Fii-mi speranță în apus și iubire în suflet! (autor, Andreea Marinca)

Nu ți-am spus să nu te duci acolo? Nu ți-am spus că, în ciuda oamenilor din viața mea, nu te cunosc, cu adevărat, decât pe tine? Nu ți-am spus că în această lume a lipsurilor, eu sunt fântâna vieții? Nu ți-am spus? Dacă într-o zi te vei supăra pe mine și vei pleca, și vor trece o sută de mii de ani, nu ți-am spus că eu sunt locul în care o să te întorci? Nu ți-am spus să nu te mulțumești cu ceea ce primești? Nu ți-am spus? Tărâmul tău este al meu, eu îl decorez, nu ți-am spus? Nu ți-am spus că eu sunt marea? Nu ți-am spus că tu ești un pește? Nu ți-am spus să nu mergi în acele locuri întunecate? Nu ți-am spus că eu sunt marea ta curată? Nu ți-am spus să nu intri în capcană ca păsările? Nu ți-am spus că eu sunt cea care te-a făcut să zbori? Nu ți-am spus că eu sunt aripa inimii tale? Nu ți-am spus că te vor împușca în drum, dar în loc de gloanțe vor folosi cuvinte? Nu ți-am spus că te vor face rece? Cu toate astea, focul tău sunt eu. Nu ți-am spus că eu te voi încălzi? Nu ți-am spus că îți vor spune multe lucruri care te vor răni? Nu ți-am spus că vei avea obiceiuri proaste? Nu ți-am spus că vei pierde sursa imoralității, adică nu ți-am spus că o să mă pierzi?
Spune-mi, nu ți-am spus mereu asta?
Nu ți-am spus că această inimă este precum un întuneric? Oricine cade în ea se îneacă. Nu ți-am spus că eu sunt adevărata ta iubire? Nu ți-am spus că, atunci când vei rămâne fără speranță, eu voi fi încăpățânarea ta? Nu ți-am spus că, cu cât iubești mai mult o persoană, cu atât mai mult o să te doară sufletul? Te gândești la persoana pe care ai pierdut-o, dar îți dai seama că acolo unde ar trebui să fie dragoste, e durere. Și eu am avut nevoie de timp ca să înțeleg cum e posibil. Nu ți-am spus că îți voi fi și durere, dar și fericire? Nu ți-am spus că povestea mea, datorită ție, are un început, un mijloc și un sfârșit? Nu ți-am spus că nimeni nu va înțelege durerea din sufletul tău, în afară de mine? Nu ți-am spus să nu permiți nimănui să se uite de sus la tine? Căci doar cerul e mai înalt decât tine. Să nu plângi din cauza mea și să nu spui nimănui că suferi din iubire. Nu ți-am spus că iubirea are întotdeauna un scop egoist? De aceea, la sfârșit, îți lasă un gol în suflet. Lasă-i pe cei care vor să te vindece să o facă. Oamenii sunt leacuri unii pentru alții, dar nimeni nu poate fi vindecat atâta timp cât nu dorește. Unele răni dispar, iar altele se vindecă, lăsând în urma lor cicatrici. Nu ți-am spus că amintirile urâte, în timp, vor fi înlocuite de unele frumoase? Nu ți-am spus că viața va continua să fie frumoasă, atâta timp cât crezi în ea? Nu ți-am spus să pui fericirea ta pe primul loc, deoarece nimeni nu o va face pentru tine? Nu ți-am spus că oamenii sunt egoiști?
Spune-mi, nu ți-am spus mereu asta?
Dacă privești lumea cu toată inima, atunci vei fi capabil de a înțelege totul. Și, nu ți-am spus de atâtea ori, că iubirea noastră nu are loc nicăieri? Și cu toate astea, m-ai iubit și știu că încă mă mai iubești. Chiar și în ciuda timpului, vei continua să mă iubești, deoarece eu am devenit rana ta, de care nu vrei să te vindeci. Vor apărea mulți oameni în viața ta. Unii vor rămâne, iar alții vor pleca. Să nu-i învinuiești pe cei care aleg să plece din viața ta, poate, prea repede. Să nu mă învinuiești pe mine că am plecat prea devreme…
Sufletul tău va continua să ardă împreună cu al meu până în ziua când se vor reuni, deoarece sufletele nu cunosc timpul. Nu ți-am spus că ochii tăi îmi vor aduce sfârșitul? Acei ochi pentru care merita să mori, dar mai ales să trăiești. Acei ochi care aveau forma și culoarea a două perle negre de pe fundul mării. Vezi tu, ți-aș spune că te iubesc, dar iubirea mea nu se măsoară doar în două cuvinte. Iubirea mea este precum Marea Neagră… profundă și întunecată. Iubirea mea este o iubire imposibilă, iar tu nu poți iubi ceva imposibil, deoarece ai risca să te îneci în amăgiri și promisiuni deșarte. Atât valoarea, cât și calitatea unei iubiri, este determinată întotdeauna de cel care iubește și nu de cel iubit. Orice om vrea să fie el cel care iubește, deoarece, într-un fel profund și tainic, mulți nu pot suporta faptul că cineva îi iubește, din cauza fricii. Mulți dintre cei iubiți, nu se cred vrednici de a dobândi iubirea celor din jur, și de cele mai multe ori, cel care iubește, este urât de către cel iubit, căci cel care iubește, pătrunde mereu în sufletul celui iubit.
Astfel, am descoperit iertarea. Oamenii nu iartă pentru că iubesc. Oamenii iartă pentru a se simți liberi, iar cei iertați vor fi mereu cu un pas în urma celor care iartă. Nu ți-am spus că nu poți pierde ceva căruia nu îi simți lipsa? Mereu te purtam în suflet, doar ca să nu îți simt lipsa, pentru că, dacă ajungeam să îți simt lipsa, te-aș fi pierdut, iar dacă te pierdeam pe tine, mă pierdeam pe mine. Nu te-am iubit pentru că erai diferit. Te-am iubit pentru că, în ciuda a toate, erai acolo pentru mine. Te-am iubit pentru simplul fapt că erai tu și nu o mască pe care o porți zi de zi. Nu ți-am spus că atunci când reușești să închizi în cuvinte clipe de fericire și viață adevărată, ai dobândit ceva mult mai prețios decât toate frazele frumoase din lume?
Spune-mi, nu ți-am spus mereu asta?
Dragostea este dincolo de orice îndoială. Dragostea este pur și simplu certitudine. Nu o vezi venind și de cele mai multe ori nici nu o aștepți. Simți că îți stârnește sufletul și nu poți să reușești să o oprești. Este ca o reflectare în oglindă a ta, ce te face să te simți mai viu ca oricând și să vrei să te descoperi cât mai mult. Nu îmi amintesc momentele în care m-ai dezamăgit, dar în schimb, nu voi uita momentele în care mi-ai umplut sufletul de fericire. Nu îmi amintesc lacrimile pe care le-am vărsat în lipsa ta, dar în schimb, nu voi uita niciodată râsetele cu tine, în miez de noapte. Pentru că așa e viața. Nu o să îți amintești niciodată momentele în care ai suferit, ci doar acelea în care ai fost cu adevărat fericit.
Cine sunt eu?
Chiar așa, cine sunt eu? Sunt doar un om ca toți oamenii. Un om cu calități și cu defecte în armonie, un om care s-ar putea mândri cu câteva fapte mărețe, dar totodată ar trebui să se simtă rușinat de anumite fapte care nu-i fac cinste. Un om cu greșeli omenești, cu experiențe de viață frumoase, dar și urâte, un om cu frământări interioare și cu temeri, un om care a fost foarte fericit, dar și cumplit de nefericit, un om care s-a prăbușit și s-a ridicat de multe ori, un om care de câteva ori s-a abandonat pe sine, dar care s-a regăsit de fiecare dată. Un om care a crezut orbește în oameni, în fericire și în iubire și care a cunoscut gustul amar al eșecurilor și al dezamăgirilor. Sunt un om care a avut și căderi, care a mințit, care a trădat, care a vorbit de rău, care a judecat fără să cunoască, dar care, într-un final, conștient și dezgustat de toate căderile lui, le-a regretat și s-a străduit să evolueze spre bine. Sunt un om care a înțeles, într-un târziu, că viața nu trebuie să fie perfectă, pentru a fi fericit- și că fericirea nu este condiționată de a avea totul, ci de a te avea pe tine, de a fi liber și de a avea iubire. Un om care s-a trezit adeseori în rutină și amorțit, care a rătăcit pe drumuri incerte și care a făcut alegeri proaste. Sunt un om care a înțeles că iubirea nu oferă garanții, că ea devine uneori amărăciune, că fiecare fluture din stomac își ia zborul și că, oricât de mult am iubi și oricât de mult ne-am dărui, oamenii ne pot abandona, ca și cum nu am însemnat nimic pentru ei.
Sunt un om care a cunoscut binele și răul, care a ales rațional, dar și irațional, un om care atunci când privește în urmă, are multe regrete, multe lucruri nespuse, promsiuni neonorate, neîmplinite.
Sunt un om care te-a iubit, dar nu îndeajuns încât să te facă să rămâi. Iar atunci când ai fost tu, am plecat eu. Poate acesta este cel mai mare regret al meu, faptul că ne-am iubit, dar nu în același timp…
În fiecare seară, el se plimba astfel cu scrisoarea în mână, pe plajă, strigând, și parcă certându-se cu marea: Spune-mi tu, Marea Neagră, câte iubiri s-au scufundat în adâncurile tale?
Ochii săi nu făcură nimic din ceea ce descriem în mod obișnuit a fi șoc. Fără vreun pocnet, fără vreo plesnitură sau vreo zdruncinătură. Astfel de lucruri se întâmplă când te trezești dintr-un vis rău, nu când te trezești într-unul. Nu, și-a deschis ochii cu greu, din întuneric spre crepuscul. Corpul a fost cel care a reacționat ridicând din umeri și aruncând în aer un braț, ca să înhațe aerul.

Andreea MARINCA
clasa a XI-a F, CNDV




Călătorie (autor, Diana Nadir Ștefănescu)

Diana Nadir Ștefănescu

Orele se scurg cu o viteză neobișnuită, realizezi că e vineri seara. Oboseala acumulată pe parcursul săptămânii își face simțită prezența. Te urci în autobuzul speranței, precum ți-e rutina mult prea bine cunoscută. Aștepți răbdător ultima stație.

Deși știi că stația este aceeași de câțiva ani buni, aștepți parcă să se întâmple ceva. Orice. Ceva ce va face diferența dintre azi, ieri, august, anul 2000.

Cerul începe să plângă iar tu privești lung pe geamul prin care abia se mai văd luminile orașului. Nu e vreo scenă de film vechi, în ciuda aprențelor. Muzica din căști este la volum maxim. Nu, nu e Mozart nici Metallica, doar un instrumental rătăcit prin lista de redare.

Înainte de a te deconecta complet de ce se întâmplă în jur, observi definiția vieții prin chipuri, lacrimi și zâmbete. Copilul inocent care așteaptă cuminte să ajungă la destinație, adolescentul cu ochii captați de telefon, femeia vizibil extenuată după programul de lucru, cuplul de bătrâni care își păstrează intact focul din priviri încă de când s-au îndragostit.

Ești doar unul dintre cei mulți, totuși ești altceva. Reușești să te distanțezi psihic de tot și toate. Gândurile îți invadează mintea. Reconstitui neîncetat secvențe, conversații, imagini; te gândești la ce ai fi putut face diferit. Printre multe alte întrebări pe care ți le adresezi, te bântuie clasicul „cum ar fi fost dacă?” sau banalul „de ce?”. Ești conștient că nu poți schimba nimic dar alegi să îți transformi viața într-un scenariu doar de tine știut. Alegi să lași aceste fantezii ale trecutului la o parte și începi să îți reamintești programul pentru următoarele zile.

Orice ai face, gândul îți fuge undeva. Acel „undeva” este un loc, o persoană sau o dorință. Nici măcar muzica tare, acompaniată de picăturile de ploaie nu mai poate acoperi vocea ta interioară pentru ceva timp. Ești doar tu și… restul lumii.

Te trezești din transă brusc atunci când o voce de robot te anunță că urmează stația unde trebuie să cobori. Te întristezi când realizezi că totul s-a întâmplat la fel ca de fiecare dată.

Cobori din autobuz și te îndrepți spre casă. Ai ajuns în stație dar nu la destinație. La destinația la care visezi vei ajunge când vei întâmpina acel „ceva” pe care îl aștepți.

Timpul trece. E dimineață. E seară. Îți păstrezi zâmbetul pe buze orice ar fi și o iei de la capăt…

Diana Nadir ȘTEFĂNESCU
Liceul de Muzică „Sigismund Toduța”

Cluj-Napoca




Tinerii interactieni sigheteni versus pandemie! (autor, Giulia Șofron)

Cui nu-i plac filmele?… Tinerii interactieni, din dorința de a deconecta oamenii de la gândul pandemiei actuale și-au propus să organizeze un cinematograf în aer liber. Cu succes, aprobat de primarie și respectând normele sanitare corespunzătoare, au pus în mișcare proiectul dorit, atrăgând spectatori prin filmele „Labirintul” și „Cartea junglei”. Atât interactienii, cât și partenerii din Rotaract și Rotary, s-au implicat în organizarea evenimentului, formând cu toții o mare echipă, care a colaborat ca o familie. Sâmbătă, 19 septembrie 2020, la Grădina Morii, la ora 19:30 s-a difuzat „Labirintul”, proiecție la care au fost prezenți de la cei mici, până la adolescenți și adulți.

Duminică, 20 septembrie 2020, începând cu orele 19:30, tot în Parcul Grădina Morii, a fost proiectat cel de al doilea film, „Cartea junglei”.

Mulțumim echipei de proiect formată din Chindriș Antonia (coordonator), Rus Alex, Coroian Andreea, Racz Flavia, Tinc Blanca, Began Alyce și ultima, dar nu cea din urmă, Covrig Larisa, președinte Interact Club Sighet, echipă care a dat dovadă de devotament și… coeziune.

Dorința noastră este să răspândim cât mai multă energie pozitivă prin evenimentele organizate, ajutându-i pe cei din jur să se simtă – pe zi ce trece – din ce în ce mai bine, uitând pentru câteva momente de gândurile negative și alegând să se focuseze pe clipele frumoase. În plus, banii colectați din vânzarea biletelor, vor fi direcționați spre un scop caritabil.

Nu uitați, un mod special prin care să vă destindeți este să vizionați un film, să vă implicați într-un proiect filantropic sau chiar să vă bucurați de… frumusețea toamnei!

 

Giulia Șofron
Interact Club Sighet
Colegiul Național „Dragoș – Vodă”




Culorile vieții (autor, Diana Nadir Ștefănescu)

Diana Nadir Ștefănescu

Viața este cea mai pură și complexă formă de artă. O operă abstractă al cărei autor este omul. Dispunem de o varietate de nuanțe din care suntem liberi să alegem ce tonuri vor predomina în conturarea „tabloului”. Fiecare moment constituie o tușă de pensulă, tușă ce va influența într-o oarecare măsură imaginea finală.

Inevitabil ajungem într-un punct în care culorile care ne animă existența își pierd din intensitate până ce ajung să dispară în totalitate, lăsând în urmă o imagine rece. Aceste culori nu se risipesc doar din jur, ci și din interiorul nostru, creând o graniță fină între înțelegerea și dușmănia dintre minte și suflet, două elemente principale ale omului, ființă spirituală. Acest „colaps” apare în momentul în care uităm de propria noastră persoană și neglijăm ceea ce simțim sau ne dorim, alegând să trăim pe ritmuri dictate de către influențele exterioare. Renunțăm, fără să ne dăm seama, la unele lucruri care par nesemnificative dar care pot evolua în așa măsură încât să aducă o schimbare pozitivă întregii noastre vieți. La baza acestor aspecte stă lipsa de curaj în a vedea dincolo de bariere.

Cu toate acestea, o acțiune, o persoană, un gest sau un cuvânt poate readuce brusc culorile în peisaj, în cele mai neașteptate momente. Atunci începe adevărata luptă. Lupta de a menține culorile vii când intervine frica de a nu pierde ceea ce ajunge să devină propria noastră realitate actuală. Acela este momentul în care ar trebui să realizăm că scopul principal al vieții noastre nu este să ne ridicăm la anumite standarde deja impuse. Dacă acea frică ajunge să pună stăpânire în totalitate pe noi, riscăm să uităm din nou că „tabloul” existenței noastre depinde doar de noi. Idealul utopic este de a renunța la tot ce înseamnă lucruri fizice și de a deveni lumină pură care nu ține cont decât de propria ei intensitate. O alternativă mai accesibilă ar fi să realizăm că nu ne putem aștepta să primim nimic fără să oferim ceva în schimb, de exemplu, să judecăm persoane și să aspirăm la a nu fi judecați.

Tabloul va prinde incontestabil contur în momentul în care vom realiza adevărata putere de influență pe care o avem asupra noastră și a tuturor lucrurilor din jurul nostru. Opera finală ne va dovedi negreșit că totul s-a întâmplat cu un anumit scop și ne va face să realizăm ce au însemnat de fapt culorile vieții.

Diana Nadir ȘTEFĂNESCU
clasa a X-a,
Colegiul de Muzică „Sigismund Toduța”, Cluj-Napoca




#BOOVIE – CNDV-iștii, mari cititori, mari actori!

Gabriela Mich

Carte vs. Film…. Ce aș putea alege?
Film vs. Carte….. Cum aș putea alege?
Carte+Film = BOOVIE

CE ESTE BOOVIE?

Boovie este un festival-concurs de book-trailere (organizat de Colegiul Național Pedagogic „Spiru Haret” Focșani – profesor Carmen Ion – și Asociația Grow Up Project Focșani) care oferă participanților o formă de instruire bazată pe dezvoltare personală și mijloace nonformale: citire, actorie, scriere creativă, montare-editare video, cinematografie.

DE CE?

Scopul concursului constă în motivarea elevilor să citească în mod conștient prin realizarea unui book-trailer care să surprindă esența unor romane reprezentative pentru viața adolescentului din toate timpurile și din toate zonele lumii. Cultivarea interesului pentru lectură, dezvoltarea empatiei și a capacității de lucru în echipă, crearea unei viziuni multiculturale sunt câteva dintre obiectivele acestui festival.

PENTRU CINE?

Pentru toți elevii din ciclul gimnazial/ liceal ce iubesc filmul, cartea…. arta.
Pentru toți elevii creativi, pasionați, dornici de a cunoaște și  de a face.
Pentru mine, pentru tine, pentru noi – echipa CLUBUL NORDIC DESTINAT VIZIONARILOR (CNDV).

Totul  a început cu o extraordinară profesoară  vizionară, iubitoare de lectură, film și viață. Cum 1 e un număr prea mic pentru a atinge măreția, s-a format o echipă de 11 tineri.

Cele 11 lebede (așa cum ar spune Augustina – personajul principal al romanului Pelinul Negru) sunt:

  1. Mich Gabriela-Maria, clasa a XII-a A, CNDV (lider, regizor, scenarist, narator);
  2. Semeniuc Raisa-Mirela, clasa a XII-a A, CNDV (actor, scenarist);
  3. Grad Andrada- Lacrima, clasa a XII-a F, CNDV (actor, scenarist);
  4. Rednic Mădălina, clasa a XII-a F, CNDV (actor);
  5. Beșicuță Mihaela, clasa a XII-a F, CNDV (actor);
  6. Pop Andreea, clasa a X-a F, CNDV (actor);
  7. Pop Alina, clasa a X-a F, CNDV (actor);
  8. Chindriș Antonia, clasa a XI-a E, CNDV (actor, machiaj);
  9. Boroica Denisa, clasa a XI-a B, CNDV (actor, operator cameră video);
  10. Vișovan Aurel, clasa a XII-a B, CNDV (actor);
  11. Babotă Sebastian, clasa a XI-a B, CNDV (operator cameră video, montaj audio-video).

Alături de profesoarele coordonatoare, Brîndușa Oanță și Otilia Chindriș, experiența nu putea fi altfel decât minunată.

Emotivi, cu rețineri, oarecum sceptici, curioși, creativi, inteligenți, începând cu 31 ianuarie am format o echipă.  Alegerea cărții, discuții, dezbateri aprinse, idei, creativitate, mai multe idei, crearea scenariului, repartizarea rolurilor, învățarea replicilor, filmare, stres, oboseală,  cadre peste cadre, zâmbete, scurtă pauză și din nou la treabă. Mai cu stângăcie, neîncredere, cu sau fără comunicare, dar cu dorința arzătoare de a fi parte din Boovie ediția a V-a,  a apărut  și rezultatul final: book-trailer-ul romanului Pelinul Negru.

Pandemia COVID-19 părea să încurce planurile celor 69 de echipe, dar ce nu știa virusul e că nu avea cum să oprească  echipa de organizatori. Când vrei ceva, poți! Am trecut prin: Aplicația Boovie; Mentori și întâlniri online; Book-trailere trimise; Organizatori dedicați ce strălucesc în momentele de Tutuană, deoarece au  știut să depășească momentele de Drugă!

Astfel, finala Boovie 2020 a început. În perioada 28-30 august, deși zilele au avut gust a dor de Focșani, ne-am putut bucura de festivalul Boovie doar la noi acasă.

CARE A FOST REZULTATUL?

Mii de informații aflate, deschiderea unor noi orizonturi spre cinematografie, romane, cultură  și  MENȚIUNE pentru echipa CLUBUL NORDIC DESTINAT VIZIONARILOR. Pentru noi, experiența Boovie nu s-a terminat! Purtăm în suflet fiecare moment trăit până anul  viitor când o vom lua de  la capăt mult mai pregătiți, mai adaptabili, mai disponibili și comunicativi.

CE PUTEȚI FACE VOI?

Să credeți în noi, să ne sfătuiți, să ne ajutați să putem zbura!!! Iar dacă credeți suficient în noi, vă invit să votați echipa CLUBUL NORDIC DESTINAT VIZIONARILOR pe canalul de youtube BOOVIE (nu uitați să dați mai întâi subscribe/abonează-te canalului Boovie)!

CE ÎNSEAMNĂ BOOVIE PENTRU NOI?

Pentru mine, Boovie înseamnă acceptare, disponibilitate, dorință, dăruire, implicare, creativitate și, bineînțeles, carte. Boovie e asemenea unei păpuși Matrioska: cu cât descoperi despre ce e vorba, cu atât te pasionează mai mult; cu cât te pasionează mai mult, cu atât te implici mai mult, iar la final vezi cât de mult ai evoluat ca  scenograf, regizor, scenarist, dar mai ales ca persoană. Sunt mai mult decât recunoscătoare cadrelor didactice și organizatorilor Boovie pentru că au crezut și cred în continuare în elevi care, deși greșesc, nu sunt o greșeală.  Zilele pe care le-am petrecut lucrând la book-trailer sunt zile de neuitat, pentru că Boovie e MINUNAT! (n.r. Gabriela Mich)

***
Cum a început totul?! Îmi aduc aminte de ziua în care una dintre prietenele mele a venit visătoare cu propunerea de-a participa la un concurs, despre care, atunci, nu știam nimic. Nici măcar cum avea la final să mă transforme, să-mi ofere șansa să mă descopăr pe mine, să învăț că unele prietenii indiferent de obstacolele pe care le întâlnești rămân pe viață. Mi-a arătat că, uneori, ai nevoie doar de câteva persoane care să creadă orbește în tine, și că un grup restrâns de necunoscuți care devin prieteni, dornici de aventură și care cred cu tărie în potențialul lor, pot face lucruri minunate. Boovie nu a fost pentru mine o competiție. Boovie a fost mai mult de atât. A fost despre modul cum încerci și improvizezi pentru a te descurca chiar și atunci când treburile o iau razna. A fost despre dorința de a face lucrurile cum poți mai bine chiar dacă ai certitudinea că nu o să iasă totul ca la carte. Boovie a fost despre vise care devin realitate. Despre necunoscuți care devin cei mai buni prieteni. Despre cadre didactice care îți oferă aripi pentru a reuși. Pentru aceasta și pentru încă o mie de motive vreau să le mulțumesc! Alături de echipa Clubul Nordic Destinat Vizionarilor (CNDV)  am înțeles că de cele mai multe ori obstacolele pălesc si devin mici în fața dorinței și că împreună puterea noastră crește pentru a face lucruri minunate. (Grad Andrada)

***
Sincer, Boovie a fost un proiect pe care l-am privit inițial cu scepticism, nefiind un cititor înrăit… Dar odată cu citirea cărții și alegerea temei trailer-ului, am ajuns să realizez cât de major poate fi acest proiect pentru percepția tineretului românesc în ceea ce privește producția de filme/trailere, al conținutului de calitate pe Youtube etc. Scopul educației copiilor este de a le explora inteligențele, de la cele matematice, la cele muzicale și practice, iar Boovie este un explorator al inteligenței artistice și de creație. Sunt sigur că Boovie va descoperi (asta bineînțeles, explorând perseverent) următorii regizori, producători, actori, scenariști și cameramani! (Vișovan Aurel)

***
Boovie este un vis împlinit. Personal, cred că proiectele de genul acesta ar trebuie promovate mai mult. Eliberează creativitatea elevilor de liceu cărora li se spune, din păcate, din ce în ce mai rar să fie creativi. (Semeniuc Raisa)

***
Până  la începutul acestui an, probabil ar fi însemnat un alt festival de care nu știu prea multe, o știre la televizor sau poate n-ar fi însemnat nimic. Acum înseamnă mândrie pentru ce am reușit toți să facem împreună și înseamnă oameni faini fără de care Boovie n-ar fi însemnat nimic acum pentru mine. (Beșicuță Mihaela)

***

3 cuvinte care să descrie Boovie

Din persepectiva de lider al echipei voi spune doar un cuvânt: ECHIPĂ! Când spui Boovie, spui Echipă! Oare o echipă fără oameni maturi, perseverenți, creativi, adaptabili, comunicativi, responsabili, disciplinați, entuziasmați, dedicați, altruiști, s-ar mai putea numi echipă? (n.r. Gabriela Mich)

Lectură, Creativitate, Echipă. (Semeniuc  Raisa)

Cel mai probabil, dacă aș căuta aș găsi mult, dar mult mai multe cuvinte. Totuși, având în vedere că mi se cer doar trei  o să încep cu MATURITATE, o să continui cu PERSEVERENȚA și,  cel mai potrivit cuvânt pentru a încheia, cred că  este AJUTOR. Avem nevoie de maturitate pentru a pune la punct toate „mărunțișurile”, avem nevoie de perseverență pentru a le pune în aplicare și a crea ceva tangibil și  mulțumitor și avem, de asemenea, nevoie de ajutor unul din partea celuilalt pentru a putea modela un întreg. (Beșicuță  Mihaela)

***

CE AM ÎNVĂȚAT DIN ACEASTĂ EXPERIENȚĂ?

  1. Oricine poate alege să fie un om bun de echipă!
  2. A coopera nu înseamnă neapărat a colabora.
  3. Una e să crezi în ceea ce faci și alta e să îți iei angajamentul.
  4. E important să te oprești când ai terminat, nu când ai obosit.
  5. Gestionează-ți timpul!
  6. Să nu spun niciodată NU  vreunei șanse ce m-ar ajuta să mă dezvolt ca persoană. (n.r. Gabriela Mich)

***

Un proiect de calitate cere implicare, timp și răbdare. Și dacă  ai oameni deschiși și creativi alături de tine, rezultatul te poate uimi. (Semeniuc Raisa)

***
Pentru început, Boovie m-a ajutat destul de mult să-mi îmbunătățesc talentul actoricesc. Am avut ocazia de a cunoaște mai bine echipa, am învățat o mulțime de lucruri benefice de la ea. Fiecare moment de pe „platourile de filmare” ne-a apropiat și m-a făcut să înțeleg că dacă suntem uniți, totul e posibil. Găsind idei împreună, dezvoltăm o altă formă de creativitate. Să fii actor, nu este ușor. Ca să profesezi, e nevoie de multă muncă și susținere. Mi-am dat seama că elementele cheie sunt încrederea, echilibrul, pasiunea și agerimea pentru a intra în pielea personajului. Da, naturalețea e importantă în jocul actoricesc, dar dacă vom combina toate elementele, va ieși cu siguranță ceva frumos.  Așadar, aștept cu nerăbdare noile experiențe pe care mi le va pregăti Boovie! (Pop Alina)

***
Cum ar trebui să fie munca în echipă. M-a surprins atât de plăcut cum fiecare din noi aveam câte ceva de făcut și toți eram indispensabili unii pentru alții. (Beșicuță Mihaela)

Depășiți-vă limitele! Citiți mereu, tot ce vă pică în mână și distingeți binele de rău! Imaginați-vă cum ar fi să regizați un film, creați-vă o echipă și începeți munca. Fixați-vă drept scop scrierea unei cărți, alergarea la un maraton, scrierea unei melodii, combinați diferite pasiuni  și lista poate continua la nesfârșit! Ieșiți din zona de confort, deoarece puteți! Creați-vă un plan, pregătiți-vă pentru acțiune, fiți altruiști, tenace, dedicați, încrezători, dornici de a învăța și de a face totul mai bine! Nu uitați, pentru a termina primul  o competiție, trebuie să o termini! Iar competiția poate fi chiar cu tine!

        Așa că….. LET’S BOOVIE! Hai să punem țara la cale indiferent de domeniu!

Gabriela MICH
(lider, regizor, scenarist, narator… elevă)
Clubul Nordic Destinat Vizionarilor

P.A. (post articol) în loc de P.S.: Deși articolul spune totul și este „lămuritor” pentru toată lumea, nu m-am putut abține să nu intervin și eu în a aprecia această echipă (în care, de data asta, ei au fost profesorii) cu nota…. 10!!! În competiția națională am obținut mențiune, dar experiența și comunicarea au fost de locul I! Felicitări, Vizionarilor! Felicitări, BOOVIE! (prof. Brîndușa Oanță)




Planuri pentru trecut… (autor, Vasile Gabriel Vouciuc)

Vasile Gabriel Vouciuc

Trecutul nu se lasă ușor uitat, ci prinde rădăcini adânci în sufletul unei persoane, și nu ezită să mai bântuie din când în când, readucând la viață atât amintiri plăcute, dar mai ales dezamăgiri, regrete, dureri. Acesta este unul dintre principalele defecte ale trecutului (ale celui personal, căci cel istoric se lasă, din păcate, foarte ușor uitat). Celălalt defect ar fi acela că nu poate fi schimbat. Auzind însă de atâtea ori pleonasmul „planuri pentru viitor”, mi-am pus întrebarea: oare nu am putea face și „planuri pentru trecut”? Iar dacă am putea, ar fi în interesul nostru să schimbăm ceea ce s-a întâmplat deja?

Ce este de fapt trecutul? Trecutul reprezintă distanță deja parcursă din lungul și imprevizibilul drum al vieții. Dacă zăbovim și revenim, riscăm să nu mai ajungem cu bine la destinație. Trecutul reprezintă punctele deja bifate de pe o uriașă listă de cumpărături pentru supermarketul virtuților. În momentul în care cumpărăm ceva ce avem deja în coș, nu ne mai rămân bani pentru celelalte produse necesare. Trecutul reprezintă petalele deja căzute ale unui trandafir roșu și nobil, care este viață noastră. Dacă ne uităm doar la petalele ofilite, și nu la cele încă vii, nu vom mai observa frumusețea florii.

Trecutul trebuie să rămână trecut, pentru că trecutul nu cuprinde doar timpul scurs până într-un anumit punct, ci și sentimentele, gândurile, bucuriile și supărările, luptele interioare sau exterioare, deciziile bune sau rele, care au schimbat viziunea noastră asupra lumii și care ne-au făcut cine suntem acum. Iar noi nu trebuie să rămânem la stadiul de acum, ci să evoluăm în permanență, să răspundem cu entuziasm la noile provocări pe care ni le dă viața zi de zi. Așa cum zicea Albert Einstein, „Viața e ca mersul pe bicicletă: ca să-ți menții echilibrul, trebuie să te miști în permanență”. Dacă ne uităm tot timpul peste umăr, ne imaginăm că am putea schimba ceea ce am făcut sau am spus, retrăim toate momentele grele, ne lăsăm stăpâniți de regrete, atunci viața va trece pe lângă noi, iar tot ce ne va rămâne vor fi părerile de rău și gândurile reexaminate de sute de ori.

Totuși, trecutul ne este prieten sau dușman? Trecutul poate readuce la viață momentele dificile, amintirile dureroase, oprindu-ne din a merge mai departe pe drumul vieții. Sau, trecutul ne poate învăța lecții importante, ne poate face mai puternici, ne poate arăta că uneori trebuie să pierdem ceva pentru a câstiga altceva mai bun în schimb. Depinde doar de noi dacă facem pace cu trecutul sau dacă îl lăsăm să ne controleze. Depinde doar de noi dacă realizăm cât de benefice au fost toate „bunele și relele” prin care am trecut sau dacă alegem să ne plângem de greutățile întâmpinate. Depinde de noi dacă acceptăm ceea ce ne da viață și mergem tot timpul înainte, sau dacă ne dăm bătuți după prima bătălie pierdută.

Nu putem schimba trecutul, dar am putea schimba felul în care îl percepem, ne-am putea schimba pe noi înșine, dacă am vedea partea bună în orice încercare, ușoară sau dificilă, pe care ne-o dă viață, și dacă am înceta să ne mai facem „planuri pentru trecut”.

Vasile Gabriel VOUCIUC
clasa a X-a E, C. N. „Dragoș-Vodă”

sursă foto: www.gettyimages.com/photos/uccia_photography

 




PoetikS – Anastasia Herbil

Anastasia Herbil

Cana violet

parcă nu-i convine linguriței
să se dezlipească
de dulceața albului
în abisul fierbinte de cafea

plutește abur
cu gust de apusuri de soare
și strânsoare de mână

se topesc inimile noastre
într-un întuneric colorat
amestecat cu lapte
se topesc despărțite
înstrăinate de ceva timp

dimineața mi-e alinare
și se scufundă tăcută
în cana mea
atinsă de liliac

*****

Exil

mestec nimicul
în aroma sa de negru
și în mirosul său de alb

se răsfrânge prăpastia
sub tălpile mele goale

aș vrea să cred
că nimicul e dulce
cu un vag gust de scorțișoară
în acest fel
îmi pot lăsa gândurile
să alerge spre tine

ai fost alungat
și deși ești captiv
în cel mai întunecat cotlon al temniței
razele tale iluminează cărarea

dacă fac vreo greșeală
mă rătăcesc
și ajung din nou la tine

Anastasia HERBIL
Clasa a IX-a
CNDV




E timpul să fim protagoniștii propriei vieți (autor, Antonia Ștețiu)

Antonia Ștețiu

Nu s-a întâmplat niciodată să aveți senzația că nu sunteți centrul vieții voastre? Ca și cum ați sta deoparte și ați observa tot ce se întâmplă dorindu-vă să fie altcumva povestea.

La fel ca într-un film, apar mai multe personaje în momentele de acțiune, iar în cele de liniște, tot se aude o voce. Viața noastră e filmul, iar noi suntem personajul care apare în toate situațiile și vocea care apare în momentele de liniște… ei bine acea voce tot noi suntem. Iar filmul nu se termină când o persoană dispare. Filmul nostru se termină când viața noastră se termină, nu mai repede.

Problema este că, în momentul în care narațiunea noastră se întâlnește cu povestea altei persoane, putem uita că fiecare e personajul principal în propria poveste. Chiar și atunci când uităm să apreciem ce și pe cine avem lângă noi sau când uităm să ne bucurăm de lucrurile mărunte și decidem să le ignorăm, ajungem niște personaje oarecare în filmul nostru.

Așa că ar fi timpul să profităm la maxim de fiecare zi pe care o avem și să ne bucurăm de tot ce se întâmplă. Cine spune că nu ne putem bucura când plouă, de exemplu? Atunci când începe o ploaie de vară, cum ar fi să punem melodiile care ne plac și să dansăm prin ploaie? Din experiență pot spune că sentimentul de libertate pe care l-am primit a fost unul de neuitat, chiar dacă la început pare puțin ciudat. Și dacă nu plouă, putem da muzica la maxim și să dansăm prin cameră… să ne simțim bine în pielea noastră. Sau de ce nu putem aprecia la maxim o ieșire în oraș cu prietenii? Oricât ar dura, chiar și câteva minute care se pot transforma în ore cu persoane care te înțeleg, care îți aduc un zâmbet pe buze, te vor face să te simți bine și să observi că viața e scurtă și cel mai bine e să te înconjori de oameni care țin la tine și sunt acolo când ai nevoie de ei.

Avem o singură viață, iar ea merită trăită la maxim. Adică, fie că suntem adolescenți, sau mai vârstnici, cum ar fi să încercăm să apreciem fiecare zi pe care o avem? Am putea încerca să nu ne mai pese de ce zic ceilalți, chiar dacă fiecare are propria opinie, asta nu înseamnă că trebuie să ne afecteze și să vrem să ne schimbăm din vina unei păreri. Ar trebui să riscăm (bine, totul cu o limită aici), să nu ne mai stresăm de ce va urma. Am remarcat mai demult un citat care spunea așa: „Va mai conta în 5 minute? Dar în 5 zile? Dar în 5 ani? Atunci nu merită să riști?”… și chiar mi-a deschis ochii, pentru că, probabil, în capul nostru atunci când vine vorba de riscuri, mintea noastră creează cel mai prost scenariu. Dar totuși… dacă este și cea mai mică șansă să reușim, nu se merită să mergem după ea? Iar trecutul… ei bine, e trecut. Nu putem rămâne blocați pe o pagină, pentru că uneori nu există sentiment mai bun decât să întoarcem fila. Adică… să o luăm așa, când se termină un capitol dintr-o carte, ce facem? Închidem cartea și nu o mai citim niciodată? NU. Trecem mai departe. Iar când o poveste se termină? Putem rămâne la fel, sau putem deveni niște persoane mai bune.

Trebuie să profităm de fiecare răsărit și apus de soare pe care îl avem și să nu uităm că fiecare zi este o șansă să o luăm de la capăt și poate să reparăm ceva ce am stricat.

În concluzie, avem mereu șansa să devenim protagoniștii vieții noastre și, în fiecare dimineață când deschidem ochii, trebuie să luăm o decizie, aceea de a exista sau a trăi. Și chiar dacă în dicționar sunt sinonime, în viață nu putem spune că sunt. Alegem să existăm și să devenim personaje secundare în propria poveste și mai bine să mergem mai departe cu întrebarea „ce ar fi fost dacă…” ? Sau alegem să trăim, să profităm de fiecare ocazie și să avem parte de viața pe care ne-o dorim?

Antonia Ilaria ȘTEȚIU
clasa a X-a B
Colegiul Național „Dragoș – Vodă”




DEBUT – Până la următorul răsărit… (autor, Vasile Gabriel Vouciuc)

Vasile Gabriel Vouciuc

Ți s-a întâmplat vreodată să te pierzi printre gânduri despre viitor? Ai petrecut vreodată ore în șir imaginându-ți cum va fi viața ta peste zece sau chiar douăzeci de ani? Mulți dintre noi alegem să trăim în permanență în viitor, elaborând planuri cu scopul de a ajunge pe culmile succesului, sau, dimpotrivă, așteptând ca succesul să ne bată la poartă. Dar de ce nu trăim în prezentul atât de palpitant, și de ce nu ne întrebăm niciodată ce avem de făcut până la următorul răsărit?

Viitorul… când aud acest cuvânt mă gândesc la necunoscut, la alegeri dificile sau la cărări încrucișate. Dar prezentul… prezentul ne îndeamnă să trăim clipa, să apreciem tot ce este în jurul nostru, pentru că totul poate dispărea într-o secundă. Prezentul ne îndeamnă să fim recunoscători când ne ridicăm dimineața din pat și privim razele soarelui, să lucrăm și să ne distrăm ca și cum ar fi ultima zi a vieții noastre, iar la apus să punem capul pe pernă spunând “ce zi frumoasă am avut, de-abia aștept următorul răsărit”.

Prezentul merită trăit, din plin. Prezentul merită trăit înainte să devină trecut. “Dar viitorul nu merită trăit?” vor întreba unii. Cel mai bun răspuns la această întrebare ne-o poate da chiar ziua de azi. Ieri făcea parte din viitor, mâine va face parte din trecut. Atât trecutul, cât și viitorul nu se află decât la un răsărit depărtare. De ce să nu trăim în prezent, când încă putem schimba ceva? De ce să ne gândim la ce am avut sau la ce am putea avea, în loc să ne gândim la ce avem?

Poate de vină e lumea în care trăim. Poate de vină e stresul sau lipsa timpului. Poate de vină e proverbul “s-ar putea ca ziua de mâine să fie a altuia”. Sau poate de vină suntem noi, care căutam tot timpul vinovatul pentru greșelile noastre, în loc să îndreptăm situația acum. Nu mâine, nu luna următoare, nu în viitorul îndepărtat la care visăm. Acum e momentul potrivit să începem schimbarea pe care vrem să o vedem în viitor si să începem să clădim drumul spre succesul pe care ni-l dorim.

Acum e momentul să încetăm să mai trăim în viitor, pentru că viitorul va fi așa cum ni-l facem noi. Acum e momentul să ne uităm în jur și să realizăm câte motive avem să zâmbim. Iar acum, închei aceste rânduri gandindu-mă la următorul răsărit…

Vasile Gabriel VOUCIUC
clasa a X-a E, C. N. „Dragoș-Vodă”

sursă foto: commons.wikimedia.org




A fost cea mai frumoasă dată… (autor, Ioana Trifoi)

„Să mai scap și de testul ăsta!”. Știi replica, nu? Cu toții o știm, am folosit-o atât de des visând la terminarea unei săptămnai aglomerate și încărcate de prea multe „teste surpriză” la care oricum jumate clasa era absentă, încât am uitat că odată terminată, acea săptămână va deveni istorie, o istorie a clasei a XII-a F, zic eu. Tu, copilul de ieri și adultul de mâine, ți-ai îndeplinit visul: ai scăpat de „chinul” liceului însă, la fel cum Spânul întruchipează „răul necesar” în maturizarea naivului Harap-Alb, nici tu fără de acest „chin” nu ai fi putut deveni ceea ce ești astăzi.

Ce anume ești? E mult prea greu de explicat, dar oprește-te o secundă și privește puțin în spate: e o imensă poartă a vechiului liceu, iar tu, „boboc de felul tău”, ești nerăbdător să treci de ea, nu de alta, dar ai auzit că anii de liceu sunt de neuitat. Și crede-mă chiar sunt, deoarece dincolo de note mici, certuri banale, lacrimi de crocodil și chiar dincolo de proful „nașpa”, e vorba despre priviri jucăușe furate în chioșc, despre țigara fumată în spatele bibliotecii, despre pretextul învățării la bibliotecă atunci când, de fapt, doi ochi albaștri erau motivul, despre orele de română care se transformau în ore de sport, dar, mai presus de orice, liceul e cu și despre oameni. Fie că ne raportăm la cei pe care-i vom lua drept modele în viață, fie că ne raportăm la cei pe care-i vom lua exemple de „așa nu”, cu toții au fost mereu acolo, au crezut în noi și, cu toate că de cele mai multe ori nu au arătat, au știut că adevărata noastră valoare nu constă în familiarul 3, dar nici în cea a supremului 10. Ba mai mult, au avut grijă să ne protejeze aripile de ploile năpraznice și de țurțurii mult prea reci ai bătrânului ieri,  încât zborul nostru să fie unul lin, reversibil peste ani și ani la cuiburile de care EI vor avea atâta grijă.

Harap-Alb sunt eu, cea din ultima bancă și azi inițierea a luat sfârșit (sau poate e doar începutul?). Patru ani frumoși cu lacrimile și zâmbetele lor se aștern în adânca fântână a amintirilor, de unde atunci când voi fi ostenită de atâta drum, mă voi rătăci printre „râpi și gropi adânci” să-mi stâmpar setea, acea sete care va trăi o viață deșertică, dar cufundată în apele mult prea senine ale amintirii.

La fel cum în orice basm reușita eroului e una colectivă și nu individuală, mulțumesc din suflet „personajelor sisifice” zicându-le doar atât: recunoștința a răgușit, dar admirația e supraomenească!

Popular sau cult, nici că mai contează acum, basmul nu ține cont de autor ci de elementele fabulosului care construiesc caracterul social și spiritual al unui erou capabil să treacă cu bine orice probă. Și nu mă refer aici la proba de BAC, ci mă refer la acele probe ale vieții pe care, dacă le cazi, nu prea ai sesiune de toamnă.

Creangă ar spune că: „Amu cică era odată…”, însă eu aș spune că: „A fost cea mai frumoasă dată”…

Ioana TRIFOI
clasa a XII-a F, C. N. „Dragoș-Vodă”




Ce mai urmează? (autor, Diana Nadir Ștefănescu)

Diana Nadir Ștefănescu

Am ajuns în momentul în care viața pare un film de acțiune sau o dramă fictivă. Nu știm ce ne poate aduce următoarea zi, iar atunci când credem că nimic nu ne mai poate surprinde, viața nu ezită să ne demonstreze că ne înșelăm amarnic. Toate aceste provocări ar trebui să ne arate ce înseamnă cu adevărat puterea omului, dar în schimb interpretăm totul într-un mod greșit și ajungem să ne transformăm în niște „monștri ai prezentului”. Susținem că „totul va fi bine” dar așteptăm ca lucrurile să se schimbe de la sine, ceea ce este imposibil. În continuare se promovează prostia în masa, iar oamenii au ajuns să fie cumpărați cu ușurință. Cuvântul „țăran” a ajuns o insultă iar „munca de jos” este un exemplu de „așa nu”. Ni se implementează încă de la vârste prea fragede că trebuie să facem mereu ceea ce este moral din punctul de vedere al unor oameni și că nu este bine să „ieșim din rând”; ni se spune să nu ne străduim degeaba, deoarece noi nu putem schimba nimic, cuvintele noastre neavând suficientă putere. Învățăm că trebuie să nu spunem mereu adevărul, deoarece asta înseamnă politețea sau că opinia cuiva poate fi luată în considerare doar de la o anumită vârstă. Acest lucru nu ne oprește însă de la a judeca alte persoane pentru „ambalajul” pe care îl expun. Lumea devine tot mai falsă, iar nivelul de frustrare crește și ne străduim să găsim defectele altora pentru a încerca să compensăm nemulțumirile noastre. Încă din copilărie ți se spune să înveți ca să ajungi doctor, IT-ist sau orice îți poate asigura un salariu mare, deoarece vei avea o viață fericită. Poveștile părinților încep cu „pe vremea mea…” dar devin repede „erau alte vremuri” atunci când comparăm trecutul cu prezentul.

În prezent avem curajul de a spune lucrurilor pe nume, deoarece timpul ne-a dăruit dreptul de a ne exprima. Dărâmăm din ce în ce mai multe bariere impuse de societatea din trecut, reguli stricte pe care oamenii din generațiile anterioare au fost constrânși să le respecte. Totuși, în ziua de azi, persoanele se pot reduce foarte ușor la un nume, un număr, o mărime sau o culoare, valorile adevărate fiind înlocuite cu etichetele puse de către societate. Ajungem să tratăm cu neglijență cele mai importante aspecte ale vieții și preferăm să purtăm măști, care ne fac să fim „unul dintre ceilalți” și facem orice pentru a nu ne asuma faptele și cuvintele. Tindem să alegem mereu calea ușoară și sigură, deși în adâncul nostru ne dorim complet altceva.

Partea cea mai tristă este că trecerea de neoprit a timpului nu face decât să ne arate tot mai multe aspecte negative, făcându-ne tot mai conștienți că cel mai mare dușman al nostru suntem chiar noi. La finalul fiecărei zile ne întrebăm: CE MAI URMEAZĂ? Răspunsul este mereu diferit. Fiecare persoană privește scenele filmului vieții în mod propriu și alege cine vrea să fie și cum să își joace rolul de personaj principal în fiecare clipă.

Diana Nadir ȘTEFĂNESCU
clasa a X-a, Colegiul de Muzică „Sigismund Toduța”, Cluj-Napoca




Eleva sigheteancă Patricia Maria Mihai este și pictoriță pe… pietre!

Eleva de doar 12 ani (este în clasa a VI -a la Colegiul Național Pedagogic „Regele Ferdinand” din Sighet), Patricia Maria Mihai are, în mod cert, multiple talente. A debutat în urmă cu aproape doi ani cu poezie, aici pe site-ul nostru „Salut, Sighet!”. Tot noi am remarcat-o… construind machete, preocupată de arhitectura Sighetului.

Patricia ne mai oferă o surpriză, continuând să ne uimească, prin abordarea artistică a… pietrelor. Și-a descoperit pasiunea pentru pictură pe bucăți plate (și mai mici și mai mari) de piatră unde-și imprimă viziunea artistică, specifică vârstei, și-și lasă amprenta… solidă. În vacanța forțată, impusă de pandemie, a muncit serios atât virtual cât și… real, dând culoare și viață „bolovanilor”. Și-a completat recuzita din camera ei cu multe lucrări pe piatră dar, cu multă pasiune și-a decorat încăperea și cu alte diverse obiecte de… design interior. Oricum, lumea ei este într-o continuă și luminoasă transformare, iar obiectele „handmade” pe care le „inventează” îi susțin căutările.

Patricia n-a uitat, bineînțeles, nici de dragostea pentru poezie și, pentru a ne convinge, și-a făcut un CV poetic pe care ni-l oferă într-o drăgălașă înregistrare video de la locul… faptelor!

 

Salut, Sighet!




Viața bunicului meu în anii Războiului – partea a III -a (autor, Andreea Pop)

Într-o zi frumoasă de toamnă, din perioada celui De-al Doilea Război Mondial, bunicul meu a plecat împreună cu mama și frații săi la cules de porumb. Bunicul meu avea o soră mică de două luni, iar aceștia o luaseră cu ei la cules, pentru că nu aveau cu cine să o lase acasă. Bunicul plecase înainte după căruța cu cai, își cumpăraseră alți cai mai puternici, din târg, la schimb pe porumb.

Ajungând la locul unde era terenul lor, bunicul cu mama și frații lui au început să culeagă porumb și-l încărcau în căruță pentru a-l duce acasă. După ce au strâns recolta au pornit pe drumul spre casă. Pe drum s-au întâlnit cu un rus care i-a oprit și le-a cerut caii, adică rusul i-a dat caii lui slabi și i-a luat caii buni și sănătoși ai bunicului. Bunicul și familia n-au ripostat.

În mai multe zile din acea toamnă au strâns toată recolta de pe câmp și s-au pregătit pentru iarnă. Bunicul, pe vremea aceea, avea vârsta de 15 ani și se îngrijea împreună cu sora lui mai mare de întreaga familie, deoarece tatăl lor era plecat în război. Ei trebuiau să aibă grijă de mama lor și de frații mai mici. Bunicul împreună cu sora lui mergeau chiar și după lemne în pădure; ei fiind mai mari, erau puși de mama lor de la lucrul câmpului până la culesul roadelor, toamna.

Tatăl lor, bietul de el, se întorsese din război aproape de Crăciun. El venise din război cu hainele rupte, ponosite și cu un sac plin de țigări ungurești. Era bucuros că ajunsese acasă și și-a revăzut și regăsit familia și, mai ales, că bunicul împreună cu sora sa se îngrijiseră de gospodăria pe care a lăsat-o în urma lui. L-au așteptat acasă cu șoproanele pline de porumb și cu lemne strânse pentru iarnă. Copiii erau foarte bucuroși că și-au văzut tatăl de Sărbători, acasă. Pentru ei, acesta a fost cadoul de Crăciun. Mama lor, fiind și ea fericită că soțul s-a-ntors sănătos acasă, l-a așteptat cu mâncare obișnuită: pâine de mălai, azimă de mălai, lapte de vacă, cartofi, varză etc. În anii Războiului lumea era foarte săracă, nu prea avea din ce să facă atâta mâncare cum se face de Sărbători, în zilele noastre.

După ce au trecut Sărbătorile de iarnă, străbunicul l-a dus pe bunicul cu oile și câinii la o casă pe un deal și l-a lăsat singur cu ele. Seara, în jurul stânii, se adunau câte douăzeci de lupi. Oile, pentru că era iarnă, au fost băgate în grajd ca să nu le mănânce lupii. Bunicul rămăsese acolo câteva luni de zile dar s-a mutat din primul loc pe alt deal, mai aproape de sat, când oile au început să fete. El a plecat din primul loc din cauza lupilor, deoarece îi era frică să mai stea. Prin luna iunie, bunicul a luat toată stâna și a plecat la munte împreună cu ciobanii.

Andreea POP
clasa a IX-a F,
Colegiul Național „Dragoș-Vodă”