Anglo-americanii și aliații lor sunt de partea ucrainenilor, dar nu vor să culce Federația Rusă la pământ! (autor, George Petrovai)

Citesc pe internet fel de fel de aberații despre războiul ruso-ucrainean, „enormul” potențial militar al muscalilor și alianța pe multiple planuri a acestora cu chinezii (cică Putinosul ar fi prieten la toartă cu Xi Jinping, pesemne cum a fost Stalin cu Hitler), precum și despre forța economico-militară a BRICS-ului (Brazilia, Rusia, India, China, Africa de Sud), care – prin sprijinul acordat rușilor (cu excepția Chinei, de peste doi ani doar unul vag politico-diplomatic!) – va lovi sub centură dolarul și actuala supremație a Statelor Unite și a întregului Occident (Uniunea Europeană, NATO), instaurând o lume multipolară/ multicefală, în care vor fi mai mulți lideri și mai multe orientări planetare.
Numai că pretutindeni în lumea viului, cu atâta mai mult în comunitățile umane (popoare, națiuni) și în politicile lor internaționale, nu există egalitate și libertate deplină, întrucât egalizarea impusă sau autoimpusă (să ne-o amintim pe cea bolșevică) duce fatalmente la sterilizare și staticizare, iar libertatea cu hurta/ cu polonicul generează haos și imbecilizare în masă, bunăoară așa ca în originala noastră democrație postdecembristă.
Aceasta fiind nedreapta, dar fireasca stare de lucruri în întreaga istorie umană (antică, feudală, contemporană, preindustrială, industrială și postindustrială de tip globalisto-digital), este de râsul curcilor să crezi că cea mai mare putere economică, politică, militară, științifică, sportivă și culturală a lumii actuale (am numit Statele Unite, cu toate păcatele lor privind ipocrizia cârmuitorilor, jafurile întreprinzătorilor și uriașele consumuri ale cetățenilor, cu neomarxismul, satanismul și sodomismul în floare), ar putea să fie detronată sau, mă rog, determinată să se retragă (sic!) de pe poziția de lider planetar, în pofida faptului că are logica susținere a celor mai industrializate state (Germania, Japonia, Marea Britanie, Canada, Franța, Italia) și a altor redutabili aliați (Uniunea Europeană, NATO, Australia, Noua Zeelandă, Coreea de Sud, Singapore, Taiwan etc.), numai pentru că niște mastodonți într-ale întinderii (Rusia în primul rând) și numărului de locuitori (India, China, Brazilia) doresc, ba chiar pretind acest lucru în politicile lor confraterno-periferice, dar fără argumente îndestulătoare la diverse capitole: dezvoltare economică temeinică (niciuna dintre aceste puteri emergente nu face parte din selectul „club” al țărilor hiperindustrializate), nivel ridicat de trai, democrație reală, independență juridică, libertatea gândirii, exprimării, asocierilor și întrunirilor (cu excepția Indiei, parțial a Braziliei și Africii de Sud la ultimele trei capitole).
Aminteam mai sus de „prietenia” dintre Putin și Xi Jinping. Deși amândoi sunt niște dictatori (cu notabila diferență că liderul chinez nu este multimiliardar și nu-i susținut de o nesimțită gașcă de oligarhi așa ca muscalul, iar China este realmente o însemnată putere economico-militară), nici pomeneală de sentimente sincere și trainice la acest nivel postuman, nivel născut și cerut de/ din înalte și – deseori – inumane considerente politice. Da, căci jucând constant la două capete (schimburi comerciale avantajoase atât cu Rusia belicoasă, slăbită și nerealistă, cât și cu Occidentul inventiv, prudent și putred de bogat), China promovează o politică asemănătoare cu cea stalinistă din preajma celui de-al doilea război mondial: chipurile dorește încheierea conflictului ruso-ucrainean (însă, cum se constată, una spune și cu totul altceva face), de fapt – prin exponențiala creștere a schimburilor comerciale cu gașca putinistă – ea îl alimentează și-l prelungește, așteptând ca, după slăbirea beligeranților direcți și indirecți, să intervină cu forțele ei intacte pentru a-și impune punctele de vedere – să se întroneze liderul planetei și să-și redobândească teritoriile siberiene ocupate de muscali.
Fiind Putinosul un cârmuitor de tip feudal (corupt până în măduva oaselor, neiubit de apropiați și foarte temut de norodul rusesc, limitat și egocentric, ahtiat după putere și bani, cu o avere evaluată la mult peste 200 miliarde dolari, nu în ultimul rând ipocrit, mincinos, crud și răzbunător, adică o sinistră medie caracterologică între Ivan cel Groaznic, Stalin și Kim Jong-Un), a ordonat pe 24 februarie 2022 atacarea Ucrainei din trei părți nu din dragoste și multă grijă față de soarta rușilor rămași pe teritoriul Ucrainei după destrămarea Uniunii Sovietice și, cică (susține propaganda kremlinistă), teribil persecutați de ucrainenii rusofobi (aceeași retorică a fost întrebuințată de Hitler și ciracii lui întru justificarea anexiunilor teritoriale, ba chiar a declanșării celui de-al doilea război mondial), ci din smintitele considerente ale unuia care crede despre sine că-i providențial, deci care – preocupat până la demență de măreția extensivă a Rusiei – e convins că are menirea să elimine fatalele erori politico-militare săvârșite de predecesori, în mod deosebit cele ale reformistului Mihail Gorbaciov: (a) Refacerea Uniunii Sovietice, strategie prefațată prin invadarea Ceceniei, mutilarea teritorială a Georgiei și ocuparea Peninsulei Crimeea în anul 2014 (neriposta categorică a anglo-americanilor în timpul celor trei agresiuni, adeverește spusa „Dă-i nas lui Ivan și-o să urce pe divan”); (b) Încredințat după aceste ticăloase demonstrații de forță că occidentalii se tem de Rusia militarizată și că armata muscălească este invincibilă, criminalul de Putin (a nu se da uitării suspectele morți ale multora dintre criticii și adversarii săi) nu numai că a plănuit cu ani în urmă invadarea și ocuparea Ucrainei printr-un război-fulger de câteva zile, astfel (la fel ca în situațiile precedente) punând Occidentul în fața faptului împlinit, dar era atât de sigur de rapida îngenunchere a Ucrainei, încât le-a sugerat primelor eșaloane îndreptate spre Kiev să aibă în rucsacuri uniformele de paradă!
Atâta doar că mai mica, dar mai eficienta armată ucraineană (din 2014 antrenată de tehnicieni occidentali și bine înarmată de anglo-americani), dă peste bot invadatorilor (e drept, cu catastrofale pierderi materiale și umane – pe front și în rândul civililor), așa încât, în cei peste doi ani de lupte crâncene, aceștia au pierderi umane și în tehnică de luptă de câteva ori mai mari decât ale sovieticilor în zece ani de război cu afganii (1979-1989): circa 500.000 de soldați morți, inclusiv vreo 10 generali, zeci de mii de tancuri, blindate și lansatoare de rachete, peste 10.000 de drone, sute de avioane și elicoptere, câteva zeci de nave și ambarcațiuni, ba chiar și un submarin.
Dacă la astea se mai adaugă sancțiunile impuse Rusiei putiniste de cele mai multe țări ale lumii, inflația, marile probleme cu care se confruntă industria muscălească din pricina orientării ei spre producția de război, dar mai ales a crizei de forță de muncă (sute de mii de specialiști au fugit în străinătate, alte sute de mii de tineri au fost trimiși pe front), precum și schimburile comerciale extrem de avantajoase pentru chinezi, îndeosebi la petrol și gaze (neavând conducte ca în Europa și alte posibilități de alimentare a mașinii de război, rușii s-au împăcat cu condiția economică, în parte și politică, de vasali ai chinezilor), toți acești factori, vasăzică, plus lipsa componentelor electronice pentru industria de vârf și de înarmare, importate înainte de război de la occidentali și japonezi, au generat un nesfârșit lanț de dificultăți, care în mod necesar se răsfrâng în dramatica scădere a nivelului de trai pentru cei mulți, extrem de redus și înainte de invazie (potrivit unui jurnalist independent, veniturile lunare ale majorității siberienilor erau mai mici de 50 de euro).
Desigur, toate aceste nenorociri, scoase de război din cutia Pandorei, îi afectează pe rușii europeni mult mai puțin, motiv pentru care, în pofida legilor draconice (concepute exact pentru înfricoșarea maselor) și a legiunilor de brute oficiale, înarmate până în dinți, încă n-au pornit marile proteste ale nemulțumiților, iar privilegiații odiosului regim putinist (consilieri, miniștri, oligarhi, securiști, gărzi de corp, înalți funcționari ai statului mafioto-opresiv) nu sunt afectați absolut deloc, căci scopul ăstora nu este asigurarea unui trai decent pentru cei mulți și libertăți cu adevărat democratice pentru toți cetățenii, inclusiv prin reducerea colosalelor decalaje dintre hiperîmbuibați și ultrasăraci, ci să-și mențină pozițiile/ funcțiile și avantajele prin „eternizarea” la putere a unui individ nevrednic și necinstit.
Însă istoria ne face cunoscut că foarte puțini tirani au murit de moarte naturală (după pieirea lui Stalin, marele infect Beria se lăuda că l-ar fi otrăvit!), majoritatea lor fiind trădați sau chiar uciși de apropiați: degeneratul împărat Caligula a fost lichidat prin înjunghiere chiar de șeful uriașei sale gărzi pretoriene, taman acela care-l purta în brațe când era mic, Alexandru Lăpușneanu a fost otrăvit de soția lui Ruxandra, domnitorul Constantin Brâncoveanu (devenit tiranic spre sfârșitul domniei cu membrii în vârstă ai familiei) va fi trădat de unchiul lui, stolnicul Constantin Cantacuzino, gărzile țarului reformist Alexandru al II-lea n-au putut sau n-au vrut să prevină asasinarea sa etc.
La fel se poate întâmpla și cu Putinosul, atunci când – presați de cursul evenimentelor (sărăcie generalizată, furia maselor, nemulțumirea și revolta trupelor) – generalii și consilierii vor decide că trebuie înlăturat, ba chiar lichidat, locul lui fiind luat de un om vrednic și înțelept, devotat poporului și agreat de lumea liberă, chiar dacă paza actualilor kremliniști este asigurată de vreo 50.000 de lachei, considerați loiali și impecabil antrenați. Păi da, că și ei sunt mai mult sau mai puțin oameni, nu niște automate, adică au sentimente și relații, simpatii și antipatii, sensibilități și aspirații, oricât de consistentă ar fi leafa primită de la un stăpân cvasidement și fără scrupule.
Iată încă o dovadă că ăsta-i neomul Putin: la moartea lui Mihail Gorbaciov, părintele glasnostului și perestroikăi (instrumente politice întru salvarea mastodontului anchilozat prin democratizare și liberalizare), noul tartor kremlinist regretă atât de mult dispariția Uniunii Sovietice (mereu afirmă că-i „cea mai mare catastrofă geopolitică a secolului 20”), încât nu numai că i-a refuzat o înmormântare de stat ultimului președinte sovietic, dar n-a participat la modestele lui funeralii…
Tot istoria ne face cunoscute următoarele adevăruri:
1) Toate conflictele militare de după Războiul de independență al coloniilor americane, la care Anglia (singură sau în alianță, îndeosebi cu Statele Unite) a luat parte, au fost câștigate: bătălia navală de la Trafalgar (1805) și celebra luptă de la Waterloo (1815), Războiul Crimeii (1853-1856), Războiul ruso-japonez din 1904-1905, englezii instruind militarii japonezi și furnizându-le armament, Primul război mondial (1914-1918), Al doilea război mondial (1939-1945), lungul război rece;
2) În toate marile lupte purtate de Rusia țaristă în epoca modernă (Războiul Crimeii, Războiul ruso-japonez, Primul război mondial), ea n-a rezistat mai mult de trei ani, păcile încheiate fiind mai mult sau mai puțin umilitoare, iar Uniunea Sovietică, fără imensul ajutor anglo-american (de la tancuri și până la alimente), n-ar fi făcut față nemților, lucru recunoscut de Stalin, mai puțin faptul că tot occidentalii au făcut din mastodontul sovietic o mare putere postbelică;
3) Fiecare înfrângere a Rusiei țariste și apoi a Uniunii Sovietice a fost urmată de mari frământări și prefaceri politico-sociale: după războiul Crimeii, țarul Alexandru al II-lea a demarat în anul 1861 complexul proces de abolire a iobăgiei, iar românii au realizat unirea din 1859; umilirea rușilor de rasa galbenă în 1904-1905 a fost îndată urmată de revolta acestora (unii îi spun revoluție); debandada armatelor rusești din 1917 (bolșevizarea, lichidarea ofițerilor, retragerea de pe front) a culminat cu lovitura de stat leninisto-troțkistă din octombrie (nemeritat numită revoluție), succedată de asasinarea țarului Nicolae al II-lea și a familiei sale, chit că acesta abdicase cu câteva luni înainte; sfârșitul războiului rece, la pachet cu retragerea sovieticilor din Afganistan (firește, din pricina epuizării mastodontului) a dus peste puțin timp la dezmembrarea Uniunii Sovietice.
Toate aceste lucruri fiind bine cunoscute de strategii occidentali, ei nu se grăbesc cu aplicarea de lovituri nimicitoare Rusiei (tocmai de aceea, zic eu, încă n-au livrat ucrainenilor avioane de luptă și, îndeosebi, rachete cu rază lungă de acțiune), ci-i lasă pe ruși să fiarbă în suc propriu, să simtă în viața de zi cu zi ce înseamnă jaful putiniștilor și neroadele lor ambiții expansioniste, dimpreună cu izolarea impusă și autarhismul contraproductiv în care țara se complace pe moment, pentru că numai atunci vor renunța la paternalismul anacronic, vor dori democrația reală (aia începută de Gorbaciov) și – după mătrășirea actualilor kremliniști nocivi – își vor alege pe bune niște cârmuitori vrednici.
Motivul pentru care anglo-americanii nu doresc zdrobirea Federației Ruse nu este teama de învechitul ei arsenal nuclear (putiniștii știu prea bine că războiul nuclear nu are învingători), ci acela că ea a reprezentat și continuă să reprezinte „marele stat-tampon” dintre rasa albă din Europa și cea galbenă din Asia. Căci, citându-l pe doctorul Legendre, profesorul Petre P. Negulescu ne informează în tratatul Destinul omenirii (Editura Pentru Literatură și Artă „Regele Carol II”, București, 1939) că „Rusia dacă n-ar exista, ar trebui inventată” și că ea are rolul de „santinelă înaintată a rasei albe, a civilizației noastre”.

George PETROVAI




Clepsidra de Paul Romaniuc (autor, Horia Picu)

„Se poate arunca o privire / în inima atomului – / dar taina poetului / nu se poate ghici / niciodată″- zice într-o poezie din prezentul volum Paul Romaniuc. Aṣa e… Ce-l „împinge″ pe scriitor să se aṣeze la masa de lucru, ce sentimente, ce intenţii, ce amintiri, ce închipuiri îi dau acea stare necesară pentru creaţie, nu putem ști.

Oricum ar fi, poezia (ṣi e valabil pentru orice fel de scriere) trebuie să „stârnească″ în cititor curiozitatea, să deschidă izvorul emoţiilor pe care doar un text, un fragment oricât de mic din întreaga lucrare îl poate face, astfel încat cititorul gata pregătit sufleteṣte să se apuce de lecturat.

Mie, curiozitatea ṣi dorinţa de a citi volumul de versuri al lui Pablo (îmi permit să-i spun ṣi aṣa, fiindcă se ṣtie că se semnează Paul, Pavlo, sau Pablo) mi-au fost activate de una din poeziile puse pe www.salutsighet.ro în prezentarea cărţii.

Poezia se numeṣte „Lacrima″.

„Păşesc încet… / Tac, / să nu vedeţi / cum plâng zăpezile / în mine!…”

O emoţie la fel de puternică am avut-o cu mulţi ani în urmă, provocată de o poezie haiku.

„Anul pe ducă / Mi-am ascuns părul cărunt / De tatăl meu…″

Revin la cartea de buzunar „Clepsidra″ a lui Paul Romaniuc ṣi remarc iar ṣi iar că „greutatea″ unei cărţi n-are nicio legătură cu numărul paginilor. Nu sunt adeptul ideii că se poate citi în public, în tren, în autobuz. Ba mai mult, sunt unii care citesc ṣi mergând pe stradă. Exagerare… Când citeṣti trebuie să stai acasă, sau cel puţin într-un loc liniṣtit, fără deranjamente sonore. „Clepsidra″, o carte în format mic, trebuie să stea în bibliotecă, așteptând-și cititorul.

Pablo Romaniuc are sentimente, are nostalgii, e cuprins de acea taină a poetului pe care n-o vom ghici niciodată, precum spune chiar autorul.

Poetul stă „pe prispa însorită a soarelui portocaliu- / roṣiatic al toamnei″, încercând să prindă „o umbră a unui nor din orizontul îngândurat al cerului”.

Priveṣte „cu o uṣoară nostalgie spre pragul casei […] să pot intra în culcuṣul meu tomnatic”.

Se trezeṣte din visare ṣi o ia „la vale, spre satul cuprins de uitare″.

Se bucură de clipa pe care i-o oferă întâmplarea. Vine cu interesante inovaţii poetice, în idei, în cuvinte.

„…-mă salută/ două fetiţe cu cosiţele aurii, de parcă toate / razele soarelui s-ar fi strâns acolo, ducând în /spate geamantanele pline cu amintirile verii.″

Sau, în altă  poezie am găsit acest minunat vers: „Pe drum trecu o sanie cu copii ţinând / cerul pe umeri.″

Poetul îṣi cântă iubirea: „…tu stai / tăcută pe prispa anotimpului, / mângâind cerul cu lacrima ochilor tăi azurii, / oprind primul fulg imens, ce se rostogolea de-a / dura prin norii cuprinṣi de somnul înaltului / gând.″

Pe aceeaṣi temă, ceva de mare sensibilitate: „Brazii, luându-se de mână, / au ieṣit din mine ṣi-ţi fredonau iubirea… / Ploua…″ ṣi explicaţiile autorului, în aceeaṣi notă poetică de intensă vibraţie sufletească: „fragment din poezia „Ploaia de mai″, scrisă „pentru cineva care a uitat un strop de ploaie pe pervazuʼ  lacrimii mele″.

Pavlo schimbă uṣor registrul ṣi trece de la muzică (pe care ṣtim c-o stăpâneṣte bine) la  credinţă, în superbe versuri: „Flautul ṣi oboiul orchestrei umbrelor / anotimpurilor legănau Cuvântul. / Se acorda lumea. Era Crăciunul.″

„Se acorda lumea″… Ce frumos spus ṣi cât de intensă-i trăirea autorului !…

Autorul e un semen de-al nostru care se îndoieṣte de buna rânduire a politicii europene:

„Costume, ceṣti, hoteluri, conferinţe, / Iar noi umblăm sarmale ciugulind, / Pe la Bruxelles se schimbă referinţe, / Şi iarna-n gând o simţi tiptil venind″.

De unde-i vine inspiratia, de unde ṣuvoiul de cuvinte pe care-l stăpâneṣte ṣi-l aṣterne în porţii numai de el ṣtiute în poezie? Un posibil răspuns tot Paul Romaniuc ni-l poate da: „…am ieṣit din Itaca Cuvântului la pervazul castelului / meu: unicul, gânditor, tumultuos de tăcut″.

Sau, în altă poezie: „…alaltăieri, pe la amiaza / apusului de lună, i-am încântat cu privirea / sensul naṣterii ideii″.

Un fragment dintr-o poezie face legătura cu un simbol naţional ucrainean, pe care-l ṣtiu acum – dintr-un cântec mobilizator – ṣi românii, oripilaţi de calea aleasă pentru rezolvarea problemelor dintre două ţări. Mă refer la floarea călina roṣie ṣi la un minunat  cântec.

„În ochi îmi stă pitit / gândul la tine / (ca o rădăcină de călină / cuprinsă de sudoarea fierbinte / a pământului…)″.

Sigur, Paul Romaniuc are o colecţie bogată de amintiri. De altfel se spune că nu există oameni bătrâni, doar unii care au mai multe amintiri… Poetului, îi „Cade o ploaie atât de măruntă! // cade direct în palma de aur / a amintirilor″.

Iar inspiraţia nu-l părăsește niciun moment…

„O pasăre-mi aduse / un grăunte strălucitor / vorbitor cred / că inima-mi începu / să se zbată / ba în mine / ba în grăunte / palma-mi începu  / să înverzească / pescăruṣii să se ascundă / sub umbra lacrimei / câmpiei fără margini″.

Poetul, apăsat de colecţia de amintiri din ce în ce mai consistentă, se gândeṣte ṣi la momentul când… va trebui să se ascundă:  „E lung pământul / Şi e plat, // Rotundu-i lat ?…/ Latul e rotund ?… / Că vine moartea… / Unde să mă ascund ?″

Nicăieri… E un joc pe care-l joacă fiecare când îi vine rândul. Scriu aici ultima strofă a poeziei „De-a v-aţi ascuns″ a lui Tudor Arghezi: „Puii mei, bobocii mei, copiii mei! / Aṣa este jocul. / Îl joci în doi, în trei, / Îl joci în câte câţi vrei. / Arde-l-ar focul″.

Ne supunem legilor firii… Nu există un loc unde să ne ascundem. Întrebarea, reformulată altfel, este: Ce rămâne după noi ? Iar aceasta are, în cazul lui Pablo Romaniuc, răspunsul asigurat: scrierea!

Horia Picu




Presa în actualitate: convorbiri jurnalistice în Maramureșul de pe ambele maluri ale Tisei!

După întâlniri, mai dese ori mai rare, cu jurnaliști români – și nu numai – din jurul granițelor țării, conducători ai UZPR (Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România) au ajuns, zilele trecute, și la românii de peste Tisa. Miercuri (12 februarie a.c.) dimineața, dl. Doru Dinu Glăvan – președintele Uniunii și ziaristul Miron Manega – purtătorul de cuvânt al acesteia, însoțiți de Adrian Marchiș de la Radio România, președintele Filialei Maramureș a UZPR, au trecut prin Sighet. De data aceasta doar au trecut, dar au promis că, în curând, vor veni aici pentru o întâlnire cu tinerii de la revistele „AXA” și „Iluminări”. Și s-au oprit la Slatina (Solotvino), în Ucraina, unde s-au întâlnit, pentru prima dată, cu ziariști din presa scrisă, radio și televiziune, dar și cu reprezentanți și conducători ai unor asociații culturale de acolo, din Transcarpatia. Oficiul de gazdă primitoare l-a făcut primarul localității, dl. Gheorghe Uhali. Întâlnirea a fost onorată și de prezența domnului Florin Pîrvu, consulul României, care și-a declarat întreaga disponibilitate pentru a sprijini activitățile de acest gen. Au mai participat ziariștii sigheteni: I. Ardeleanu-Prucu și Florentin Năsui. Preț de câteva ore au avut loc aici discuții deschise, fără nici un fel de reținere, și de o parte și de alta, despre situația și starea îngrijorătoare pe care o traversează, despre ce se face și, mai ales, despre ce ar trebui și s-ar putea face pentru a o îmbunătăți. Timpul de emisie în limba română este tot mai scurt, baza materială tot mai precară, personalul tot mai puțin și susținerea financiară tot mai subțire. Una dintre soluțiile care au prins contur pare să fie aderarea acestor jurnaliști la UZPR, o soluție care s-ar putea traduce în: „Ajutați-ne, ca să vă putem ajuta!”. Dar s-au mai discutat și altele. Primarul a promis, și el, să se angajeze mai ferm și să-i antreneze și pe ceilalți primari din celelalte comunități românești. Și, în final, ca un semn de firească recunoștință, celor care de mulți ani stau aici, la nordul cel mai de nord, pe baricadele limbii și culturii române și sunt hotărâți să meargă mai departe, conducerea UZPR le-a acordat prestigioasa Distincție „Credință și Loaialitate”, pe care au primit-o: Geta Marina, Elvira Chilaru, Ion Huzău și Ion M. Botoș.

În după-amiaza aceleiași zile Doru-Dinu Glăvan și Miron Manega s-au întâlnit la Baia Mare cu membrii Filialei UZPR Maramureș și au discutat despre problemele care stau azi în atenția jurnalistului, despre activitățile pe care UZPR și le-a propus pentru acest an și despre alte chestiuni specifice unei uniuni care vrea să fie o prezență vie și constructivă în societatea românească de azi și de mâine.

prof. I. Ardeleanu – Pruncu

NR: În fotografie, de la stânga la dreapta, M. Manega, D.D. Glăvan, F. Pîrvu, Gh. Uhali și A. Marchiș.

Foto: Florentin Năsui




Cuvânt de întâmpinare

Cuvânt de întâmpinare

            Dragi sigheteni, mai de demult

            Aveați „Jurnalu”-n bătătură

            Și-așa tot omul era cult,

            Știa ce mișcă în cultură

            Și-n viața urbei, zi de zi,

            Mondenități, politichie,

            Ce-a fost, ce este, ce va fi,

            Chiar și umor și parodie

            Dar vremuri grele au venit

            Și-aici, ca-n tot cuprinsul țării,

            Orașu-n neguri amorțit

            Ce-i bun, curând a dat uitării.

            De-aceea încercăm acum,

            Chiar de-i în ceasul doisprezece,

            Să o pornim din nou la drum

            On line, și-așa, ca un duș rece

            Să vă trezim dragi cititori

            Iar gustul pentru pulsul vieții,

            Să credeți iar în zâmbet, flori,

            Să spargeți negurile ceții!

            Revista se va strădui

            Să vă prezinte totu-n toate

            Și zilnic, dac-o veți citi,

            Sunt satisfacții garantate.

            Eu, oricum împăcat în tot,

            Cu satisfacție deplină,

            Pot spune și-o să spun, cât pot:

            SALUT SIGHET, SALUT LUMINĂ!

                                                                                                    LUCIAN PERȚA