainte de a le „condimenta″ cu statutul de „republici separatiste″.

„Oarba ispită″ a apărut de ceva timp. „Fumul rebel″ se înalţă acolo unde au fost şcoli, teatre, blocuri de locuinţe, spitale, adică exact în locurile pe unde n-au nimic de făcut militarii… Tot „fumul rebel″ e cel care anunţă că-i posibil ca acolo unde apare să mai fi murit nişte oameni care n-au avut niciun fel de treabă cu milităria, sau cu tratatele de pace „apă de ploaie″.

Fiind vorba de tratate internaţionale, să lămurim problema cuvântului dat (în scris!!!) şi nerespectat. În 1994, proaspăt independenta ţară numită Ucraina, a renunţat la armele nucleare de pe teritoriul ei. Au fost duse în înţelegătoarea şi binevoitoarea Federaţie Rusă. În schimbul descotorosirii de armamentul care pune în pericol în primul rând existenţa mamiferelor, alte ţări şi-au luat nişte angajamente faţă de Ucraina, prin Memorandumul de la Budapesta, care a fost semnat în afară de Ucraina, de: SUA, Marea Britanie şi Rusia.

Din Tratat reproduc aici doar punctul 2: „Statele Unite ale Americii, Federația Rusă, precum și Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord, își reafirmă obligația lor de a se abține de la amenințarea cu forța sau folosirea forței împotriva integrității teritoriale sau a independenței politice a Ucrainei, și că nici una dintre armele lor [nu] vor fi folosite vreodată împotriva Ucrainei decât pentru auto-apărare sau în alt mod, în conformitate cu Carta Organizației Națiunilor Unite″. (sursa: : https://ro.wikipedia.org/wiki/Memorandumul_de_la_Budapesta)

Dacă n-ar fi de plâns, că doar vedem acum ce se întâmplă, ar fi chiar de râs, dar pentru că ştim ce se întâmplă, ştim că mor oameni nevinovaţi, ştim că pleacă cu milioanele în pribegie lăsându-şi toată viaţa în ţara în care s-au născut şi se îndreaptă spre necunoscut, doar cu amintirile şi cu speranţa reîntoarcerii într-o bună zi, ne vine să strigăm disperaţi atât de tare, încât să se audă dincolo de spaţiul extrapământean.

Constantin Tănase scria într-o poezie în perioada celui de-al doilea război al lumii: „Davai ceas, davai palton,/ Davai ceas, davai moşie,/ Haraşo tovărăşie″.

Acum, dacă Ucraina a renunţat la arsenalul nuclear, trece prin faza „davai teritorii″, sau „davai toată ţara″ (aici încă nu sunt clare poftele unora…).

Se negociază între părţile beligerante şi printre rachete sau obuze care cad aiurea, „[…] preşedinţia ucraineană a anunţat că Ucraina a cerut „garanţii de securitate absolute” în faţa Rusiei, respingând totodată ideea unui „model de neutralitate suedez sau austriac” avansat de Moscova″. (sursa: https://www.digi24.ro)

În 1994 „s-a bătut palma″ pentru o înţelegere între unii lideri ai lumii. Înţelegerea n-a fost păzită nici cu zel, nici cu săbii de-oţel, nici de ea (ţara cea mare), nici de el.
Mai ales de el.

Horia Picu

„… ucrainenii n-au mai vrut să folosească cuvântul Rus și atunci și-au spus Ukraina. Krai înseamnă teritoriu, iar traducerea Ukrainei ar fi „O, ce țară!”, știați?″ (sursa: Vasile Cureleac în www.graiul.ro din 3 martie 2022, articol de Alexandru Ruja).

…nu, nu ştiam! Dar acum ştim, dragă Ucraină! Ai scris deja o pagină de istorie care va dăinui! Ai scris-o prin oamenii tăi care s-au pus cu mâinile goale în faţa tancurilor şi i-au întrebat pe invadatori: „ce căutaţi aici ?″. Ne-ai arătat că avem toate argumentele să-ţi admirăm poporul cum se luptă pentru ţara lui, „O, ce ţară!″ trebuie şi altfel înţeles: „O, ce popor!″

Dragă Ucraină, tu îţi ştii de secole oamenii care calcă pe pământul tău. Noi, ceilalţi oameni, vedem cum mirele şi mireasa imediat după căsătorie se îmbracă în uniforme militare şi pleacă să-şi apere patria. Vedem cum civilii trag în maşinăriile de război ale unui adversar care s-a pregătit mult timp pentru aceste zile. Trag şi o fac drept la ţintă! Auzim de sacrificiul unui patriot ucrainean care a sărit în aer împreună cu podul pentru a împiedica înaintarea ruşilor. Vedem cum mulţi, din ce în ce mai mulţi din oamenii tăi necombatanţi, femei, copii, bâtrâni iau acum drumul pribegiei, cu speranţa că în curând se vor întoarce acasă.

Asistăm în zilele acestea la încercarea de fărâmiţare a visului unui popor. Bombele, obuzele, rachetele, gloanţele nu vor putea niciodată să distrugă visul de independenţă al unei naţiuni. Distrugătoarele astea nenorocite pot dărâma clădiri, pot ucide, dar niciodată nu vor putea nărui dragostea de patrie şi nici dorinţa de libertate!
Mă gândesc cum şi-ar rescrie versurile poetul naţional ucrainean Taras Şevcenco. El scria: „Eşti orfană, Ucraină, / Umbli-n zdrenţe hâde, / Plânsul nimeni nu-ţi aude/Şi duşmanul râde. / Râde el, dar nu prea tare!/ Slava n-o să piară!”

Azi Ucraina nu-i orfană! Întreaga lume normală e, prin acţiuni concrete sau măcar cu gândul, alături de ea. Vecinii o ajută să nu umble-zdrenţe hâde. Plânsul Ucrainei e şi plânsul nostru. Primim refugiaţii cu braţele deschise. Se adună pentru ei tot ce-i necesar unui trai normal.
Ştim că versurile lui Şevcenco „Să-ţi laşi fata, să-ţi laşi tatăl/ Şi bătrâna-ţi mamă… / Îţi va fi în altă ţară, / Greu al naibii traiul;/ N-ai cu cine scoate-o vorbă / Şi-mpărţi mălaiul” sunt o cruntă realitate a unei lumi deraiate de la normalitate. Şi totuşi, ucraineanul are pe pământ românesc cu cine scoate o vorbă şi cu cine-mpărţi mălaiul!

Văzând dârzenia luptătorilor, militari sau civili, văzând un mare patriot pe numele lui Volodimir Zelenski, văzând un popor brav care scrie istoria acum pentru cât va mai dăinui omenirea, nu mă aştept la altceva decât ca visul poetului naţional ucrainean: „…Ucraina / O să se ridice / Şi-o să-mprăştie şi bezna / Şi va fi dreptate,/ Şi or să se roage iarăşi / Pruncii-n libertate!” să se îndeplinească.

Sunt absolut sigur de profeţia lui Taras Şevcenco!

Slava Ucraini!!! Слава Україні!!!

Horia Picu

Foto: Ion Mariș

A șasea zi de război din Ucraina a însemnat o mai mare mobilizare la Sighet. Au fost recepționate și azi alimente și alte produse de primă necesitate (pături, saci de dormit, medicamente, etc), se mărește continuu corpul voluntarilor, se vorbește mai multă ucraineană prin orașul nostru. Bisericile sunt unite, oamenii (cu foarte mici excepții) sunt – parcă – mai politicoși și mai omenoși, ONG -urile sunt mereu în prima linie dar nici politicienii nu se lasă mai prejos.
Unii dintre refugiați întâmpină libertatea cu lacrimi de bucurie, estompând puțin tristețea, iar numeroșii copii ce-și urmează cuminți mamele privesc agitația din jurul lor timid, nerealizând – poate – ce se întâmplă în viața lor.

În vamă este mereu „tensiune”, mișcare, se dau explicații, se fac traduceri, mașinile îi tansportă la punctele de destinație/ cazare pe cei care rămân temporar la noi. Prietenii mă sună, vor informații, își oferă sprijinul, insistă să trimită ajutoare. Mai circulă și fake-uri… ba că o rachetă a explodat la câțiva kilometri de graniță, ba că nu se mai permite transportul de alimente dincolo, spre Solotvino, alții dau ca sigură aderarea Ucrainei la UE…  o fi de bine, o fi de rău?… și câte și mai câte… Oare s-a făcut pasul, nedorit, spre cel De-al Treilea Război Mondial?… Doamne ferește!…

Patru bărbați au trecut prin apa înghețată a Tisei pentru a fugi de război și au fost identificați și primiți în țara noastră. Reprezentanții televiziunilor (unii destul de zgribuliți), continuă să filmeze și așteaptă…. vremuri mai bune.

Aici continuă să sosească grupuri mai mari sau mai mici de refugiați, multe femei și copilași însoțiți de animale de companie, multe bagaje, multe cărucioare, multe griji pentru cei rămași în țara îndoliată. O evaluare oficială ne spune că au intrat în România aproximativ o sută de mii de oameni. Mulți, dar afluxurile care se preconizează – într-un viitor apropiat – pot fi mai copleșitoare. Să fie doar începutul exodului?… Noi sperăm că se va sfârși rapid acest coșmar!

În centrul Sighetului mai multe tarabe expuneau „tradiționalele” mărțișoare dar cumpărătorii erau puțini și fără de entuziasmul din anii trecuți. Parcă n-a mai avut sens acest 1 Martie!… Degeaba a venit „simbolic” primăvara… doar anotimpul războiului este acum prezent în sufletele și-n mintea noastră. Și multe lacrimi de tristețe!

Câteva imagini vă vor „aduce” în mijlocul nostru:

Foto & video & text: Ion Mariș

Luni, 31 ianuarie, s-a încheiat prima lună a noului an 2022 – și pe „baricadele” administrației publice sighetene – cu o ședință a Consiliului Local Sighet care a avut pe ordinea de zi 10 (zece) proiecte de hotărâri. Lucrul cel mai important este că începând de luni, Consiliul Local „joacă” în formulă completă, dna dr. Alina Vida a fost validată să-și ocupe locul în cadrul autorității deliberative a orașului nostru (face parte din grupul PSD, înlocuindu-l pe dr. Vasile Ștefanca cel care a demisionat anul trecut).  Mult succes doamnei doctor în politica „insulară”!

Din păcate, debutul anului 2022 este marcat și de amplificarea tensiunii dintre UE – NATO și Rusia, generată de un potențial război (nedorit și nejustificat!) în Ucraina vecină și, implicit, un potențial conflict imprevizibil la poarta de Est a Europei. Noi suntem foarte vulnerabili, nu neapărat pentru postura de „grăniceri” europeni cât mai ales din cauza situației socio – economice a orașului nostru (printre altele, avem cei mai mulți asistați social din județ!). Sunt semne că anul 2022 va fi un alt an de criză, un alt an pierdut pentru mult așteptata revigorare a Sighetului.
Și totuși, un „detaliu” bugetar din cadrul ședinței, ne sugerează că nu ne merge deloc rău! Sighetul a încheiat anul 2021 cu un excedent de 13.417.310,28 lei. Bravo, veți spune, „autoritatea” a făcut economii (o fi redus numărul șefilor în instituțiile subordonate?!), semne bune în debirocratizarea și digitalizarea administrației publice! Ei, nu-i chiar așa, nu vă grăbiți! De fapt nu s-au implementat (Doamne, ce cuvânt frumos!) proiectele de investiții din anul precedent și a rezultat excedentul. Dar cauzele obiective și/ sau subiective există, să nu judecăm greșit și nu le discut în acest articol!

Dacă tot am vorbit despre principalii actori ai lumii (UE, SUA, Rusia, probabil ordinea este alta) să nu uităm de o altă super-putere ce-și arogă un loc pe podium (chiar primul loc).
Ei bine, 01 februarie 2022, a fost și debutul Anului Nou Chinezesc, am intrat în anul Tigrului de Apă, anul în care (atenție!) jumătățile de măsură sunt excluse, va fi… totul sau nimic! Păi da, Tigrul (după spusele zodiacului) este caracterizat prin curaj, impulsivitate, inteligență și… risipă. Ați reținut cumva că anul 2022 poate fi unul al risipei?! Nu, n-aș crede!… din ce am văzut și auzit la ședința CL care – după cum v-ați dat seama – a prefațat, a fost un preambul la Anul Tigrului de Apă. (Haideți să clarific afirmația mea: glumesc, desigur! Risipa poate continua – din păcate – la Sighet!).
De ce am făcut trimitere și la zodiacul chinezesc? Simplu, pentru că – se pare – chinezii sunt un exemplu de „best practices”, modul lor de organizare statală (un fel de capitalism „controlat” pe baze marxiste) are influență – vrem nu vrem! – în întreaga lume. Mai ales la Sighet, sigur, sunt șanse ca Tigrul de Apă (apă avem destulă în jurul Sighetului!) să se plimbe pe coridoarele și „subteranele” administrației publice locale. Dar nu vă speriați, zodiacul chinezesc mai spune: Tigrul este risipitor DAR anul tigrului este unul al „schimbărilor masive, al introducerii ideilor noi și îndrăznețe, mai ales ale acelora foarte controversate”. Poate ne inspiră, zodiacal, China!… Hmm, aici nu comentez!…

Revenind în apele noastre, multe controverse s-au ivit în ședința de luni, din cele 10 (zece) proiecte de pe ordinea de zi au fost respinse 4 (patru), două fiind respinse din cauza unor aspecte strict tehnice (cadastrale) iar la celelalte două (vizând concursul pentru manager la Muzeul Maramureșean respectiv la Centrul Cultural) solicitându-se completări/ clarificări pentru a elimina orice suspiciune de… netransparență. S-au aruncat și vorbe mai puțin elegante, s-au făcut acuzații și de formă și de fond (organigramice – nu căutați cuvântul în DEX, nu există!), cert este că disputa dintre Primar și Consiliul Local Sighet continuă, fără să observ că s-ar dori „schimbări masive” (în bine, evident), așa cum își doresc sighetenii, toți sighetenii. Avea dreptate un domn consilier, cele două instiuții care-și caută managerul ideal sunt cam… prăfuite! Păi, în acest caz, organizarea concursului pentru postul de manager ar trebui să conțină toate detaliile logice și procedurale pentru… desprăfuirea instituțiilor respective. Apropo, oare de ce nu are Baia Mare (capitala județului nostru) Centru Cultural?…
Dacă se dorește pe bune antamarea (Doamne, ce neutru sună!) concursului și nu re_mix-uri politice atunci trebuie să colaboreze – sincer, corect – autoritățile administrației publice locale (deliberative și executive) și nu să se „disemineze” atribute/ concluzii pripite.
Sighetul nu arată deloc bine (ca să nu spun că arată rău!), lipsesc proiectele majore, structurale, acestea trebuie să fie prioritățile și NU numărul și (eventual) culoarea unor șefi (vremelnici) de instituții de… cultură.

Un mare savant, un om de geniu – Albert Einstein – a spus/ scris, cu muuult timp în urmă, niște „cuvinte memorabile”: „Încrederea prostească în autoritate este cel mai mare dușman al adevărului” (A. Einstein către Jost Winteler, 08 iulie 1901, Cuvinte memorabile, Ed. Humanitas, 2008).
Nota bene: Autoritatea (lumească) nu este… Dumnezeu!… Autoritatea poate greși și/ sau poate face lucruri excelente! Depinde ce fel de „tigru” sălășluiește în logica… autorității!

Ion Mariș

PS: Iar eu, în naivitatea mea, am anunțat public, la ședința de luni a CL (și nu mă dezic!) că voi „aplica” (dacă totuși se dorește „urgent” un manager acolo, deși eu zic că nu-i cazul până nu se face o nouă organigramă aprobată de CL) pentru postul acesta mult râvnit (la Centrul Cultural Sighet, mă refer). Unii prieteni mi-au spus că mi-e asigurat din start cel mult locul… II (doi), da’ eu zic că și o medalie de argint sau bronz – la Sighet – spune multe! 🙂

Și-am ajuns în ultima zi a anului, unii, alții (din păcate!) n-au mai ajuns… iar pentru cei mai mulți, acest sfârșit de an nu înseamnă nimic. Majoritatea este preocupată de creșterea prețurilor, de nivelul de trai, de pandemie, majoritatea conviețuiește zilnic cu frica și nesiguranța. Incertitudinile noului an, de care ne despart câteva ore sunt mai sumbre ca niciodată. Un alt val al Coronavirusului este prognozat pentru ianuarie 2022 (sper să nu fie așa!), scumpirile (speculative) energiei și gazelor naturale vor lovi tot la început de an, lehamitea (locală și nu numai) a atins cote înalte; mulți dintre concetățenii noștri nu stau bine nici la capitolul sănătate generală iar polemicile pe tema „gunoaielor” continuă să se afișeze publicului într-un ambalaj mai mult sau mai puțin… curat.

M-am întrebat mereu și mereu unde/ care sunt valorile orașului nostru!… Nu mă refer la valorile de patrimoniu imobiliar, patrimoniul imaterial și/sau la „activele”… private, etc. Acolo nu stăm, deocamdată, rău. Știm, clădirile de patrimoniu sunt (nota bene!) încă în picioare, educație se mai face (nu întotdeauna și peste tot de înaltă calitate), servicii medicale (cu mai mici sau mai mari deficiențe) avem, instituții publice cu organigrame „asumate” cu larghețe avem, șefi – executanți la instituții publice plătiți ca-n vest sunt și, totuși, ne lipsesc… valorile umane. Ne lipsesc proiectele comunitare generate de minți luminate, de „actori” sustenabili, nu de figuranți penibili. Avem de toate (vorba unui cântec) dar, din păcate, „orașul nostru astăzi mai gri e ca oricând”.

La un bilanț sumar, neoficial, al municipiului nostru, nu prea avem multe de… remarcat. Da, s-au asfaltat străzile pe care le cunoaștem, n-am prea văzut – ca altădată – câini comunitari pe străzi (o fi din cauza frigului?!), Floarea de Colț a mai crescut un an și… mai ales, avem „figuri” noi prin Primărie. O fi bine sau rău, deocamdată nu știm!

N-o să vă plictisesc prea tare, nu la valorile imobiliare, mobiliare și imateriale vreau să mă refer azi, în ultima zi a unui an „modest”. Mă gândesc, acum în al doisprezecilea ceas la valorile umane, la…. resursele umane. Pare un blestem dar la Sighet n-am văzut în acțiune acel segment de la care așteptăm mereu idei (chiar novatoare), propuneri și, de ce nu, soluții. Aici nu mă refer la sectorul privat, aproape îngropat de ultimii ani pandemici și care, încă, supraviețuiește, mă gândesc la „neutrii” iluminați din orașul nostru, la cei care nu se „bagă”, așteaptă în „cutiuța proprie” ca lucrurile să se rezolve și eventual mai contribuie „nevinovat” la bârfele de rigoare. Știu, este foarte comod să lucrezi exact conform contractului de muncă, 6 sau 8 ore, să-ți faci curat – conform fișei postului – unde stai, poate să-ți completezi ziua, cu extra-cash-uri și să aștepți vouchere bonificație (of, era să uit, merg bine și indemnizațiile de hrană!). Nu știu ce se întâmplă cu „orășenii” – tineri sau dintre cei cu experiență – dar am impresia că nu sunt destul de adaptați spiritului…. civic. Am întâlnit foarte mulți tineri valoroși care-și doresc să admire Sighetul doar de sărbători și atât, apoi pleacă, asta pentru că lipsesc oportunitățile și lipsește empatia administrației locale.

Ar fi cazul să învățăm rapid, cât încă nu-i prea târziu, că nu trebuie – întotdeauna – să așteptăm „tonul” dirijorului/ dirijorilor, există variante și în „mulțimea” apolitică, poate chiar la intelighenția care (mai) sălășluiește prin școli, licee, spitale etc. și, bineînțeles, în zona antreprenorială. Da, da, am așteptat cu speranță implicarea individuală, zvâcnirile de orgoliu ale elitei sighetene, „lebedele albe” din comunitate. Am tot discutat despre asta, despre omul cetății, am crezut că „digitalizarea” individuală îi va face pe oameni să iasă… outside the box (așa se spune mai cool, în afara… cutiei). Mi-am dorit să-i văd – pe cei care sunt valoroși – că știu să spună „nu” și/sau „da” chiar dacă sunt în opoziție cu șefii, superiorii, politicienii și/ sau… analfabeții funcționali.

Mereu au fost evaluate performanțele Sighetului – în general pe bună dreptate – doar pe baza veniturilor „intrate” strict la buget dar, n-au fost evaluate/ implicate corect (sau nu știu eu) valorile umane, necosmetizate politic, care sunt o resursă mult mai importantă decât întregul patrimoniu material. Avem valori importante în ONG-urile locale, persoane care se implică VOLUNTAR în acțiuni, activități ce sunt – din păcate – doar o „picătură” în oceanul indiferenței. Altfel, valorile sunt marginalizate, se descurcă ad-hoc, de obicei nu întrunesc „punctajul” pentru a ocupa posturi importante prin instituțiile locale sau nu sunt acceptate pentru a nu aduce…. schimbarea.

Valorile individuale „tăcute”, uneori… insensibile, nu sunt „utile” orașului nostru, ele nu vor deveni o voce fermă, nu vor să devină o voce pentru că au locul lor călduț, mereu „protejat”, specializat în… tăcere. Cei care își doresc și vor să facă ceva sunt – iarăși din păcate – prea puțini, izolați, persiflați și eventual tratați cu nepăsare.

O „filosofie” specifică plaiurilor noastre, numită „filosofia iederii” spune că „numai târându-te te poți înălța”, de aceea valorile (fără ghilimele) preferă să părsească Sighetul, îndreptându-se spre alte orașe sau țări mult mai… credibile meritocratic. Poate mă înșel, am impresia că posturile călduțe, prin instituțiile publice s-au epuizat! Pentru anul ăsta desigur dar, peste câteva ore, poate, în noul an, se actualizează organigramele!… Mai rămâneți dragi tineri (și mai puțin tineri!) valoroși pe-acasă, încă un picuț, la-nceput de nou an, poate aveți noroc!

Întrebarea rămâne, unde ne sunt, care sunt valorile umane și cu ce-și ocupă timpul… liber? Oare s-au gândit – uneori – să returneze, din proprie inițiativă, ceva, comunității în care trăiesc? Poate la anu’ (2022)?!….
…. și…. LA MULȚI ANI!.…

Foto & text: Ion Mariș

TO DO LIST – 31 decembrie 2021

Pregătește platoul.
Sună la mătușa de la 4 și transmite-i toate cele bune. N-ați vorbit de anul trecut, știu; ți-a mai și gândit de rău – știu, dar mai știu și că nu-i porți pică pentu nimic.
Fă cumparaturi. Vezi la ce oră mergi ca să nu nimerești 20 000 de leghe aglomerări. Stai cam prost cu răbdarea.
Nu uita să faci curat.
Udă florile. Merită și ele atâta tratament.
Împachetează ultimele cadouri și vezi să nu le uiți acasă.
Vezi că la ora 20:00 vin musafirii. Să îți fie casa casă și masa masă.

Abia 6:00. Nu știu dacă le termin pe toate într-o zi și pe anul viitor nu pot să las… Treaba de azi se face în 24 de ore, nu în 48. Dau la o parte lenjeria de finet fără Moș Crăciun (nu m-am conformat la acest trend. Ziceam că o să le fac față si altora, dar m-au prins până la urmă. Sclipiceală, goană-n vânt, o fi, dar dacă ai intrat în horă, joacă. Nu o să rămân tocmai eu înțepenită. Deși, uneori, nu mi-ar fi stricat.)
Gata, acum chiar mă ridic și mă apuc de treabă… Veselă beau un pahar cu apă și… deschid telefonul. Am contemplat destul pentru azi si lumea nu stă în loc pentru filosofiile mele. Nu stă nici pentru ale ei, dar asta e o altă poveste. Brazi împodobiți, rețete de consevare a preparatelor rămase de la sărbători, păreri peste păreri și doctorii peste doctorii, nou-născuți (asta da, mă bucură), familii fericite și familii „fericite”. Am bifat și asta. Dai like, capeți like. Ce dimineață productivă: am făcut de toate și nimic. Bine, dar e diferită de cea de săptamâna trecută: atunci nu vedeam postări cu brazi.

7:48 – Întârziere maximă. Nu mai ezit nicio clipa. Sar și peste micul dejun că doar m-am hrănit sufletește cu tik-tokuri.
Noroc că azi sunt liberă… Noroc sau binecuvântare? Ei bine, nu stau acum să mă gândesc… O să am timp mai încolo; nu știu când, dar nu azi…
Cobor la bucătărie. Scot tocătorul, tai, prepar, coc, aranjez, iar tai că doar am făcut puține până acum. În liniștea casei doar lama cuțitului se aude. Parcă ar vrea să mă anunțe că mai tare doare singurătatea. Însă ce nu știe el e că oamenii vorbesc adesea cu mine, până când mă uită toți. Sau aproape toți, mereu va fi cineva acolo: probabil chiar aceia pe care i-am rănit mai mult, dar care m-au iubit pentru ce sunt.
Oficial, masa e plină…. De, doar azi contează că e plină. Restul anului, nu contează că servești oaspeții cu pâine și ceai. Azi, dacă nu ai 7 feluri, ba nu esti găzdoaie, ba nu ești în rând cu lumea. Și e abia 12:00. M-am mișcat bine… cu atâta tehnologie în bucătărie nici nu mă mir. Păcat că nu mai simt miros de turte coapte pe plită… Erau bune, erau bune și făcute cu dragoste.
Pasul doi: fii centrala telefonică. Sună, urează de bine, acceptă uneori și răul, salută, închide, formează alt număr și ia-o de la capăt. Ți-ai dori să îi suni și într-o zi oarecare și să le urezi de bine, dar s-ar uita la tine ca la felul 14 de la masa de Crăciun și ar spune că profiți, că ai vreun interes. Dar azi, nu, azi sigur ești lipsit de interes. Doar e a 365-a zi din an, nu prima în care ți-ai promis că te schimbi, dar ultima în care nu ți-a ieșit. De la anul, New Year. New Me… Însă uiți că uneori, acest new Me nu poate veni doar de la Old me fără ajutor de acolo. De unde? Privește în sus!
Am făcut-o și pe asta. Ce urmează? Asta lăsăm pe mai târziu, aici nu e prea important… Gata! Ultimele cumpărături… Ies afară îmbrăcată bine. Măcar iarna e iarnă! Și, Doamne, ce frumos e când lucrurile sunt exact cum ar trebui să fie; cum le-ai creat Tu! Ajung la magazin, tot prin viscol, tot prin zloată (pe astea le simt doar când e de mers la colindat și de făcut bine, în rest, nu mă plâng, parcă nici n-ar fi). Cumpărături în grabă, prețuri mari, Mon Cher (așa e când dreptatea se vinde ieftin), lume multă (oameni mulți, dacă vrei să îi vezi; dacă nu, vei spune simplu: Aici nu sunt oameni), cu măști sau fără măști însă mânați parcă de aceeași poruncă domnească: Sarbătoriți! (Offf, de in loc de asta era Să fie pace în lume! Oare zelul rămânea același?). Ajung grăbită la casă, plătesc în și mai mare grabă cu cardul, că doar nu mai stau să număr banii (ceea ce nu e rău, însă viteza asta ne-a costat mult în alte părți). Aranjez frumos cumpărătuile (încă sunt o perfecționistă când vine vorba de asta), ies și mă întorc la mașină. Veche și ea, însă mai vie decât mine. A văzut multe și a auzit multe…. De-ar spune toate gândurile și conversațiile, nu știu sub care cer m-aș ascunde: cel al dezamăgirii sau cel al empatiei?
Cheile în contact, ambreiaj, accelerație și înapoi spre casă. Îmi e dor să merg prin zăpadă… Dar nu azi, altă dată. Ascult colinde, dar colinde, nu cântece de Crăciun și parcă sărbătoarea prinde contur. Nu e nici despre mine, nici despre mese pline, ci despre El, despre ea….
Parchez. Cobor în și mai mare grabă. Despachetez, aranjez (am zis deja că sunt perfecționistă).
15:00. Ora perfectă pentru curățenie. Sau, mai bine spus, un fel de revision al curățeniei, că pe ea propriu- zisă o tot fac de la 1 decembrie. Aspiră, dă cu mopul, aranjează globul care a căzut, șterge praful și, dintr-odată dau peste un bilețel: Hei, cum îți e inima în acest moment? Nu știu cum a ajuns aici, acum, după atât timp de când e scris. Însă știu că oricât de mare om modern aș fi, neînfricată și distrugătoare, zelul meu aici a luat o pauză. Stau pe canapea… Parcă nici ea nu e la fel de comodă când sunt doar eu singură, fără telefon, fără nimic care să mă distragă…. doar eu. Și cine sunt eu??
Sunt mai bătrână cu un an… Fir-ar! Nu asta am întrebat! Însă nu știu să dau alt răspuns. M-am întrebat mereu cât am, câte fac, câți cunosc, cine mă vede, care e miza, însă rareori cine sunt? Ce am învățat? Ce vreau? Bine, am tot zis în 2020 că dacă scap voi fi altfel, dar dacă am scăpat și fiind la fel, ce rost mai are să mă schimb? Pentru ce atâta bătaie de cap? Lumea să mă placă și așa…. Minciuna secolului XXI. Păcat că doar eu nu mă plac: om modern, ce nu renunță la visele sale, ci continuă… să doarmă.
Hei, cum îți e inima în acest moment?
Ea se opune să răspundă. O avea vreun motiv…. Însă eu, nu! Nu mai tac!
De la 6:00 îmi tot îngrop gândurile. Poate, poate o să treacă. Și nu doar de azi de la 6:00, ci de câte zile…. Da, sunt un om profund și am considerat asta vulnerabilitate. Însă e cel mai mare curaj…
E cel mai mare curaj să vezi lucrurile pe de-a-ntregul, fain și simplu. Poate am greșit când m-am grăbit să-mi trimit copilăria spre Muntele de Zahăr ce nu există. Voiam atunci doar să scap de ea și să fiu om mare! Azi, azi aș vrea să îi aud înțelepciunea…. Fără copiii simpli nu există oameni mari.
Am crescut la Maramureș. Mi s-a spus mereu să nu îl alung pe cel ce vine. Însă, dacă cel ce vine e tocmai cel care îmi arată unde greșesc? Îl țin la ușă sau îl chem în casă?
Hei, cum îți e inima ÎN ACEST MOMENT?
Mai amară și mai veselă ca niciodată. Și e deja 17:00…. N-am făcut nimic în două ore… nimic ce poate să pară util pentru maratonul în care trăim azi. Însă mi-am dat seama de ceva: că iar o să greșesc scriind 2021 în loc de 2022. Și nu doar în scris… Fac asta voit. Nu-mi închei socotelile cu trecutul ca să păcălesc prezentul… O să mă chinuie viitorul, știu, dar mai am până acolo. Fix câteva ore… Destul timp cât să distrug o viață și să o clădesc la loc.
Iau o foaie de hârtie și îmi notez obiectivele (o parte dintre ele). Brian Tracy m-a învățat asta. Bine, sper să n-ajungă și ale mele ca preceptele din Ferma Animalelor că anticipez deja finalul și nu îl vreau așa.
Nu-mi plac cele cu Promit să fiu mai bun. Promit să zâmbesc mai mult. Ar trebui să le pun în aplicare și fără să le văd scrise și lipite de frigider cu un magnet din una dintre vacanțele exotice. Și începem:
1. Promit
Nu promit nimic. Aplic deja!
Reformulăm!
1. Mă grăbesc încet la mânie și superficialitate. Nu mă grăbesc deloc la ură. Alerg spre țintă.
2. Plec după oameni lângă care să cresc, cu care să cresc. Nu mă întorc repede. O să îi caut cât e nevoie. Unii or fi deja lângă mine. Pe ei vreau să-i văd.
3. Să am mereu o scară cu mine fie că îi ridic pe alții, fie că unii ar vrea sa îmi sape o groapă în loc de un adăpost.
4. Nulla tenaci invia est via. – Pentru cei stăruitori, niciun drum nu e de nestrăbătut.
5. Vorbesc cu alții ca și cu mine, fără menajamente.
6. Timpu-i timp! Atât!

19:30. Mă opresc aici. Anul din față e lung și timpul-scurt. Cobor, din nou, la bucătărie. Zăresc un tablou… E demult acolo, pe peretele din hol, doar ca să arate bine. Abia azi îl și înțeleg: Scoală-te, luminează-te! Căci lumina ta vine și Slava Domnului răsare, răsare peste tine! Îl mut mai aproape… Poate, dacă-l văd, realizez că dormeam degeaba…
19:45. Apar primii musafiri. Mi-s dragi oamenii, dar și mai dragi îmi sunt cei punctuali.
20:00. Pentru prima dată simt că noul an nu e noroc sau ghinion… E pură binecuvântare!

TO DO LIST – 31 decembrie 2022
Nu repeta greșelile de anul trecut! Permite-ți să fii altfel.

Gabriela MICH
studentă, Facultatea de Matematică și Informatică
Universitatea de Vest, Timișoara

Da, este pandemie și, probabil, festivalul nici nu trebuia ținut. Dar dacă tot l-au făcut, și încă în Muzeul Satului (de ce să fie tot orașul în sărbătoare, când poate să fie doar muzeul? Nu putea fi ținut și în centru și la muzeu?), atunci trebuia dispersată mulțimea, limitat numărul spectatorilor și impusă purtarea măștilor. Așa, pare că s-a dorit cu totul altceva…
Când analizezi reușita ori eșecul unei acțiuni, depinde la ce anume te raportezi: la nimic, ori la precedentele ediții (cele mai ample strângând până la 2.000 de participanți și 15.000 de spectatori)? Sau la alte festivaluri mari din țară (precum Suceava ori Bacău)? Poate la festivalul de Măști de la Pernik (Bulgaria), care a început deodată cu Sighetul, ca azi să fie în UNESCO și declarat „capitală europeană a festivalurilor de Crăciun”, să strângă și câte 6.000 de participanți veniți de pe 3 continente, să se întindă pe 3 zile, cu 3 parade a câte 5 ore și să aibă și 100.000 spectatori, în frunte cu întregul corp diplomatic acreditat la Sofia? Sau, la parada folclorică de la festivalul Oktoberfest din München (Germania), cea mai mare din lume, alcătuită din până la 10.000 de purtători de costume tradiționale, calești, căruțe și bărci trase de boi și cai, care străbate întreg centrul metropolei, blocându-l pe distanța de 7 km?
Batem prea departe?

Atunci rămânem în Muzeul Satului din Sighet, locația aleasă anul acesta, după ce jumătate de secol festivalul s-a ținut în centrul orașului. Muzeul o fi bun pentru ceva minuscul, de pandemie, dar nicidecum pentru un festival de calibru, ca în vremurile altor conducători…
Locul este segmentat, îngust, noroios, spectatorii nu au unde să stea și dansatorii unde să tropotească, despre cai, căruțe sau care alegorice nici nu se pune vorba, nu există locuri de parcare (s-a parcat, într-un haos total, până la 2 km distanță), restaurante, baruri, magazine, locația are un singur grup social…
Își închipuie cineva că acel spațiu poate găzdui 5-10.000 oameni?! Să fim serioși! Nu transformăm Centrul într-o toaletă publică? Atunci transformăm muzeul!
Abia de au fost 1-2.000 oameni (inclusiv câteva mici VIP-uri autohtone și destui turiști români), că totul s-a blocat. Iar la ora de vârf, autobuzele Maranord au parcurs traseul într-o oră…
Când știi că au existat bani și că sezonul acesta în Țara Maramureșului sunt active peste 25 de trupe de Viflaim (!), respectiv peste 50 de grupuri de colindători tradiționali, din care doar 3, respectiv 9 au ajuns la Festival, când călăreții care făceau animație an de an nici nu au fost chemați, ce să mai zici…
D-apoi când vezi că performerii au fost puși să cânte/danseze, unii după alții, în fața primarului și șefilor instituțiilor culturale (după modelul „odă iubitului conducător”), nu exclusiv în fața mulțimii…
Ar fi trebuit luat exemplu de la Baia Mare, unde, la evenimentul similar din Muzeul Satului de la ei, oficialitățile județene au fost cele care au trecut de la un grup la altul, nu invers…
Pe viitor, va trebui ținut cont de maximizarea avantajelor comunității, de interesul public general și de perspectivă, nicidecum de interesele organizatorilor, iar deciziile referitoare la finanțare, locație, modul de desfășurare, să nu mai fie luate în funcție de cum suflă vântul, nici cu gândul la eventualul blocaj rutier, vreme de o zi, al ponositului centru al urbei (cu alte ocazii, ori în alte orașe și țări, cum de se poate?!).
Altfel, data viitoare, ne vom trezi că festivalul va eșua în așa-zisa sală de spectacole a Centrului Cultural, înainte de a fi desființat…

La final, recunoștință tuturor actanților, au făcut eforturi mari să se pregătească, costumeze, deplaseze și să-și prezinte munca, fără a fi fost absolut deloc recompensați pe măsura muncii depuse!
La mulți ani tuturor!

Teofil Ivanciuc

Foto: Teofil Ivanciuc

Într-o lume suficient de secătuită de evenimente generoase, care dau sens valorii, care pun lumină în suflete, este remarcabilă luciditatea unor semeni pentru aprecierea muncii aproapelui. Spun asta pe propria răspundere, deoarece constat că nu prea stăm bine cu recunoștința față de cei care au vocația zidirii. Iar fără zidire, lumea nu urcă, nu are răsfrângeri din inteligența omului. Demni de toată aprecierea sunt cei care lasă urme adânci, săpate cu propria lor viață în lumea în care trăiesc. Cred că fapta este nobilă atunci când truda ta nu îți mai aparține. Ea a devenit dar pentru cei mulți. Fapta rămâne bornă în timp, iar autorul ei model pentru cei ce vin. Aceste gânduri, și multe altele, m-au cutreierat joi, 23 decembrie, participând la o ceremonie în care s-a făcut o nobilă apreciere, pentru nobila datorie împlinită a unor oameni deosebiți, din prezentul în care viețuim.

Adică în termeni de redută oficială, în Holul Mare al Consiliului Județean, a avut loc Decernarea Titlului de Cetățean de Onoare al județului Maramureș. Fiind în Ajunul Sfântului Crăciun, Ansamblul Național Transilvania a prefațat ceremonia cu un concert de colinde. O ceremonie simplă și solemnă. Președintele Consiliului Județean Maramureș, Ionel Bogdan, a acordat titlurile domnilor dr. Teodor Ardelean, fondatorul și managerul Bibliotecii județene Petre Dulfu, din Baia Mare, prof. Săluc Horvat, fondatorul revistei de cultură „Nord Literar,” economistului Vasile Godja, directorul Plimob S.A. Sighetul Marmației, și scriitorului Echim Vancea, fost director al Bibliotecii Municipale „Laurențiu Ulici” din Sighetul Marmației. S-au mai acordat trei titluri de Cetățean de Onoare post-mortem inginerilor Nicolae Dicu, Ioan Dulf și Cornel Grama, repere ale mineritului maramureșean și național.
Domniile lor fac parte din repertoriul biografiei mele, prieteni și minunați interpreți ai înțelepciunii maramureșene. Și mai au un numitor comun: au vocația de fondatori! Tocmai ce spuneam la începutul acestui text, sunt autori de fapte nobile, care au lăsat fâșii luminoase, preschimbate în durată. O biruință vrednică în prezent, care este sortită istoriei. Nobil Cuvântul, nobil, l-a lansat la ceremonie Teodor Ardelean, și nu m-am sfiit să-i dau dreptate. Și să-i dau drumul în lume. Că i se potrivește. Numai cine nu cunoaște energia pe care o degajă această Catedrală a Cărții, cu sediul în Baia Mare, poate avea îndoieli. Eu, care mă legitimez cu iubirea de carte, depun mărturie că Teodor Ardelean se oglindește și în spiritul de Dreptate și Frăție întru înalta cinstire a Cuvântului printr-o măreață construcție, fără ziduri, cu menirea de a bucura viitorul. Și mai spunea laureatul zăpezii că cea mai importantă funcție a oricărui om este apropierea de valori, iar „acest titlu poate fi asemănat cu acordarea unui titlu de nobil de Maramureș.”
Nobil al propriilor fapte este și economistul Vasile Godja, directorul Plimob S.A. din Sighetul Marmației, unitate etalon în industria mobilei românești, cu recunoaștere europeană. Numai o minte isteață a putut să intuiască, în 1990, care va fi sensul lumii de afaceri. A calculat cu inteligență echilibrul dintre jertfă și risc. Și a câștigat luând în seamă importanți parteneri de afaceri, cum este IKEA. Este un sprijinitor al comunității locale pe multe planuri. Este un lider, un om bun, corect și generos. Ne știm de la începutul devenirii noastre sighetene. Profesorul Săluc Horvat a contribuit în mod esențial la nașterea vieții universitare băimărene. Dar a avut și ideea de a împlini un vis și o zbatere a intelectualilor maramureșeni, pentru a avea o revistă de cultură. Când visul criticului și istoricului literar Săluc Horvat a devenit realitate, în urmă cu două decenii, revista literară a Maramureșului a început călătoria prin țară și străinătate, ajungând până în America. O nobilă trăire fondatoare pentru profesorul Horvat!
Cu scriitorul Echim Vancea începe o nouă lume lirică în Marmația. Care a fost dăruită țării. A știut că un lucru început și care nu este consolidat este sortit ruinei. De aceea a pus câteva cărămizi la temeinicia Ansamblului Mara și mult mai multe la gloria Festivalului Internațional de Poezie. Ca director al Bibliotecii Municipale sighetene a avut și fericita inspirație de a boteza Instituția Cărții cu numele mentorului nostru, criticul literar Laurențiu Ulici, cu rădăcini paterne în Nord. Dar opera lirică a lui Echim Vancea va rămâne într-o istorie adevărată a poeziei române, cum îi prevestea un editor. Cum ziceam, cei patru au o trăsătură comună: au vocație de fondatori! Am asistat la o nobilă apreciere pentru o nobilă datorie.
Cei trei ingineri, fiind plecați prin poienile raiului, au fost reprezentați de membri ai familiei. Fiecare a lăsat zestre de necontestat Maramureșului și țării, tocmai sigiliul nobilei datorii împlinite. Da, cum spunea un laureat al zăpezii: Maramureșul, înainte de toate și întâi în toate!

Gheorghe PÂRJA

NR: Editorial preluat, cu acordul autorului, din cotidianul „Graiul Maramureșului” (27 decembrie 2021)

Foto: Ion Mariș

Asociația Foștilor Deținuți Politici (AFDP) – filiala Maramureș a aflat cu stupoare și indignare că demersul făcut de Asociația „Firul Vieții” – Sighet (al cărei unic obiectiv este cinstirea memoriei înaintașilor care au marcat istoria acestor locuri), de-a amplasa pe un perete din incinta Colegiului Național „Dragoș – Vodă” o placă inscripționată cu numele celor 44 de elevi și 3 profesori, arestați, întemnițați și unii dintre ei chiar uciși în perioada 1948-1964, a fost RESPINS de către Consiliul de Administrație al CNDV Sighet. Dintr-un total de 13 membri doar 8 au fost prezenți: 5 (cinci) au votat „pentru” amplasarea plăcii și 3 (trei) s-au „abținut” (minimul de voturi necesar pentru aprobare era 7).

De-a lungul a peste 100 de ani de existență, Colegiul Național „Dragoș-Vodă” a avut profesori de mare valoare morală și profesională și a dat Maramureșului, Țării și Lumii absolvenți care s-au afirmat, cu rezultate de excepție, în diverse domenii (vezi: Liceul „Dragoș – Vodă” Sighetu Marmației. Monografia 1919 – 1996, V. Anișorac, 2012 și/sau #CNDV 100. Convorbiri-mărturisiri, I. Mariș, B. Oanță, 2019). În același timp însă are și nedorita și trista faimă de-a fi al doilea liceu pe țară ca număr de deținuți politici, profesori și elevi, din timpul regimului comunist. În memoria acestora – dintre care mai sunt în viață doar cinci, a considerat Asociația „Firul Vieții” ca firească și necesară amplasarea plăcii respective, menită să păstreze și să cultive memoria unor tineri care, pentru îndârjirea cu care s-au opus regimului comunist bolșevic, de tristă amintire, au fost arestați de pe băncile liceului, întemnițați, umiliți și torturați ani în șir prin cele mai sinistre închisori și lagăre de muncă.

AFDP – Filiala Maramureș consideră că nu există nicio explicație ca, în condițiile actuale, de democrație și libertate de exprimare, să se pună piedici unui demers civic și patriotic, prin care se dorește ca acei tineri curajoși să fie comemorați în mod corect, cinstit și asumat, de către urmașii lor, unii dintre ei fiind, chiar în prezent, elevi și profesori ai acestui liceu.

În numele supraviețuitorilor foști deținuți politici, a familiilor și urmașilor acestora, ne exprimăm, încă o dată, regretul și indignarea față de atitudinea unor membri ai Consiliului de Administrație de la CNDV „Dragoș-Vodă” și ne declarăm în totalitate solidari cu Asociația „Firul Vieții” în continuarea demersurilor necesare realizării acestui obiectiv firesc.

Preot prof. Marius Vișovan, președinte AFDP – Maramureș

Iată componența listei pe care C.A. CNDV n-a avut „curajul” s-o valideze:

PROFESORI și ELEVI ai LICEULUI „DRAGOȘ VODĂ” SIGHET, întemnițați de regimul comunist în perioada 1948 – 1964:
Prof. IOAN BILȚIU – DĂNCUȘ (mort în detenție), Preot prof. GRIGORE RIȚIU, Prof. AUREL VIȘOVAN.
Elevi: ANDREICA GHEORGHE, ANDREICA IOSIF, BĂRCAN GHEORGHE, BIZĂU IOAN, BOGDAN IOAN, BULACU GHEORGHE, CODREA PETRU, COMAN GAVRILĂ (mort în detenție), COMAN ȘTEFAN, CORA ALEXANDRU, DEAC ȘTEFAN, DUNCA IOAN – NELU, DUNCA IOAN – BĂRBOSU, DUNCA VASILE, HOTEA IOAN, HOTICO GRIGORE, ILBAN IOAN, IUSCO GAVRILĂ – DRODU, IUSCO GAVRILĂ – SFÂCĂ, IVASIUC ALEXANDRU, MAN NISTOR, MARIȘ VASILE, MARIȘ VICTOR, MINICĂ ȘTEFAN, MOTREA IOAN, NAGHI DAN ALEXANDRU, NAN GHEORGHE, NEMEȘ IOAN, PETROVAN IOAN, POP IOAN ARVINTE, POPȘA IOAN (mort în detenție), POPȘA VASILE (împușcat în 1949, la Ieud), RAD CONSTANTIN, REDNIC GHEORGHE (mort în detenție), RIȚIU IOAN, ȘOFRON GRIGORE, ȘOFRON MIHAI, ȘTEFAN ALEXANDRU, TIVADAR VASILE, ULICI PETRU, VIRAG IOAN (mort în detenție), VLAD AUREL, VLAD IULIU, VLAD MIHAI.

La 103 ani de la Marea Unire de la Alba Iulia, astăzi la Sighetu Marmației a fost sărbătorită Ziua Națională a României, printr-o serie de manifestări ce au debutat la Monumentul Eroilor Căzuți pentru Reîntregirea Neamului şi la Cimitirul Martirilor Neamului, unde reprezentanții Protopopiatului Ortdox, respectiv ai Protopopiatului Greco-Catolic au oficiat un TE DEUM pentru eroii neamului românesc și au fost depuse jerbe și coronae de flori.

Ceremonia solemnă care s-a desfășurat începând cu ora 13.00 pe platoul de la Curtea Veche, în fața bustului Acad. Dr. Ioan Mihalyi de Apșa, a debutat cu intonarea Imnului de Stat al României, un TE DEUM oficiat de reprezentanți ai Protopopiatului Ortodox Sighetu Marmației și alocuțiunea susținută de Primarul Vasile Moldovan.

Prezent la Solemnitatea Zilei Naționale a României, a transmis un mesaj celor prezenți și senatorul de Maramureș, Sorin Vlașin.

Șeful secției de Istorie-Arheologie a Muzeului Maramureșului, Alin Pralea a marcat din punct de vedere istoric însemnătatea acestei zile.

A urmat ceremonia depunerii coroanelor de flori și un scurt moment artistic oferit de Centrul Cultural Sighetu Marmației.

Evenimentele dedicate Zilei Naționale a României s-au încheiat cu o vizită ghidată la Casa Ioan Mihalyi de Apșa unde gazdă de excepție a fost domnul Gheorghe Todinca, professor de istorie, fost director al Muzeului Maramureșan din Sighetu Marmației și vernisarea expoziției “Personalitățile Marii Uniri”, găzduite de Muzeul de Istorie-Arheologie din Sighetu Marmației.

Tot astăzi Clubul Sportiv Municipal Sighetu Marmației a organizat Cupa ,,1 Decembrie ” la Șah, competiție ce s-a bucurat de prezența unui număr mare de participanți.

Video & Foto, dr. Sorin MARKUS

Sursă text: Primăria Sighet