CNDV-ista Gabriella Mich, „pact” cu viitorul!

Gabriella Mich

„Nu există un sfârșit. Sunt doar o mulțime de noi începuturi…” (Alexandru-Mihai Gulie)

Fiecare dintre noi întâlnește în viață un mare număr de oportunități. Unii știu să le sesizeze și să le valorifice, iar alții, nu. Însă noi suntem cei care decidem pentru viața noastră, indiferent cum ar fi ea; noi suntem cei care, înainte de a porni pe drumul marii aventuri trebuie să hotărâm unde anume am dori să ajungem. Și după ce facem primul pas, totul e vizibil…

Eu am făcut primul pas când am spus „DA” completării formularului de înscriere pentru #CU2019. Ei au făcut o mie de pași spre mine când m-au acceptat. Și așa am început să cresc, să îndepărtez TeamaFM, TimiditateFM, StresFM și să le înlocuiesc cu mult mai mult CurajFM, VeselieFM, DăruireFM, ÎncredereFM și IubireFM și să fiu sigură că atunci când pare că nu se întâmplă nimic… se întâmplă cele mai frumoase lucruri.

CHAMPIONS UNITED 2019 s-a încheiat, însă valorile învățate de la mentori, prieteniile legate prin toată România, încrederea dobândită în forțele proprii și ideile creative ne vor ajuta pe toți să devenim #creatori_de_viitor. 80 de liceeni cu performanțe deosebite la nivel național și nu numai, 80 de performeri au rostit într-un glas „Noi suntem schimbarea!”. Și printre aceștia am fost și eu. 

Creatori de viitor este o comunitate care reunește tineri excepționali din diferite domenii pentru a dezvolta împreună proiecte ale viitorului, pentru a se întâlni cu „creatorii de prezent” , pentru a crește și pentru a forma o nouă generație de creatori. Astfel, Asociația 11even a realizat cea de-a VI-a ediție a unuia dintre cele mai importante evenimente destinate tinerilor excepționali: CHAMPIONS UNITED 2019 – eveniment întins pe parcursul a 7 zile pline de inspirație. Ce face ca Champions United să fie atât de excepțional? Faptul că nu se respectă un anumit tipar, ci organizatorii experimentează în fiecare an lucruri noi, caută să realizeze experiențe inedite pentru toți creatorii de viitor și se dăruiesc pe sine ca să-i facă fericiți pe alții. Rămân neschimbate însă sesiunile TRANSFORM – sesiuni ce ne-au transformat datorită experienței fiecărui mentor.

Cel mai bun mod de a învăța este să predau ceea ce am aflat. Citind, sper să simțiți măcar o parte din ce este Champions United. Ce a însemnat #CU2019 pentru mine?

  • Comunitate
  • Hotărâri
  • Ambiție
  • Modele
  • Prietenie
  • Inițiativă
  • Originalitate
  • Nădejde
  • Soluții creative
  • Unitate
  • Neclintire de la principii
  • Inteligență
  • Tenacitate
  • Emoție
  • Dăruire

Champions United a fost mai mult decât un eveniment. #CU2019 a semnificat schimbarea mea, a noastră… schimbarea unei comunități și a unei țări. Dar ca să transformi ceva, trebuie să fii TU schimbarea! Și, ca să te poți schimba, trebuie să te cunoști și să întâlnești creatori de prezent care să îți arate că cel mai important e să fii OM și cel mai egoist sentiment este să faci ceva extraordinar pentru cei din jur. Iar la #CU2019 eu am învățat aceste lucruri:

„Există cel puțin un colț al acestui univers pe care-l poți, cu siguranță, face mai bun; acel colț ești tu.” – Aldous Huxley

Care e „De ce-ul” tău? Pentru ce faci tot ceea ce faci? Unde vei fi peste 10 ani ca să poți spune „Sunt fericit”? Ce faci azi ca să îți fie mai bine mâine? Cu toții ne-am lovit de aceste întrebări. Dar facem ceva ca să ne fie mai bine? Facem ceea ce e corect? Sau știm măcar ce e corect și de unde să începem schimbarea?

Ce am învățat din prima zi? Nu putem să ne alegem familia, rudele, corpul, însă putem alege să ne iubim și să lăsăm un impact în societate. Dacă știm cine suntem, ce putem face și ce scop avem, ceața provocată de întrebările anterioare va face loc unui drum senin. DA, de multe ori, drumul spre succes nu va fi o cale dreaptă, dar eșecul e parte din proces. Iar datoria mea și a ta este să vedem oportunitatea în obstacole; înțelepciunea în provocări; abilitățile de care dăm dovadă în rezolvarea problemelor și dorința de a fi mai buni când drumul e mai greu. Va fi dificil, dar nu imposibil.

Am mai aflat că în orice moment am nevoie de o mică „trusă de ajutor” formată dintr-o BUSOLĂ pentru a-mi regăsi scopul când îl pierd prin valurile lumii, un STILOU pentru a-mi scrie povestea, o FOAIE pentru a-mi stabili obiectivele și pentru a-mi organiza fiecare zi și un CEAS pentru a nu irosi vremea cu ucigașii de timp. Un adevărat lider învață mai întâi să-și fie propriul lider pentru ca apoi să fie lider pentru ceilalți.

Și dacă am trecut de prima etapă a schimbării care se referă la mine, trebuie să mai învăț că ecuația nu e EU+EU, ci EU+ALȚII. Esența vieții înseamnă să fii util, iar a avea o carieră nu înseamnă acumulare de bunuri materiale, ci să îi ajuți pe ceilalți, să stai lângă orice om când e singur. Nu uita că liderii adaugă valoare servindu-i pe alții!

Am mai învățat că dacă vrei ceva bine făcut, fă-o chiar TU! Fă ceea ce este corect chiar și când nimeni nu vede. Fii integru și vei avea doar de câștigat!

Și, nu în ultimul rând, nu uita de tine! Tu nu ești nici ceea ce spun alții despre tine, nici succesul tău, nici greșeala ta, nici avuția ta, nici corpul tău… TU ești doar TU. Valoarea ta nu ține de performanțe, ci de identitatea ta! Fii independent emoțional! Să-ți auzi sufletul și să-l ascuți! Nu-ți fie frică să pui întrebări! Visează vise îndrăznețe și așa cum visezi vei deveni! Fii întotdeuna OM! Într-o zi vei afla că timpul nu se mai întoarce; fă totul corect Acum! „Viziunile largi, generoase și caritabile nu pot fi obținute vegetând într-un mic colț al pământului toată viață.”– Mark Twain.

Și, până la urmă, ce n-am învățat la Champions United 2019? Dar, mai important decât noțiuni de antreprenoriat, idei pentru discursuri în public, sfaturi pentru o viață împlinită și nu numai, la #CU2019 am întâlnit oameni; oameni emotivi, realiști, iubitori, introvertiți, extrovertiți, deschiși, valoroși, educați, calmi, stresați, creatori de viitor, întemeietori de prezent, oameni de nota 10… diferiți, dar toți performeri. Cine au fost ei și ce m-au învățat?

SIMONA CIFF (psiholog și trainer) – „Valoarea mea e aceeași. Am încredere în mine chiar și când greșesc.”
echipa John Maxwell – „Claritatea răspunsurilor este dată de claritatea întrebării!”
IOANA CIUBAN (fondator „Este film Festival”) – „Ce-ți dorești tu să faci cu viața ta?”
CLAUDIU BUTACU (co-fondator EFdeN și energiaTA) – „Să nu ne lăsăm pe baza altora, ci să facem noi.”
ANABELA LUCA (Online Marketing Consultant) – „Fiți flexibili și adaptabil la noi idei.”
RUBEN MARIAN (fondator & CEO Utilben) – „Viața semnificativă înseamnă găsirea valorilor, identității și a unui scop. Ce alegi: confort sau dezvoltare?”
IOAN BOTEA (rector ULBS) – „Studenții noștri sunt partenerii noștri. Totuși, noi suntem formatori.”
ERWAN JOLIFF – „- Cu ce te ocupi?” – „Trăiesc în România!”
– părintele CONSTANTIN NECULA: „Lumea nu merge mai departe, deoarece nu avem exercițiul echipei. Nu există dailog cât lumea e în val. Singura rugăciune care salvează România e munca și singurul țel în viață este să rămânem oameni!”

Despre ce am mai vorbit și pe cine am mai întâlnit? Am vorbit despre noi, despre viitor, despre emoții, despre cariere, despre pasiuni, împlinire și obiective. Am vorbit cu toții – mentori, organizatori, voluntari, participanți- ca în orice familie și am crescut împreună timp de o saptămână.

Ce va fi de acum, voi vedea. Însă, tot ce va urma, va conține o parte din evenimentul Champions United. Într-o singură săptămâna la #CU am avut parte atât de atmosfera familială, cât și de ambianța unei firme; am învățat să ascult și alte păreri, să creez monumente din pietre aruncate, să lucrez în echipă, să mă implic cât mai mult, să fiu atentă la problemele comunității, să fiu lumină pentru oameni, să muncesc pentru visul meu și să trec peste orice obstacol. De azi îmi dau voie să visez și să creez mai mult, deoarece sunt un creator de viitor! Aș reveni? Cu siguranța, DA, deoarece #CU este un proiect de suflet; un proiect care nu se va termina niciodată prin amintirea sa.

Un om adevărat se face mic pentru a-i face mari pe cei mici! Mulțumesc Ovidiu Neamțu, Tudor Vasiliu, Elena Ilaria, Dana Elena, Maria Ginga, Adela Georgescu, Gabriela Diana Oprea, Robi Szarvas, Elena Nicolae, Maria Cicortaș, Arina Vasiliu și tuturor celor care m-ați ajutat să visez, m-ați învățat că e atât de frumos să îi ajuți pe alții, mi-ați arătat frumoasele voastre povești de viață, mi-ați oferit siguranță, speranță, curaj și aripi să zbor. Cu toții sunteți combinații atât de complexe și speciale de cunoaștere, experiență, educație, talent, capacitate, emoții, dorințe, temeri și vise. Iar de azi sunteți exemple pentru mine.

De ce să aleg România? Pentru că voi – creatorii de prezent – ați ales-o întâi. Iar eu voi fi mândră să vă urmez! 

Gabriella MICH
clasa a XI-a A
C. N. „Dragoș Vodă”




#CNDV100 – Gheorghe Mihai Bârlea – un mix „exploziv”: profesor, poet, politician! (autor, Ion Mariș)

Gheorghe Mihai Bârlea este o personalitate sigheteană foarte vizibilă atât la nivel local dar și în sferele… înalte. Această recunoaștere nu derivă – evident – doar din funcțiile politice deținute. :))

G. M. Bârlea a pornit spre Sighet după Școala Generală din satul Nănești și a absolvit Liceul „Dragoș Vodă” în anul 1970, urmat de Facultatea de Filosofie din Iași. Și-a completat studiile și pe segmentul juridic absolvind și Facultatea de Drept, după care, în anul 2000 și-a luat doctoratul în sociologie.

Cu poezia s-a împrietenit devreme, din anii de liceu și nu s-a mai dezis de prima dragoste niciodată.

Cariera profesională a lui G.M. Bârlea este legată de la începuturile sale de Biblioteca Municipală din Sighet, fiind bibliotecar și apoi director. A ocupat funcții și demnități publice, dintre care amintim: consilier și consilier-șef al fostului Inspectorat pentru cultură al județului Maramureș (1991-1997, în două etape), prefect al județului (1997-2000), senator în Parlamentul României (2008-2012), lector, conferențiar universitar și prodecan al Facultății de Litere din cadrul Universității de Nord din Baia Mare timp de 7 ani și jumătate, unde își continuă și azi activitatea ca profesor asociat. Dar prietenii și cunoscătorii îl consideră un om de omenie, mai presus de toate demnitățile.

A publicat numeroase volume de autor („Mentalități în tranziție”, Cluj Napoca, Ed. Limes, 2003; „Eminescu. Teme metafizice și sociologice”, Cluj Napoca, Ed. Limes, 2004; „Documentar bibliografic”, Baia Mare, Ed. Proema, 2011; „Elita academică în închisoarea politică de la Sighet (1950 – 1955)”, Baia Mare, 2017) și alte multe volume la care este coautor. Diverse scrieri i-au apărut și în volume colective, îi găsim numele în diferite publicații de specialitate, în reviste de cultură și în cotidiene regionale sau naționale. Este membru al Uniunii Scriitorilor din România din anul 1999.

Este Cetățean de Onoare al localităților Bârsana, Șieu, Poienile de sub Munte, Repedea, Petrova, Slatina și Apșa de Jos (Ucraina).

Revenind la poezie, nu putem să trecem prin această scurtă prezentare, fără să-i amintim volumele publicate: „Din penumbră”, Cluj Napoca, Ed. Cartimpex, 1999; „Lasă-te prădat”, Sighet, Ed. Echim, 1999; „Ceremonia clipei”, Sighet, Ed. Echim, 2006; „Umbra lucrurilor”, Cluj Napoca, Ed. Dacia, 2010. Are numeroase prezențe cu/prin poezie în multe antologii colective și… (n-a fost ușor!) ne aflăm față-n față pentru un interviu alert (mi-a tot spus, pe parcursul mai multor săptămâni, luni, că are mereu altceva de făcut, de scris, de… alergat). E greu cu senatorii – poeți!

Dar, în sfârșit, G. M. Bârlea a decis să vorbească!…

Ion Mariș (IM): Stimate domnule Gheorghe Mihai Bârlea, ai trecut prin multe funcții. Cum îți spune lumea, domnule profesor, domnule poet, domnule senator?
Gheorghe Mihai Bârlea (GMB): Cum dorește. Agreez îndeosebi formulele simple, directe, mai puțin ceremonioase sau legate de statusul și poziția publică avute la un moment dat. În familie și de către cei apropiați mi se spune Mihai, prenume dobândit în spiritul tradiției, după ce am fost „vândut” cu un leu și cu un ou, când aveam doar câteva luni, pe fereastră, unei moașe din satul meu, Nănești, ca să se depărteze bolile și duhurile rele, de mine și de fratele meu. Dar în quasitotalitatea prietenilor și cunoștințelor mi se adresează cu Gheorghe sau Ghiță și mă simt la fel de confortabil. Spre amuzamentul dvs., cu apelativul Ghiță, dobândit la începutul liceului, am avut probleme emoționale, pentru că în satul meu numele de Ghiță avea și niște conotații ironice.

IM: Domnule – senator – poet, dragă Ghiță, cum definești drumul tău de la Nănești spre… culmi? Este o poveste de succes?
GMB: Privind retrospectiv, parcursul meu nu este neapărat foarte spectaculos, chiar dacă după anii ′90 am ocupat demnități publice importante. Am pornit de la o condiție familială modestă, dar cu părinți dispuși să se sacrifice pentru noi, frații gemeni, mutându-se din sat la oraș. Mama, în special, mi-a fost și primul profesor de poezie fiind o excelentă poetă populară și ne-a inoculat prin educația primită respectul pentru oameni, pentru omenie, muncă și frumos, atribute ce definesc noblețea persoanei umane. „A fi mare nu-i mirare, a fi om e lucru mare”, ne-a spus mereu mama și această axiomă mi-a marcat pentru totdeauna viața.

IM: Ai fost elev al Liceului „Dragoș Vodă”. Cum te-ai acomodat cu… băieții de la oraș?
GMB: N-a fost simplu. Diferențele dintre rural și urban erau atunci mult mai accentuate. A fost un șoc cultural, în primul rând. Am resimțit și anumite frustrări, sesizând la unii dascăli o atitudine mai binevoitoare, ca să nu spun altfel, pentru cei proveniți de la oraș. Treptat lucrurile au intrat în normalitate și relațiile dintre colegi și profesori îmi provoacă și acum amintiri frumoase. Mulți dascăli au devenit modele didactice și intelectuale, contând în educația și formarea noastră. Dintre cei cu care am făcut 4 ani de zile discipline din curricula școlară, de care m-am simțit oarecum mai apropiat, îi amintesc pe Ion Vancea, Eracle Titircă, doamna Motogna, Eusebia Negrea, Witman Cecilia, o excepțională profesoară de muzică. Dar port respect egal și altor dascăli din anii de liceu. O remarcă meritată pentru doamna director Cornelia Circa, impunătoare și exigentă.

IM: Din ce știu, v-ați format acolo o echipă de poeți. Cum s-a întâmplat? Cine v-a descoperit?
GMB: Meritul le revine profesorilor Ion Vancea și Eracle Titircă, mai interesați decât alții să-i descopere pe cei cu înclinații spre literatură și artă. Domnul Titircă ne-a reunit într-o echipă redacțională pentru prima revistă școlară a liceului de după cel de-al doilea război mondial, „Zări senine”. Acolo am publicat în premieră poezie eu, Andrei Făt, Marin Slujeru, Ileana Mihai, Emil Cristescu. Alții au publicat eseuri sau probleme din domeniul științelor. A fost încurajator pentru noi, mai ales că inclusiv la revistele școlare se exercita vigilența ideologică, adică o oarecare cenzură. Unii am confirmat în literatură, alții în alte domenii. Important este că au fost dascăli care au încurajat creativitatea elevilor și un climat favorabil afirmării unor talente. De exemplu, fratelui meu Vasile, domnul Titircă i-a organizat prima expoziție de pictură în sala de sport. Dar adevărata școală de poezie am întâlnit-o în anii de liceu la cenaclul „George Coșbuc” și ulterior „Alexandru Ivasiuc“ – a rezultatat din disidența noastră, de la unii membri, îndeosebi dascăli, dar mai reticenți față de înnoirea limbajului poetic declanșat de generația lui Nichita Stănescu, Ioan Alexandru, Ana Blandiana, Mircea Dinescu și mulți alții. Ne-am întâlnit aici, eu, Gheorghe Pârja de la Liceul Pedagogic, Andrei Făt, Marin Slujeru, Echim Vancea, Ileana Mihai și alții. Am devenit cum s-ar spune „nucleul dur” în jurul cărora s-a proiectat mai târziu Festivalul Național de Poezie de la Sighet, avându-l în frunte pe regretatul Laurențiu Ulici, a cărui prietenie nu poate fi uitată și fără de care mulți tineri n-ar fi fost ce sunt. Maeștrii ne-au fost poetul și pictorul Gheorghe Chivu, dar și Ion Ardeleanu-Mecena, Ion Ardeleanu-Pruncu, Mihai Dăncuș și alții, care ne-au devenit prieteni și de viață și de literatură, chiar colegi mai târziu. Rememorăm și azi savoarea culturală și poetică a întâlnirilor de cenaclu din fiecare marți seara, la Casa de Cultură din Sighet. Pentru adolescența noastră a contat enorm.

IM: Aveați un mentor printre profesori?
GMB: Pe unii i-am amintit, deși mentor este pretențios spus.

IM: Cum ați perceput tinerii deceniului 7, ai secolului XX, “curricula” comunistă?
GMB: După 1968, revoluția cehă părea să producă un dezgheț ideologic și în România, după două decenii de proletcultism. A fost de scurtă durată. Presiunea ideologică a unui stat totalitar nu o resimțeam foarte concret, cu atât mai puțin o înțelegeam la adevăratele ei dimensiuni. Statele totalitare știu prin manipulare să dispună de viața oamenilor. Cultul personalității a cuplului Ceaușescu căpătase proporții apocaliptice. La maturitate, după revoluția din decembrie ′89 îndeosebi, am putut descoperi că odată cu instalarea totalitarismului comunist în România, oamenii au devenit victimele unui experiment ideologic și politic cu consecințe dramatice. Elitele intelectuale au fost trimise în închisori, îndoctrinarea de masă a înstrăinat oamenii de adevărul istoric și de valorile identitare ale spiritului românesc. Grav a fost că nu aveam acces la adevăr, la ceea ce s-a întâmplat în spațiul concentrațional și în societatea românească în anii în care noi ne nășteam. Anii ′80 au culminat cu o umilitoare raționalizare a vieții cotidiene, prin limitarea accesului la bunuri de consum de bază. Cenzura asupra culturii a devenit mult mai agresivă. S-au interzis opere literare, dreptul de a publica pentru scriitori reputați, au fost interzise filmele, piesele de teatru care prin mesajul lor erau suspectate a fi ostile ideologiei partidului-stat.

IM: Ce îndeletniciri de timp liber aveați în anii de liceu?
GMB: Nu aveam și nu era posibilă o filozofie a timpului liber. Orașul era modest în oferte. Pentru liceeni distracția se limita la serile de dans organizate la liceu, la unele fiind eu însumi organizator. Pentru cei de la internate regulile și constrângerile erau mai numeroase. Pentru liceenii de azi pot părea absurde: să mergi la film doar organizat, obligativitatea purtării uniformei cu număr matricol, prezența obligatorie la festivități etc. Mai mult, se formau grupe de control în oraș și se administrau uneori sancțiuni disciplinare. Tinerețea și optimismul ne-a permis să depășim și astfel de limitări.

IM: Și te-ai dus spre Iași pentru a te face filosof printre comuniști. De ce la Iași, de ce filosofie?
GMB: Iașul a fost mai întâi o opțiune a fratelui Vasile, care se visa student la arte plastice. N-a fost să fie, concurența era de 50 pe un loc și favoriți erau nu întotdeauna cei mai talentați, ci fiii de demnitari. Opțiunea pentru filozofie am avut-o din liceu, dar după armată am făcut mai întâi biblioteconomia la București și abia în 1974 am intrat la filozofie. Nu am mers singur. În anii următori i-am luat cu mine pe Marin Slujeru și pe Petre Dunca. Iașul a fost și rămâne un oraș cu vestigii și memorie culturală excepționale, iar Universitatea și Facultatea de Filozofie în special avea profesori de elită, pentru care păstrez și azi respect, ba cu unii chiar relații de prietenie.

IM: Ai revenit după absolvirea facultății la Sighet. Pe ce post, în ce instituții? De ce?
GMB: Am precizat că debutul meu profesional este legat de Biblioteca Municipală, dar și de activitatea didactică pe care am desfășurat-o în paralel la unele licee din oraș.

IM: Cum te-ai „descurcat” până la schimbările din anul 1989?
GMB: Ambianța culturală a orașului, prietenii din instituțiile culturale au fost benefice evoluției mele intelectuale, chiar dacă resursele pentru o viață cotidiană decentă erau minimale. Resimțeam ca orice tânăr și ca orice cetățean frustrări și nemulțumiri sociale, sărăcia din jur. Toate acestea au devenit până la urmă acumulări negative în conștiința colectivă, care au devenit cauze ale revoltei populare din decembrie ′89.

IM: Literatura în societatea „multilateral dezvoltată” avea și unele grade de… libertate?
GMB: Am amintit despre cenzura ideologică ce se exercita asupra creatorilor de artă, scriitori, pictori, muzicieni, regizori. Invit pe liceenii de azi să viziteze Memorialul Sighet, unde sunt prezentate documente și momente ale represiunii împotriva culturii. Asta nu înseamnă că în acea perioadă nu s-au realizat opere de mare valoare în toate domeniile artistice. Se știe că marii creatori sunt mai greu de aliniat și de manipulat, chiar și în condițiile unui regim totalitar, după cum se găsesc și unii care din oportunism se pun în serviciul acestuia. Avem modele și exemple de curaj estetic și civic și în țară. L-aș aminti pe scriitorul Paul Goma, Doina Cornea, Mircea Dinescu, Ana Blandiana. Nu trebuie să-i uităm pe scriitorii mari care s-au confruntat cu regimul de viață al închisorilor, îndeosebi în anii ′50 – ′60, din secolul trecut. Ei, alături de alți opozanți ai regimului comunist, constituie azi tezaurul de memorie și demnitate românească în confruntarea cu regimul. Posturile de radio „Europa Liberă” și „Vocea Americii” ne țineau în contact și cu scriitorii români din exil, cu climatul politic și cultural din Europa occidentală, cu disidența culturală din România, importantă chiar dacă nu de proporții ca în alte țări foste socialiste.

IM: Ascensiunea ta a început după anul 1989. Au trecut 30 de ani de inedită democrație. Spune-mi, care crezi că este cea mai mare performanță a ta din acest interval. Doar una!
GMB: Nu doresc să fac ierarhizări legate de momentele mai mult sau mai puțin semnificative din biografia mea. Răspunsul poate surprinde. Sunt mândru de contribuția mea la realizarea Memorialului Victimelor Comunismului și al Rezistenței de la Sighet, alături de Ana Blandiana, Romulus Rusan, Ioana Boca, Nicolae Noica, și de colegii de la muzeu, dintre care îi amintesc pe Ion Ilban, Petru Iuga, cercetătorii muzeografi Andreea și Robert Furtos. Această instituție a memoriei construită pe ruinele fostei închisori politice din anii ′50 este cea mai importantă operă a societății civile din România ultimelor trei decenii, considerată printre cele mai reprezentative instituții de gen din Europa, posesoare a mărcii Patrimoniului Cultural European. Peste 2.000.000 de vizitatori i-au trecut pragul.

IM: Ce te-a determinat să intri în „mocirla” politicii?
GMB: Ne place sau nu, politica face parte din dezvoltarea istorică a societăților, căreia individul nu i se poate sustrage. Se spune că e rău cu politica, dar nici fără politică nu se poate. Depinde de cine o face și pentru cine. Poți intra în politică din dorința sinceră de a face bine pentru oameni și comunități, după cum unii intră pentru propriile interese. Nu sunt corecte generalizările negative. Am avut onoarea să cunosc mulți oameni valoroși profesional, cu cariere respectabile, implicați și în politică. Din păcate, media românească obișnuiește să ne livreze pe micile ecrane pe carieriștii agresivi, cu tupeu și cu un jenant profil cultural și moral. În ce mă privește am crezut și cred că dimensiunea morală și intelectuală a omului politic sunt foarte importante.

IM: Pentru că ești de cealaltă parte a baricadei, în lumea politicienilor, spune-mi de ce nu se mișcă România cu o viteză mai mare?
GMB: La încheierea misiunii în România ambasadorul SUA Michael Quest a făcut o vizită la Memorial. L-am întrebat cu ce impresii pleacă din România. Răspunsul a fost în mare măsură admirativ, spunându-mi că a cunoscut o țară frumoasă, cu oameni talentați și instruiți, o cultură bogată, dar nu a înțeles de ce se fac prea lent schimbările de fond din România. Nici eu nu am un răspuns exhaustiv. Să-i facem responsabili doar pe decidenții politici și administrativi este comod. S-au făcut multe erori pe parcursul construirii capitalismului pe cadavrul economiei socialiste. Dar trebuie să admitem că și mentalitățile individuale și colective nu au fost ușor să fie orientate favorabil reformelor. Retoric, toată lumea spunea DA reformelor, dar să nu treacă prin curtea mea, pe la locul meu de muncă. Reformarea unei societăți este un proces complex și de durată, dependent de factori interni și externi, de competențele și onestitatea decidenților. Avem, din păcate, restanțe mari la viteza schimbărilor în bine.

IM: Românii părăsesc masiv țara, tineri calificați și înalt calificați, intelectuali, muncitori profesioniști „fug” de pe plaiurile mioritice. Nu-i oare rezultatul unor politici proaste implementate la noi? Nu crezi că voi, politicienii, ați făcut prea puțin?
GMB: Migrația este cel mai grav fenomen sociologic cu care ne confruntăm, nu doar statistic ci și din perspectiva calității profesionale ale celor plecați, specialiști de mare clasă, în toate domeniile, muncitori de înaltă calificare. Se depopulează comunități. Rata scăzută a natalității este îngrijorătoare, iar politicile nataliste incoerente și insuficiente. În prezent, criza forței de muncă este mai acută decât oricând. Deja aducem muncitori din zonele asiatice. Avem, așadar, nevoie de politici publice mai bine focalizate pe aceste fenomene, care pe termen lung pot avea consecințe dramatice pentru destinul nostru ca națiune.

IM: Cum evaluezi starea cultural – artistică actuală a Sighetului?
GMB: Sighetul a fost un pol cultural al județului, perpetuează și în prezent unele manifestări cu rezonanță națională. Instituțiile muzeale îndeosebi, bibliotecile, școlile dispun de un patrimoniu valoros, insuficient etalat. Opinez că unele manifestări suferă de o uzură excesivă și pretind o urgentă redefinire a lor. Am făcut personal unele propuneri. Cultura în contemporaneitate își redefinește paradigmele sub impactul globalizării. Pretinde un spor de creativitate și management cultural performant, dar și de încurajarea și motivarea actului de creație și al creatorilor. Idei valabile și pentru Sighetul nostru.

IM: Ce puncte forte are azi Sighetul?
GMB: Reputația de capitală istorică a Maramureșului îi conferă Sighetului noblețe, dar nu este suficient, orașul are nevoie urgentă de un proiect de regenerare urbană, mai ales pe zona centrală, de o centură de ocolire pentru a fluidiza traficul, parcări, atragerea de fonduri europene pentru proiectele comunitare și susținerea instituțiilor publice din educație și sănătate.

IM: Pe ce proiect(e) te vei focaliza în următorii ani?
GMB: În curând îmi va apărea, la Editura Limes, un nou volum de poezie. Am și alte proiecte de scris, de publicat. Doresc să rămân o persoană implicată în viața socială și culturală. Nu în ultimul rând, să mă bucur de nepoțică și de nepoți, să-i observ cum cresc frumoși și optimiști. Urez Colegiului „Dragoș Vodă” la cât mai multe centenare, să rămână în continuare o citadelă de referință în educația tinerilor, în spațiul cultural și civic al Maramureșului Istoric. Să auzim numai de bine, cum ne saluta venerabilul meu prieten Mircea Carp, de la microfonul Europei Libere din Munchen, pe care l-am cunoscut la Memorialul Sighet.

IM: Mulțumesc, dragă domnule senator – poet Gheorghe Mihai Bârlea și, sper, să ți se mai audă vocea în comunitatea sigheteană deși – oficial – ești retras, pensionar! Ne vedem la Sărbătoarea Centenarului… dragoșist!

Ion MARIȘ

foto: Florentin Năsui




Cine suntem, de fapt? (autor, Diana Nadir Ștefănescu)

Diana Nadir Ștefănescu

Cine suntem? Vrem să părem perfecți în fața altora pentru a nu fi criticați, alegem să ne luăm după majoritatea oamenilor pentru că este mai ușor, nu ne vedem propriile defecte când vine vorba de a-i judeca pe alții și de multe ori nu avem curajul de a spune lucrurile pe care la gândim dar totuși putem fi oricine sau orice vrem.

Ciudat, nu? Mereu m-am chinuit să dovedesc altora cine sunt și ce pot. Am încercat să fiu mereu pe placul tuturor și pentru acest lucru m-am dat de multe ori drept cineva care nu sunt. Nu sunt fata „normală” pe care toți o preferă. Am multe zgârieturi de care aflu în timp, răni care ies la iveală în cele mai nepotrivite momente. Dar cred că toți au demonii lor. La fel și eu, și tu, și el sau ea. Am obosit în a le explica tuturor că aparențele înșală, că nimeni nu e de fapt cine pare a fi la început.

Oamenii din ziua de azi nu dau nimănui posibilitatea de a încerca să fie ei înșiși. Dacă cineva nu este conform așteptărilor unor persoane atunci persoana în cauză este dată la o parte în loc de a fi ascultată. Trăim într-o lume în care unii luptă toată viața pentru a obține ceea ce își doresc, în timp ce alții se bazează pe noroc sau primesc totul de-a gata. O lume în care exteriorul contează mai mult decât interiorul, banii sunt mai importanți decât iubirea, iar „pilele” ajută mai mult decât ceea ce știi. Toate aceste lucruri creează complexe și oamenii încep să creadă tot mai puțin în existența excepțiilor sau a „diferitului”.

Întrebarea este, de ce unii oameni pot accepta schimbarea sau măcar îi acordă o șansă? Trăim cu frica de a arăta lumii cum suntem cu adevărat și de a spune cu voce tare ceea ce gândim deoarece ceilalți oameni judecă aspru fără a se gândi că poate ce au auzit este adevărat chiar dacă este neobișnuit. Mi-am dat seama că această luptă pe care am crezut că o purtam cu restul lumii era de fapt lupta contra mea. Am ajuns să cred că poate eu gândeam greșit și că toți ar trebui să fie la fel pentru a putea trăi în pace. Am realizat în schimb că fiecare are ceva special.

Poate gândirea mea este ceea ce mă face specială sau poate voi reuși să mă redescopăr în timp și voi deveni o altă persoană (ceea ce este mai puțin probabil). Sper ca oamenii să aibă destul curaj să încerce pe viitor, în ciuda posibilelor consecințe!

Diana Nadir ȘTEFĂNESCU
clasa a IX-a
Colegiul de Muzică „Sigismund Toduță”, Cluj




Alege TU ceea ce vrei să fii!

Anca Corneștean

De mic copil, am fost lăsată să fac ce îmi doresc în ceea ce privește activitățile extrașcolare. Am făcut șah, tenis, volei, dans, nici nu mai știu câte, dar, bineînțeles, muzică am făcut de mică și nu m-am oprit niciodată. Părinții mei m-au lăsat să merg peste tot, nu m-au descurajat niciodată, deși nu am fost perseverentă decât în muzică. Presupun că fiecare activitate m-a învățat câte ceva și nu regret nimic din tot ce am făcut. Chiar și în prezent, orice alegere aș face, părinții m-ar susține și m-ar lăsa să mă dezvolt frumos în acel domeniu.

Ei bine, acum nedumerirea mea este, de ce unii părinți își forțează copiii să facă o anumită activitate, doar pentru că ei nu au avut parte de ea și acum își revarsă dorința asupra copiilor? Când am intrat la liceu, unde am visat să ajung și anume la Liceul Pedagogic „Regele Ferdinand”, la profilul învățători-educatori, m-am simțit împlinită, deoarece mi-am dorit să ajung acolo și am primit sprijin de la părinți. În schimb, am o grămadă de colegi care au fost obligați de părinți să vină aici. De ce? Poate colegii mei nu sunt deschiși în fața copiilor, poate că nu vor fi pedagogi buni, poate își doresc sa fie informaticieni, constructori, ingineri etc. și aveau nevoie de alt profil pentru asta. Dar nu, dacă mama și tata au decis, acolo trebuie să meargă.

Trecând mai departe, la studiile superioare, adică la facultate, ne trezim cu aceeași problemă. Toți copiii să fie medici, polițiști și avocați, că doar se câștigă bine. Stați liniștiți, că dacă faci ce îți place ai de câștigat și financiar și sufletește. Degeaba ai bani, dacă zilnic trebuie să te trezești îmbufnat că vai, iar trebuie să merg la muncă și nu am chef. Odată ce faci ceea ce îți place, nu te saturi niciodată și în fiecare zi ți se pare și mai frumoasă meseria ta. Eu, una, nu înțeleg… cu ce sunt mai împliniți părinții când copilul lor a mers unde i s-a dictat, dacă toată viața li se va reproșa ca nu l-a lăsat să meargă unde și-a dorit. Văd atât la mine în clasă cât și în alte părți, fețe triste, suflete neîmplinite și chinuite. Și pentru ce? Credeți că avem nevoie doar de medici, polițiști, avocați ș.a.m.d? NU! Avem nevoie și de artiști, arhitecți, design-eri, pictori, poeți, preoți, profesori etc. Fiecare meserie e frumoasă în felul ei și dacă ești făcut pentru o meserie anume și nu ești lăsat să i te dedici, toată viață vei simți că nu te-ai împlinit sufetește. Eu mereu am fost întrebată de părinții mei ce vreau să fac și, de fiecare dată, mi-au spus doar că-și doresc să fiu fericită, să fac orice, dar bine și de calitate. O singură viață avem și,, din păcate e așa de scurtă, de ce să o trăim obligați să ne târâm printr-o rutină urâtă care ne va măcina sufletul.

Pentru părinți: deschideți aripile copiilor și permiteți-le să se dezvolte în ce domeniu își doresc! Credeți-mă că veți fi mult mai împliniți văzând fericirea de pe chipul copiilor, decât să știți că fix din cauza voastră nu sunt fericiți. Fiecare are scopul său pe lume și ce îi este scris, aceea va face. Fiecare e bun la ceva și are o sămânță coaptă în el, doar că trebuie descoperită și când o găsește trebuie semănată, îngrijită, plivită, până când din ea se va face un arbore mare cu un frunziș imens din care toată lumea va culege roadele.

Nu vă temeți să faceți ceea ce vă place și nu renunțați niciodată la visele voastre, căci doar așa veți fi cu adevărat fericiți. Atât eu, cât și frații mei am fost deschiși la orice activitate și fiecare ne-am realizat făcând ceea ce ne place. Pentru asta le suntem recunoscători părinților, căci nu ne-au tăiat aripile niciodată și așa am avut un zbor frumos. Atâta timp cât faci ceea ce îți place, ai motivație zilnică și totul în jurul tău radiază a bucurie. Dacă vrei ca viața ta să fie o poveste minunată, înțelege că tu ești autorul și în fiecare zi ai posibilitatea de a scrie o nouă pagină. Nu uita niciodată de ce își dorește sufletul tău și fii pozitiv! Viața a rezervat pentru tine ceva minunat!

Anca Corneștean
Colegiul Național Pedagogic “Regele Ferdinand”




Mi-e viața încâlcită precum buclele tale (autor, Ioana Trifoi)

Câteva dintre amintirile mele vor rămâne mute pe vecie, nu pentru că mi-ar fi jenă să le spun, ci pentru că frumosul nu se poate povesti, el doar se trăiește. Despre unele amintiri este cert că voi povesti mereu, deoarece actorii lor sunt astăzi lângă mine, fie că sunt rude sau prieteni, fie sunt simpli dușmani pe care din încăpățânare am continuat să îi păstrez, din pură întâmplare.

Jurnalul se închide și odată cu el se stinge și mica veioză a Corinei, nu că ar avea de gând să se culce, dar vrea să rămână singură cu propriile gânduri. E târziu, însă ea este matinală și de când cu noul job nu prea mai ține cont dacă-i zi sau noapte. Oricum, mâine va avea întâlnirea de 10 ani de la terminarea liceului, așa că are nevoie de puțină pregătire emoțională, iar noaptea este sfetnicul cel mai bun pentru a-i oferi răgazul de a se pregăti.

Nici nu observă când se făcu dimineață, și iat-o pe frumoasa Corina cu părul îndesat de bucle precum cireșul bunicii, cu un aer de mister asupra sa și pășind cu încredere pe poarta liceului. Emoțiile nu sunt aceleași ca și în calasa a 9-a, mai bine zis, nimic nu mai este ca odinioară. Acum portarul e mult mai arțăgos, bibliotecara este mai mereu cu capul în nori și atât de tânără, iar doamnele de la cantină… ele nu mai sunt.

– Corina! Corina! Corina!

Speriată de acel strigăt alarmant, Corina se întoarce și ochii îi sclipesc fără să-și dea seama. Un bărbat atrăgător, posesorul unor frumoși ochi albaștri, se apropie de ea cu un aer de beatitudine și-i rostește:

– Stii, te-am recunoscut după buclele acelea… mereu neschimbate.

Corina își găsește cu greu cuvintele și într-un final reușește să spună:

– Știu și eu, oamenii se mai schimbă, însă mereu rămâne în ei ceva permanent… uită-te la tine, aceiași ochi…
– Și totdeauna ți-au plăcut ochii mei.
– Și mereu îmi vor plăcea .

Deși tremura de emoții ca la 16 ani, Corinei nu-i mai era frică să spună ce gândește, și-a învățat lecția: „Spune ce gândești, deoarece mai târziu, îți va parea rău.”

Matei se simți stânjenit, dar fără a tăcea prea mult îi spune:

– Te-am mai căutat și uite că destinul ne-a adus în locul unde ne-am cunoscut.
– Și nu cred în destin.
– Dar în mine crezi?
– Matei, te comporți ca la 17 ani, nu te mai fofila în jurul unor întrebări retorice, ce să mai cred după tot ce a fost?
– Păi din câte am auzit nu m-ai uitat. Corina, ți-am citit cartea și stiu destul de bine că personajul masculin Hache sunt eu.
– Mereu plin de sine. Cartea aceea vorbește despre viața mea și dacă întâmplarea face ca tu să fi fost cel prin care am văzut fericire, désolé, eu am spus doar adevărul.
– Mda,dar m-ai pus într-o lumină proastă.
– Eu? Te-ai pus singur și mai mult decât atât, ai dat dovadă de o lașitate ieșită din comun.
– Păi,am vrut să te iau cu mine, dar…
– Nu am nevoie de explicații, dar vreau să știi că un om care iubește va alege să rămână atunci când restul vor alege să plece. Dar, în fine, acuma cea care plecă sunt eu, deoarece sunt așteptată. O zi bună, domnule Ionescu.
– Ela, Andrei, veniți să terminăm povestea!
– Haide, tată, sunt curioasă dacă Hache și Babi au rămas sau nu împreună.

Dar oftatul lui Matei spune altceva, el este singurul care cunoaște cu adevărat finalul, se uită încă o dată la numele autoarei, apoi citește: „Și dacă Hache m-ar fi iubit, n-ar fi plecat niciodată, fiindcă sunt sigură că, doar frunzele se scutură la primul vânt,  nu și sentimentele. Dar este alegerea lui,însă mereu voi adormi gândindu-mă că ar fi putut să fie diferit. Eu am rămas aceeași și, dacă uneori mă mai odihnesc la umbra amintirii lui, o fac pentru că unele amintiri servesc drept sprijin, drept putere interioară, fie ele bune, fie rele n-am să le alung, ba din contră, fiecare mă va duce și mai aproape de tot ceea ce a însemnat Hache, și poate prin ancora trecutului voi sta și eu la mal.”

Matei oftă cu amar și le spune copiilor:
– Povestea s-a terminat, este ora somnului.
– Dar tată, Hache a iubit-o pe Babi?
– A iubit-o și încă o mai iubește.
– Atunci de ce a lăsat-o singură?
– Pentru că în momentul în care iubești un om trebuie să-i dai libertatea de a fi fericit.
– Păi ea era fericită lângă el sau nu?
–  Era,însă atunci când vezi că fericirea unei persoane e îngrădită de tine, îi dai drumul, precum unui porumbel .
– Tot cred că a făcut o greșeala atunci când a plecat. Unele alegeri sunt nedrepte.

Copiii se îndepărtară, iar Matei rosti ca pentru el:
– În viață, unele alegeri ți le asumi chiar cu prețul nefericirii.
Apoi sărută cartea și o închise pentru a spăla coperta cu propriile lacrimi, iar printre lacrimi se mai auzi o voce răgușită:
– Mi-e viața încâlcită precum buclele tale.

Ioana TRIFOI
clasa a XII-a F, CNDV




Voluntariat la Poienile de sub Munte (autor, Anca Maria Corneștean)

Anca Corneștean

De multe ori în viață căutăm liniște, bucurie, pace și momente care ne binedispun. Ei bine, dragii mei, după câteva luni, vin să vă spun că eu am găsit aceste lucruri în Poienile de sub Munte.

În perioada 01-05 iulie 2019 am participat ca voluntar la o tabără de vară, organizată de Frații Minori Capucini (Centrul de Zi „Micul Prinț”) și SOS Bambini, special pentru copiii din Poieni. Până în 1 iulie nu mai fusesem niciodată acolo, așa că am acceptat provocarea deși, de-a lungul timpului, am auzit de la lume că la Poieni e destul de urât, că oamenii sunt săraci, că nu sunt resurse, că drumul e rău și multe altele. Am spus că vreau să văd cu ochii mei, căci merita să cunosc și acea zonă.

Ce vă pot spune acum, după 5 zile petrecute acolo, este că niciodată nu am văzut un loc mai frumos din toate punctele de vedere. Într-adevăr, satul Poieni e departe de Sighet, nu are cele mai bune drumuri, dar merită să mergi și prin nămol pentru a întâlni oamenii de acolo. Am fost voluntar doar 5 zile în care am auzit râsete de copii, care mi-au umplut sufletul cu emoție. Am dat peste niște copii sinceri, frumoși, educați, cum rar mai vezi. Sunt copii cu suflet curat, care dăruiesc iubire din tot ce au, fără remușcări. Mi s-au oferit îmbrățișări sincere, zâmbete calde, vorbe frumoase și o mulțime de brățări ale prieteniei. M-am simțit minunat și parcă peisajul, școala și tot ce am văzut în aceste zile mi s-au părut splendide pentru un sătuc necunoscut mie. Din punctul meu de vedere nu contează unde stai sau câți bani ai, ce mașini sau case deții, ci contează cum ești tu ca om, ca personalitate, iar copiii de acolo mi-au arătat că au bun simț, că se iubesc între ei, se ajută și se sprijină unul pe celălalt.

Pot să spun că, fiind prinsă în lumea urbană, am uitat cum e să oferi un zâmbet sincer, o îmbrățișare dată din tot sufletul sau cum să mă gândesc să îi fie bine celui de lângă mine, însă copiii mi-au adus aminte și m-au făcut să îmi dau seamna cât de mult contează aceste lucruri. Țin minte că în prima zi, chiar dacă nu par foarte matură, mi s-au adresat cu dumneavoastră, deoarece ei chiar primesc educație de acasă. Să nu mai spun că au fost extrem de activi la jocurile pe care le-am organizat și prin fericirea lor, noi am devenit și mai fericiți. Mie pur și simplu mi s-a umplut inima când am văzut că prin lucruri atât de simple, am putut să aducem atât de multă fericire. Pentru unii, fericirea se găsește în lucruri mici și după mine aceasta este esența vieții, cu asta rămâi mereu, cu momentele în care ai fost fericit.

Nu pot să vă descriu exact sentimentele și trăirile pe care le-am simțit, pentru că ce e în suflet nu poți să redai exact pe hârtie, dar vă pot spune că o parte din inima mea a rămas acolo, la Poieni, la copilașii frumoși, simpli, educați, oameni de la sat, copii de care are nevoie lumea de azi. Sunt mândră de mine că am ajuns acolo și nu voi mai ezita niciodată să merg.

Atât eu cât și ceilalți voluntari ne-am încărcat cu energie pozitivă și acum vom avea subiect de discuție o perioadă lungă de timp. Vreau să vă împărtășesc câteva impresii ale colegilor mei despre această tabără: “Copiii de la Poieni sunt copiii mei. Pe viitor îmi voi deschide un ONG și mă voi ocupa de ei mereu, indiferent de anotimp”, spunea un coleg. O altă colegă spunea: “Cuvintele sunt insuficiente pentru a descrie experiența de la Poieni! Faptul că, anul acesta am revenit pentru al treilea an consecutiv spune totul! M-am întors cu același dor și cu aceeași nerăbdare să-i revăd pe toți. M-a impresionat faptul că cei mici erau foarte deschiși la activitățile pe care le-am propus, nu oboseau deloc, se bucurau de fiecare activitate și erau mereu cu zâmbetul pe buze. Ce poți să-ți dorești mai mult decât să vezi fericirea din ochii unui copil! Cel mai frumos dar, cum spune si Maica Tereza, este să fii util”. Alți colegilor au spus că experiența din tabăra de la Poieni le-a adus doar bucurie și împlinire și cu siguranță vor reveni mereu cu mare dragoste în suflete pentru a-și dedica puțin din timpul lor în favoarea copiilor. Eu, tot ce vă pot spune este că, tabăra de la Poieni a fost una dintre cele mai frumoase experiențe din viața mea, pe care nu o voi uita niciodată și care m-a învățat că mai există oameni buni în adevăratul sens al cuvântului, doar trebuie să îi cauți, iar atunci când îi găsești să profiți de prezența lor, căci doar ei te pot face cu adevărat fericit. De acum în colo, voi merge anual în această tabără și mă voi dedica din tot sufletul meu, căci acei copii chiar merită.

Aș vrea să rămâneți cu imaginea că acolo, în Poieni, mai găsești copii fără telefoane, copii care se joacă până seara pe uliță, copii care se distrează non-stop și care nu găsesc fericirea în facebook, snapchat și instagram, ci în timpul petrecut unul cu celălalt. De mult nu am mai auzit: “Mamă, pot să mai stau 5 minute afară, te rog?”și asta a fost spusă din gura unui băiețel ce avea o bicicletă aproape distrusă, dar care pentru el, era cel mai de preț obiect.

Voi încheia cu un citat scurt, dar cu un mesaj mare: “Dăruind, vei dobândi”. Eu asta am făcut la tabără, am dăruit din sufletul meu și cu siguranță am dobândit, întrucât la finalul taberei, abia i-am dezlipit pe copilași de pe noi.

Anca Maria CORNEȘTEAN
Liceul Pedagogic ”Regele Ferdinand”




Dincolo de măști (autor, Gabriela Pop)

„Cine suntem”? Poate că la început ni se va părea o glumă, dar întrebarea e cât se poate de serioasă: „Cine suntem?”. De fapt, suntem atât de multe individualități în același timp încât nici noi nu mai știm cine suntem.

Noi nu suntem altceva decât niște umbre care se ascund în spatele unor măști, pentru că ne e frică să spunem ce gândim și ce simțim. Ne e atât de frică să nu fim judecați pentru ceea ce suntem, încât alegem să ne ascundem, să ne prefacem, să îi păcălim pe toți cei din jur.

Suntem actori și ne jucăm atât de bine rolurile, încât ne păcălim singuri. Ne schimbăm masca în funcție de persoana cu care vorbim și ajungem să ne mințim singuri crezând că așa ne vom ascunde slăbiciunile, temerile și nesiguranța. Credem că dacă vom purta o mască, sau chiar două-trei măști, dacă ne vom transforma viețile în filme de cinema, vom înfrunta mai ușor ceea ce ni se întâmplă?

Ne-am transformat viețile în piese de teatru. Unii dintre noi râdem cât putem de tare, dar dincolo de mască, plângem; ceilalți plângem ca să atragem mila celor din jur și să profităm de ei, iar dincolo de masca pe care o purtăm, râdem de bunătatea celorlalți.

Ne învârtim într-un cerc de minciuni și ne purtăm ca la un bal mascat. Ne zâmbim unii altora și ne înjunghiem pe la spate, iar apoi ne acoperim mâinile murdare cu mănuși de mătase. Vorbim despre moralitate, bunătate și sinceritate, dar nu încetăm să mințim și să le facem rău celor din jur.

Ai citit toate astea gândindu-te la toate persoanele care te-au mințit, te-au păcălit, te-au trădat. Dar la tine te-ai gândit? Pentru că, la urma urmelor, toți facem parte din același cerc vicios… Tu nu te-ai săturat de drame, filme de cinema, piese de teatru și baluri mascate? Sau tu ești diferit de ceilalți? Sau poate că ești la fel, poate că mulți se înșală în privința ta sau poate că nu…

Dar tu, dincolo de mască? Tu cine ești?

Gabriela POP
clasa a XII-a E, C. N. „Dragoș Vodă”




PoetikS – DEBUT – Anastasia HERBIL

Anastasia Herbil

Petale

Simțăminte reci și moarte,
Îngropate-n trandafiri,
Mai tresară, printre șoapte,
În definirea unei firi.

Bucle mari și-ntunecate
Ce ți se varsă pe umăr,
Ochi jucăuși, buze spurcate,
Și surâsuri fără număr.

Iară ochii tăi de sticlă,
Parcă desprinși dintr-o carte,
Îți pierd sufletul prin pâclă,
Iar tu vrei să pleci departe?

Tu, foaie albă de crin,
Cum mă lași în astă viață?
Cum mă lași singură-n chin?
Cum ai vrea să fac eu față?

Nu da drumul mâinii-mi reci
Ce te mângâie cu dor,
Strânge-o-n palmă, iar când pleci,
Să ții minte că te-ador.

Dar nu pleca, nu azi, nici mâine,
Cum n-ai plecat nici când te-am plâns,
Și de-ai mai sta o veșnicie,
Mie nu mi-ar fi de-ajuns.

Te rog, nu mă sparge încă,
Nu mă rupe-n bucățele,
Căci nu sunt făcută-n stâncă,
Sunt doar buchet de lalele.

Sunt doar un pumn de mărgele,
O frunză dansând în vânt,
Sunt un gram de praf de stele,
Un ghiocel ce s-a frânt.

Nu vreau să mă prăbușesc
Când adie-ntâia oară.
Vreau albă să înfloresc,
Ca un vis de primăvară.

Vreau să mă culegi pe mine
Dintr-un câmp întreg de flori,
Vreau să mă vrei lângă tine,
Vreau să vrei să-ți dau fiori.

Strânge-mă încă o dată,
Nu mă lăsa să mă sting,
Că-s o lumânare uitată,
Și după flacăra mea strig.

Tu, foaie albă de crin,
Floare gingașă de vară,
Simt că sufletul ți-e plin
Și-ți porți pe umeri povară.

Dă-mi o petală și mie,
Căci spinii tăi m-au străpuns,
Dar de-ai sta o veșnicie,
Mie nu mi-ar fi de-ajuns.

*

Mă uit

Mă uit la chipul luminat
Ce radiază ca un astru,
Și ascult râsu-i de băiat,
Că asta-i el – băiatul nostru.

Mă uit la ochii lui oceanici
Și lucitori, arzând ca stele,
Ce-nalță privirea, euforici,
Spre toate zâmbetele mele.

Mă uit la părul lui bălai,
Și printre degete-l simt moale.
Și parcă-i coborât din Rai,
Și luminează-a noastră cale.

Mă uit și-mi amintesc de noi,
Zâmbesc și plâng de bucurie,
Că am creat noi, amândoi,
O astfel de minune vie.

Mă uit cum a-nflorit a noastră
Iubire, de pus în ramă,
Iar bobocul, floare-albastră,
Aleargă și mă strigă ‘Mamă!’.

Mă uit și-mi amintesc de noi,
De toate clipele apuse,
De acel drum, parcurs în doi,
De sentimente dulci și spuse.

Mă uit și-mi amintesc de noi,
Cum am înfruntat de toate,
Cum am simțit soare și ploi.
Dragoste, fără dar și poate.

Mă uit și nu-mi pot stăpâni
Nici lacrima, nici măcar râsul.
Mai știi ce-am zis, că vreau copii?
Uite,-l avem acum pe dânsul.

Mă uit și nu mă mai satur
De el, care încă nu pricepe
Că răul aș vrea să-l înlătur
Din calea sa ce-abia începe.

*

Ea

O neagră dantelă, fină,
Învelește trupu-i rece,
Iar pe-obrazul de petală
Un strop de furtună trece.

Și pășește ca prin flori,
Lăsând în urmă-i văl de fum,
Când pe umărul cel alb
Lunecă dâra de scrum.

Iar pletele-i despletite,
Peste ochii săi căprui,
Se strecoară pân’ la nasul
Ei înecat în pistrui.

Uite-i buza pătimașă,
Ruptă, căci ea și-o mușcase,
Așteptând o sărutare,
Cea pentru care luptase.

Și te vrea numai pe tine,
Te visează, venerează,
Speră la o re-ntâlnire,
Într-o zi, -ntr-o după-amiază.

*

O clipă

Doar o clipă, atât cer,
Și îți promit că-mi va ajunge,
Dar, să știi, n-am spus-o sincer,
Și nu-ți voi zice de voi plânge.

O clipă vreau, să te mai strâng,
Deși nu știu de-ți voi da drumul,
Iar dacă m-aprind, n-o să plâng,
Ci-mi voi lăsa în urmă fumul.

Dă-mi o clipă, ca să vezi
Câte simt când ești cu mine,
Sigură-s c-o să mă crezi,
Căci fierbe sângele-mi în vine.

Căci fierbe așa cum se zbate
Când îți simt degetele lungi,
Când inima ți-o aud cum bate,
Când lumea mi-o pictezi în dungi.

O clipă, și te voi ruga
Arzător să mă asculți.
Aproape implor, nu pleca,
Iar dac-o faci… Să nu mă uiți.

Și iată-ne-n ultima clipă,
Și ți-am promis că n-o să plâng,
Dar am mințit, inima-mi țipă,
Că vrea-n brațe să te mai strâng.

Anastasia HERBIL
clasa a VIII-a, C. N. ”Dragoș Vodă”




PoetikS – Ana-Maria Pop

Ana-Maria Pop

*****
Scriu cu lacrimi de sânge,
O ultimă scrisoare spre nemurire.
Am fost târâtă spre porțile iadului,
De unde te vedeam pe tine.
Mă îndrăgostisem pe loc,
de căldura,
suferința,
și focul din privire;
Vedeam dincolo de toate!
Și totuși simțeam durerea
fiecărui om
care hotărâse să îți treacă pragul!

*****

Mi-aș fi dorit o viață cu tine!
Pe un drum anevoios
dar măcar te țineam de mână.
Într-o lume plină de oameni
care văd totul în roz,
noi vedeam negru!
Ne bucuram de întuneric!
De ce?
Pentru că mereu în acel întuneric
ne străluceau visele precum stelele.
Un cer înstelat de speranțe, dorințe
arzătoare, spre un viitor împreună.
Apoi a apărut luna!
Iar tu ai început să iubești lumina ei
și ușor, ușor, stelele au fost acoperite de un nor…
tu ai plecat spre lună!
Iar eu,
eu am rămas pitită într-un colț!

Ana-Maria POP
clasa a XII-a F, CNDV

sursă foto: pinterest




Tinerii CNDV-iști au dezbătut și s-au clasat pe locuri fruntașe!

Să vii la liceu, să îți primești eticheta de „boboc”; cam atât consideram că se va schimba. Mă raportam la liceu ca la aceeași școală din gimnaziu, doar că materia predată la clasă avea să fie mai grea. Însă am aflat apoi că există un cor al școlii, cluburi de voluntariat la discreție și, printre altele, olimpiada de dezbateri.

Am intrat în echipă și am început fiecare să ne scriem discursurile cu stângăcia și lipsa noastră de experiență, asta după ce am pus, pentru început, câte două din zecile de întrebări pe care le aveam. Să avem un profesor îndrumător care să ne ajute și să își rupă din timpul său pentru a ne putea pregăti a fost un fapt liniștitor și suntem recunoscători doamnei profesoare Luminița Colopelnic pentru că ne-a oferit această oportunitate.

Când vine vorba de reținerile pe care le-am avut sau nu, cu toții am fost deschiși către noi experiențe: „…m-am dus cu foarte mare plăcere, totul fiind din pură inițiativă, dar mai mult din curiozitate” (Ștefania Michnea, clasa a IX-a A), iar când e să vorbim despre oamenii cu care ne-am întâlnit am fost plăcut surprinși: „Oameni foarte deschiși, foarte sociabili, extrem de încurajatori, cu ei în preajmă te simțeai ca într-o mare nouă familie.” (Ștefania Michnea)

Pregătindu-ne, dar mai ales concurând, am învățat să vorbim deschis în fața unor oameni necunoscuți: „Am învățat să vorbesc mult mai bine în fața oamenilor pe care nu-i mai întâlnisem, dar și să improvizez” (Robert Man, clasa a IX-a D). De aceea, noi credem că ar trebui pus accentul mai mult pe acest tip de concurs. E de viitor… Vom avea nevoie de această lejeritate de a ne susține opinia în public și asta o putem dobândi doar odată cu experiența.

Așadar, oportunitățile de acest fel nu pot fi considerate decât un câștig și de-abia așteptăm să repetăm experiența!

Denisa BOROICA, clasa a IX-a B, CNDV

N. r. Anul acesta, Colegiul Național „Dragoș Vodă” a participat la Olimpiada de argumentare, dezbatere și gândire critică „Tinerii dezbat” cu două echipe, una de începători (Ștefania Michnea, Denisa Boroica, Robert Man) care a obținut locul doi la etapa județeană și una de avansați (Crina Tămaș, Ana Măciucă și Ovidiu Koszovan, clasa a XI-a E) care, în perioada 8-13 iulie a. c., va reprezenta Maramureșul la etapa națională de la Piatra Neamț. Ambele echipe au fost coordonate de profesor Luminița Colopelnic.

Felicitări și mult succes!




E perfect să fim imperfecți! (Diana Nadir Ștefănescu)

Diana Nadir Ștefănescu

Am auzit de multe ori expresiile: „Uită-te la tine/ Nu crezi că ar trebui să mai slăbești?/Ai încercat vreodată salata?/ Ar trebui să scapi de câteva kilograme ca să îți stea hainele mai bine!” etc.. Oamenii care fac asemenea „remarci” nu își dau seama că ele pot să rănească persoana în cauză scăzându-i astfel încrederea în sine.

Mulți tineri, de diverse vârste, se confruntă cu fenomenul de bullying din cauza imperfecțiunilor. Acestea creează tulburări psihice cum ar fi stima de sine scăzută sau depresie.

Ideea de „perfecțiune” este preconcepută încă din copilărie, toate desenele și filmele promovând figurile 90-60-90.

Ați văzut vreodată un personaj principal cu mai multe kilograme în plus sau cu vreo dizabilitate? Răspunsul este NU! De la păpușile Barbie la filmele și serialele din toate timpurile, un personaj „diferit” înseamnă un personaj antagonist care va fi învins de perfecțiune. Copiii ajung involuntar la ideea că imperfect înseamnă automat, rău.

Perfecțiunea este în ochii celui care vede dincolo de aspectul fizic, celui care are puterea să ajungă la mintea și inima persoanei în cauză. Nimeni nu poate fi la fel!

Un om este cu adevărat fericit în momentul în care reușește să se simtă bine în propriul corp.

Decizia de a face o schimbare trebuie să vină din dorința de a avea o viață sănătoasă sub nici o formă din cauza insultelor aduse de ceilalți sub scuza clasică „nu spun cu intenție rea / spun pentru binele tău”, neluând în calcul că acele cuvinte ar putea cauza răni care vor urmări toată viața persoana respectivă.

Fiecare om este unic în felul său. Ar trebui să începem să luăm în considerare „diferitul” și să promovăm ideea de ANTI-BULLYING atât în școli cât și în viața de zi cu zi.

Diana Nadir ȘTEFĂNESCU

clasa a VIII-a, CNDV




PoetikS – Mădălina Danci

Curcubeu

Mi-am urmat calea și am ajuns într-o pădure.
Animalele sunt libere.
Zboară pe cer un stol de păsări călător.
Mirabil, poate am plănuit cândva să ajung aici.
Am împlântat crucea în pământ și m-am pus lângă ea.
Am sperat să rămân înconjurată de trandafiri până la final.
Dar n-am ținut cont de timpul care trece și am negat că florile se ofilesc.
E noapte și plouă.
Stelele cad în ocean.
Furtună.
Mi-am zis că toate trec.

Am stat și am așteptat.
O furtună nu e permanentă.
Nu mă înalță doar zilele cu soare.
Ploaia curăță pădurea.
Acalmie.

La finalul ploii învie flori pe care le credeam moarte.
Se apropie dimineața.
Cerul devine senin.
Nu există conceptul de mai bine.
Nu există timp.
Totul e iubire.
Totul e armonie.
Am ales ce am vrut să fiu până m-am trezit.
Mi-am dat seama că basmul nu are un final.
Se desfășoară încontinuu.
Toate trec.
Ceea ce contează rămâne.

E ușor să las factorii externi să mă definească.
Mai ales cei traumatizanți.
Mă definesc doar dacă-i las.

Mădălina DANCI,
clasa a XII-a F, CNDV

foto: pinterest




„Făuritorii” destinelor CNDV-iste (autor, Evelin Batizi)

Evelin Batizi

Primii mei ani de educație nu s-au dovedit a fi foarte luminoși. În clasele I-IV am urât școala și abia așteptam vacanțele, să nu mai pomenesc de faptul că în examenele de la finalul clasei a IV-a am obținut niște note deplorabile, urmând să fiu repartizată la orele cu predare de după masă. Viitorul meu arăta sumbru, dar mie nu prea îmi păsa. Însă, lucrurile aveau să se schimbe în clasele V-VIII, unde am înțeles, în final, că educația era importantă pentru viitorul meu, cu toate că habar nu aveam ce voiam să devin.

Apoi a urmat liceul și absolut totul a luat o întorsătură neașteptată. Colegiul Național „Dragoș Vodă” este locul unde viața mea s-a schimbat radical deoarece aici am întâlnit legende vii. Și când spun legende nu mă refer la cele din cărțile cu povești. Nu. Mă refer la legendele care trăiesc printre noi, deghizate în oameni obișnuiți, dar care, prin „scânteia” lor, schimbă lumea în fiecare zi. Este vorba de cei șase eroi din “Făuritorii” (cartea mea), profesorii Gabriela Ilieș, Oanță Brîndușa, Marius Voinaghi, Nodiș Simona, Burcuș Andrea și Colopelnic Luminița. Ei sunt „profii” care, prin felul lor de a fi, prin iubirea, dedicația și pasiunea cu care își săvârșesc meseria m-au învățat faptul că viața nu înseamnă fuga după bani, stres și griji. Tot de la ei am învățat și faptul că în viață cu toții avem un scop care, dacă îl găsim și îl dezvoltăm, poate aduce roade nu atât pe plan personal, cât și pe plan global! Acum, poate că unii vor crede că exagerez folosind un cuvânt cu o asemenea rezonanță – global – dar dacă stăm să analizăm situația, meseria de profesor, dacă este făcută așa cum trebuie, chiar făurește lumea de mâine, modelând și formând viitoarele generații, generații care vor conduce și vor decide viitorul lumii de mâine. În acest context, putem observa deja imensitatea importanței acestei meserii care, dacă este de proastă calitate așa va fi și viitorul rasei umane.

Tocmai din acest motiv avem nevoie de cât mai mulți profesori precum „Făuritorii” mei. Probabil pentru mulți dintre voi cuvântul „profesor” desemnează o persoană plictisită de viață, închisă la minte, care vă sâcâie cu materia sa pe care nici nu știe să o predea ca lumea. Însă acești șase profi, pe care nu întâmplător i-am selectat drept eroii cărții mele, sunt cu totul diferiți și unici. Ei nu intră la clasă cu gândul să bage cât mai multă materie în elevi, pentru ca apoi să își încheie ora și să plece, fără ca măcar să schimbe două vorbe cu elevii, în afara materiei. Nu. Ei când vin la oră își propun să lege mai întâi o prietenie cu elevii, să aibă o discuție open-minded cu aceștia, să le dea sfaturi, să râdă împreună cu ei astfel că elevii ajung să-i placă și prin urmare, îi determină să le iubească și materia. De asemenea, meseria de ”prof’” nu este o meserie pe care o faci de dragul banilor ci, ca să fii un profesor de succes, trebuie să ai pasiune, devotament și iubire pentru meseria ta. Și asta este exact ceea ce fac acești șase profi – își iubesc meseria, iar acest lucru se resimte din momentul în care intră în clasă. Cu toții sunt senini și zâmbitori, transmițând această stare și elevilor. Iar odată ce elevii văd acești adulți împliniți și pasionați de munca lor, ei efectiv ajung să îi vadă pe acești profi drept modele și sunt determinați de conduita acestora să înceapă să își caute propria vocație și să o dezvolte.

În plus, „Făuritorii” sunt implicați nu doar în predare, ci și în viețile extrașcolare ale elevilor lor; le pasă de aspirațiile noastre, de talentele nostre și de dezvoltarea noastră personală. Toate aceste calități, atât spirituale cât și profesionale fac din acești șase profesori modele demne de urmat de către toate cadrele didactice din această țară, dar și din întreaga lume. Avem nevoie de cât mai mulți profesori precum „Făuritorii” pentru a crea un viitor mai bun, mai educat și mai plin de viață și bunătate.

Datorită acestor șase profesori am reușit să îmi descopăr vocația și puterea lăuntrică. Am ajuns să mă descopăr pe mine. E drept că în acest sens trebuie să îi mulțumesc în primul rând „profei” mele de engleză, Gabriela Ilieș, pe care încă din clasa a IX -a am văzut-o drept un model, iar în timp, după ce ne-am cunoscut mai bine, am ajuns să o văd ca pe un părinte spiritual care mi-a luminat calea și continuă să o lumineze. Ea a fost cea care mi-a deschis ochii prin „scânteia” ei și m-a ajutat să îmi descopăr vocația. Cea de profesor. Iar acum sunt pregătită să mă alătur „Făuritorilor”, care pentru mine sunt cei șase profi magnifici de la CNDV, dar sunt sigură că mai sunt mulți alți profesori „făuritori” în țara asta care își fac meseria din pasiune și devotament și cu ajutorul cărora, prin educație, vom reuși să făurim un viitor mai luminos pentru țara aceasta și, de ce nu, pentru întraga rasă umană.

P.S. – (către Făuritorii mei) sunteți o binecuvântare în viața mea! Vă respect și vă ador pe toți șase! 🙂

Evelin BATIZI,
clasa a XII F, CNDV