Întâi „se bate toba″, apoi, de la „tam-tam″, sunetul specific instrumentului muzical (a se înţelege în acest caz anunţarea unei activităţi în folosul comunităţii), se ajunge la „fâsss″ (a se înţelege de data aceasta eşecul acţiunii), aşa cum face un balon (fie el şi galben) care se dezumflă.

Munca, începută cu anunţarea pe toate căile a rarisimului eveniment de curăţare a străzii pietonale, a fost făcută de mântuială. Totul poate fi rezumat în două expresii sugestive, de care limba română nu duce lipsă: „tam-tam″ şi „fâsss″.

Se curăţă rigolele de buruieni, se spală apoi strada. Aşa am fost anunţaţi. Şi ne-am bucurat, cetăţeni neputincioşi prinşi între certurile politicienilor şi totodată alegători neinspiraţi ce suntem din patru în patru ani, mereu punând ştampila unde nu trebuie, sătui să tot călcăm în jegul străzii, că cineva poate şi chiar face ceva normal, util.

Face… poze. Pentru album. Nişte flori puse sub pomii suferinzi, imortalizarea de rigoare, că doar orice acţiune trebuie să lase urme de neşters, şi pozele sunt cea mai sigură mărturie a hărniciei, a devotamentului pentru binele oraşului-sat.

Dacă trecem la concret, la ce s-a făcut cu adevărat, nu prea văd motive de a ne lăuda. Rigolele sunt curăţate pe porţiunea spre Primărie. Curăţate, dar şuruburile n-au mai fost puse la loc. Stau şi ele acolo, în aşteptarea unui manager de oraş care să dea ordin unui responsabil – şef de şurubelniţe care, la rândul lui, să dea un ordin scris (parafat şi semnat pe la mai multe birouri) cuiva din subordine, mânuitor abilitat de şurubelniţe pentru şuruburi specifice rigolelor pietonalei sighetene. Mă mir că nu dispar şuruburile alea. Probabil că şi ele, la fel ca trecătorii care trec peste sau printre ele, aşteaptă ca managerul de city să-şi dovedească utilitatea şi priceperea.

Rigolele nefericite sunt spre capătul celălalt al pietonalei, adică mai departe de Primărie. Acolo nu s-a întâmplat nimic. Totul a rămas la fel. Buruienile veşnic suparavieţuitoare pot fi văzute iţindu-se semeţe printre grătare.

Cine nu lucrează, nu greşeşte! Pe porţiunea asta a pietonalei, şuruburile stau neatinse şi nemişcate. Probabil că sunt şi ele inamovibile. Şi nimeni n-ar putea face observaţia că n-au fost repuse la loc.

Poze cu o buruiană printre gratii şi cu şuruburi aşteptând să „vadă″ cine va fi ales manager pentru un oraş în care nu se întâmplă nimic, dar unde este nevoie expresă de el, am făcut eu şi le puteţi vedea şi dumneavoastră.

Aşadar, despre rigolele curăţate (?) se poate face un rezumat: de la tam-tam, la fâsss. Tot la fel se poate spune şi despre aşa-zisa curăţare a străzii pe care se pietoneşte lumea. Strada a fost stropită cu apă, nu spălată. Exact asta face ploaia. Şi pentru ploaie nu-i nevoie de maşinărie, de om plătit pentru manevrarea ei, de aprobare de la Serviciul de udare a străzilor cu apă stătută de ploaie. Iar Serviciul să se bucure de faptul că deasupra lui nu sunt încă prea mulţi şefi. Când vom avea un administrator al oraşului adormit şi cenuşiu, ehhh… atunci vom mai vedea ce va fi…

Închei cu speranţa că şuruburile nu se vor duce de pe pietonală învârtindu-se. Alţii, ar trebui deja s-o facă. Tot învârtindu-se!

Horia PICU

De când mă știu revenită la Sighet un constant sentiment de inapartenență socială mă urmărește și o profundă contradicție mă încearcă ori de câte ori încerc să definesc acest spațiu extins al Maramureșului. Cu toate acestea trebuie să recunosc că locurile acestea nu numai că mă inspiră însă îmi oferă și cea mai sigură și tihnită experiență de viață, o familiaritate ancestrală pe care cu greu o mai regăsesc recunosc, poate doar în hoinărelile de pe dealuri, la umbra caselor de lemn și în peisajului așezat al căpițelor de fân. Dimensiunea socială îmi crează însă un profund disconfort, cu toată înțelegerea de care poate da dovadă un un om care iubește filosofia.

În una dintre recentele mele lecturi, Sandu Frunză – Philosophical Counciling and Communication (adică consiliere filosofică și comunicare) am întâlnit termenul de barbarism tehnologic în contextul în care Sandu Frunză, care este filosof și practician în consiliere filosofică, ne propune filosofia ca o soluție pentru eliberarea noastră de diverse forme de barbarism inclusiv cel tehnologic. Acest fapt a declanșat o dilemă față de care încă încerc să conturez o poziție în cel mai sensibil mod cu putință, purtând mereu o grijă celor printre care trăiesc și eu.

Sighetul este încă un oraș liber. Etichetele de orice tip și-au dizolvat valoarea și orașul acesta este liber să-și poarte autenticitatea la cel mai înalt grad. Între magazinul de baticuri și sumne vintage la expoziția pro Rusia de pe bulevardul central (asta ca să numesc doar câteva vârfuri), Sighetul rămâne o sursă constantă de inspirație. Personaje de toate tipurile ne propun spre mirare viața lor, cu o dezinvoltură dezarmantă.

În această realitate mă lovesc din ce în ce mai des de unul dintre cele mai fascinante fenomene locale de interacțiune: surprize la domiciliu – Maramureș (de fiecare dată această completare – Maramureș, mă trimite cu gândul la ceva direcții administrative sau silvice din Maramureș). Oricum, un domn văzut mereu din spate, cu o dicție care trădează o profundă inteligență lingvistică, invocând când un tu când un dumăta, le face surprize unor maramureșeni. Sociologi, antropologi, istorici, etnografi și chiar filosofi ar putea dezbate îndelung acest fenomen în toată complexitatea lui deși el durează preț de o melodie, după care se recită teatral un mesaj, ce uneori pare cel al unui ultim drum. Nu e de mirare de ce, de cele mai multe ori momentul care trebuie să lumineze și să însenineze o zi specială, se transformă într-o experiență aproape dramatică, în care fie oamenii sunt paralizați de această expunere, fie plâng în hohote răpuși de sensibilitatea și atenția celor care vor să le arate nu numai cât de mult îi prețuiesc dar să vadă și ceilalți acest lucru, primind astfel validarea definitivă a gestului lor.

Minoritarii așteaptă în gura dimineții îngroziți (sau nu) că poate azi va fi ziua în care și ei vor avea parte de asemenea surprize și, bazați pe multitudinea exemplelor deja vizualizate și șeruite, se pregătesc mereu: preșuri persane, curate, la intrare, dacă se poate două, cel mai ponosit protejându-l pe cel bun, perdele pentru muște și țânțari, că e vară, bluze nepătate de la uleiul chiftelelor, cățelul ori închis ori tăcut, geamurile șterse, șlapii de la chinez sau de la oșancă de bună calitate, curtea măturată, florile inviorate și nu în ultimul rând așteptarea activată a melodiei primite. Această melodie e foarte importantă. O dată pentru că e generatoarea unor valuri de emoție și apoi pentru că, în funcție de această melodie, ceilalți vor ști din ce categorie faci parte: cântec aniversar în tonuri maneliste pentru cei cărora le place viața, bănățene pentru melomani sofisticați, moroșenești pentru cei tradiționaliști, stilul rock sau piese din repertoriul clasic pentru cei emancipați deja.

Apoi se conturează tipologiile: prima (că-s și eu un fel de feministă) e moroșanca stăpână pe ea și pe viața ei – nu se emoționează, nu plânge, schimbă două vorbe, poate mai face și o glumă și primește florile, tortul și melodia cu toată încrederea că toate acestea i se cuvin; matuși împăcate cu viața invocă ferirea de Dumnezeu pentru așa momente; familii adorabile de moșulici ce-și țin soațele încă de mână primesc politicoși, în tandem, moda vremii; unguroaice tunse scurt și rujate regulamentar chicotesc cu prietenele venite la un lichior; familiști cu mulți musafiri sunt pregătiți cu telefoane scumpe pentru imortalizarea momentului și nu în ultimul rând năcăjiți, bătuți de soartă cărora viața asta nedreaptă le oferă un dram de atenție care-i copleșește, înmărmurindu-i. Aniversații trebuie să stea țepeni, până când camera este redirecționată de pe burta lor pe chipul confuz, să țină flori și un tort frumos în mână. Uneori se cere ajutorul altor membri ai familiei pentru că unii mai primesc baloane, cutii cu diverse atenții, ursuleți din flori de săpun, seturi de pahare cu sticle pline de horincă sau șampanii scumpe de la sofisticatele rude din occident și toate trebuie cuprinse de un singur cadru.

Cu toate că este ceva deosebit de nobil în toate aceste încercări, cumva reprezentarea lor în acest spațiu devenit barbar pe alocuri, cel al tehnologiei, le face să-și piardă din sensibilitate, din forță și esență astfel încât pentru unii dintre noi să nu fie decât un spectacol trist, chiar dureros, pe alocuri patetic, al confuziei și deznădejdii acestor oameni surprinși în intimitatea lor cu prețul șubrezirii uneori a ultimei lor fărâme de demnitate.

Mă întreb dacă acest concept comercial până la urmă, are la bază ceva studii care să demonstreze rezultatele constructive ale unui asemenea exerciuțiu care fără îndoială (re)prezintă una dintre cele mai reale radiografii a societății maramureșene contemporane.

Surprize, surprize?

Alina MARINCEAN

P. S. Am primit și eu surprize la domiciliu și nu o dată, însă erau de alt fel și n-aș schimba cu nimic în lume emoția și bucuria acelui moment ferit de consumul maselor. Folosesc acest prilej să le mulțumesc colegilor mei de la clubul de box pentru surprize și familiei Iuga care le pune în scenă cu o deosebită sensibilitate și candoare.

Starea socială, economică, politică a Sighetului și în acest mandat al administrației publice, demarat de 10 (zece) luni, continuă să fie total necorespunzătoare. Luptele și orgoliile pe care aleșii noștri le cultivă în continuare, fără să fie deranjați de imaginea inadecvată a Sighetului de azi, nu sunt benefice pentru orașul nostru, de aceea noi, societatea civilă, suntem deciși să acționăm.

Reprezentanţii societăţii civile sighetene, prezenţi în şedinţa din data de 3 iunie 2021, desfășurată la Primăria Sighet, la care au participat primarul, viceprimarul, consilierii locali (doar şase dintre ei !…), oamenii de afaceri cu pondere deosebit de însemnată în economia locală, reprezentanţii ONG-urilor, s-au convins în mod cert şi irevocabil că actuala conducere a oraşului nu poate (sau nu vrea?!…) să facă ceea ce ar trebui de făcut pentru a scoate Sighetul din starea deplorabilă în care se găseşte acum.

Conştienţi de faptul că doar prin implicare politică (alegerile locale anticipate pot fi soluţia cea mai rapidă pentru a scoate Sighetul de sub tutela nepăsării şi a intereselor mărunte sau, în cel mai rău caz, pentru alegerile la termen) se pot schimba în bine lucrurile, am decis să facem primii pași, pornind de la nivelul societății civile și, împreună cu cetățenii, să stabilim câteva repere pentru o altfel de administrare a orașului, pentru un altfel de management, făcut strict pentru a mulțumi locuitorii orașului nostru și nu pentru a face… figurație.

Pentru a evalua interesul dumneavoastră pentru o „funcționare” normală a municipiului și, mai ales, pentru a putea cunoaște potențiali „administratori” de calitate ai orașului nostru, propuși din rândul celor fără interese meschine, societatea civilă sigheteană invită sighetenii să răspundă la următoarele întrebări:
1. Pe cine propuneţi primar? (Vă rugăm să menționați un singur nume)
2. Pe cine propuneți consilier local? (Vă rugăm să menționați max. trei nume!)
2. Ce calități o/îl recomandă pentru a ocupa respectiva funcţie publică?

Vă mulțumim pentru implicare și vă rugăm să ne sprijiniți pentru a putea găsi o alternativă viabilă la actuala „guvernare” a urbei noastre, identificând nume noi, caractere oneste, puternice, dornice să se implice pentru a aduce schimbarea mult așteptată, pe care o putem genera împreună.

În funcție de răspunsurile și sugestiile dumneavoastră vom comunica lista cu numele celor care ar putea înlocui atât primarul cât și consiliul actual, dacă vom demara referendumul, demers solicitat insistent de către foarte mulți sigheteni.

Vă mulțumim pentru implicare!

Grupul Civic Sighetean

Foto: Tomi Hoffer

„Pagina” albă de pe ecranul calculatorului nu mă îmbie la scris. Nu știu ce să scriu, sunt dezamăgit, lipsit de „inspirație”, fără… reacție. Un efort făcut împreună, oameni de afaceri reprezentativi din Sighet și „ONG-iști” confirmați de fapte, de proiecte concrete, prin care au alocat două ore pentru o discuție deschisă, fair – play, cu reprezentanții administrației publice locale (primar, viceprimar și șase – din 19 – consilieri locali) cred că s-a încheiat cu o senzație de… inutilitate.

O întâlnire promițătoare, o întâlnire ce ar fi putut aduce speranțe pentru o mai bună și eficientă colaborare între administrația publică, sectorul de afaceri și cel al organizațiilor fără scop lucrativ (ONG) s-a terminat fără… concluzii.

Cei mai importanți angajatori privați din Sighet, reprezentați prin Vasile Godja (Plimob SA), Ioan Tomoiagă (AVIVA SRL), Joseph Geebelen (Valmedy Prod SRL), Anca Oros – Stan (Laguna Serv SRL), Vasile Ardelean (Ardeleana Tisa SRL), Claudiu Prodan (Mecanica SA), Grigore Turda (Dent – Medica Terapia SRL), Tudor Vlad (Transilvania Bois SRL), Dana Dudaș (Toly Fashion SRL), Gheorghe Tivadar (AXA Reconst SRL) și reprezentanții unor importante ONG-uri sighetene (Asociația Suntem Vocea Lor, Fundația Rotary Sighet, Asociația Serviciul de Ajutor Maltez, Asociația Kiwanis, Asociația SOS Bambini, Asociația SZMISZ, Asociația Valea Verde, Asociația Frați Minori Capucini, Asociația George Ofrim, Asociația Grupul Civic Sighetean) au acceptat să se întâlnească și să discute cu aleșii din administrația publică problemele concrete ale unui municipiu ce arată din ce în ce mai… neatractiv! În sala de ședințe a Primăriei Sighet au fost prezenți reprezentanții angajatorilor a peste 4000 de cetățeni (AVIVA SRL – 2100 angajați, PLIMOB SA – 1319 – angajați, VALMEDY PROD SRL – 268, LAGUNA Serv SRL – 255 angajați etc.) plus recunoscuți ONG-iști care au în „spate” câteva sute de voluntari. Întâlnirea trebuia să genereze un schimb util de idei și mai ales de „Know – how” (gratuit!) din partea unor manageri și ONG-iști de succes din Sighet.

Nu ne-am dorit viziuni, strategii fabuloase (cu iz electoral), pe termen lung (ca să nu zic nedefinit) ci pur și simplu câteva acțiuni/ activități pe termen scurt și (eventual) mediu, verificabile, în conformitate cu bugetul „sărăcăcios” al orașului nostru. Este mult mai arzătoare – azi! – problema salubrizării (deșeurilor/ gunoaielor), a clădirilor de patrimoniu care se năruiesc, decât un nou pod peste Tisa (apropo, podul vechi arată groaznic!). Strategic, poate s-au gândit administratorii orașului să „exportăm” gunoiul în Ucraina (la prețuri înjumătățite) și noi n-am înțeles mișcarea futuristă?…

Sighetenii își doresc – repet, azi! – să vadă o schimbare „minimalistă”, să trăiască într-un oraș civilizat, neprăfuit, mai puțin cenușiu și, mai ales dorim, termene clare de finalizare, implementare, așa numitele deadline-uri, pentru niște măsuri urgente de revigorare pe termen scurt a acestei așezări (deocamdată) urbane. Să ne amăgim cu lapte și miere prin fabulosul PNRR (care a fost „înțeles” doar zilele acestea de către structurile guvernamentale) înseamnă, elegant spus, să… visăm! Nu că ar fi rău să visăm, dar avem acest obicei de peste…. 30 de ani. Putem/ puteți face un exercițiu simplu: calculați câți bani nerambursabili a atras municipiul Sighet prin programele de finanțare europene din exercițiul 2014 – 2020 și ne lămurim ce ne așteaptă! Și facem/ faceți o comparație cu alte orașe de aceeași dimensiune sau chiar cu muuulte sate!

I-am ascultat pe primar, viceprimar, arhitectul orașului, au vorbit oamenii de afaceri, au intervenit ONG -iștii, câțiva consilieri dar, summa summarum, totul mi s-a părut un exercițiu bizar de (ne)ascultare. A fost clar pentru toți participanții că avem în prim-plan un conflict între primar și viceprimar care trebuie – urgent! – soluționat și care blochează în acest moment orice progres. Și consilierii se situează de-o parte sau de alta în funcție de variabilele „ascunse” ale proiectelor propuse spre dezbatere și aprobare. Este observabilă lipsa unei abordări prin dialog și „compromis” rezonabil între cei doi „poli” (vizibili!) de putere, din cadrul administrației locale sighetene.

Dacă ar exista dorința de-a accepta mâna întinsă de către segmentul de business și societatea civilă, lucrurile ar putea să… funcționeze. Ce poate fi mai mult decât propunerea concretă făcută de către câțiva oameni de afaceri (neconsultați și neinvitați la Primărie de peste zece !!! ani) care s-au oferit să finanțeze din surse proprii remunerația câtorva persoane, care să întocmească proiecte pentru accesarea surselor actuale și viitoare de finanțare?…

Soluția este, așa cum s-a subliniat de către toți participanții interesați DOAR de dezvoltarea Sighetului, colaborarea, parteneriatul, coeziunea între structurile administrației publice. Este posibil – oare – așa ceva? Poziții aparent ireconciliabile, plasate într-o veșnică opoziție, pot să continue coabitarea iar Sighetul să se dezvolte… onorabil? Vom vedea în următoarele 2 – 3 luni dacă sunt semne de conciliere.

În rândul oamenilor de afaceri și-a societății civile crește starea/ gradul de nemulțumire, se simte o revoltă latentă și dispariția oricărei speranțe.

O propunere agreată și care – poate! – va „revigora” mecanismul înțepenit al managementului administrativ sighetean ar putea fi înființarea (propusă de către reprezentantul Asociației SZMISZ și adoptată ad-hoc) unui Consiliu Consultativ format din oameni de afaceri și ONG-iști. De fapt, în campania electorală, primarul municipiului a acceptat o propunere tot pe această direcție de-a se întâlni măcar semestrial cu oamenii de afaceri și reprezentanții societății civile, dar nu s-au mai făcut pași concreți.

Parafrazând titlul unei opere din literatura universală, sper – cu șanse reduse! – ca „Eterna comedie” sigheteană să ia sfârșit și, în ceasul al doisprezecelea, primarul și viceprimarul, asistați de echipele „disciplinate” din Consiliu Local să-și schimbe stilul de muncă, să se focalizeze pe INTERESUL cetățeanului, al Sighetului și nu pe orgolii, blocaje și „jocuri” mercantile.

Rămâne, în caz de eșec al reconcilierii așteptate de sigheteni, calea referendumului (conform Codului Administrativ în vigoare) care ar putea reconfigura drastic spectrul politic sighetean.
Ar fi păcat de speranțele (din nou!) irosite!

Ion MARIȘ

Triumful celui care învinge fără să fi riscat este lipsit de glorie. Triumful celui care învinge fără glorie e lipsit de lacrimi. Triumful celui care învinge fără lacrimi este lipsit de smerenie. Triumful celui care învinge fără smerenie este lipsit de prețuirea celor de-o seamă cu el și a trudei drumului parcurs. (Augusto Cury)

4 ani… 680 de zile… 136 Săptămâni… 4000 sunete de clopoțel… Au fost și au trecut ca o poveste. Momentele frumoase zboară, știm asta deja. Dar azi- mă bucur. Nu știu exact de ce. Poate pentru că am dat ultimul test? Nu, mi-aș dori să dau încă unul, și încă unul și ele să nu se mai termine. I-am ascultat pe oamenii mari ce mi-au spus că aceasta e cea mai frumoasă perioadă și acum ce? Școala nu m-a învățat niciodată cum să îmi iau la revedere! Și nici nu aș vrea…

4 ani de liceu…chiar 12 de școală…. Dar educat oare pentru o viață? Pregătit pentru toate probele Împăratului Roșu? Sau sunt încă boboc în felul meu?

Timpul a devenit unitatea de măsură a sentimentelor și regretelor. În cât timp se termină ora? Câte ore mai avem până plecăm? Facem și ora asta?, dar iată că azi nici timpul nu mai stă în loc. I-am cerut să se oprească, să mă mai bucur puțin de bibliotecă, de curtea unde se depănau cele mai faine întâmplări, de sala de clasă cu table noir unde se duceau cele mai aprinse bătălii între derivate și integrale, de locul din a doua bancă, dar mi-a spus că lumea mă așteaptă și nu trebuie să mă opresc. Nu știu ce așteaptă lumea: poate să fac un pas greșit și să cad sau, din contră, să strălucesc. Însă, acum, eu aștept să mulțumesc tuturor și nimănui, să-i îmbrățișez și să le zâmbesc așa cum au făcut ei, aștept…. Aștept să ridic privirea spre bufnița care stă martor de un secol la poarta CNDV și să îi zic Am reușit. Însă, mai trebuie să mulțumesc cuiva în mod special…

Dragă școală,
Ți se pare ciudat să îți spun dragă, nu? Mai rar așa ceva…. Dar chiar îmi ești dragă. Și știi de ce? Pentru că m-ai făcut ceea ce sunt azi. Și nu vorbesc aici de cunoștințe, ci de emoții. M-ai făcut să realizez că mititica poate spune adevărul, la fel cum omul de geniu poate greși. Mi-ai demonstrat că e degeaba să te cufunzi în nori și-n ceruri nalte dacă nu înveți grija de aproape. Mi-ai explicat așa frumos că atunci când totul e plumb în juru-mi, să nu las să mi se frângă aripile, dar nu mereu te-am ascultat. M-ai lăsat să mă coc, până când, precum o leoaică, m-ai mușcat iar să vezi dacă mi-am învățat lecția. Și atunci nu am mai greșit, pentru că am realizat că oricât aș încerca din bube, mucegaiuri și noroi să realizez frumuseți și prețuri noi, testamentul meu va cuprinde ceea ce e cu adevărat valoros: cât am ajutat, cât am iubit, cât am sperat, cât am făcut, cât am fost. Dacă am fugit după glasul pământului sau după cel al iubirii, m-ai trecut prin foc încât să îmi arăți că omul e cel mai recunoscător în coliba sa. M-ai făcut să deschid ochii și să văd că niciodată nu e o minciună, ci un întreg lanț, că e mai important să fii om înainte de a deveni șeful mai multor comitete și comiții, că răzbunarea nu e a mea și că Moțoc se poate schimba doar dacă are voință, nu dacă am eu dorința. Când am vrut să o iau înainte, mi-ai amintit că într-o progresie atât primul, cât și ultimul termen au aceeași importanță. M-ai făcut să îi întâlnesc și pe cei care au vrut să mă țină sub radical, însă mereu dreptatea, cinstea, integritatea vor fi peste puterea lor. Mi-ai dat lecții peste lecții ca să îmi explici că uneori e mai bine să taci, că bunătatea definește un om și că degeaba destăinui prietenului toate secretele că poate deveni orișicând un Ștefan Tipătescu.

Însă acum, la final, rămân cu o întrebare….
De ce drumul spre triumf e atât de strâmt? Pentru că suntem învățați să prindem rădăcini în loc de aripi? Pentru că părinții și profesorii ne oferă totul, însă prea rar ne învață cum să luptăm pentru el? Avem toată informația, dar am uitat că frumusețea ei constă în a o descoperi. Ne facem prieteni din toată lumea, dar nu știm să îl prețuim pe cel care se uită la noi, îndurerat, sperând că vom ridica spre el capul măcar pentru un minut. Am învățat să zburăm, dar nu știm drumul spre casa omului care ne-a făcut să devenim ceea ce suntem azi. Am descoperit multe, dar trăim din ce în ce mai puțin. De ce drumul spre triumf e atât de strâmt? Pentru că nu știm să alegem nici ce învățăm, nici ce prețuim, nici ce aplicăm. Oare tu, dragă școală, să fii vinovată pentru asta? Din ce în ce mai des tot asta aud. Însă eu te scutesc de vină. Și știi de ce? Cu noi se petrece ceva…. O viață de om! Și, Doamne, ce valoroasă e! Pentru că oricât am încerca să o logaritmăm, să o înmulțim, să îi oferim putere, ea tot una e! Nu te simți vinovată că acum, când se strigă pentru ultima dată catalogul, nu realizăm asta. Ne-ai oferit ce ai avut mai bun (uneori, ce considerai tu bun, era un rău peste măsură, dar te iertăm) însă alegerile au fost mereu în mâna noastră.

Azi să știi că te prețuiesc pe tine, școală, cu dascălii, oamenii care te fac atât de specială și toate oportunitățile pe care mi le-ai descoperit! Mi-ai oferit șansa de a crește lângă profesori deosebiți care înțeleg amfiteatrul minții, dar și lângă cei care au blocat arta de a gândi. Am crescut lângă amândoi. De ce? Pentru că în drumul spre triumf oamenii nu sunt ceea ce te aștepți, însă sunt exact ce ai nevoie. Vouă, dragi profesori, maeștri de neuitat sau doar temporari, care m-ați format sau doar informat, care ați devenit mici pentru ca eu să ajung azi mare, care v-ați folosit puterea pentru a vă expune ideile ca niște adevărați lideri NU vreau să vă mulțumesc! Ar fi prea puțin! Vreau să vă promit că o să vă fac mândri!

Părinți, prieteni, familie, vă sunt recunoscătoare pentru că mi-ați arătat că diferența care face diferența e între Ar trebui și Am făcut. Mi-ați explicat că nu e nevoie să sar de pe o stâncă pentru a zbura, ci trebuie să îmi construiesc cu răbdare și perseverență propriul avion.

Vouă, minunata echipă Salut, Sighet! scriitori și cititori deopotrivă, vă mulțumesc că ați făcut ca scrisul să devină piatră de hotar! Lumea are nevoie de oameni care știu când și cum să mustre, dar niciodată nu se feresc să laude! Prețuiți mereu cinstea și omenia!

Viitoare generații, luați-ne drept exemplu sau chiar antiexemplu. Priviți-ne drept rebeli sau înțelepți, însă nu uitați să faceți și să fiți! Aveți un scop: să faceți lumea în care intrați mai bună decât cea din care veți ieși peste un an, doi, trei…. Veți găsi cheia succesului sub alarma voastră. Treziți-vă și trăiți frumos! Să vă dovediți vouă că puteți. Asta e cea mai mare bogăție pe care v-o puteți oferi. Și nu vă temeți de eșec! Întreaga lume nu e împotriva voastră pentru că nu întreaga lume vă cunoaște (încă).

Eu am doar 18 ani. Lume, iartă-mă că poate nu am făcut mai mult până acum, dar vezi că vin! O să-ți arăt tot ce pot, dar pe parcurs. Și alături de mine vin și fantasticii 12A! Nu ne primi ca pe străini, nici măcar ca pe niște fii risipitor, ci privește-ne drept temelia zilei de mâine.

Semnat, o elevă mândră că școala a fost o aventură plăcută

Se zice că omul nu moare atunci când este îngropat, el moare atunci când este uitat…

Uitarea, acest flagel care-și face loc din ce în ce mai des, devine în ultimul timp parcă, stăpân peste tot și în toate. Cei de la oraș, amețiți de caruselul rutinei zilnice, legate mai mult de alergăturile aducătoare de siguranța traiului zilnic, poate nu simt (încă!) amenințarea căderii în hăul acestui nemilos dușman-Uitarea.

La țară însă, blazarea, neputința, nevoința (de multe ori), înaintează asemeni unui pârjol. Câmpuri nearate, fânețe necosite transformate în ani în adevărate stepe, sub lozinca: „nu se merită a le lucra!”. Ar fi și culmea, din moment ce găsești la vânzare, la magazinul la doi pași de casă. cam tot ce ai nevoie. La ce folos să mai lucri pământul? Pe tineri, în afară de a „zgrepțina oglinduța” (a se citi „a accesa telefonul”), vorba unui înțelept de la țară, altceva nu-i interesează. Nimic nu reprezintă vreun motiv demn de interes pentru a-și ridica ochii din ecranul luminos. Mai ales că în spatele lor, simt reazemul părinților care o apucă peste mări și țări spre a-și procopsi odraslele. Odrasle ce sunt dependente de sudoarea lor, asemeni puilor nou ieșiți din găoace și care, cu clonțurile deschise așteaptă pasărea să le pună în cioc agoniseala zilnică. Halal evoluție! Până și de la păsări am avea de învățat dacă le-am urmări cu atenție periplul zilnic.

În timpul acesta, pământul suferă. Nu poate vedea dacă iarba-i prea mare și nu-i cosită, nu poate respira dacă pamântul nu-i afânat! Cine să-i asculte însă și lui păsurile? Daca însuși „obiectul muncii” care ni s-a dat în zilele primordiale ale Facerii, pentru a ne susține și a ne hrăni îl lăsăm în Uitare! Suntem atât de ocupați! Nu mă mai miră (de o vreme) starea de paragină a cimitirelor, lumea celor uitați… Mă sperie însă starea locurilor celor vii încă! Nepăsarea și indolența în grija de a păstra, a îngriji și a da mai departe ce au primit, este de neînțeles.

De multă vreme voiam să ajung la căsuța din Laz a sculptorului Mihai Borodi. Am prins o zi când se putea escalada cărarea de acces, care pe timp de ploaie e mai mult o vâlcea mâloasă, greu de parcurs. Nimic nu-ți sugerează că pe acolo ar locui cineva. Un loc sălbăticit, fără animație, pustiu, asemeni geniului, care, de unul singur se îndărătnicea să se întoarcă în fiecare an acasă, la căsuța lui albastră, cu ușă și ferești domnești. Doi brazi bătrâni o străjuiesc și îi țin umbră vara iar iarna îi țin piept furtunilor de zăpadă. O livadă necuprinsă, acum în plină floare o înconjoară. Și peste tot, o liniște și o pace nepământeană, netulburată de nimic. Toate lucrușoarele lui austere, nimicurile lui importante cu care-și împărțea ,,sejururile” de fiecare an, stau nemișcate și cuminți așa cum le-a surprins „întrerupătorul” vieții lui Mihai…

Casa mai stă în picioare, demnă în modestia ei, o casă care a dat două minți geniale, aplecate spre cunoaștere, dar care acum ar avea nevoie și ea de o recunoaștere pentru a nu se prăbuși definitiv. Locul și încărcătura de tihnă și liniște ar fi ideale pentru a se conserva puținul rămas după trecerea făuritorului statuii Demiurgului, cu care acum, Sighetul se mândrește.

O Casă Memorială a lui Mihai Borodi, ar mai spăla (poate) din ingratitudinea și meschinăria celor care nu au știut (sau vrut!) să-l aprecieze la timp! Ar fi un mic Pantheon (cum își dezmierda el căsuța) la care, atunci când ajungea îi săruta cărarea. Ar fi un respiro pentru acei care vor să se reculeagă departe de toata lumea dezlănțuită. Ar fi o provocare pentru instituțiile statului în a-și arăta disponibilitatea, ca acest mare artist să fie recunoscut la adevărata sa valoare și să nu fie lăsat să moară și a doua oară îngropat în neagra și hidoasa Uitare!

A constatat pentru dumneavoastră,
Ileana PISUC

Nu-l pot uita pe Victor Ponta purtând tricoul cu chipul lui Che Guevara… public, vizibil, ostentativ, în diverse situaţii… unul dintre miturile extremei stângi mondiale care încerca să spele imaginea osificată şi dezgustătoare a monştrilor îmbătrâniţi în rele Stalin, Mao, Brejnev (şi lista e lungă, până la recent răposatul „patriarh” comunist Fidel Castro ) cu figura unui revoluţionar idealist, generos, veşnic tânăr şi curajos care refuza instalarea comodă la putere asumându-şi mereu noi riscuri şi plătind cu viaţa pentru idealul său. Dar dincolo de imaginea cosmetizată, cine a fost comunistul latino – american Ernesto Guevara, supranumit Che? Un criminal notoriu, un instigator permanent la violenţa politică şi ideologică, care în opoziţie practica terorismul contra statului iar ajuns la putere în Cuba a practicat terorismul de stat ordonând şi organizând serii de execuţii contra adversarilor reali sau potenţiali, declarând fără jenă chiar şi la ONU că va face aceasta cât va considera necesar! O personificare a urii şi a crimei care, dacă nu era lichidat în Bolivia în 1967 ar fi continuat să ucidă încă multă vreme pe mai multe continente !

Iar Victor Ponta nu era un om al străzii sau un student naiv care a primit un tricou de la cineva, el era la ora aceea preşedintele unui partid important, apoi prim ministru şi candidat la preşedinţia României şi îşi asocia ostentativ imaginea cu sinistrul criminal comunist!  Cu siguranţă, o bătaie de joc pentru democraţie şi o ofensă pentru milioanele de victime ale comunismului din România. Dar nu a fost urmărit în justiţie iar condamnarea morală din partea societăţii civile, dacă  a existat, nu s-a auzit mai deloc. Libertatea de exprimare în România pare a fi extrem de largă… dar nu pentru toţi.

Cu totul altfel stau lucrurile când e vorba de repere istorice considerate „de dreapta” şi nu de peste Ocean, ci ale noastre, româneşti. Cei exterminaţi în temniţele comuniste (cu puţine excepţii oameni „de dreapta”, cel puţin din perspectiva autorităţilor) batjocoriţi şi torturaţi, înfometaţi şi traumatizaţi, unii ucişi iar alţii supravieţuind ca nişte epave umane, au suferit încă zeci de ani după aceea şi condamnarea morală şi marginalizarea socială (inclusiv urmaşii lor, sub diverse forme) sub eticheta de „criminali de război”, „duşmani ai poporului”, „fascişti”… toate fiind false în imensa majoritate a cazurilor, dar lăsând urme adânci în opinia publică, cetăţeanul de rând neavând cum verifica acuzaţiile, orice opinie alternativă fiind interzisă. Unii au fost savanţi sau militari de carieră, alţii teologi, scriitori, medici sau profesori eminenţi, iar foarte mulţi ar fi ajuns valori consacrate dar tinereţea le-a fost retezată în temniţe şi lagăre… pentru regim, cu toţii erau doar „bandiţi”…

După ‘90, cu singura televiziune încă puternic dominată de neocomunişti şi cu foarte săracele organe de presă independente, românii cer dreptul la informaţie necenzurată, iar foştii deţinuţi politici (atâţi câţi mai trăiau) cer dreptul să se exprime public, să spună adevărul despre comunism şi despre idealurile în numele cărora s-a opus comunismului, atâtea decenii supuse mistificărilor în scopul demonizării. Încet, cu greu, românii încep să afle despre evenimente, atitudini, personalităţi, curente de gândire, ce le fuseseră complet ascunse până atunci sau să le vadă în altă lumină decât cea în care le fuseseră oficial prezentate. S-au publicat cărţi despre închisorile comuniste (în tiraje mici, fiindcă resursele financiare erau reduse), au mai apărut mici interviuri sau documentare, unii tineri au mai avut privilegiul de a cunoaşte personal pe eroii luptei anticomuniste, acum, la apusul vieţii. În ciuda mijloacelor disporporţionat de reduse faţă de istoria oficială (care continua să susţina o mare parte a propagandei comuniste, sau să spună unele adevăruri doar la subsolul paginii) curentul de recunoaştere publică a jertfelor anticomuniste şi chiar aura de sfinţenie a unor personalităţi spirituale din închisori a tot crescut, găsind ecou în lumea cultural – artistică (fecundând poezia, proza, teatrul şi chiar unele producţii cinematografice), în cultul oficial sau semi – oficial adus în Bisericile româneşti unor deţinuti politici de mare profunzime morală numiţi generic „sfinţii închisorilor”, în lucrările ştiinţifice ale unor istorici tineri, în deciziile unor autorităţi locale de a conferi nume de străzi sau de instituţii, de a amplasa statui sau plăci memoriale, etc. (recentele evocări ale senatorului Lavric aduc ca noutate faptul că sunt rostite în Parlament, dar fenomenul e mult mai vast şi mult mai vechi).

Dar… s-a dorit blocarea acestei evoluţii şi sufocarea brutală a acestei afirmări a libertăţii şi regăsiri a demnităţii româneşti. Într-un context complicat şi cu multe complicităţi, clasa politică nu a avut altceva mai bun de făcut decât să emane legea 217 din 2015 care blochează printr-o sumă de interdicţii confuze dar agresive aproape orice libertate de analiză, afirmare sau manifestare publică a istoriei recente sub ameninţarea puşcăriei sau a unor amenzi devastatoare. Legea permite şi chiar instigă la demolarea sau demontarea unor repere din spaţiul public, interzicerea unor publicaţii, şantajarea autorităţilor locale sau centrale, interzicerea omagiului adus la diverse nivele unor deţinuti politici, o adevărată vânătoare de cuvinte, simboluri, persoane sau repere publice. Deci libertatea de exprimare a fost şi este foarte mult restrânsă. Schimbările jenante de la Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului sunt şi ele o consecinţă evidentă, această instituţie trebuia anihilată sau făcută inoperantă, la fel şi eliminarea din funcţia guveranamentală a domnului Octav Bjoza, preşedintele Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici. O altă consecinţă este legea 232 din 2020, care modificând o lege bună deja existentă a introdus discriminarea între urmaşii deţinuţilor politici, privând un procent mare dintre ei de drepturile oferite de legea precedentă.

Dar Sighetul, este el un spaţiu al libertăţii de exprimare? Legile de la Bucureşti operează şi aici, cenzura şi auto – cenzura funcţionează pe temele deja amintite. Şi totuşi, prezenţa în oraşul nostru a Memorialului Victimelor Comunismului, instituţie de prestigiu euopean, cu peste 100.000 de vizitatori anual, înclină mult balanţa în favoarea adevărului, vechea propagandă bolşevică nu are şanse în faţa atâtor dovezi clare, ştiinţific organizate şi prezentate şi la îndemâna oricui. Nici la Memorial nu se spune chiar totul (o anumită discreţie prudentă a fost necesară de la început, în anii ‘90 mulţi dorind ca proiectul să eşueze), dar se spune foarte mult şi se spune bine. Iar locuitorii Sighetului şi maramureşenii în general au fost poate (statistic vorbind) mai greu de spălat pe creier, de aceea la Sighet am simţit mereu adieri de libertate nu doar în discuţiile private sau de cafenea ci şi în presa locală ( „Salut, Sighet!” este un exemplu nu perfect, dar foarte bun). Rămâne desigur marea decepţie din 2014 (culmea, înainte de legea 217 sus amintită) când un amestec de şantaj neoficial, duplicitate, frică şi politica struţului au dus la demontarea ruşinoasă  a plăcii comemorative a tinerilor anticomunişti de la Liceul „Dragoş-Vodă”. A fost un moment când pătimitorii temniţelor au simţit că li se mai dă o palmă… Placa aşteaptă răbdătoare, la mine acasă, ziua libertăţii depline.

Deci, există libertate de exprimare în România? În privinţa contestării deciziilor sau politicienilor actuali, da. În privinţa reperelor esenţiale ale devenirii neamului românesc, nu. Sau prea puţin…

Preot prof. Marius VIȘOVAN

Această scurtă pledoarie se vrea un manifest pentru dezghețul atât al primăverii cât și al celui din noi…

Totul este să avem speranța și să nu ne tragem obloane pe ochi și minte și să recunoaștem că, indiferent de „mersul nostru”, „mersul lumii” își vede de drum. Și face ce știe mai bine: să facă soarele să răsară în fiecare zi, negreșit din același loc, schimbă anotimpurile… Nimic nu e încremenit. În natură încă nu s-a auzit de Lockdown. Doar omul își inventează frici, spaime, întrebări ce-l depășesc și pe care oricum nu le poate da de capăt singur. Cu un cuvânt, își amărăște viața și-și face singur iadul propriu, pe pământ, în loc să se deschidă odată cu natura din jur. E o luptă sortită eșecului încă din start, natura învinge întotdeauna!

Încă nu s-a inventat cenzura pe trilurile păsărilor sau o mască pentru a acoperi câmpurile și copacii înfloriți. De când cu această mască obligatorie, parcă ni s-au atenuat și celelalte simțuri (simțiri), pe lângă cel olfactiv. Ochii ni s-au încețoșat, urechile ni s-au înfundat. Vedem doar pe deasupra măștii un tunel înfundat, fără un orizont, fără speranța luminiței de la capătul lui… Pașii ne sunt purtați doar pentru nevoi strict meschine. Degeaba natura ne îmbie la visare, ne-am pierdut parcă drumul spre ea! Mergem cu capul în pământ, preocupați de statistici, despre câți au mai murit, despre câți s-au infectat, despre, despre…

VIAȚA însă nu-i numai despre asta!
VIAȚA este despre bucurie!
Putem sa mergem cu picioarele pe pământ, dar să privim către CER!
Curcubeul care anunță sfârșitul furtunii, are nevoie de lumină pentru a se transforma în arcul de culori. De aceea el apare doar ziua. Precum el este spectrul luminii, așa am putea deveni și noi împreună spectrul speranței! Dacă vom continua să mergem în întuneric, în ce ne vom transforma? E foarte adevărat că a trecut peste noi un mare cataclism, primăvara vine încet, se lasă așteptată dar, mai avem de trecut un ultim îngheț! Pojghița-i subțire, trebuie atenție la pași, dar bucuria reușitei va fi cu atât mai mare. Întotdeauna după furtună cerul e mai limpede ca oricând.

Buna Vestire e un prilej în plus să credem că nu suntem lăsați de izbeliște, că nu suntem singuri… Că trebuie să avem încredere în promisiunea zilei de mâine, că nu-i în stare acest virus mârșav de a multiplica atâtea tulpini câte rădăcini bine înfipte avem noi! O tulpină fără rădăcină întotdeauna se usucă! Până ne bate inima și răsare soarele, totul e sub control! Până în ziua când în sfârșit ne vom putea „demasca” chipurile, haideți să ne demascăm sufletele și să-i dăm o șansă Primăverii să vină în noi!

Ileana PISUC

Suntem martori zilele acestea la niște fenomene ieșite din comun pe care eu, ca pacifist, le acord circumstanțe atenuante și le cataloghez ca fiind niște mutații nefaste.

Și nu vreau neapărat să ma refer la toate speciile și regnurile care populează pământul ci, m-aș referi doar la specia numită Om și la modificările (nu neapărat genetice) la care este supus.

La acestea trebuie să conlucreze mai mulți factori științifici, de laborator, de expetimente chimice și care se petrec de regulș în laboratoare și necesită ani mulți de încercări.

Mutațiile de care eu vreau să vorbesc sunt niște rezultate cu totul independente de orice laborator. Sunt niște „produse” obținute în propriile familii, unde găsesc condiții propice de dezvoltare.
– Nefrecventarea celor 7 ani de acasă
– Nefrecventarea școlii
– Inocularea de mici că ei pot orice
– Că „cine are bani se cară… că  doar, banii vorbesc”
– Ca o diplomă se poate obține nu neapărat în urma unui examen
– Că oricine poate fi cumpărat
– Că poate ocupa o funcție unde dorește fără ca măcar să aibă habar ce presupune aceasta.

La acest nivel de (in)cultură s-a ajuns, încât aroganța, obrazul gros, impostura, impertinența au ajuns singurele criterii prin care poți să accezi la cele mai înalte funcții în stat.

Aceste mutații au ajuns deja o cangrenă naționalș, cu rădăcini purulente înfipte în toate structurile și straturile sociale: mame care-și abandonează copiii la tomberoane, tați care-și abuzează fiicele, doctori care-și molestează pacientele, bărbați de top muschiuloși și tatuați, potenți, care-și sporesc contul în prin explotarea sexuală a unor nefericite ale soartei, polițiști care sechestrează și terorizează niște oameni de pe stradș, îi duc în locuri ascunse și își dovedesc profesionalismul.

Asta e doar lista scurtă care mi-a venit în minte în aceste zile…

Stai și te întrebi: Oare ce-i mai periculos? Mutația unui virus (mediatizat la paroxism), sau mutația conștiinței omului, care dă asemenea ,,specimene” greu de reprodus în vreun laborator.

La virus, de bine de rău s-a inventat un vaccin și cu toate tulpinile pe care le iscă, tot sperăm că ne vom face bine.

Dar acestor „viruși cu două picioare și fără cap, care fac atâta rău , cum oare le vom veni de hac?

Deoarece, în loc să ne gândim cum să-i stârpim, dimpotrivă, îi  mentinem și îi reactivăm prin însuși comportamenul față de ei.

Atât de mult ne obișnuim cu răul, încât îl adoptăm ca și pe ceva normal care face parte din cotidian.

Cum altfel să interpretezi că în loc să-i supunem oprobriului public, îi promovăm, le facem persoane publice, li se acordă spații în televiziuni. Polițiști, care sub ochiul rece al camerelor video își bat victimele sub privirile impasibile ale colegilor, ca și cum aceste „practici” ar fi ceva normal în atribuțiile lor de serviciu.

Ar trebui să ne sperie aceste derapaje care se acutizeazamă în ultima vreme. Să nu ne dăm voie ca aceste orori să ne intre în sânge, să ne infecteze, ca acei saci negri de gunoi să nu ni se pară că fac parte din moartea aproapelui nostru, să empatizăm mai mult cu omenia, reacția imediată la răul făcut. Cu un cuvânt, să nu lăsăm ca Demnitatea să ne fie murdărită de nimeni și nimic! Să nu ne pierdem umanitatea și credința!

Răutatea gratuită nu-i de la lut, ci de la diavol.
Răutatea combinată cu prostia dă un produs mai dens decât oțelul îmbogățt cu wolfram, tungstem, mangan! (Nicolae Steinhardt)

Ileana PISUC

COMUNICAT DE PRESĂ

București – Sighetu Marmației, Maramureș, 15 martie 2021

 Asociația La blouse roumaine IA susține propunerea comunității patrimoniale Maramureș de înscriere a Țării Maramureșului ca Peisaj Cultural Tradițional pe Lista Patrimoniului Mondial UNESCO. 

Redăm mai jos conținutul integral al scrisorii deschise, redactată de publicistul Teofil Ivanciuc și semnată de peste 50 de membri ai comunității și iubitori ai Maramureșului. 

Scrisoare deschisă
Țara Maramureșului – Peisaj Cultural Tradițional UNESCO

În atenția Ministerului Culturii, Institutului Național al Patrimoniului, Comisiei Naționale a României pentru UNESCO, Comisiei Naționale pentru Salvgardarea Patrimoniului Cultural Imaterial, Comisiei Naționale a Monumentelor Istorice, 

Noi, semnatarii acestor rânduri, propunem demararea procedurilor necesare în vederea includerii în Lista Patrimoniului Mondial UNESCO a Peisajului Cultural Tradițional Țara Maramureșului.

Teritoriul celei mai mici provincii istorice românești, întins pe 3.218 kmp (dintre care o treime o reprezintă habitatul uman) și locuit azi de cca 200 mii persoane, reprezintă unul dintre cele mai bine păstrate colțuri de Uniune Europeană, privind din punctul de vedere al modului de viaţă tradiţional și autentic – nu prezervat ori recreat din considerente de ordin economic.

Locuitorii regiunii practică azi cele mai numeroase meserii populare de pe continent, recent aici fiind recenzate 221 de ocupații și meșteșuguri, implicând mii de persoane, unele foarte tinere (cea mai tânără brodeuză având vârsta de 12 ani, iar confecționer de șindrile – 15 ani), însă majoritatea au o vârstă destul de înaintată și nici un ucenic. 

Sute de femei utilizează războiul de ţesut, produsele lor fiind în principal covoarele (printre care peretarele din Patrimoniul Cultural Imaterial UNESCO), pânza necesară celor peste 20 de variante de costum popular utilizate în prezent ș.a. 

Maramureşul este, probabil, și ultimul loc unde mai persistă în uz ambele tipuri de straie tradiţionale: de iarnă şi de vară. 

”Cămeșile” țărănești sunt atât de elaborate, lucrate manual (necesitând luni de muncă) și la scară largă (sute de cusătorese practică meșteșugul), folosind modele și tehnici străvechi, încât practica confecționării acestora și-ar putea avea locul, firesc, în Patrimoniul mondial Imaterial. 

Dinamica piață locală internă asigură comenzi pentru o lungă serie de dulgheri, tâmplari și sculptori tradiționali. 

În acest moment, în Maramureșul istoric sunt 90 biserici de lemn, dintre care 35 ridicate între secolele XVI-XVIII (5 fiind pe Lista UNESCO) și 50 înălțate după 1990 (inclusiv primele 4 cele mai înalte biserici de lemn din lume). Din punctul de vedere al amplorii fenomenului, regiunea este unică, fiind totodată singura unde tipologia bisericilor de Patrimoniu Mondial este în continuare reprodusă și încă la o scară atât de vastă. 

Celor câteva sute de porţi monumentale de lemn existente, li se adaugă în fiecare an noi exemplare laborios sculptate. 

Se păstrează şi un rarisim grup de instalaţii hidraulice ţărăneşti aflate în uz pentru nevoile comunității: vâltorile folosite la spălatul covoarelor, morile de cereale (în pericol iminent de abandon), pivele pentru postav (ultimele rămase în funcțiune pe Glob), daracele și leagănele pentru scărmănat lâna ş.a., fără a mai socoti sutele de distilerii de alcool. Această varietate a instalațiilor acționate de apă pare a fi, de asemenea, unică și nemaiîntâlnită altundeva.

În Maramureș înțelegem ca nicăieri altundeva, fie că Revoluția Industrială nu a avut loc acolo niciodată, sărindu-se din perioada premodernă direct în cea contemporană, fie – mai plauzibil – că aceasta a fost parţială, neajungând să cunoască etapa fierului și aburului – precum în restul Europei, ci doar lemnul și forței apei, precum în Evul Mediu.  

De-a lungul timpului, terenurile sale agricole au fost modelate complex, codrii fără sfârşit de odinioară devenind un amestec de parcele arabile, livezi, fânaţe, păşuni și arbori izolaţi, delimitate de garduri vii, de lemn sau de piatră, de ape traversate de punți și vaduri, de şanţuri, poteci şi drumuri, în aşa fel încât locurile să poată fi exploatate cât mai judicios. Agroterasele, construite cu trudă în urmă cu câteva secole, îmblânzesc cu folos coastele dealurilor. 

Acest tip de teritoriu este cât se poate de reprezentativ pentru conceptul „High Nature Value Farmlands”, care defineşte spaţiile rurale unde agricultura tradiţională este ocupaţia principală, locuri caracterizate printr-o vegetaţie naturală sau semi-naturală foarte variată, arealele respective aflându-se de obicei în afara ariilor protejate. 

Gospodăria tradițională de subzistență își asigură necesarul de legume, fructe, carne, lactate, și furaje, ocupanții săi practicând și străvechiul cules din natură (se cunosc toate fructele de pădure, zeci de tipuri de ciuperci comestibile, nenumărate specii de plante medicinale).

 Structura celor cca 100 de stâne de oi a rămas aproape neschimbată din evul mediu, dacă nu mai de devreme. Cele mai reprezentative animale de fermă sunt vitele din rasa locală Bruna de Maramureș. 

Gospodăria reprezintă un sistem închis foarte cuprinzător, o resursă străveche și imensă de informații, deprinderi, tehnici, zgomote, mirosuri etc. Dacă, în România, mai nimeni nu pare a fi interesat de patrimoniul senzorial, în Franța s-a decis protejarea prin lege a cântecului cocoșului, țârâitului lăcustelor și cosașilor, sunetului clopotelor vitelor dar și a bălegarului acestora… 

Peisajul cvasi-medieval de fânațe maramureșean (aidoma celui surprins în miniaturile de acum o jumătate de mileniu), încă viguros și bazat pe 9 structuri diferite de depozitare a fânului, este punctat de zeci de mii de clăi și mii de „șopruri” (hambare) cu acoperiș glisant, fiind, pare-se, cel mai complex și bine prezervat, nu numai din Europa, ci chiar de pe mapamond. Dacă în alte țări există muzee de profil, iar un tip de adăpost pentru fân din Slovenia a fost recent propus pentru înscrierea în UNESCO, în Maramureș nu se cunoaște măcar numărul acestor structuri, nici un singur ”șopru” in situ și nici un fânaț tradițional nefiind protejate în mod expres.  

Prăbușirea pieței țărănești a cărnii, laptelui, animalelor vii și a fânului, precum și modernizarea /mecanizarea inevitabilă, pun în pericol sever de abandon întregul sistem agro-zootehnic și de asigurare a furajelor, menționat mai sus.

Mai există încă un mare aspect negativ: numărul de case şi de acareturi vechi de lemn, înlocuite cu construcții masive și colorate de zid, care au deteriorat grav echilibrul arhitectonic, este într-o scădere accelerată și foarte îngrijorătoare (chiar dacă se înregistrează ușoare reveniri pe alocuri), drept pentru care sunt necesare măsuri concrete și urgente.  

Locuitorii Țării Maramureșului păstrează conștiința apartenenței la un spațiu și la o cultură speciale. 

Ei aparțin atât ”neamului mic” cât și ”neamului mare” (în care intră toți cei conectați prin legături consanguine și care poartă același nume sau supranume dobândit de la strămoși), în cadrul căruia se ajută reciproc, participă la evenimente familiale comune, au locul lor bine stabilit în ierarhia satului, dar și în biserică și cimitir. 

În regiune trăiesc cele mai vechi familii românești, menționate în aceleași sate începând cu anul 1317. 

Comunitatea este închegată și prin posesia în comun a unor păduri și pășuni (în composesorat), instituție izvorâtă din milenarul sistem de obști. 

Gospodăriile sunt legate spațial prin intermediul potecilor de multe ori discrete, cărări moștenite încă din vremurile medievale şi care, cu generozitate, continuă să fie deschise tuturor.

Spiritualitatea laică şi religioasă a locului este bine conservată, fie că vorbim despre ritualurile legate de naştere, nuntă şi moarte, de obiceiurile de Paşti, Rusalii, Sf. Maria, Crăciun, ori din alte momente cu dată fixă ori variabilă.

Sunt prezente şi rituri cu iz arhaic, precum „Tânjaua” (încheiat cu o rugăciune adresată Soarelui), decorarea acareturilor cu ramuri de copaci ori aprinderea de focuri de ziua anumitor sfinți, variatele pomeniri ale morților, „măsurișul oilor”, ori o viziune altfel asupra lumii de dincolo – la Cimitirul Vesel din Săpânţa. 

Folclorul – foarte vast – și muzica, ambele categorii fiind îmbogățite încontinuu cu noi piese (prin activitatea a sute de instrumentiști și cântăreți vocali), alături de dansul tradițional și de graiul maramureșean (unic, dar care însă se stinge treptat), constituie alte fațete ale bogatului tezaur spiritual regional.

Într-un alt registru, acolo se cunoaște una dintre cele mai ridicate biodiversităţi, cu cca 11.000 mii de specii cuantificate până-n prezent (familii întregi nefiind încă studiate), dintre care 1.600 specii de plante (13 endemice) sau 170 specii de fluturi, număr net superior celui din întreaga Mare Britanie (doar 59 specii) ori din Polonia (90 specii). Un număr de 15 specii faunistice noi pentru știință au fost descoperite în Maramureș doar în ultimele decenii, altele rămânând încă neștiute. Mai există și mii de hectare de codri seculari și cvasi-virgini, apoi sute de izvoare minerale, habitate rare și prioritare, ori specii aflate pe Listele Roșii de profil. 

Toate acestea dovedesc felul judicios în care maramureșenii au știut să exploateze mediul înconjurător, dar și faptul că asaltul omului asupra naturii, în pofida poluării și a masivelor defrișări recente, întâmpină, deocamdată, rezistență. 

Deși nedeclarat oficial, peisajul cultural maramureşean este larg recunoscut ca atare, atât de către mass-media de pretutindeni, ori de tot mai numeroșii turiști care vin să descopere ”locul unde tradițiile sunt păstrate ca nicăieri altundeva”, cât și de cercetătorii care efectuează acolo felurite studii științifice, ca într-un laborator deschis.

Concluzionând (memoriul atașat conține date suplimentare), omniprezența confecționării costumelor populare, a prelucrării lemnului și a altor grupe de meșteșuguri, varietatea instalațiilor hidraulice țărănești, înfloritoarea cultură a fânului cu clăile și „șoprurile” sale, cuplată cu ancestralul sistem zootehnic, efervescența fără corespondent a arhitecturii eclesiastice în lemn, precum și virilitatea cu care sunt prezervate genuin obiceiurile religioase ori familiale, muzica și dansul, toate acestea beneficiind de un fundal asigurat de o natură atât de variată, constituie valori excepționale, însă deosebit de fragile și care se sting treptat.

Atât pentru valoarea sa intrinsecă, cât și în calitatea de ultim bastion al păstrării vechii culturi ţărăneşti, un adevărat martor viu, deja fragmentat și pe cale de dispariție, care certifică cum arăta Europa rurală înainte de industrializarea agriculturii, ar trebui ca Peisajul Cultural Tradițional Ţara Maramureşului să fie propus urgent pentru includerea sa în Patrimoniul Mondial UNESCO.

Martie 2021

• Teofil Ivanciuc, publicist, Sighetu Marmației, Maramureș
  
• Andreea Tănăsescu, inițiatoarea Zilei Universale a Iei, președintă a Asociației La blouse roumaine IA, București 
  
• Irina Apan, antropolog, coordonator cultural Asociația La blouse roumaine IA
  
• István Aranyosi, profesor asistent, Facultatea de Științe Umaniste și Litere, Universitatea Bilkent, Ankara, Turcia 
• Alexandru Baboș, arhitect, expert patrimoniu, Linköping, Suedia
• Mirela Ana Barz, manager, Muzeul Maramureșan, Sighetu Marmației, Maramureș
• Teodor Bârsan, artist popular, Bârsana, Maramureș
• Ducu Bertzi, muzician, București 
• Maria și Petre Botiș, interpreți de muzică populară, Valea Stejarului, Maramureș
• Ioana Brîndău, coordonator Clubul Impact – „Pe aripi de vânt”, Ieud, Maramureș
• James Christian Brown, profesor asociat, Facultatea de Limbi și Literaturi Străine, Universitatea din București
• Mircea Cantor, artist vizual, Paris, Franța
• Mihai Chira, protopop ortodox de Vișeu, Vișeu de Sus, Maramureș
• Lect. univ. dr. Vasile Chira, Facultatea de Teologie „Andrei Șaguna”, Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu
• Vasile Codrea, protopop greco-catolic de Iza-Vișeu, Dragomirești, Maramureș
• Mihai Covaci, restaurator, Desești, Maramureș
• Leontin Cupar, redactor Agerpres, Baia Mare, Maramureș
• conf. univ. dr. Mircea Farcaș, decan, Facultatea de Litere Baia Mare, Universitatea Tehnică din Cluj-Napoca
• Ionuț Radu Filip, arhitect, președinte filiala Nord Vest a Ordinului Arhitecților din România, Baia Mare, Maramureș
• Oana Font, interpretă de muzică populară, Cluj-Napoca
• Lect. univ. dr. Mihai Hotea, Facultatea de Geografie, Universitatea „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca, Extensia Sighetu Marmaţiei, Maramureș
• Monica Iagăr, sportiv, campioană la atletism, București
• Vasile Ioanes, fotograf, Sat Șugătag, Maramureș conf. univ. dr. Marin Ilieș, director al Extensiei Sighetu Marmaţiei, Maramureș, a Universității „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca
• Claudiu Iușan, biolog, Parcul Național Munții Rodnei, Rodna, Bistrița-Năsăud
• Daniela Leș, manager, Casa Olarului, Baia Sprie, Maramureș
• Daniel Leș, olar, Baia Sprie, Maramureș 
• Iustin Leon Luțai, preot ortodox, Săpânța, Maramureș
• Monica Mare, manager, Muzeul Județean de Etnografie și Artă Populară Baia Mare, Maramureș
• Ion Mariș, Asociația „Valea Verde”, Sighetu Marmației, Maramureș
• Petru Daniel Măran, Centrul Național de Informare și Promovare Turistică Sighetu Marmaţiei, Maramureș
• Ioana Mihalca, comunitatea „Plai Moroșenesc”, Petrova, Maramureș
• Ileana Mihoc, meșter popular, fermier tradițional, Sârbi, Maramureș
• Conf. univ. dr. Marcel Mîndrescu, Facultatea de Istorie și Geografie, Universitatea „Ștefan cel Mare” din Suceava
• Denis Florin Năsui, Grupul comunitar de inițiativă Vișeu de Jos, Maramureș
• Vasile Oanea, poet, cronicar al satului, fermier tradițional, Breb, Maramureș
• Conf. univ. dr. Alexandru Ofrim, Facultatea de Litere, Universitatea din București
• Prof. univ. dr. Antoaneta Olteanu, Facultatea de Limbi şi Literaturi Străine, Universitatea din Bucureşti
• Prof. univ. dr. Ovidiu Pecican, Facultatea de Studii Europene, Universitatea ”Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca
• Edit Pop, Asociația Ecologic, Destinația de Ecoturism „Eco Maramureș”, Baia Mare, Maramureș
• Gabriela Pop, coordonator „Coconii din Breb”, Breb, Maramureș
• Ioan Pop ”Popicu”, interpret de muzică tradițională, grupul „Iza”, Hoteni, Maramureș
• Dumitru Pop „Tincu”, artist popular, Săpânța, Maramureș
• Vasile Popovici, Fundația Ucrainenilor Huțuli din România, Repedea, Maramureș
• Cornelia și Lupu Rednic, interpreți de muzică populară, București
• Dan Sidău, preot ortodox, Sighetu Marmației, Maramureș
• Marin Slujeru, poet, profesor, Sighetu Marmației, Maramureș
• Cristina Elena Șoloc, realizator de televiziune, TVR1, București
• Vasile Șușca, artist popular, Săcel, Maramureș
• Prof. univ. dr. Marius Turda, Oxford Brookes University, Oxford, Marea Britanie
• Măriuca Verdeș, Asociația Rădăcinilor Străbune, Călinești, Maramureș
• Conf. univ. dr. Ștefan Vișovan, cercetător științific, Baia Mare, Maramureș
• Radu Vlad, coordonator proiecte regionale păduri, WWF – România
• Marius Voinaghi, profesor, Sighetu Marmației, Maramureș 
• Laura Zaharia, arhitect, Asociația „R.O.S.T” Maramureș, Baia Mare, Maramureș

Lista rămâne deschisă. Oricine poate susține această inițiativă. 

https://forms.gle/nDoPzyPdSxB7VgNj9

***

Despre Asociația La Blouse Roumaine IA

Asociația La blouse Roumaine IA a fost fondată în 2016 pentru a sprijini eforturile comunității online La blouse Roumaine de a promova, proteja și valoriza IA, cămașa, portul și textilele tradiționale românești, în context universal și contemporan.

În 2013 comunitatea La blouse roumaine a inițiat Ziua Universală a Iei, pe 24 iunie, odată cu sărbătoarea Sânzienelor și a Sfântului Ioan de vară, conectând români de pe 6 continente, 50 de țări și peste 100 de localități în jurul iei și al patrimoniului cultural. În 2017 Asociația a demarat campania internațională Give Credit ce militează pentru recunoașterea originii culturale și promovarea cooperării etice și sustenabile între artizani și industriile creative globale.

Misiunea Asociației La blouse roumaine IA este de contribui la dezvoltarea și progresul comunităților românești din țară și din afara granițelor, prin prezervarea patrimoniului cultural, revalorizarea cunoașterii tradiționale și stimularea creativității locale și a design-ului cultural.

Mai multe detalii puteți găsi pe www.lablouseroumaine.io.
CONTACT – Andreea Tănăsescu, Președinte Asociația La blouse roumaine IA
[email protected]
+40 736 860 973 

Foto: Teofil Ivanciuc

A 8-a zi din Mărțișor ți-a fost dedicată pe de-a-ntregul ție, simbol al seninului, al frumosului, al nașterii, al primăverii, al unui nou început. De aceea:

Iubește! Fiecare secundă din viața ta, pentru că e prețioasă prin ceea ce îți oferă și prin ceea ce oferi celor din jur.

Trăiește! Orice moment, pentru că din el îți iei forța de a merge mai departe și  a duce împreună cu tine firul lumii.

Dăruiește! Din lumina și căldura sufletului tău, speranță, credință și bucurie celor din jur.

Învață! De la fiecare adiere a vîntului, de la fiecare rază de soare, de la picăturile ploii căzînd grăbite, de la florile ce îți apar în cale, de la râsul copilului, de la stelele țesute în noapte ori fulgii alene acoperind pămîntul că tu ești  iubirea și căldura de care cei de lîngă tine au nevoie.  

Iartă! Privirile invidioase și gândurile rele, minciuna și invidia.

Și peste toate rămâi tu: senină, tînără și nespus de frumoasă, indiferent de vârstă, păstrează mereu candoarea sufletului tău, pentru că toate acestea sunt puterea ta și în ele stă miracolul lumii.

Și nu uita că această zi e dedicată și celei care s-a metamorfozat din femeie în cel dintâi cuvânt rostit de fiecare om: MAMA.

 La mulți ani, FEMEIE !

Sărut mâna, MAMA!

Să aveți în fiecare zi o zi așa ca voi, frumoasă!

Roxana PONTOȘ

Debutul anului ne confirmă prognoza obiectivă că noul Consiliu Local (CL) lucrează din plin pentru „adormirea” sighetenilor. Și noi care, auzind discursurile înfierbântate din ziua preluării mandatelor, ne-am bucurat că bate vântul reformei și-a muncii solidare în administrația publică locală. Se pare că experimentații deținători ai unor mandate anterioare în CL au readus pe făgașul „normal” procedurile obișnuite de muncă… în folosul comunității. Cred că s-a întâmplat ceva asemănător mișcării prin care – la începutul acestui an – consilierii – promotori ai majorării taxei de salubritate pentru cetățeni au susținut ideea cu argumente… puerile.

La ședința CL de la începutul acestei săptămâni (01 martie 2021) nu am reușit să ajung din motive tehnice dar, reverberațiile unor decizii luate s-au răspândit rapid pe toate ulițele Sighetului (plombate sau nu). Primarul Sighetului (susținut de un material bine documentat care a vizat istoricul și organigrama Urbana, prezentate de d-na Adriana Curmei) a propus revenirea societății în subordinea Primăriei și reorganizarea acesteia.

Un proiect de hotărâre – bănuiesc – bine intenționat a fost blocat de frontul comun pe care l-au făcut pe/ pentru banii statului, (bani pe care-i generăm noi, contribuabilii), consilierii PNL, ajutați dezinteresat și de aliații de conjunctură. Să ne înțelegem, în centrul discuțiilor s-a situat reorganizarea „bugetofagei” URBANA, reorganizare nerezolvată (de pe vremea vechiului consiliu local) de anișori buni!

Cum este posibil ca o structură generată – într-un mandat precedent – tot de Consiliul Local, ticsită de indirect productivi și nu mai puțin de 10 (zece) funcții de conducere (dintr-un total de 93 de angajați), să mai continue să funcționeze în actuala „formulă”, având departamente mult mai dodoloațe comparativ cu Primăria Sighet, buget frumușel (aproape 25 de milioane de euro în perioada 2013 – 2020, din care peste 5,3 milioane euro salarii) și externalizează cam… tot ce se poate?

Haideți să luăm câteva exemple simple: Serviciul contabilitate – financiar are 32 de persoane la Urbana în timp ce PLIMOB-ul (peste 1300 de angajați) are 5 persoane în departamentul echivalent; Biroul Juridic – Resurse umane are la Urbana 6 persoane în timp ce Primăria are 3 juriști și putem continua. E nevoie sau nu de reorganizarea Urbanei, stimați consilieri care v-ați împotrivit sau v-ați abținut de la propunerea de reorganizare a minunatei societăți prea puțin… Urbane? Izolați, cei 5 consilieri PSD, au fost nesemnificativi în susținerea reformei mult clamate (inclusiv în programele electorale susținute de unii care azi au renunțat la… principii). Au fost doar 5 voturi PENTRU reorganizare. Toți ceilalți 12 consilieri prezenți la ședință (PNL, USR – PLUS, Pro – România, PMP, UDMR) s-au OPUS reorganizării iar unii s-au abținut. Dacă voi, mirabili/ indezirabili consilieri, credeți că veți mai reuși să contribuiți dezinvolt la risipirea banilor sighetenilor vă înșelați! Am înțeles că unii dintre consilieri au invocat – în justificarea votului – lipsa… consultării publice. Bună glumă! Când împărțiți funcții și direcționați sinecuri de ce nu faceți consultare publică?

Pe de altă parte, răspunzând nedumeririlor mele vizavi de acest blocaj „strategic” din Consiliul Local prin care îmi exprimam părerea că Urbana ar trebui reorganizată in integrum, d-na viceprimar Onița Ivașcu mi-a transmis în scris următoarul mesaj: „Categoric da, însă formula propusă de Primar nu cred că duce la reorganizarea cu adevărat a societății Urbana. Noi ne dorim o reorganizare a societății Urbana în adevăratul sens al cuvântului. De aceea s-au propus amendamente la proiect, însă primarul le-a refuzat.” Nu prea am înțeles, deocamdată, ce înseamnă reorganizare „în adevăratul sens al cuvântului” dar, d-na viceprimar mi-a promis că ne va furniza detalii!

De pe surse (demne de încredere!) am aflat că organele competente vor face o evaluare a contractelor pe care Urbana le-a generat în ultimii ani. Vom vedea astfel și cât de corect este auditul, invocat de unele „voci” politice, favorabil instituției care depășește în organigramă chiar Primăria – mamă!

ATENȚIE! Prea mult stimați consilieri, dacă în următoarele luni vom observa că vă continuați luptele interne și nu abandaonați orgoliile mizerabile, vom demara (așa cum am promis!) procedura pentru demiterea Consiliului Local Sighet, în conformitate cu prevederile din Codul administrativ în vigoare!
VĂ INFORMEZ! Am foarte multe semnale că actualul CL, nu de mult instalat, a dezamăgit deja cetățenii sigheteni dar, spre bucuria mea, se pare că nu se va perpetua neimplicarea civică de până acum, dimpotrivă, vor apărea surprize nu tocmai… politically correct.
ALERTĂ! Credeți că este normal să existe un „grup” bine organizat care să se opună inițiativelor corecte și doleanțelor justificate agreate de comunitatea locală? Este fezabilă perpetuarea gâlcevii „înțelepților” pentru dezvoltarea Sighetului? Mai sunt posturi și sinecuri de repartizat? Credeți că vă mai „jucați” cu sighetenii? Credeți că veți sta relaxați 4 (patru) ani pe buzunarul nostru? Vă înșelați! Startul reformei îl va da societatea civilă și va începe cu… politrucii!

Morala: Ceasul rău, pisica neagră, ne mai trage-un șut în… barbă!

Ion MARIȘ

Foto: Salut, Sighet!

Orice manipulare a fricii se identifică cu un fel de terorism, care se aseamănă cu o muscă care încearcă să distrugă un magazin de porțelanuri. Musca e atât de nevolnică, încât nu poate clinti din loc nici măcar o singură ceașcă de ceai. Atunci, cum distruge o muscă un magazin de porțelanuri? Găsește un taur, îi intră în ureche și începe să bâzâie. Taurul o ia razna de frică și furie și distruge magazinul de porțelanuri. (Yuval Noah Harari)

Musca, eu o compar cu frica, iar taurul cu mintea fiecăruia. Vorbind în termeni cât se poate de pragmatici, s-a ajuns ca fiecare babă din autobuz să-și dea cu părerea despre „carcalac” și vaccin.

Nu-i nevoie de alte dezbateri profesioniste pe acest subiect, trebuie doar să te urci în autobuz și, atunci când te dai jos, poți să-ți iei doctoratul în materie de virus și vaccinuri. Când se întorc de la oraș cu plasele doldora de alimente de la supermarketuri, nu cred că-și pun problema câtă otravă au în ele și câtă hrană „curată”. Ultimul lucru (al oricăruia dintre noi, recunosc) este de a citi cu atenție conținutul produselor pe care le luăm din raft.

Când li se dă copiilor cu multă dărnicie sucul frumos colorat și bun la gust, oare care părinte se gândește că-l otrăvește încet dar sigur și că-i pune viața în pericol? Câți ar fi oare cei care se îndoiesc că mezelul sau carnea frumos colorată și sclipitoare din galantar e ceea ce pare? Câți cer analize înainte de a le savura? Pâinea, în toate sortimentele ei, de ce nu e contestată, cu toate că, împreună cu dulciurile sunt dușmanii din umbră și dau atâtea boli? Atunci când copiii noștri erau mici și se programau, nu de noi(!), ci de medici specialiști la vaccin, nu s-a auzit de atâta reticență. Mergeam pur și simplu, pentru că așa era normal. Dacă ne iubeam copiii și-i voiam mari, trebuia să acceptăm că cineva gândește pentru noi, că niște laboratoare cercetează în favoarea vieții noastre și a copiilor noștri.

Doar că acum, datorită mijloacelor de informare (sau dezinformare), punem la îndoială vaccinul. Eu, una, recunosc că atunci când s-a declanșat urgia, am încercat să mă agăț de o speranță și aveam credința că, de undeva, va veni și vindecarea. Vaccinul era raza de lumină așteptată. Era motivarea ieșirii din cruntele privațiuni ale acestei calamități globale.

Și acum, când în sfârșit a apărut, dăm cu piciorul, îl cotestăm, îl disecăm, vrem să-i aflăm formula chimică (de parc-am înțelege-o!), să vedem dacă n-are „gipuri” și „drapele” băgate-n el! Fiecare s-a transformat peste noapte în chimist și, dacă nu stăpânește subiectul, măcar își dă cu presupusul… Și toate astea țin de educație.

Am fost educată să am respect față de Dumnezeu, față de învățători, profesori, doctori, care tot prin grija Lui față de noi vin să ne educe, să ne vindece. După zeci de ani de pregătire, de examene, de confirmări, vin unii „neaveniți” să conteste munca atâtor creiere luminate! De ce să ne vindecăm mai repede, când putem să tărăgănăm (la fel ca multe altele, în această țară). N-am mai fi noi!

I-aș întreba pe acești contestatari, dacă s-au urcat vreodată într-un avion, tren, autoturism, care, toate sunt făcute de specialiști în inginerie, dacă au încredere în cei ce le-au creat și n-au încredere în medici? De ce iau antibiotice la orice semn de boală având certitudinea că se vor face bine? Și scrie pe ele clar „anti-biotice”, adică împotriva vieții. Acum când ni se dă ceva pentru viață, ne îndoim, punem întrebări, contestăm. De câtă ipocrizie putem să dispunem?

Sfatul meu ar fi ca toți acești „bețe-n roate” să încerce să facă cei 6 ani de Medicină, să-și ia examenul și apoi, în cunoștință de cauză, să-și dea cu părerea.

Până atunci, să fim recunoscători lui Dumnezeu că ne ajută și de data asta, trebuie doar să recunoaștem!

autor, Ileana PISUC