Mi-e viața încâlcită precum buclele tale (autor, Ioana Trifoi)

Câteva dintre amintirile mele vor rămâne mute pe vecie, nu pentru că mi-ar fi jenă să le spun, ci pentru că frumosul nu se poate povesti, el doar se trăiește. Despre unele amintiri este cert că voi povesti mereu, deoarece actorii lor sunt astăzi lângă mine, fie că sunt rude sau prieteni, fie sunt simpli dușmani pe care din încăpățânare am continuat să îi păstrez, din pură întâmplare.

Jurnalul se închide și odată cu el se stinge și mica veioză a Corinei, nu că ar avea de gând să se culce, dar vrea să rămână singură cu propriile gânduri. E târziu, însă ea este matinală și de când cu noul job nu prea mai ține cont dacă-i zi sau noapte. Oricum, mâine va avea întâlnirea de 10 ani de la terminarea liceului, așa că are nevoie de puțină pregătire emoțională, iar noaptea este sfetnicul cel mai bun pentru a-i oferi răgazul de a se pregăti.

Nici nu observă când se făcu dimineață, și iat-o pe frumoasa Corina cu părul îndesat de bucle precum cireșul bunicii, cu un aer de mister asupra sa și pășind cu încredere pe poarta liceului. Emoțiile nu sunt aceleași ca și în calasa a 9-a, mai bine zis, nimic nu mai este ca odinioară. Acum portarul e mult mai arțăgos, bibliotecara este mai mereu cu capul în nori și atât de tânără, iar doamnele de la cantină… ele nu mai sunt.

– Corina! Corina! Corina!

Speriată de acel strigăt alarmant, Corina se întoarce și ochii îi sclipesc fără să-și dea seama. Un bărbat atrăgător, posesorul unor frumoși ochi albaștri, se apropie de ea cu un aer de beatitudine și-i rostește:

– Stii, te-am recunoscut după buclele acelea… mereu neschimbate.

Corina își găsește cu greu cuvintele și într-un final reușește să spună:

– Știu și eu, oamenii se mai schimbă, însă mereu rămâne în ei ceva permanent… uită-te la tine, aceiași ochi…
– Și totdeauna ți-au plăcut ochii mei.
– Și mereu îmi vor plăcea .

Deși tremura de emoții ca la 16 ani, Corinei nu-i mai era frică să spună ce gândește, și-a învățat lecția: „Spune ce gândești, deoarece mai târziu, îți va parea rău.”

Matei se simți stânjenit, dar fără a tăcea prea mult îi spune:

– Te-am mai căutat și uite că destinul ne-a adus în locul unde ne-am cunoscut.
– Și nu cred în destin.
– Dar în mine crezi?
– Matei, te comporți ca la 17 ani, nu te mai fofila în jurul unor întrebări retorice, ce să mai cred după tot ce a fost?
– Păi din câte am auzit nu m-ai uitat. Corina, ți-am citit cartea și stiu destul de bine că personajul masculin Hache sunt eu.
– Mereu plin de sine. Cartea aceea vorbește despre viața mea și dacă întâmplarea face ca tu să fi fost cel prin care am văzut fericire, désolé, eu am spus doar adevărul.
– Mda,dar m-ai pus într-o lumină proastă.
– Eu? Te-ai pus singur și mai mult decât atât, ai dat dovadă de o lașitate ieșită din comun.
– Păi,am vrut să te iau cu mine, dar…
– Nu am nevoie de explicații, dar vreau să știi că un om care iubește va alege să rămână atunci când restul vor alege să plece. Dar, în fine, acuma cea care plecă sunt eu, deoarece sunt așteptată. O zi bună, domnule Ionescu.
– Ela, Andrei, veniți să terminăm povestea!
– Haide, tată, sunt curioasă dacă Hache și Babi au rămas sau nu împreună.

Dar oftatul lui Matei spune altceva, el este singurul care cunoaște cu adevărat finalul, se uită încă o dată la numele autoarei, apoi citește: „Și dacă Hache m-ar fi iubit, n-ar fi plecat niciodată, fiindcă sunt sigură că, doar frunzele se scutură la primul vânt,  nu și sentimentele. Dar este alegerea lui,însă mereu voi adormi gândindu-mă că ar fi putut să fie diferit. Eu am rămas aceeași și, dacă uneori mă mai odihnesc la umbra amintirii lui, o fac pentru că unele amintiri servesc drept sprijin, drept putere interioară, fie ele bune, fie rele n-am să le alung, ba din contră, fiecare mă va duce și mai aproape de tot ceea ce a însemnat Hache, și poate prin ancora trecutului voi sta și eu la mal.”

Matei oftă cu amar și le spune copiilor:
– Povestea s-a terminat, este ora somnului.
– Dar tată, Hache a iubit-o pe Babi?
– A iubit-o și încă o mai iubește.
– Atunci de ce a lăsat-o singură?
– Pentru că în momentul în care iubești un om trebuie să-i dai libertatea de a fi fericit.
– Păi ea era fericită lângă el sau nu?
–  Era,însă atunci când vezi că fericirea unei persoane e îngrădită de tine, îi dai drumul, precum unui porumbel .
– Tot cred că a făcut o greșeala atunci când a plecat. Unele alegeri sunt nedrepte.

Copiii se îndepărtară, iar Matei rosti ca pentru el:
– În viață, unele alegeri ți le asumi chiar cu prețul nefericirii.
Apoi sărută cartea și o închise pentru a spăla coperta cu propriile lacrimi, iar printre lacrimi se mai auzi o voce răgușită:
– Mi-e viața încâlcită precum buclele tale.

Ioana TRIFOI
clasa a XII-a F, CNDV




Voluntariat la Poienile de sub Munte (autor, Anca Maria Corneștean)

Anca Corneștean

De multe ori în viață căutăm liniște, bucurie, pace și momente care ne binedispun. Ei bine, dragii mei, după câteva luni, vin să vă spun că eu am găsit aceste lucruri în Poienile de sub Munte.

În perioada 01-05 iulie 2019 am participat ca voluntar la o tabără de vară, organizată de Frații Minori Capucini (Centrul de Zi „Micul Prinț”) și SOS Bambini, special pentru copiii din Poieni. Până în 1 iulie nu mai fusesem niciodată acolo, așa că am acceptat provocarea deși, de-a lungul timpului, am auzit de la lume că la Poieni e destul de urât, că oamenii sunt săraci, că nu sunt resurse, că drumul e rău și multe altele. Am spus că vreau să văd cu ochii mei, căci merita să cunosc și acea zonă.

Ce vă pot spune acum, după 5 zile petrecute acolo, este că niciodată nu am văzut un loc mai frumos din toate punctele de vedere. Într-adevăr, satul Poieni e departe de Sighet, nu are cele mai bune drumuri, dar merită să mergi și prin nămol pentru a întâlni oamenii de acolo. Am fost voluntar doar 5 zile în care am auzit râsete de copii, care mi-au umplut sufletul cu emoție. Am dat peste niște copii sinceri, frumoși, educați, cum rar mai vezi. Sunt copii cu suflet curat, care dăruiesc iubire din tot ce au, fără remușcări. Mi s-au oferit îmbrățișări sincere, zâmbete calde, vorbe frumoase și o mulțime de brățări ale prieteniei. M-am simțit minunat și parcă peisajul, școala și tot ce am văzut în aceste zile mi s-au părut splendide pentru un sătuc necunoscut mie. Din punctul meu de vedere nu contează unde stai sau câți bani ai, ce mașini sau case deții, ci contează cum ești tu ca om, ca personalitate, iar copiii de acolo mi-au arătat că au bun simț, că se iubesc între ei, se ajută și se sprijină unul pe celălalt.

Pot să spun că, fiind prinsă în lumea urbană, am uitat cum e să oferi un zâmbet sincer, o îmbrățișare dată din tot sufletul sau cum să mă gândesc să îi fie bine celui de lângă mine, însă copiii mi-au adus aminte și m-au făcut să îmi dau seamna cât de mult contează aceste lucruri. Țin minte că în prima zi, chiar dacă nu par foarte matură, mi s-au adresat cu dumneavoastră, deoarece ei chiar primesc educație de acasă. Să nu mai spun că au fost extrem de activi la jocurile pe care le-am organizat și prin fericirea lor, noi am devenit și mai fericiți. Mie pur și simplu mi s-a umplut inima când am văzut că prin lucruri atât de simple, am putut să aducem atât de multă fericire. Pentru unii, fericirea se găsește în lucruri mici și după mine aceasta este esența vieții, cu asta rămâi mereu, cu momentele în care ai fost fericit.

Nu pot să vă descriu exact sentimentele și trăirile pe care le-am simțit, pentru că ce e în suflet nu poți să redai exact pe hârtie, dar vă pot spune că o parte din inima mea a rămas acolo, la Poieni, la copilașii frumoși, simpli, educați, oameni de la sat, copii de care are nevoie lumea de azi. Sunt mândră de mine că am ajuns acolo și nu voi mai ezita niciodată să merg.

Atât eu cât și ceilalți voluntari ne-am încărcat cu energie pozitivă și acum vom avea subiect de discuție o perioadă lungă de timp. Vreau să vă împărtășesc câteva impresii ale colegilor mei despre această tabără: “Copiii de la Poieni sunt copiii mei. Pe viitor îmi voi deschide un ONG și mă voi ocupa de ei mereu, indiferent de anotimp”, spunea un coleg. O altă colegă spunea: “Cuvintele sunt insuficiente pentru a descrie experiența de la Poieni! Faptul că, anul acesta am revenit pentru al treilea an consecutiv spune totul! M-am întors cu același dor și cu aceeași nerăbdare să-i revăd pe toți. M-a impresionat faptul că cei mici erau foarte deschiși la activitățile pe care le-am propus, nu oboseau deloc, se bucurau de fiecare activitate și erau mereu cu zâmbetul pe buze. Ce poți să-ți dorești mai mult decât să vezi fericirea din ochii unui copil! Cel mai frumos dar, cum spune si Maica Tereza, este să fii util”. Alți colegilor au spus că experiența din tabăra de la Poieni le-a adus doar bucurie și împlinire și cu siguranță vor reveni mereu cu mare dragoste în suflete pentru a-și dedica puțin din timpul lor în favoarea copiilor. Eu, tot ce vă pot spune este că, tabăra de la Poieni a fost una dintre cele mai frumoase experiențe din viața mea, pe care nu o voi uita niciodată și care m-a învățat că mai există oameni buni în adevăratul sens al cuvântului, doar trebuie să îi cauți, iar atunci când îi găsești să profiți de prezența lor, căci doar ei te pot face cu adevărat fericit. De acum în colo, voi merge anual în această tabără și mă voi dedica din tot sufletul meu, căci acei copii chiar merită.

Aș vrea să rămâneți cu imaginea că acolo, în Poieni, mai găsești copii fără telefoane, copii care se joacă până seara pe uliță, copii care se distrează non-stop și care nu găsesc fericirea în facebook, snapchat și instagram, ci în timpul petrecut unul cu celălalt. De mult nu am mai auzit: “Mamă, pot să mai stau 5 minute afară, te rog?”și asta a fost spusă din gura unui băiețel ce avea o bicicletă aproape distrusă, dar care pentru el, era cel mai de preț obiect.

Voi încheia cu un citat scurt, dar cu un mesaj mare: “Dăruind, vei dobândi”. Eu asta am făcut la tabără, am dăruit din sufletul meu și cu siguranță am dobândit, întrucât la finalul taberei, abia i-am dezlipit pe copilași de pe noi.

Anca Maria CORNEȘTEAN
Liceul Pedagogic ”Regele Ferdinand”




Dincolo de măști (autor, Gabriela Pop)

„Cine suntem”? Poate că la început ni se va părea o glumă, dar întrebarea e cât se poate de serioasă: „Cine suntem?”. De fapt, suntem atât de multe individualități în același timp încât nici noi nu mai știm cine suntem.

Noi nu suntem altceva decât niște umbre care se ascund în spatele unor măști, pentru că ne e frică să spunem ce gândim și ce simțim. Ne e atât de frică să nu fim judecați pentru ceea ce suntem, încât alegem să ne ascundem, să ne prefacem, să îi păcălim pe toți cei din jur.

Suntem actori și ne jucăm atât de bine rolurile, încât ne păcălim singuri. Ne schimbăm masca în funcție de persoana cu care vorbim și ajungem să ne mințim singuri crezând că așa ne vom ascunde slăbiciunile, temerile și nesiguranța. Credem că dacă vom purta o mască, sau chiar două-trei măști, dacă ne vom transforma viețile în filme de cinema, vom înfrunta mai ușor ceea ce ni se întâmplă?

Ne-am transformat viețile în piese de teatru. Unii dintre noi râdem cât putem de tare, dar dincolo de mască, plângem; ceilalți plângem ca să atragem mila celor din jur și să profităm de ei, iar dincolo de masca pe care o purtăm, râdem de bunătatea celorlalți.

Ne învârtim într-un cerc de minciuni și ne purtăm ca la un bal mascat. Ne zâmbim unii altora și ne înjunghiem pe la spate, iar apoi ne acoperim mâinile murdare cu mănuși de mătase. Vorbim despre moralitate, bunătate și sinceritate, dar nu încetăm să mințim și să le facem rău celor din jur.

Ai citit toate astea gândindu-te la toate persoanele care te-au mințit, te-au păcălit, te-au trădat. Dar la tine te-ai gândit? Pentru că, la urma urmelor, toți facem parte din același cerc vicios… Tu nu te-ai săturat de drame, filme de cinema, piese de teatru și baluri mascate? Sau tu ești diferit de ceilalți? Sau poate că ești la fel, poate că mulți se înșală în privința ta sau poate că nu…

Dar tu, dincolo de mască? Tu cine ești?

Gabriela POP
clasa a XII-a E, C. N. „Dragoș Vodă”




PoetikS – DEBUT – Anastasia HERBIL

Anastasia Herbil

Petale

Simțăminte reci și moarte,
Îngropate-n trandafiri,
Mai tresară, printre șoapte,
În definirea unei firi.

Bucle mari și-ntunecate
Ce ți se varsă pe umăr,
Ochi jucăuși, buze spurcate,
Și surâsuri fără număr.

Iară ochii tăi de sticlă,
Parcă desprinși dintr-o carte,
Îți pierd sufletul prin pâclă,
Iar tu vrei să pleci departe?

Tu, foaie albă de crin,
Cum mă lași în astă viață?
Cum mă lași singură-n chin?
Cum ai vrea să fac eu față?

Nu da drumul mâinii-mi reci
Ce te mângâie cu dor,
Strânge-o-n palmă, iar când pleci,
Să ții minte că te-ador.

Dar nu pleca, nu azi, nici mâine,
Cum n-ai plecat nici când te-am plâns,
Și de-ai mai sta o veșnicie,
Mie nu mi-ar fi de-ajuns.

Te rog, nu mă sparge încă,
Nu mă rupe-n bucățele,
Căci nu sunt făcută-n stâncă,
Sunt doar buchet de lalele.

Sunt doar un pumn de mărgele,
O frunză dansând în vânt,
Sunt un gram de praf de stele,
Un ghiocel ce s-a frânt.

Nu vreau să mă prăbușesc
Când adie-ntâia oară.
Vreau albă să înfloresc,
Ca un vis de primăvară.

Vreau să mă culegi pe mine
Dintr-un câmp întreg de flori,
Vreau să mă vrei lângă tine,
Vreau să vrei să-ți dau fiori.

Strânge-mă încă o dată,
Nu mă lăsa să mă sting,
Că-s o lumânare uitată,
Și după flacăra mea strig.

Tu, foaie albă de crin,
Floare gingașă de vară,
Simt că sufletul ți-e plin
Și-ți porți pe umeri povară.

Dă-mi o petală și mie,
Căci spinii tăi m-au străpuns,
Dar de-ai sta o veșnicie,
Mie nu mi-ar fi de-ajuns.

*

Mă uit

Mă uit la chipul luminat
Ce radiază ca un astru,
Și ascult râsu-i de băiat,
Că asta-i el – băiatul nostru.

Mă uit la ochii lui oceanici
Și lucitori, arzând ca stele,
Ce-nalță privirea, euforici,
Spre toate zâmbetele mele.

Mă uit la părul lui bălai,
Și printre degete-l simt moale.
Și parcă-i coborât din Rai,
Și luminează-a noastră cale.

Mă uit și-mi amintesc de noi,
Zâmbesc și plâng de bucurie,
Că am creat noi, amândoi,
O astfel de minune vie.

Mă uit cum a-nflorit a noastră
Iubire, de pus în ramă,
Iar bobocul, floare-albastră,
Aleargă și mă strigă ‘Mamă!’.

Mă uit și-mi amintesc de noi,
De toate clipele apuse,
De acel drum, parcurs în doi,
De sentimente dulci și spuse.

Mă uit și-mi amintesc de noi,
Cum am înfruntat de toate,
Cum am simțit soare și ploi.
Dragoste, fără dar și poate.

Mă uit și nu-mi pot stăpâni
Nici lacrima, nici măcar râsul.
Mai știi ce-am zis, că vreau copii?
Uite,-l avem acum pe dânsul.

Mă uit și nu mă mai satur
De el, care încă nu pricepe
Că răul aș vrea să-l înlătur
Din calea sa ce-abia începe.

*

Ea

O neagră dantelă, fină,
Învelește trupu-i rece,
Iar pe-obrazul de petală
Un strop de furtună trece.

Și pășește ca prin flori,
Lăsând în urmă-i văl de fum,
Când pe umărul cel alb
Lunecă dâra de scrum.

Iar pletele-i despletite,
Peste ochii săi căprui,
Se strecoară pân’ la nasul
Ei înecat în pistrui.

Uite-i buza pătimașă,
Ruptă, căci ea și-o mușcase,
Așteptând o sărutare,
Cea pentru care luptase.

Și te vrea numai pe tine,
Te visează, venerează,
Speră la o re-ntâlnire,
Într-o zi, -ntr-o după-amiază.

*

O clipă

Doar o clipă, atât cer,
Și îți promit că-mi va ajunge,
Dar, să știi, n-am spus-o sincer,
Și nu-ți voi zice de voi plânge.

O clipă vreau, să te mai strâng,
Deși nu știu de-ți voi da drumul,
Iar dacă m-aprind, n-o să plâng,
Ci-mi voi lăsa în urmă fumul.

Dă-mi o clipă, ca să vezi
Câte simt când ești cu mine,
Sigură-s c-o să mă crezi,
Căci fierbe sângele-mi în vine.

Căci fierbe așa cum se zbate
Când îți simt degetele lungi,
Când inima ți-o aud cum bate,
Când lumea mi-o pictezi în dungi.

O clipă, și te voi ruga
Arzător să mă asculți.
Aproape implor, nu pleca,
Iar dac-o faci… Să nu mă uiți.

Și iată-ne-n ultima clipă,
Și ți-am promis că n-o să plâng,
Dar am mințit, inima-mi țipă,
Că vrea-n brațe să te mai strâng.

Anastasia HERBIL
clasa a VIII-a, C. N. ”Dragoș Vodă”




PoetikS – Ana-Maria Pop

Ana-Maria Pop

*****
Scriu cu lacrimi de sânge,
O ultimă scrisoare spre nemurire.
Am fost târâtă spre porțile iadului,
De unde te vedeam pe tine.
Mă îndrăgostisem pe loc,
de căldura,
suferința,
și focul din privire;
Vedeam dincolo de toate!
Și totuși simțeam durerea
fiecărui om
care hotărâse să îți treacă pragul!

*****

Mi-aș fi dorit o viață cu tine!
Pe un drum anevoios
dar măcar te țineam de mână.
Într-o lume plină de oameni
care văd totul în roz,
noi vedeam negru!
Ne bucuram de întuneric!
De ce?
Pentru că mereu în acel întuneric
ne străluceau visele precum stelele.
Un cer înstelat de speranțe, dorințe
arzătoare, spre un viitor împreună.
Apoi a apărut luna!
Iar tu ai început să iubești lumina ei
și ușor, ușor, stelele au fost acoperite de un nor…
tu ai plecat spre lună!
Iar eu,
eu am rămas pitită într-un colț!

Ana-Maria POP
clasa a XII-a F, CNDV

sursă foto: pinterest




Tinerii CNDV-iști au dezbătut și s-au clasat pe locuri fruntașe!

Să vii la liceu, să îți primești eticheta de „boboc”; cam atât consideram că se va schimba. Mă raportam la liceu ca la aceeași școală din gimnaziu, doar că materia predată la clasă avea să fie mai grea. Însă am aflat apoi că există un cor al școlii, cluburi de voluntariat la discreție și, printre altele, olimpiada de dezbateri.

Am intrat în echipă și am început fiecare să ne scriem discursurile cu stângăcia și lipsa noastră de experiență, asta după ce am pus, pentru început, câte două din zecile de întrebări pe care le aveam. Să avem un profesor îndrumător care să ne ajute și să își rupă din timpul său pentru a ne putea pregăti a fost un fapt liniștitor și suntem recunoscători doamnei profesoare Luminița Colopelnic pentru că ne-a oferit această oportunitate.

Când vine vorba de reținerile pe care le-am avut sau nu, cu toții am fost deschiși către noi experiențe: „…m-am dus cu foarte mare plăcere, totul fiind din pură inițiativă, dar mai mult din curiozitate” (Ștefania Michnea, clasa a IX-a A), iar când e să vorbim despre oamenii cu care ne-am întâlnit am fost plăcut surprinși: „Oameni foarte deschiși, foarte sociabili, extrem de încurajatori, cu ei în preajmă te simțeai ca într-o mare nouă familie.” (Ștefania Michnea)

Pregătindu-ne, dar mai ales concurând, am învățat să vorbim deschis în fața unor oameni necunoscuți: „Am învățat să vorbesc mult mai bine în fața oamenilor pe care nu-i mai întâlnisem, dar și să improvizez” (Robert Man, clasa a IX-a D). De aceea, noi credem că ar trebui pus accentul mai mult pe acest tip de concurs. E de viitor… Vom avea nevoie de această lejeritate de a ne susține opinia în public și asta o putem dobândi doar odată cu experiența.

Așadar, oportunitățile de acest fel nu pot fi considerate decât un câștig și de-abia așteptăm să repetăm experiența!

Denisa BOROICA, clasa a IX-a B, CNDV

N. r. Anul acesta, Colegiul Național „Dragoș Vodă” a participat la Olimpiada de argumentare, dezbatere și gândire critică „Tinerii dezbat” cu două echipe, una de începători (Ștefania Michnea, Denisa Boroica, Robert Man) care a obținut locul doi la etapa județeană și una de avansați (Crina Tămaș, Ana Măciucă și Ovidiu Koszovan, clasa a XI-a E) care, în perioada 8-13 iulie a. c., va reprezenta Maramureșul la etapa națională de la Piatra Neamț. Ambele echipe au fost coordonate de profesor Luminița Colopelnic.

Felicitări și mult succes!




E perfect să fim imperfecți! (Diana Nadir Ștefănescu)

Diana Nadir Ștefănescu

Am auzit de multe ori expresiile: „Uită-te la tine/ Nu crezi că ar trebui să mai slăbești?/Ai încercat vreodată salata?/ Ar trebui să scapi de câteva kilograme ca să îți stea hainele mai bine!” etc.. Oamenii care fac asemenea „remarci” nu își dau seama că ele pot să rănească persoana în cauză scăzându-i astfel încrederea în sine.

Mulți tineri, de diverse vârste, se confruntă cu fenomenul de bullying din cauza imperfecțiunilor. Acestea creează tulburări psihice cum ar fi stima de sine scăzută sau depresie.

Ideea de „perfecțiune” este preconcepută încă din copilărie, toate desenele și filmele promovând figurile 90-60-90.

Ați văzut vreodată un personaj principal cu mai multe kilograme în plus sau cu vreo dizabilitate? Răspunsul este NU! De la păpușile Barbie la filmele și serialele din toate timpurile, un personaj „diferit” înseamnă un personaj antagonist care va fi învins de perfecțiune. Copiii ajung involuntar la ideea că imperfect înseamnă automat, rău.

Perfecțiunea este în ochii celui care vede dincolo de aspectul fizic, celui care are puterea să ajungă la mintea și inima persoanei în cauză. Nimeni nu poate fi la fel!

Un om este cu adevărat fericit în momentul în care reușește să se simtă bine în propriul corp.

Decizia de a face o schimbare trebuie să vină din dorința de a avea o viață sănătoasă sub nici o formă din cauza insultelor aduse de ceilalți sub scuza clasică „nu spun cu intenție rea / spun pentru binele tău”, neluând în calcul că acele cuvinte ar putea cauza răni care vor urmări toată viața persoana respectivă.

Fiecare om este unic în felul său. Ar trebui să începem să luăm în considerare „diferitul” și să promovăm ideea de ANTI-BULLYING atât în școli cât și în viața de zi cu zi.

Diana Nadir ȘTEFĂNESCU

clasa a VIII-a, CNDV




PoetikS – Mădălina Danci

Curcubeu

Mi-am urmat calea și am ajuns într-o pădure.
Animalele sunt libere.
Zboară pe cer un stol de păsări călător.
Mirabil, poate am plănuit cândva să ajung aici.
Am împlântat crucea în pământ și m-am pus lângă ea.
Am sperat să rămân înconjurată de trandafiri până la final.
Dar n-am ținut cont de timpul care trece și am negat că florile se ofilesc.
E noapte și plouă.
Stelele cad în ocean.
Furtună.
Mi-am zis că toate trec.

Am stat și am așteptat.
O furtună nu e permanentă.
Nu mă înalță doar zilele cu soare.
Ploaia curăță pădurea.
Acalmie.

La finalul ploii învie flori pe care le credeam moarte.
Se apropie dimineața.
Cerul devine senin.
Nu există conceptul de mai bine.
Nu există timp.
Totul e iubire.
Totul e armonie.
Am ales ce am vrut să fiu până m-am trezit.
Mi-am dat seama că basmul nu are un final.
Se desfășoară încontinuu.
Toate trec.
Ceea ce contează rămâne.

E ușor să las factorii externi să mă definească.
Mai ales cei traumatizanți.
Mă definesc doar dacă-i las.

Mădălina DANCI,
clasa a XII-a F, CNDV

foto: pinterest




„Făuritorii” destinelor CNDV-iste (autor, Evelin Batizi)

Evelin Batizi

Primii mei ani de educație nu s-au dovedit a fi foarte luminoși. În clasele I-IV am urât școala și abia așteptam vacanțele, să nu mai pomenesc de faptul că în examenele de la finalul clasei a IV-a am obținut niște note deplorabile, urmând să fiu repartizată la orele cu predare de după masă. Viitorul meu arăta sumbru, dar mie nu prea îmi păsa. Însă, lucrurile aveau să se schimbe în clasele V-VIII, unde am înțeles, în final, că educația era importantă pentru viitorul meu, cu toate că habar nu aveam ce voiam să devin.

Apoi a urmat liceul și absolut totul a luat o întorsătură neașteptată. Colegiul Național „Dragoș Vodă” este locul unde viața mea s-a schimbat radical deoarece aici am întâlnit legende vii. Și când spun legende nu mă refer la cele din cărțile cu povești. Nu. Mă refer la legendele care trăiesc printre noi, deghizate în oameni obișnuiți, dar care, prin „scânteia” lor, schimbă lumea în fiecare zi. Este vorba de cei șase eroi din “Făuritorii” (cartea mea), profesorii Gabriela Ilieș, Oanță Brîndușa, Marius Voinaghi, Nodiș Simona, Burcuș Andrea și Colopelnic Luminița. Ei sunt „profii” care, prin felul lor de a fi, prin iubirea, dedicația și pasiunea cu care își săvârșesc meseria m-au învățat faptul că viața nu înseamnă fuga după bani, stres și griji. Tot de la ei am învățat și faptul că în viață cu toții avem un scop care, dacă îl găsim și îl dezvoltăm, poate aduce roade nu atât pe plan personal, cât și pe plan global! Acum, poate că unii vor crede că exagerez folosind un cuvânt cu o asemenea rezonanță – global – dar dacă stăm să analizăm situația, meseria de profesor, dacă este făcută așa cum trebuie, chiar făurește lumea de mâine, modelând și formând viitoarele generații, generații care vor conduce și vor decide viitorul lumii de mâine. În acest context, putem observa deja imensitatea importanței acestei meserii care, dacă este de proastă calitate așa va fi și viitorul rasei umane.

Tocmai din acest motiv avem nevoie de cât mai mulți profesori precum „Făuritorii” mei. Probabil pentru mulți dintre voi cuvântul „profesor” desemnează o persoană plictisită de viață, închisă la minte, care vă sâcâie cu materia sa pe care nici nu știe să o predea ca lumea. Însă acești șase profi, pe care nu întâmplător i-am selectat drept eroii cărții mele, sunt cu totul diferiți și unici. Ei nu intră la clasă cu gândul să bage cât mai multă materie în elevi, pentru ca apoi să își încheie ora și să plece, fără ca măcar să schimbe două vorbe cu elevii, în afara materiei. Nu. Ei când vin la oră își propun să lege mai întâi o prietenie cu elevii, să aibă o discuție open-minded cu aceștia, să le dea sfaturi, să râdă împreună cu ei astfel că elevii ajung să-i placă și prin urmare, îi determină să le iubească și materia. De asemenea, meseria de ”prof’” nu este o meserie pe care o faci de dragul banilor ci, ca să fii un profesor de succes, trebuie să ai pasiune, devotament și iubire pentru meseria ta. Și asta este exact ceea ce fac acești șase profi – își iubesc meseria, iar acest lucru se resimte din momentul în care intră în clasă. Cu toții sunt senini și zâmbitori, transmițând această stare și elevilor. Iar odată ce elevii văd acești adulți împliniți și pasionați de munca lor, ei efectiv ajung să îi vadă pe acești profi drept modele și sunt determinați de conduita acestora să înceapă să își caute propria vocație și să o dezvolte.

În plus, „Făuritorii” sunt implicați nu doar în predare, ci și în viețile extrașcolare ale elevilor lor; le pasă de aspirațiile noastre, de talentele nostre și de dezvoltarea noastră personală. Toate aceste calități, atât spirituale cât și profesionale fac din acești șase profesori modele demne de urmat de către toate cadrele didactice din această țară, dar și din întreaga lume. Avem nevoie de cât mai mulți profesori precum „Făuritorii” pentru a crea un viitor mai bun, mai educat și mai plin de viață și bunătate.

Datorită acestor șase profesori am reușit să îmi descopăr vocația și puterea lăuntrică. Am ajuns să mă descopăr pe mine. E drept că în acest sens trebuie să îi mulțumesc în primul rând „profei” mele de engleză, Gabriela Ilieș, pe care încă din clasa a IX -a am văzut-o drept un model, iar în timp, după ce ne-am cunoscut mai bine, am ajuns să o văd ca pe un părinte spiritual care mi-a luminat calea și continuă să o lumineze. Ea a fost cea care mi-a deschis ochii prin „scânteia” ei și m-a ajutat să îmi descopăr vocația. Cea de profesor. Iar acum sunt pregătită să mă alătur „Făuritorilor”, care pentru mine sunt cei șase profi magnifici de la CNDV, dar sunt sigură că mai sunt mulți alți profesori „făuritori” în țara asta care își fac meseria din pasiune și devotament și cu ajutorul cărora, prin educație, vom reuși să făurim un viitor mai luminos pentru țara aceasta și, de ce nu, pentru întraga rasă umană.

P.S. – (către Făuritorii mei) sunteți o binecuvântare în viața mea! Vă respect și vă ador pe toți șase! 🙂

Evelin BATIZI,
clasa a XII F, CNDV




Vis (autor, Adrian Ionuț Tincu)

Cel mai cunoscut loc al vieții mele, sunt brațele tale. Cel mai rău coșmar e lipsa ta, din raza vizuală a ochilor mei. În tot acest parcurs al labirintului numit viață, te-am căutat, speram să fii aproape. Distanța ta sumbră și rece, m-a făcut să fiu un păgân al propriilor mele gânduri. Ne-am întâlnit din întâmplare și ne-am iubit din proprie dorință. ”Suntem făcuți unul pentru altul”, așa am spus în vremea când timpul pentru noi era făurit din vechile basme cu regi și regine. – Cu timpul, oamenii se schimbă, la fel și tu… zeiță a furtunoasei mele minți. Ai fost, ești și vei fi iubita mea, căci tu ești trecutul, prezentul și viitorul.

Suntem surse de alimentare pentru un scop al cărui sens nu îl vom descoperi niciodată. ”Iubește!”, așa mi-ai spus odată, ”iubește și vei fi iubit”. Câtă minciună într-un gram de adevăr, câtă melancolie în aer se revarsă. Eu sunt aici, iar tu… tu ești plecată într-un loc numit Fantasmă. Cât să mai trăiesc eu fără tine? Cât timp să mai respir acest aer înecat de prefăcuți, mireasa cerului din Miază-Noapte, Crăiasa Morții și al destinului închegat de sângele strămoșilor noștri? Dacă Luna ar putea vorbi, mi-ar spune să mă sinucid, să-mi pun capăt zilelor într-un vag suspin. Oare aș putea să realizez o asemenea faptă de curaj îmbibat cu lașitate? Pentru tine, nu am să fac un astfel de gest, ar însemna să te pierd, ar însemna să uit tot ce am clădit pentru tine. Cu toate că te-am pierdut cu mult timp în urmă dintr-o stupidă prostie, eu nu regret! Vârtejul din mintea mea, imperiul din inima mea, piatra de temelie a sufletului meu, toate sunt ale tale, căci și tu ești a mea.

Stau nopți întregi și mă gândesc la tine, ești visul care a dus urgia extazului peste limitele realului. Ai tăi ochi, ale tale buze, sunt pline de otravă… iubesc acea otravă. Eu eram antidotul pentru acea dulce, dar plină de amărăciune otravă, ce îți acapara corpul. Sunt tot eu cel de odinioară sau trupul meu cel vechi zburdă prin cameră în timp ce eu cel nou te aștept? Oare chiar te aștept? Nu mai știu cine sunt eu… cel adevărat sau cel fals? Sunt o umbră a vechiului eu și niciodată nu voi recunoaște acest lucru fiindcă orgoliul mă constrânge. Sunt un supus al lui? Sunt manipulat de propria mea viață? Cât de crunt e destinul sau mai bine zis ce e destinul? De ce a fost creat, de către cine a fost scris și unde a luat naștere? Până și Zeii au murit, uciși fiind de către oameni. Sufletul încearcă nebun să iasă din strânsorile trupului, dar dintr-un motiv sau altul noi nu simțim cuștile de fier ce stau în jurul nostru. De ce… de ce nu le simțim? Sau mai bine zis, când o să le vedem?

Eu sunt aici, iar tu ești… unde? Te propagi în mintea mea adesea precum o furtună și dispari la fel de repede precum un grăunte de nisip într-un morman de pietre. Cât de nebun să fiu să te caut zi și noapte, să aștept un răspuns, dar fără să fi adresat o întrebare?

Continuă…

Simt gustul puternic al Morții. E aici, e acolo, e peste tot sau nicăieri? Sărutul tău alungă acest gust al descompunerii interioare. Sunt viu din nou, însă o dată trezit, îmi dau seama că a fost doar un vis, patul e gol fără tine, imperiul își pierde valoarea de odinioară. UNDE EȘTI?! Te caut zi și noapte, Subconștientul se joacă cu mine, mă tachinează. Am ajuns să mă supun vocilor interioare. Sunt atât de multe, le aud suspinul. Uneori cred că lumea morților se află în mine, iar ei încearcă să vorbească cu mine, să mă atragă în lumea lor. Din când în când mai trag cu ochiul printre spirite, probabil te voi găsi aici… E sfârșit de iarnă, au trecut ani, luni, zile, ore, minute, secunde de când nu am vorbit, de când ochii noștri nu s-au întâlnit, de când buzele noastre nu și-au șoptit ”Te iubesc”. Dacă plantele renasc și noi o să o facem, dacă păsările nu își uită cuibul, casa de unde au plecat, nici noi nu o să uităm și poate într-o zi o să ne întâlim și, subliniez poate, căci nimic nu e sigur.

Nu știam cât de mare e lumea, până nu te-am pierdut. Acum încerc să te găsesc în fiecare persoană, poate undeva, cândva, o să te descopăr ascunsă la un loc sigur de ochii curioșilor. Până atunci mă plimb prin Timp, iar uneori mai stau la un pahar de vorbă cu acesta, cu speranța că poate o să apari și tu pentru a ne plimba împreună. Închid ochii pentru a admira trecutul, îi deschid pentru a trăi prezentul și visez pentru a clădi viitorul.

Cine își programează viitorul pe baza greșelilor din trecut, uită să trăiască în prezent, iar ultima clipă a viitorului care se revarsă în prezent e aceeași pentru toți. E timpul să plec spre noi orizonturi, e timpul să caut ce am pierdut, e timpul să te găsesc pe tine, fata inocentă cu chip de înger. Plec, îmi las ”cuibul” în urmă și, poate, ce o să găsesc nu o să îmi placă, dar merită să risc. Tot ce fac, o fac pentru tine!

*

Iar tot ce fac eu e să trăiesc clipa!

Italia

Precum marii sculptori, precum marii pictori, muză-mi este viața. Mă îndrept spre Italia, mă îndrept spre tine. Tu ești stația mea finală precum pentru alții stație finală le este moartea. În tinerețe abordam cu greu acest subiect, au trecut ani e drept. Oare o să te mai recunosc după atât timp? Oare o să pot recunoaște ceva ce nu am văzut niciodată? Probabil inima o să bată mai repede în prezența ta, poate o bătaie de clopot o să ne aducă aproape. Cât de frumoasă e Italia primăvara, dar ceva îmi distrage atenția, ceva străpunge această fericire cu ură. Oamenii, căci despre ei este vorba. Orele de muncă extenuante distrug plăcerea fericirii, distrug acest minunat decor de primăvară. Am venit în Italia pentru pizza, nu e o glumă, ci e o parte din povestea mea și a ei. Adora pizza, o priveam atât de tăcut, atât de absorbit încât de fiecare dată, îmi fura felia din mână.

Ce vremuri, aveam ochii închiși, dar acum i-am deschis! Sunt tot în Italia și se pare că sărăcia s-a instalat și aici. În fața mea, un copil cu părul negru și ochi albaștri, un copil abandonat se pare. L-am invitat cu puțina italiană pe care o știam, să ia masa cu mine. Avea doisprezece ani, iar familia îl abandonase cu cinci ani în urmă.

După masa bine meritată, băiatul a vrut să plece, însă eu i-am făcut semn să vină cu mine, iar din acea zi, băiatul a avut cui să-i spună tată. Bine… până să îl adopt trebuiau făcute niște acte, dar fericirea de pe chipul lui era evidentă.

*

Portal către viitor, portal către tine!

Înainte de final

Încet dar sigur, descompunerea îmi vrăjește inima cu cele mai dulci acorduri de vioară. Sufletul, încet se desprinde și el de acest trup inutil și plin de infecția numită păcat. Sunt aici, prins în mrejele neantului. Ce liniște deplină, ce extaz morbid. Cât mai e până ajung la tine? Cât mai pot supraviețui fără să îți admir chipul în fiecare dimineață? Cu cât mă gândesc mai mult la tine, cu atât mai repede aș vrea să mor, să uit de tot ce mă înconjoară.

Aș dori să te dezbrac din priviri, să te admir în costumul Evei, să fii muza mea și doar a mea, nimeni și nimic să nu mi te răpească. Îmi văd trupul inert și descompus pe jumătate, stau în fața mea, în fața a ceea ce am fost odată: un Prost! Acum sunt esența, acum sunt steaua ce îți ține de urât, atunci când el… te-a dezamăgit din nou. Aș vrea să îți pot spune ceea ce simt, ceea ce vreau să clădesc cu tine, dar sunt un laș, un mort viu ce merită o pedeapsă mai cruntă decât moartea. Dacă ți-aș spune că ”Te iubesc la infinit!” te-aș minți, fiindcă pentru mine infinitul e un punct aproape inexistent. Dar îți voi spune că ”Te iubesc atât timp cât inima o să valseze pe ritmul vieții!”. Mai grav e că nu te pot scoate din creier, fiecare părticică a materiei cenușii te are pe tine în ea, fiecare parte a inimii te are întipărită, iar sufletul tânjește după tine, e înlănțuit cu dragostea ce ți-o port numai ție. Singura ta greșeală a fost atunci când mi-ai spus că o să te uit. Din păcate, pe zi ce trece mă îndrăgostesc mai tare de tine, iar când te văd fericită în brațele altuia, nu sunt gelos, nu!… Sunt fericit fiindcă ești vrednică de ceva mai bun decât mine.
Oh, ce seară plină de amor, păcat că nu eu împart acel amor. Mă regăsesc în cărți, în muzică, în artă, căci până la urmă eu sunt eu, iar tu ai fost o stea, ce s-a îndepărtat de propia Galaxie.

*

Finalul

Timpul se metamorfozează în lame ascuțite, pline de otravă, ce îmi străpung inima căutând și ultima vitalitate a Sufletului.

Ultima lamă îmi desparte Sufletul ce mi-a fost casă până acum la bătrânețe, când am realizat că e doar o bucată de lut lipsit de valoare. Singurul meu regret e că nu te-am găsit. Oricât te-am căutat, oricât m-am rugat, nu am putut să te găsesc, să îți spun cât de mult te iubesc, să îți spun că nu te-am uitat niciodată. Lângă trupul meu s-au adunat oameni în halate albe, însă dintre ei disting doi băieți și o femeie trecută de vârsta a doua. Plânge. Să fie ea oare? Să fie fata din trecut a cărui nume nu îl pot pronunța?
Timp de trei zile am stat lângă trupul meu în descompunere, apoi a venit momentul să îmi iau ”La revedere!” de la el. O dată lăsat în groapa adâncă, am plecat. Nu am vrut să îmi văd trupul închis, izolat, în timp ce eu eram liber. De acum o să te aștept sus, unde priveliștea e mirifică. O să te aștept până o să îți faci curaj să apari și să îmi spui TE IUBESC!

*

Jurnalul

Am început să răsfoiesc jurnalul tatălui meu. Se pare că sunt menționat și eu într-un capitol intitulat ”Italia”. Îmi aduc aminte de acea zi de parcă a fost ieri.

Mă surprinde faptul că tata era atât de romantic. După ce am ajuns în România, la câteva luni tatăl meu s-a căsătorit, dar parcă nu era el cu adevărat. Am un frate mai mic, iar mama e una dintre cele mai minunate persoane. Ultimul capitol din jurnal, ”Înainte de final”, avea doar trei cuvinte ”Încet dar sigur”. Probabil presimțea că o să moară. De zece ani era internat la Spitalul de nebuni, însă cu doar trei luni înainte mi-a cerut o agendă și un pix. Acum știu de ce. La finalul agendei, o poezie este așternută și-mi dau seama de scopul acesteia.

În ea, subtil se ascunde eroul principal al acestui jurnal, eroul care l-a vrăjit pe tatăl meu, încât acesta nu a uitat-o niciodată și nu e vorba despre mama. Vă las și pe voi să aflați și nu uitați, Iluzia Adevărului e mai reală decât telefonul pe care îl țineți în mână.

Sfârșit!!

Încet dar sigur,
Zarea-mi este moartea.
Ascult și-s singur,
Blestem îmi este viața.
Eliberat de Zeus,
Lupt cu al meu trup
Apun, răpun, supun!

Adrian Ionuț TINCU
clasa a XII-a E,
C. N. ”Dragoș Vodă”




CNDV – Darius Colopelnic, calificat la naționala Concursului de Oratorie ”Demostene”

Darius Colopelnic

În organizarea Clubului Interact Sighet, vineri, 29 martie 2019, la Sighet s-a desfășurat cea de a XII-a ediție a Concursului Național de Oratorie ”Demostene”. Concursul a fost inițiat de Interact Club Pitești, unde se va ține și etapa națională, în data de 19-22 aprilie 2019. Acest concurs oferă tinerilor oportunitatea de a-și forma, practica și demonstra abilitățile de orator, la standarde înalte.

Etapa locală a constat într-o singură probă, și anume, prezentarea discursului centralizat în jurul unuia dintre cele două citate propuse: ”Nu poate fi o nenorocire mai mare pentru oamenii liberi, decât pierderea libertății cuvântului.” (Demostene) sau ”Moralitatea: o fântână din care oricând poți scoate noroi.” (Paula Adriana Cozian). La etapa națională a concursului, elevii vor avea de construit și un discurs spontan, Elevator Pitch, de 3 minute.

Cel care va reprezenta Sighetul la faza națională a Concursului ”Demostene”, este Darius Colopelnic, elev în clasa a XII-a E la C. N. ”Dragoș Vodă”. Darius și-a construit discursul câștigător la faza locală – prezentat mai jos – în jurul citatului: ”Moralitatea: o fântână din care oricând poți scoate noroi.” (Paula Adriana Cozian)

*

„Odată, un om căzu într-o fântână. O persoană miloasă care trecu pe acolo îi spuse:
– Îmi pare rău pentru tine. Îți împărtășesc durerea.
Un om politic, implicat în diverse probleme sociale îi zise:
– Era de așteptat ca, mai devreme sau mai târziu, cineva să alunece înăuntru.
Un altul spuse:
– Numai celor răi li se poate întâmpla să cadă într-o fântână.
Un om politic, de astă dată din opoziție, se preocupă să elaboreze un întreg discurs împotriva guvernului pornind de la această întâmplare. Un ziarist făgădui să scrie un articol polemic duminica viitoare. Unul cu spirit practic îl întrebă dacă erau mari taxele pentru acea fântână”.

Și acum imaginați-vă ce ar face o persoană morală… Ar întinde o mână și l-ar trage pe om afară.
Moralitatea este o fântână din care oricând poți scoate noroi.

Moralitatea este o fântână. Vorbim în primul rând de o regenerare, de purificare prin faptele morale, ba mai mult, având în vedere simbolismul fântânii, vorbim de nemurire. Prin apele ei mereu schimbătoare, fântâna mai simbolizează o perpetuă întinerire și ca urmare longevitate. Construcțiile care se fac în jurul unei curți pătrate în al cărei centru se află o fântână sunt imaginea Paradisului terestru. Astfel, săvârșind fapte morale aici pe pământ, omul atinge de fapt o longevitate spirituală.

În „Povestea lui Harap Alb” de Ion Creangă, intrarea în fântână reprezintă una din primele probe ale personajului aflat în drumul său inițiatic, e locul renașterii, al schimbării, iar în poezia „Înviere de toate zilele” de Lucian Blaga, motivul sugerează conștiința de sine: „Ochii mi se deschid umezi și sunt împărat/ Ca fântânile din imperiul lutului”.

La Andrei Lupan, fântâna e simbol al căutărilor în profunzime și al legăturilor omului cu societatea, dintr-un om sărac și vagabond, Pahoma devenind un căutător de sensuri veșnice. Moralitatea este prin urmare cunoaștere de sine și oportunitate de a atinge nemurirea, îndumnezeirea. Căci dacă atunci când ucidem semănăm mai mult cu animalele, atunci când gândim semănăm mai mult cu oamenii. Dar atunci când facem fapte morale, ajutăm, iubim, iertăm, semănăm mai mult cu Dumnezeu.

Un alt aspect pe care aș dori să îl subliniez este că moralitatea este necesară și ne privește pe toți. Din punct de vedere psihologic, oamenilor le pasă de propria conștiință și de ce cred alții despre ei. Săvârșirea unor fapte care nu sunt morale poate conduce la insomnii, dezamăgiri, depresii. Privind sociologic, fără moralitate viața ar fi aproape imposibilă sau cel puțin dificilă din cauza lipsei de încredere în ceilalți, am avea temeri permanente de a fi înșelați, mințiți, umiliți.

Din punct de vedere spiritual, oamenii se îngrijesc de viața lor de apoi. În funcție de faptele morale de pe pământ, vor primi răsplata în ceruri. Prin urmare, oricum privim, moralitatea e la fel de utilă precum apa, simbol al vieții. Și așa cum fântâna oferă apă tuturor trecătorilor, moralitatea se adresează tuturor ființelor umane.

Pe de altă parte, moralitatea e o fântână din care oricând poți scoate noroi. O fântână neîngrijită își pierde menirea, în plus e înșelătoare: te aștepți să îți potolească setea, iar ea îți oferă ce are mai rău. Apa dintr-o fântână dată uitării își pierde savoarea și prospețimea, lăsând gustul amar al noroiului din adâncuri. Tot astfel, renunțând la faptele noastre bune, lăsăm mizerii precum invidia, ura, lăcomia să ne umple sufletele și să ne pângărească. Acesta e și semnalul de alarmă al autoarei, îndemnul ei la veghere constantă și implicare. Precum o fântână care are izvoare bune, păstrează în ea ape limpezi și savuroase și le dăruiește celor însetați, omul care are izvoare de înțelepciune și educație trebuie să dea mai departe pentru că dăruind va dobândi.

În concluzie, moralitatea e un fenomen cu implicații sociologice, psihologice și spirituale, un fenomen la care fiecare dintre noi trebuie să își aducă aportul pentru o viață sănătoasă și în comuniune armonioasă cu ceilalți, cu Sinele și cu Dumnezeu. Așadar, să întindem mâna omului căzut în fântână, nu doar azi, ci mereu. Să nu uităm să întreținem constant fântâna pentru a avea mereu apă proaspătă și beneficiile ei, pentru a nu lăsa noroiul să iasă la iveală și pentru a evita regretele de mai târziu.

*

„Un sătuc de la poalele unui castel fu trezit în zori de vestirea prin care stăpânul îi cheamă pe credincioșii săi supuși să ia parte la petrecerea prilejuită de sărbătorirea zilei sale de naștere. Pentru fiecare se va pregăti un dar. Stăpânul cere însă la rându-i tuturora să-i dea o mână de ajutor: să binevoiască să aducă acolo niște apă ca să umple fântâna castelului care secase.

În sat se răspândiră de îndată diverse zvonuri:
– Vai, tot tiran a rămas! Are destule slugi ca să poată să-i umple fântâna… Eu voi duce o ulcică de apă: să-i ajungă!
– Ba nu, el a fost mereu bun și milostiv! De aceea, eu voi aduce un butoi!

În dimineața petrecerii, pe drumul care urca spre castel se putea vedea un straniu alai: unii împingeau din răsputeri butoaie mari, alții duceau pe tăvi carafe mici.

Alaiul intră astfel în curtea castelului. Fiecare goli apa adusă în fântâna castelului. După fripturi și vinuri, dansuri și cântece, spre seară, stăpânul castelului le aduse tuturora mulțumiri și se retrase în odăile sale.
– Și darul făgăduit? mormăiră unii, supărați și dezamăgiți.

Înainte de a pleca, fiecare trecu să-și ia înapoi vasul în care adusese apa. Atunci izbucniră deodată și exclamații de bucurie și urlete de mânie. Vasele fuseseră umplute până la gură cu bani de aur!
– Ah, spuneau unii, dacă aș fi adus mai multă apă…”

Darius COLOPELNIC

Felicitări organizatorilor și concurenților și mult succes reprezentantului Interact Sighet la faza națională a Concursului de Oratorie „Demostene”!

Salut, Sighet!




Evelin Batizi a descoperit profesori-eroi la CNDV!

Zilele trecute, m-am întâlnit prin centrul orașului nostru cu…. două simpatice tinere: Evelin și Alexandra. Evelin radia de fericire! Părea un personaj SF prin toate caracteristicile exterioare: plutea într-un halou de fericire. Și avea de ce să fie fericită! Ducea în două plase ieftine, comoara ei: tocmai ridicase de la tipografie, cele zece exemplare din romanul ”Făuritorii”. Am înregistrat primele informații despre cartea ei, într-o avalanșă fermecătoare de cuvinte. Am avut privilegiul să fiu primul cumpărător al cărții Evelinei (sper să menționeze acest lucru în viitoarea biografie de super-cunoscut romancier! 🙂 ). Am promis că voi citi romanul, fiind incitat și de dimensiunea astrală a ”eroilor”, și mi-am propus (fără să-i spun), să fiu primul editor al viitorului roman al domnișoarei Batizi. Cred că Evelin, prin această apariție unicat (tiraj 10 exemplare) și-a adus omagiul Colegiului Național ”Dragoș Vodă”, cu ocazia celor 100 de ani de existență. Succes, Evelin! Succes generației F! (Ion Mariș, coordonator Editura ”Valea Verde”, Sighet)

*

Se spune că legendele trăiesc în cărți și povești de mult uitate, însă mulți nu știu că, de fapt, ele trăiesc printre noi și sunt ”ascunse” în oameni simpli și totuși fenomenali. De aceea, am decis să scriu ”Făuritorii” și să le atribui rolurile principale celor șase profesori ”legendari” care îmi predau. Vreau ca lumea să ajungă să îi cunoască pentru a lua exemplul lor. (Evelin Batizi, autorul romanului ”Făuritorii”)

*

Mulți dintre noi spunem despre cărți că sunt doar un ansamblu de foi împletite într-un cotor. Noi greșim, cartea este ceva magic, un mod de a trăi, un mod de a te exprima. Dacă cineva îți spune ,,Citește!… nu îți subestima valoarea și inteligența, nu spune ,,Nu pot! sau ,,Nu înțeleg!’’ Cu fiecare zi dezvoltă-te drag cititor și crește-ți imaginația! Aceste calități le-am observat cu mare băgare de seama la Evelin, o persoană deosebită prin modul său de a gândi. Imaginația lui Evelin trece granițele posibilului, ducându-ne pe culmile celei mai adânci magii.Această persoană răspunde prompt oricărei provocări, este o pată de lumină în acest sumbru joc al vieții .

Viața mereu va fi o provocare iar Evelin mereu va trece orice test prin unealta ei secretă, imaginația. După cum bine v-ați dat seama Evelin este mirifica autoare a cărții ,,Făuritorii’’, punând în joc sufletul ei și visul ei de a deveni profesoară. De aici vine și ideea personajelor, modul în care ea a ales personajele este inedit și nemaiîntâlnit, inspirându-se din viața de zi cu zi a anilor de liceu și admirând fiecare gest sau replică a profesorilor și a colegilor, creionând astfel fiecare personaj în parte. După cum vedeți, imaginația ne poate salva din această ruletă a vieții, făcându-ne pe fiecare să uităm de grijile din afara cotorului fermecat. În această operă a lui Evelin veți putea observa nu numai imaginația acută de care dă dovadă, ci informația pe care aceasta o deține, îmbinând mai multe domenii științifice.

Mereu binele trebuie să învingă răul, însă nimic nu se poate realiza fără muncă. Ceea ce dorește Evelin să sublinieze în acest roman este abilitatea de comunicare și de colaborare care lipsește cu desăvârșire în zilele noastre, dar care dacă este pusă în practică poate aduce o schimbare pe care noi ne dorim să o vedem în lume. Schimbarea a început cu Evelin și inventarea inteligenței artificiale care aduce atât beneficii cât și necazuri.

,,Făuritorii’’ mă duce cu gândul la o lume inimaginabilă, o lume în care prietenia domnește peste tot în lume, în care egalitatea nu e doar în acte, o lume perfectă. Fără formarea de care, putem spune că profităm la școală nu am fi ajuns unde suntem acum, această formare o dobândim de la dragii noștri profesori, liderii clasei făuritoare, cei care ne conduc prin înțelepciune și prin blândețe și mai ales prin umanitate, prin sentimente bine clădite.

Umanitatea și sentimentele ne leagă pe toți indiferent de etnie, limbă sau religie, cu toții suntem, practic, sigheteni și maramureșeni. Armurile pe care noi trebuie să le folosim sunt dragostea și inteligența pentru a înfrânge răutatea.

,,De ce a ales Evelin să introducă în cartea ei profesorii?’’. Cu toții vă gândiți la asta, tocmai de aceea avem și o explicație, Evelin a ales ca personaje profesorii de la clasă deoarece îi consideră niște modele demne de urmat în viață, dând dovadă de compasiune, atașament, iubire față de noi toți, indiferent dacă i-am supărat sau nu. În ei nu există răutate, există doar corectitudine, inteligență, independență și un tact didactic deosebit. Au trecut de mult granițele psihopedagogiei, ei ne-au devenit prieteni, confidenți și putem spune că ne-au devenit chiar și părinți.

Fiecare calitate principală a persoanelor din jurul ei are un personaj-reflector în carte, însă cine sunt personajele nu vă vom dezvălui, ci vă vom lăsa să meditați asupra acestui mister. Misterul lui Evelin este mai mult decât veți putea gândi vreodată deoarece la sute de întrebări nu putem găsi răspuns. Această întrebare este una dintre cele câteva sute ,,Știe cineva la ce se gândește Evelin?’’.

Iar pentru sfârșit vă propun o provocare, două cărți pe săptămână! Nu e deloc ușor să scrii, dar e ușor să citești, haideți să citim cu toții, să descoperim adevărata umanitate și adevăratele mistere ale vitorului, împreună! Mai mult de atât, haideți să descoperim ,,Făuritorii’’ acestei lumi și câștigătorii jocului. Tuturor ne place să (ne) jucăm și evident să câștigăm. Să încercăm să câștigăm și câteva cuvinte în plus în vocabularul nostru! (Georgiana Nistor, XII F)

*

Evelin este o elevă cum puține mai sunt în ziua de astăzi: super determinată! O fată modestă, cu mult bun simț, comunicativă și de o veselie molipsitoare, Evelin a fost mereu eleva care avea un plan, avea ceva de realizat, avea un vis. Și nu s-a dat bătută până nu și-a văzut visul cu ochii. În general e o fată care luptă pentru scopurile ei, muncește și perseverează până la capăt. Are atâta energie pozitivă încât reușește să mobilizeze și pe alții. Evelin e o scumpete și sunt foarte mândră de ea! (prof. Andrea Burcuș, diriginta clasei a XII-a F)

*

Evelin e eleva care mă așteaptă mereu pe scări și mă conduce până în sala de clasă. N-am întrebat-o niciodată de ce face acest lucru. Îmi place să îmi imaginez că vrea să fie prima care îmi spune ,,Bonjour, madame!” și care îmi transmite pofta ei de viață, de ora respectivă. De câte ori are ocazia, îmi împărtășește ideile ei trăznite, imaginația debordantă cu un haz și o naturalețe de parcă ne cunoaștem de când e lumea. Dacă așa e și cartea pe care a scris-o, de-abia aștept să o citesc! (prof. Luminița Colopelnic)

*

Evelin este o elevă cu totul deosebită. O ambiție extraordinară și perseverență în tot ceea ce face au fost factorii esențiali ai acestei deveniri. Eleva timidă din primul an de liceu, s-a descoperit pe sine și forța ei interioară. Elementele cotidianului au fost rescrise într-o manieră vizionară neobișnuită. Felicitări, Evelin! (prof. Gabriela Ilieș)

*

Pe Evelin am remarcat-o din primele ore la clasă. Este genul de elevă exuberantă, atentă la detalii, simpatică. Fiindcă era pe fază imediat, îți comenta o idee pe care o predai la lecție. De acolo se pornea o discuție interesantă de unde reieșea imaginația debordantă. Ideea cărții am concretizat-o în ore întregi de dialoguri la clasă. Sper, așa, pe undeva că am fost și eu un factor încurajator pentru apariția acestei cărți. Și, bineînțeles, că mă simt mândră să fiu unul din eroii din poveste. (prof. Simona Nodiș)

*

Evelin m-a făcut personaj de roman! Habar n-aveam ce născocește în mintea ei! Dar, ”produsul” final, deși SF, ne lămurește asupra calităților unor eroi. Mi-am dat seama că nu (neapărat) de science-fiction avem nevoie noi, profesorii, pentru a-i determina pe inteligenții noștri elevi să iubească și cuvântul scris! Sunt mândră de voi, elevii mei, aparent de neînțeles, dar, wow, ce frumoase sunt rezultatele când se creează o prietenie având un ”fals” substrat romanesc! Baftă în viața reală, dragii mei elevi! Valete, carissimi et carissimae! (prof. Brîndușa Oanță)

N.r. Pentru a vă stârni interesul, vă prezentăm personajele principale din roman (în ordine alfabetică): Andrea Burcuș (Jane Peterson), Luminița Colopelnic (Elizabeth Hamilton), Gabriela Ilieș (Allice Birmingham), Simona Nodiș (Katherine Keith), Brîndușa Oanță (Bridget Morgan), Marius Voinaghi (Michael Winston). ”Făuritorul” coperții romanului: Mihai Bodnariuc, XII F.

Salut, Sighet!




După stele, zeii plâng… (autor, Mădălina Danci)

Mădălina Danci

Mi-am maturizat sentimentele și am crescut prin persoana lui. Cred că am ajuns să-l iubesc din prima clipă în care l-am văzut pentru că a avut legătură cu fiecare text pe care l-am scris și mi-a dat impresia că o să-l cunosc mult mai bine după ce vorbim. Am crezut că prin banale conversații o să ne atașăm mult mai tare și o să ne fie greu să ne uităm. N-am renunțat la noi pentru că ne-am iubit și ne-am purtat în suflet indiferent de locurile în care am mers. M-am concentrat pe ceea ce am simțit. Am trăit o viață minunată alături de el. Cu bune și cu rele… eram noi, asta conta. Nu mai era nevoie să-l impresionez pentru că el mă accepta cum eram. Cred că nici eu nu m-am iubit așa mult pe mine însămi. Timpul a trecut și cu toate astea nu m-am gândit nici măcar o clipă că va muri. Brusc, nu mai era… Am ajuns să-l cunosc mai bine după ce s-a oprit din a mai vorbi cu mine, și așa am început să mă cunosc și pe mine.

Eram îmbrăcată în negru, amintirile îmi provocau doar lacrimi amare și ochii îmi rămâneau pierduți în pozele cu el. În fiecare dimineață aveam migrene colorate și stări de leșin, am slăbit și am plâns mult. Dar asta a fost cea mai necesară experiență, chiar dacă eram bătrână, am mai putut crește ca om. Am crescut ca om printr-un moment de nefericire. Nu mai aveam habar cine eram la un moment dat și asta mi-a produs o frică imensă. Am ajuns să nu știu cum e bine să mă comport cu oamenii. Aveam atacuri de panică și anxietatea s-a produs inevitabil. Nu vreau să se înțeleagă greșit ceea ce spun. Nu am ajuns așa din simplul motiv că omul pe care l-am iubit a murit. Am ajuns așa pentru că am rămas singură. Când eram lângă el eram prinsă într-un vis și o scenă de film. Când am rămas singură am devenit prizoniera minții mele. Oamenii mereu m-au privit și au văzut ceea ce au vrut. Nu știu dacă el m-a văzut cu adevărat și nici n-am nevoie să știu asta. Aș schimba multe, dar nu pot da timpul înapoi. Cu toate astea… nu mă mai simt văduvă, el încă se află în sufletul meu la fel ca toți oamenii care au trecut prin viața mea.

Oamenii care m-au făcut să privesc lumea altcumva, m-au învățat să iubesc și m-au făcut să mă iubesc. Prin relația cu el voiam să mă schimb, iar la final am ajuns să mă accept. În clipa în care a plecat a luat cea mai mare comoară: prezentul pe care îl puteam împărtăși în continuare. Prezentul meu are tragedie și fericire, iar cel mai important lucru e că am ajuns să-l trăiesc cu adevărat. Experiența acumulată până la vârsta pe care o am nu m-a făcut mai înțeleaptă, m-a făcut mai confuză în legătură cu multe aspecte și abia acum am realizat că am atras ceea ce a fost necesar, nu ceea ce am vrut. Am ajuns să mă iubesc pentru că mi-am asumat trecutul.

Cine sunt acum? Poate o bătrână tristă blocată în tinerețe sau poate o căutătoare de adevăr în oameni. Oameni care acum preferă să renunțe la alți oameni în loc să schimbe ceva, în loc să se dezvolte preferă să rămână în zona de confort și să trăiască o viață perfectă din punct de vedere social, cu o familie frumoasă și cu o slujbă bună, dar asta nu cred că produce cu adevărat fericirea.

Avem aspirații și ne gândim la un viitor mai bun decât trecutul. Ne plângem de toate relele care ne-au fost făcute și nu vrem să ajungem într-un stadiu pe care-l considerăm inacceptabil. Pare că în noi domină ipocrizia și frica, poate de asta n-ar trebui să ne mirăm că rămânem fără valori morale și lipsa iubirii e prezentă în fiecare parte a zilei. Ura a devenit mai sinceră. Am să încetez să mă mai uit la cer, nu vreau ca într-o zi să mă uit în jos și să văd că și eu mi-am luat zborul. În noaptea amintirii ies suferințele la suprafață, dar gândurile le întunecă. Genii sau oameni comuni, de la o extremă la alta – toți alcătuim Geea și progresul e înlocuit de distrugere. Între a muri și amor căutăm o șansă fiind pictorii culorilor fără planșă.

După stele, zeii plâng, dar lacrimile curg prin ochii noștri.

Mădălina DANCI

clasa a XII-a F, C. N. ”Dragoș Vodă”

foto: Pinterest