Anglo-americanii și aliații lor sunt de partea ucrainenilor, dar nu vor să culce Federația Rusă la pământ! (autor, George Petrovai)
Citesc pe internet fel de fel de aberații despre războiul ruso-ucrainean, „enormul” potențial militar al muscalilor și alianța pe multiple planuri a acestora cu chinezii (cică Putinosul ar fi prieten la toartă cu Xi Jinping, pesemne cum a fost Stalin cu Hitler), precum și despre forța economico-militară a BRICS-ului (Brazilia, Rusia, India, China, Africa de Sud), care – prin sprijinul acordat rușilor (cu excepția Chinei, de peste doi ani doar unul vag politico-diplomatic!) – va lovi sub centură dolarul și actuala supremație a Statelor Unite și a întregului Occident (Uniunea Europeană, NATO), instaurând o lume multipolară/ multicefală, în care vor fi mai mulți lideri și mai multe orientări planetare.
Numai că pretutindeni în lumea viului, cu atâta mai mult în comunitățile umane (popoare, națiuni) și în politicile lor internaționale, nu există egalitate și libertate deplină, întrucât egalizarea impusă sau autoimpusă (să ne-o amintim pe cea bolșevică) duce fatalmente la sterilizare și staticizare, iar libertatea cu hurta/ cu polonicul generează haos și imbecilizare în masă, bunăoară așa ca în originala noastră democrație postdecembristă.
Aceasta fiind nedreapta, dar fireasca stare de lucruri în întreaga istorie umană (antică, feudală, contemporană, preindustrială, industrială și postindustrială de tip globalisto-digital), este de râsul curcilor să crezi că cea mai mare putere economică, politică, militară, științifică, sportivă și culturală a lumii actuale (am numit Statele Unite, cu toate păcatele lor privind ipocrizia cârmuitorilor, jafurile întreprinzătorilor și uriașele consumuri ale cetățenilor, cu neomarxismul, satanismul și sodomismul în floare), ar putea să fie detronată sau, mă rog, determinată să se retragă (sic!) de pe poziția de lider planetar, în pofida faptului că are logica susținere a celor mai industrializate state (Germania, Japonia, Marea Britanie, Canada, Franța, Italia) și a altor redutabili aliați (Uniunea Europeană, NATO, Australia, Noua Zeelandă, Coreea de Sud, Singapore, Taiwan etc.), numai pentru că niște mastodonți într-ale întinderii (Rusia în primul rând) și numărului de locuitori (India, China, Brazilia) doresc, ba chiar pretind acest lucru în politicile lor confraterno-periferice, dar fără argumente îndestulătoare la diverse capitole: dezvoltare economică temeinică (niciuna dintre aceste puteri emergente nu face parte din selectul „club” al țărilor hiperindustrializate), nivel ridicat de trai, democrație reală, independență juridică, libertatea gândirii, exprimării, asocierilor și întrunirilor (cu excepția Indiei, parțial a Braziliei și Africii de Sud la ultimele trei capitole).
Aminteam mai sus de „prietenia” dintre Putin și Xi Jinping. Deși amândoi sunt niște dictatori (cu notabila diferență că liderul chinez nu este multimiliardar și nu-i susținut de o nesimțită gașcă de oligarhi așa ca muscalul, iar China este realmente o însemnată putere economico-militară), nici pomeneală de sentimente sincere și trainice la acest nivel postuman, nivel născut și cerut de/ din înalte și – deseori – inumane considerente politice. Da, căci jucând constant la două capete (schimburi comerciale avantajoase atât cu Rusia belicoasă, slăbită și nerealistă, cât și cu Occidentul inventiv, prudent și putred de bogat), China promovează o politică asemănătoare cu cea stalinistă din preajma celui de-al doilea război mondial: chipurile dorește încheierea conflictului ruso-ucrainean (însă, cum se constată, una spune și cu totul altceva face), de fapt – prin exponențiala creștere a schimburilor comerciale cu gașca putinistă – ea îl alimentează și-l prelungește, așteptând ca, după slăbirea beligeranților direcți și indirecți, să intervină cu forțele ei intacte pentru a-și impune punctele de vedere – să se întroneze liderul planetei și să-și redobândească teritoriile siberiene ocupate de muscali.
Fiind Putinosul un cârmuitor de tip feudal (corupt până în măduva oaselor, neiubit de apropiați și foarte temut de norodul rusesc, limitat și egocentric, ahtiat după putere și bani, cu o avere evaluată la mult peste 200 miliarde dolari, nu în ultimul rând ipocrit, mincinos, crud și răzbunător, adică o sinistră medie caracterologică între Ivan cel Groaznic, Stalin și Kim Jong-Un), a ordonat pe 24 februarie 2022 atacarea Ucrainei din trei părți nu din dragoste și multă grijă față de soarta rușilor rămași pe teritoriul Ucrainei după destrămarea Uniunii Sovietice și, cică (susține propaganda kremlinistă), teribil persecutați de ucrainenii rusofobi (aceeași retorică a fost întrebuințată de Hitler și ciracii lui întru justificarea anexiunilor teritoriale, ba chiar a declanșării celui de-al doilea război mondial), ci din smintitele considerente ale unuia care crede despre sine că-i providențial, deci care – preocupat până la demență de măreția extensivă a Rusiei – e convins că are menirea să elimine fatalele erori politico-militare săvârșite de predecesori, în mod deosebit cele ale reformistului Mihail Gorbaciov: (a) Refacerea Uniunii Sovietice, strategie prefațată prin invadarea Ceceniei, mutilarea teritorială a Georgiei și ocuparea Peninsulei Crimeea în anul 2014 (neriposta categorică a anglo-americanilor în timpul celor trei agresiuni, adeverește spusa „Dă-i nas lui Ivan și-o să urce pe divan”); (b) Încredințat după aceste ticăloase demonstrații de forță că occidentalii se tem de Rusia militarizată și că armata muscălească este invincibilă, criminalul de Putin (a nu se da uitării suspectele morți ale multora dintre criticii și adversarii săi) nu numai că a plănuit cu ani în urmă invadarea și ocuparea Ucrainei printr-un război-fulger de câteva zile, astfel (la fel ca în situațiile precedente) punând Occidentul în fața faptului împlinit, dar era atât de sigur de rapida îngenunchere a Ucrainei, încât le-a sugerat primelor eșaloane îndreptate spre Kiev să aibă în rucsacuri uniformele de paradă!
Atâta doar că mai mica, dar mai eficienta armată ucraineană (din 2014 antrenată de tehnicieni occidentali și bine înarmată de anglo-americani), dă peste bot invadatorilor (e drept, cu catastrofale pierderi materiale și umane – pe front și în rândul civililor), așa încât, în cei peste doi ani de lupte crâncene, aceștia au pierderi umane și în tehnică de luptă de câteva ori mai mari decât ale sovieticilor în zece ani de război cu afganii (1979-1989): circa 500.000 de soldați morți, inclusiv vreo 10 generali, zeci de mii de tancuri, blindate și lansatoare de rachete, peste 10.000 de drone, sute de avioane și elicoptere, câteva zeci de nave și ambarcațiuni, ba chiar și un submarin.
Dacă la astea se mai adaugă sancțiunile impuse Rusiei putiniste de cele mai multe țări ale lumii, inflația, marile probleme cu care se confruntă industria muscălească din pricina orientării ei spre producția de război, dar mai ales a crizei de forță de muncă (sute de mii de specialiști au fugit în străinătate, alte sute de mii de tineri au fost trimiși pe front), precum și schimburile comerciale extrem de avantajoase pentru chinezi, îndeosebi la petrol și gaze (neavând conducte ca în Europa și alte posibilități de alimentare a mașinii de război, rușii s-au împăcat cu condiția economică, în parte și politică, de vasali ai chinezilor), toți acești factori, vasăzică, plus lipsa componentelor electronice pentru industria de vârf și de înarmare, importate înainte de război de la occidentali și japonezi, au generat un nesfârșit lanț de dificultăți, care în mod necesar se răsfrâng în dramatica scădere a nivelului de trai pentru cei mulți, extrem de redus și înainte de invazie (potrivit unui jurnalist independent, veniturile lunare ale majorității siberienilor erau mai mici de 50 de euro).
Desigur, toate aceste nenorociri, scoase de război din cutia Pandorei, îi afectează pe rușii europeni mult mai puțin, motiv pentru care, în pofida legilor draconice (concepute exact pentru înfricoșarea maselor) și a legiunilor de brute oficiale, înarmate până în dinți, încă n-au pornit marile proteste ale nemulțumiților, iar privilegiații odiosului regim putinist (consilieri, miniștri, oligarhi, securiști, gărzi de corp, înalți funcționari ai statului mafioto-opresiv) nu sunt afectați absolut deloc, căci scopul ăstora nu este asigurarea unui trai decent pentru cei mulți și libertăți cu adevărat democratice pentru toți cetățenii, inclusiv prin reducerea colosalelor decalaje dintre hiperîmbuibați și ultrasăraci, ci să-și mențină pozițiile/ funcțiile și avantajele prin „eternizarea” la putere a unui individ nevrednic și necinstit.
Însă istoria ne face cunoscut că foarte puțini tirani au murit de moarte naturală (după pieirea lui Stalin, marele infect Beria se lăuda că l-ar fi otrăvit!), majoritatea lor fiind trădați sau chiar uciși de apropiați: degeneratul împărat Caligula a fost lichidat prin înjunghiere chiar de șeful uriașei sale gărzi pretoriene, taman acela care-l purta în brațe când era mic, Alexandru Lăpușneanu a fost otrăvit de soția lui Ruxandra, domnitorul Constantin Brâncoveanu (devenit tiranic spre sfârșitul domniei cu membrii în vârstă ai familiei) va fi trădat de unchiul lui, stolnicul Constantin Cantacuzino, gărzile țarului reformist Alexandru al II-lea n-au putut sau n-au vrut să prevină asasinarea sa etc.
La fel se poate întâmpla și cu Putinosul, atunci când – presați de cursul evenimentelor (sărăcie generalizată, furia maselor, nemulțumirea și revolta trupelor) – generalii și consilierii vor decide că trebuie înlăturat, ba chiar lichidat, locul lui fiind luat de un om vrednic și înțelept, devotat poporului și agreat de lumea liberă, chiar dacă paza actualilor kremliniști este asigurată de vreo 50.000 de lachei, considerați loiali și impecabil antrenați. Păi da, că și ei sunt mai mult sau mai puțin oameni, nu niște automate, adică au sentimente și relații, simpatii și antipatii, sensibilități și aspirații, oricât de consistentă ar fi leafa primită de la un stăpân cvasidement și fără scrupule.
Iată încă o dovadă că ăsta-i neomul Putin: la moartea lui Mihail Gorbaciov, părintele glasnostului și perestroikăi (instrumente politice întru salvarea mastodontului anchilozat prin democratizare și liberalizare), noul tartor kremlinist regretă atât de mult dispariția Uniunii Sovietice (mereu afirmă că-i „cea mai mare catastrofă geopolitică a secolului 20”), încât nu numai că i-a refuzat o înmormântare de stat ultimului președinte sovietic, dar n-a participat la modestele lui funeralii…
Tot istoria ne face cunoscute următoarele adevăruri:
1) Toate conflictele militare de după Războiul de independență al coloniilor americane, la care Anglia (singură sau în alianță, îndeosebi cu Statele Unite) a luat parte, au fost câștigate: bătălia navală de la Trafalgar (1805) și celebra luptă de la Waterloo (1815), Războiul Crimeii (1853-1856), Războiul ruso-japonez din 1904-1905, englezii instruind militarii japonezi și furnizându-le armament, Primul război mondial (1914-1918), Al doilea război mondial (1939-1945), lungul război rece;
2) În toate marile lupte purtate de Rusia țaristă în epoca modernă (Războiul Crimeii, Războiul ruso-japonez, Primul război mondial), ea n-a rezistat mai mult de trei ani, păcile încheiate fiind mai mult sau mai puțin umilitoare, iar Uniunea Sovietică, fără imensul ajutor anglo-american (de la tancuri și până la alimente), n-ar fi făcut față nemților, lucru recunoscut de Stalin, mai puțin faptul că tot occidentalii au făcut din mastodontul sovietic o mare putere postbelică;
3) Fiecare înfrângere a Rusiei țariste și apoi a Uniunii Sovietice a fost urmată de mari frământări și prefaceri politico-sociale: după războiul Crimeii, țarul Alexandru al II-lea a demarat în anul 1861 complexul proces de abolire a iobăgiei, iar românii au realizat unirea din 1859; umilirea rușilor de rasa galbenă în 1904-1905 a fost îndată urmată de revolta acestora (unii îi spun revoluție); debandada armatelor rusești din 1917 (bolșevizarea, lichidarea ofițerilor, retragerea de pe front) a culminat cu lovitura de stat leninisto-troțkistă din octombrie (nemeritat numită revoluție), succedată de asasinarea țarului Nicolae al II-lea și a familiei sale, chit că acesta abdicase cu câteva luni înainte; sfârșitul războiului rece, la pachet cu retragerea sovieticilor din Afganistan (firește, din pricina epuizării mastodontului) a dus peste puțin timp la dezmembrarea Uniunii Sovietice.
Toate aceste lucruri fiind bine cunoscute de strategii occidentali, ei nu se grăbesc cu aplicarea de lovituri nimicitoare Rusiei (tocmai de aceea, zic eu, încă n-au livrat ucrainenilor avioane de luptă și, îndeosebi, rachete cu rază lungă de acțiune), ci-i lasă pe ruși să fiarbă în suc propriu, să simtă în viața de zi cu zi ce înseamnă jaful putiniștilor și neroadele lor ambiții expansioniste, dimpreună cu izolarea impusă și autarhismul contraproductiv în care țara se complace pe moment, pentru că numai atunci vor renunța la paternalismul anacronic, vor dori democrația reală (aia începută de Gorbaciov) și – după mătrășirea actualilor kremliniști nocivi – își vor alege pe bune niște cârmuitori vrednici.
Motivul pentru care anglo-americanii nu doresc zdrobirea Federației Ruse nu este teama de învechitul ei arsenal nuclear (putiniștii știu prea bine că războiul nuclear nu are învingători), ci acela că ea a reprezentat și continuă să reprezinte „marele stat-tampon” dintre rasa albă din Europa și cea galbenă din Asia. Căci, citându-l pe doctorul Legendre, profesorul Petre P. Negulescu ne informează în tratatul Destinul omenirii (Editura Pentru Literatură și Artă „Regele Carol II”, București, 1939) că „Rusia dacă n-ar exista, ar trebui inventată” și că ea are rolul de „santinelă înaintată a rasei albe, a civilizației noastre”.
George PETROVAI
