Sâmbătă, 19 mai 2018, elevii de la Colegiul Național „Dragoș Vodă” împreună cu doamna prof. Claudia Dura, Preasfințitul Părinte Iustin, Episcopul Maramureșului și Sătmarului, și numeroase personalități maramureșene, au participat la Băsești, Maramureș, la sărbătorirea Centenarului Marii Uniri . Elevii i-au reprezentat, simbolic, pe cei 1.228 de delegați strânși în urmă cu 100 de ani în Alba Iulia.

Festivitatea a avut rolul de a-l comemora, în principal, pe Gheorghe Pop de Băsești, cel care a deschis adunarea de la Alba Iulia acum 100 de ani, dar și pe cei care au luat parte la aceasta. Invitații au fost numeroși, oameni și elevi din întreg ținutul Maramureș, îmbrăcați de sărbătoare, îmbrăcați cu straiele populare, fiecare reprezentând zona de unde vine, cum ar fi satele de pe Valea Izei (Bogdan Vodă, Rozavlea, Oncești, Bârsana etc), dar și sighetenii și băimărenii au purtat cu mândrie portul popular, cu care strămoșii lor au înfăptuit Marea Unire.

Oaspeți de seamă, Preasfințitul Părinte Iustin, corurile liceale, dar și programul artistic pregătit de fiecare grup, au constituit câțiva factori care au amintit de momentele unice ale Unirii de la 1918.

În calitate de invitați, totul ni s-a părut extraordinar! Să vezi atâta lume adunată pentru comemorarea unui eveniment istoric care a schimbat destine‚ a trezit în sufletele noastre o bucurie și o mândrie enorme, cursivitatea și înflăcărarea cu care a vorbit fiecare invitat ne-au proiectat, parcă, direct pe 1 decembrie 1918, eram acolo, așteptând să se înfăptuiască Marea Unire!

Gheorghe Pop de Băsești (n. 1 august 1835, Băsești– d. 23 februarie 1919) a fost un politician român din Transilvania, între 1881-1902 vicepreședinte, iar între 1902-1918 președinte al Partidului Național Român din Transilvania. În perioada 1892-1894 Gheeorghe Pop de Băsești a fost unul dintre liderii mișcării memorandiste, care cerea autonomia Transilvaniei și drepturi suplimentare pentru românii din Transilvania aflată în Austro-Ungaria. A fost unul dintre politicienii români condamnați la închisoare pentru susținerea Memorandumului, în cadrul procesului memorandiștilor de la Cluj în 1894. A prezidat Adunarea Națională de la Alba Iulia din 1 decembrie 1918.

Autori: Mihaela-Delia Firișciac & Bogdan-Ionuț Mariș,
clasa a X-a G, Colegiul Național „Dragoș Vodă”

Salut, tuturor! Mă bucur să vă scriu deși a trecut un pic de timp. Azi voi atinge o temă frumoasă. O temă despre care nu prea vorbesc… adulții! Acest articol este despre copilărie. Până acum câteva zile consideram copilăria o perioadă în viața omului de care el dorește să se debaraseze, pentru ca să-și asume maturitatea cât mai rapid, pentru ca să devină cât mai repede… responsabil. Ei bine, ieri mi s-a schimbat percepția. Nepoțica mea, în vârstă de 5 ani, mi-a arătat ce frumoasă este de fapt copilăria. Am ieșit cu ea în grădină ca să ne jucăm. Monitorizând-o atent, la un moment dat, văd cum începe să sufle peste păpădii cu putere. Eu consider păpădiile ca fiind ceva deranjant, mai ales când acel puf ți se așează în păr sau pe gene.

Ei bine, ea mi-a spus însă: „Hei, Anca, uite ce frumoase păpădii. Parcă sunt niște umbreluțe care zboară și ajung încet pe pământ”. Atunci mi-am dat seama că există o diferență între ce gândeam eu și ce gândea ea. Așa am realizat de fapt că această perioadă, copilăria, este fără nicio grijă. Fără probleme și fără stres. E perioada când poți gândi orice fără a fi judecat, când nu depinzi de nimeni și când ai libertatea de a-ți imagina că totul e frumos. Copilăria te face să vezi totul într-un mod mai simplu. Stând cu ea, mi-am amintit de anii când eram mai mică și ieșeam afară să mă joc cu copiii, fără să mă gândesc că mâine am teză sau examene… Atunci, tot ce făceam era impregnat de libertate și armonie. Acum înțeleg de ce oamenii mari spun: „Ce n-aș da să fiu din nou copil”. Da. Chiar și eu aș vrea să fiu copil din nou. Sunt și acum, dar în acest articol mă refer strict la perioada grădiniței și cea a claselor primare. Sunt foarte bucuroasă când petrec timpul cu copiii, deoarece ei emană sinceritate. Dacă ar fi să fac o listă cu “atuurile” copilăriei, mi-ar lua pagini întregi, dar cred că cele mai importante sunt sinceritatea, puritatea și frumusețea. Pentru mine, copiii sunt îngerii care îți arată că viața trebuie privită frumos, chiar dacă există și rele în ea. Mereu exită o rezolvare, uneori… copilărească!

Așadar, dacă aș propune o definiție pentru copilărie, aceea ar fi: cea mai frumoasă perioadă a vieții, iar dacă viața noastră ar fi o plajă plină de scoici în care susură marea, cele mai bine fixate în nisip ar însemna copilăria, pentru că ea, copilăria, este fundamentul vieții noastre, pe care ni se clădește întregul destin.

Anca Maria Corneștean
Liceul Pedagogic „Regele Ferdinand”

Bolnav de albastru

Ah, cer albastru,
De ce ascunzi tu al meu astru?
Şi-mi juri seară de seară,
De parc-ar fi prima oară,
Că-l voi vedea oarecând
Din poama Lunii muşcând?
Că va veni doar la mine,
Iar dacă voi fi-n ruine
În braţe mă va ţine.
Iar sus, pe dealul umbrelor,
Tresar de dorul norilor,
Din lacrimi îmi fac scut:
Azi am curajul să te-nfrunt.
Iar de n-am dreptul la iubire,
Lasă-mi măcar o amintire,
Căci cu spaimă te privesc,
Şi voia lunii împlinesc.
Trăiesc prin tine-n două chipuri,
Visez preaplin, culeg nimicuri.
Mă-ncearc-o tainică ispită,
Astăzi chiar eu mă cred pedepsită.
Şi-ţi aduc ofrandă blesteme,
Nu-ţi mai scriu poeme,
Pentru că tot ce tu ai vrut
A fost să-mi vezi sufletul slut!
Acum în ceas de seară,
Când lumea mi-e amară
Mă sting, mă ofilesc,
Din zbor mă prăbuşesc
Albastrului mă dăruiesc,
Dar nu-ncetez să cresc.

*
De mine fug?…

Văd chipuri rele,
Care smulg zâmbetele mele.
Şi fug …
Pe toţi vreau să-i alung!
Lumea zâmbeşte-amar,
Cu zâmbet fad de chihlimbar.
În ochii lor eu văd minciuna…
Atât de aproape este ura!
Iar stelele-s păcate,
Chiar dacă-n veci sunt luminate.
Sunt reci și sunt de neatins,
În ele-ţi ţin sufletul prins.
Cea mai strălucitoare stea
În plâns te va întemniţa !
Dar le privim și le iubim,
Cu ele ceru-mpodobim.
Eu totuşi fug…
Cu vântu-aş vrea să m-ascund
Şi să m-aşez la colţ de lume,
Ca să ascult ce Soarele are a-mi spune.
Dar îmi e frig şi către Soare strig.
Apoi… stând pe un nor,
Un înger îmi dă aripa să mă-nfăşor.
Iar preamăritul Soare-mi spune
Că se va risipi această lume.
Şi stelele nu vor mai fi,
Iar în lumina Sa toţi vom zâmbi.

Zâmbesc deja… zâmbesc…
Se încălzeşte lumea ce-o privesc.
Azi nu mai fug…
Căci viaţa arde-n mine-un rug.

*

Plasa de vise

Sunt captivă într-o plasă de vise.
Un vis mă prinde în ale sale tentacule
Şi-mi arată puţinele lumini rămase aprinse.
Chiar dacă fug
Răvășind pământul,
Spre un capăt de lume,
Visul mă strigă pe nume,
Mă prinde în mreje,
Mă aruncă spre Soare
Ca să umplu paginile goale.
Sunt captivă într-o plasă de vise…
Oare mă voi îmbolnăvi?
Scriu poezii.
Îmi mai trebuie şi alte „doftorii”?!

Nemeș Bianca,
clasa a VI-a A,
Școala Gimnazială ”George Coșbuc”, Sighet

sursă foto: http://www.vinsieu.ro/

***
Am alte informații
privind universul, filosofia,
spațiul și timpul,
dar tu nu vezi pentru că nu te uiți pur și simplu.
Nu poți privi cu ochi umani creația divină
adevărata lumină vine de la forțe oculte –
bâjbâim prin întuneric căutând scânteia,
dar al treilea ochi rămâne închis.
Ești prizonier între viață și moarte,
între ideologii și propria identitate.
Rugăciunea o spui doar în clipele grele,
nu ai înțeles că toate problemele sunt efemere.

Fac primul pas spre iubire
dezvolt sentimentul de acceptare
și de neînfricare.
Mă trezesc meditând
pentru că vreau să apară răsăritul
care e de fapt iluminarea:
acest trup carnal se leagă doar de „mine” și de material.
Văd în jur superficialitate,
asta-i epoca cu valori penibile
impuse snobilor de societate.
Căsătoria e o dovadă de neiubire
care se găsește în acte.
Hristos nu vrea să-i luați partea,
vrea să luați parte!
Nu-i nevoie de culturi, e nevoie de inocență:
caută independență!

Divinitatea terestră e o iluzie,
tu îi oferi forță pentru că mai crezi în ea.
Citești cărți, vizionezi seriale și cauți acel ceva,
acestea sunt forme de prozelitism:
ți se plantează idei și confuzie.
Pentru a fi înțelept nu e nevoie de un spirit hrănit,
E nevoie de un har dobândit.

Geea, situată în universul cinci
dă rod gândurilor ce-au fost lăsate.
Trecerea ființei prin această dimensiune karmică este necesară
pentru înflorirea spirituală.
Fiecare conștientizare este o lecție învățată,
fiecare lecție învățată, duce către un punct din înalt.
Noi ne dezvoltăm, ăsta e scopul acestui drum
care doar în teorie pare o condamnare.
Trăiește clipa în incertitudine
și beatitudine.

Razele soarelui luminează căutătorii de adevăr
care cer din cer divinitate.
Anotimpurile ne pot aduce prosperitate,
dar ne înconjurăm de noxe și toxine,
de prea multe ori ne facem rău
și credem că o să ne fie bine.
Trebuie să ne facem curaj să evadăm din acest abis
pentru a ne îndrepta spre paradis.

Îmi acopăr straturile de piele cu straturi de stele,
am codul meu, la fel ca Da Vinci.
Sunt fabricată în galaxie,
evadez din utopie
ca să nu mai fac parte din această lume de hârtie.
Mă întorc acasă.
Credința mea stă în stele, flori, ocean, soartă şi în mine.
Glanda pineală încearcă să perceapă esențele divine.
Rămân acea fată atipică
în lumea mea lirică
prolifică.

Autor, Mădălina Danci,
clasa a XI-a F, C. N. Dragoș Vodă

Încă din liceu am fost pasionată de perioada comunistă, pe care și mama mea a parcurs-o. Discuțiile de la orele de istorie și de acasă, mi-au amplificat dorința de a cunoaște amănunte despre această epocă ce ține de istoria recentă a României. Consider că există zone întunecate, nedevoalate publicului larg din perioada comunistă, de aceea continuă să mă preocupe investigarea epocii în care au trăit apropiații din familia mea. Comunismul a reușit să suprime democrația și să reducă la tăcere un popor, cu excepțiile de rigoare.

Ziarul Scânteia, organ al Comitetului Central al Partidului Comunist Român, mai ales în ultimii ani ce au precedat Revoluția din anul 1989, era încărcat de propagandă și osanale dedicate cuplului Ceaușescu, el “geniul Carpaților” și ea “savantul de renume internațional” își primeau meniul zilnic de lingușeli, plecăciuni, aplauze furtunoase, din partea jurnaliștilor de curte, dar și a oamenilor de cultură ce se prostituau pentru funcții călduțe sau pur și simplu din frică. Critica sau observațiile neconforme realismului socialist erau pur și simplu excluse, deviațiunile anti-sistem de neconceput, opozanții reduși la tăcere. Securitatea omniprezentă veghea cu duritate la menținerea liniștii cuplului prezidențial, hotărâtă să pedepsească orice formă de dizidență în “iepoca” de aur.

Uniunea Scriitorilor din România, de sorginte proletcultistă, edita în tiraje impresionante operele inestimabile ale Tovarășului, iar orele de “religie socialistă” sau, altfel spus, de educație comunistă, erau croite pe același calapod al preamăririi “iubitului fiu al poporului”. Populația hrănită pe cartelă, cu pâinea raționalizată “științific”, fără lumină și curent electric în locuințe, lipsită de minime condiții de trai, a apei calde și-a săpunului, era terorizată de tembelismul și absurditatea reprezentanților clasei muncitoare dar… mămăliga nu exploda.

Festivalul Cântarea României, al “culturii și educației socialiste”, inventat în anul 1976, pin manifestările culturale ce-l compuneau, a devenit o platformă de adulare a președintelui pe viață al României, purtătorul de sceptru regal, zeul înțelepciunii și atotștiutorul veșnic.

Sistemul de represiune și propagandă era infiltrat în toate celulele societății românești din acei ani de sumbră amintire, singura imagine vizibilă, permisă, admisă era doar… Conducătorul Iubit.

La inițiativa domnului Marius Voinaghi, profesor de istorie la C. N. „Dragoș Vodă”, vineri, 27 aprilie 2018, Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței din Sighet, a găzduit lansarea „Ghidului ilustrat al comunismului românesc” coordonat de Asociația Forum Apulum din Alba Iulia, în care, încercăm o abordare diferită a acestor 50 de ani de dictatură pentru a face ca mesajul să fie simplu de înțeles și de reținut, prin a pune accentul pe ilustrații realizate de artiști români – Dan Perjovschi, Saddo, Ana Kun, Livia Coloji, Răzvan Cornici, George Roșu, Andreea Ilisăi, Dragoș Boțcău și Bogdan Topîrceanu sunt cei care și-au oferit voluntar munca pentru acest ghid. (Forum Apulum)

Urmăriți și reportajul audio:

Evenimentul a fost moderat de muzeograf Andrea Dobes – Fürtös. Partea de concluzii a fost prezentată de Marius Voinaghi, coordonatorul Cercului de Istorie „Gemina”.

Autor, Sebastiana Joicaliuc,
studentă anul I, Jurnalism, UBB Cluj-Napoca

„Ce apreciezi la mine?”
„Ești foarte frumoasă, ai niște ochi superbi, arăți bine…”

Cu toții suntem obișnuiți să facem astfel de complimente, să le primim sau, cel puțin, să le auzim în jur. Dar, oare, se rezumă totul la atât?

Adevărul e că ne place să primim complimente de acest gen, ne place să ne simțim frumoși, și asta, mai ales dacă avem îndoieli în această privință. N-aș numi-o ca fiind drept problemă contemporană. Lumea dintotdeauna a avut idealuri, idei despre cum „ar trebui” să arătăm și tehnici prin care să ne apropiem de acest „model standard”. Însă, aici se strecoară greșala și naivitatea omenească. Suntem diferiți, am fost creat diferiți, iar diversitatea ne face atât de frumoși!

Trăim într-o lume cufundată în superficialitate, cu toate acestea, există și multe persoane care consideră că modul în care arăți nu contează, însă, deși îndrăgesc acest tip de persoane, țin totuși să le contrazic, pentru ca DA, înfățișarea contează, prima impresie contează, pe scurt, lucrurile care te atrag prima dată la cineva. Am fi ipocriți dacă am nega asta, pentru că ne place frumosul, e normal să ne placă, să ne atragă, să ne facă să dorim să aflăm mai multe despre acel cineva. Dar, nu uita, deși ASPECTUL ATRAGE, CARACTERUL PĂSTREAZĂ! Dacă am pune accentul numai pe frumusețea exterioară, am fi asemenea unui măr mare, roșu și sclipitor, care te determină să-l cumperi, însă, odată ajunși acasă, în momentul când îl curățăm de coajă ne dăm seama că în interior e putred, iar atunci frumusețea lui nu il mai ajută cu nimic, sfârșind la gunoi.

Consider, mă repet, că aspectul contează, dar, în comparație cu caracterul, acesta este de zeci de ori mai neînsemnat, motiv pentru care ar trebui să ne pese măcar la fel de mult de CINE suntem, cum ne pasă de cum arătăm, să ne gândim măcar la fel de des la personalitatea noastră, pe cât de des ne uităm în oglindă, și când observăm că avem de făcut îmbunătățiri, să nu ezităm să le facem.

În concluzie, aranjați-vă dacă asta va face să vă simțiți bine, căutați o versiune cât mai bună a înfățișării voastre dacă asta vă face să fiți fericiți, simțiți-vă frumoși și frumoase, însă nu puneți niciodată, dar niciodată, mai presus frumusețea exterioară decât cea interioară, pentru ca veți fi dezamăgiți de rezultat…

Autor, Mădălina Rednic,
clasa a IX-a F,
C. N. „Dragoș Vodă”, Sighet

Foto: Adrian Almași, clasa a XI-a G, C. N. „Dragoș Vodă”

Da, știu, sunt o fată drăguță. Nu o spun la modul ironic, nici măcar narcisist – deși, nu știu cum aș putea să construiesc fraza asta ca să sune mai puțin caraghios…

Sunt o fată drăguță și, parcă a doua oară când o spun, sună și mai rău. Dacă nu înțelegi exact termenul, sau nu știi încă unde bat, mai “pe limba voastră”, poți spune că-s “bună” (din câte am auzit), sau, uneori, chiar “frumoasă” pentru unii, cunoscători rari ai acestei terminologii.

Nu văd rostul de a mima o oarecare ură de sine sau falsă modestie pentru aste atribute (nu-mi place să le numesc “calități”) fizice, doar pentru a atrage simpatia/ empatia (adevărată sau nu) celor din jur. Iar pentru că azi nu am chef să fiu superficială, o să las să se strecoare aici puțină sinceritate – din câte se pare, și eu am avut emoții odat’ ! :))

Bună! Sunt eu, (nu prea) încântată de cunoștință!

Nu spun că vreau să schimb ceva la mine, în afară de aproape tot, și nu mă recunosc drept posesoare a prea multor defecte, cu excepția tuturor. Da, știu, wow! Sunt genul de fată după care te întorci în club pentru că îți place cum arată. Pe lângă ochii negri și păru’ cam greu de neobservat, mai am și bucăți de fier în față și chestii desenate pe piele, toate astea fiind un amalgam de exotism – spunea cineva -, care îți dă senzația că m-ai putea cunoaște dintr-o privire.

Nu mă întreba de-ai mei, pentru că o duc bine, și nu, nu știu dacă zodiile noastre se potrivesc și, probabil că dacă e așa, aș dispărea destul de repede. Nu mă întreba nici care-i culoarea mea preferată, pentru că nu o știu, și ție, oricum, nu îți pasă. Nu da swipe right pe Tinder pentru că sunt fake. Nu-mi spune că ți-am dat lumea peste cap pentru că, la cât v-am tot învârtit, ar trebui să vomitați cu toții.

Ce îmi place? Îmi place viața, uneori, și alteori deloc, îmi plac apusurile când e cerul roz, și noptile în care confesiunle mele îți dezlipesc încet bandajul lăsând în urmă carnea vie ce sclipește gâdilată de soare odată cu primele ore ale dimineții.

Mă lupt cu fragmente de realitate scăpate din fanteziile voastre despre ce reprezint eu, ca „exponat” al sexului frumos. Poate, dacă nu ați fi atât de ocupați să va imaginați ce aș putea să fiu, ați putea chiar să aflați cine SUNT.

Mă lupt singură în spațiul dintre crăpăturile create de neînțelegeri generate de așteptări: Sigur n-am cum să fiu deșteptă. Nu știu cum se formează cutremurele și n-am auzit în viața mea de Immanuel Kant și, cu siguranță, nu am pus mâna pe vreo carte de prin clasa a 5-a. Opiniile mele nu contează și, sigur nu știu să fac de mâncare. N-am talente și nici hobyuri, și îmi place să mă duc în oraș cu prietenii doar ca să îi oblig să îmi facă poze să le postez pe Instagram. N-am cultură generală, și, de obicei, ce scriu, fur de la alții etc, etc…

M-am prins cum stă treaba. Am devenit atât de superficiali unii cu alții, încât, atunci când ne întâlnim față în față, căutăm unde-i opțiunea de pe ecran să dăm skip. Ne-am construit ziduri atât de înalte, încât nici nu ne mai pasă să le doborâm. Am devenit atât de atenți la ce credem unul despre altul, încât ne știrbim personalitatea doar ca să ne încadrăm în niște tipare false. Nu mai căutăm adevărul, ci ne deschidem ochii doar la ce vrem noi să vedem.

Însă, lecție grea și, implicit, ponoase grele ale vieții avem de învățat – filtrele stochează esența. Și nu vorbesc de filtrele de pe Instagram și nici de cele ale țigărilor, ci de mecanismele pe care le folosim ca să analizăm orice persoană. Ele nu permit să treacă decât ceea ce rezonează cu propriile idei, respectiv dorințe, ale noastre.

Nu o să încerc să explic cine sunt, pentru că asta ar însemna risipirea esenței, distorsionarea perversă a informației care mă face să fiu eu. Nu o să încerc să conving pe nimeni prin afirmații pompoase că sunt o hartă ce merită explorată. E un drum lung și plin de noroi, și iubirea nu e întotdeauna suficientă. Cât despre “dânsa”, pare-se că dedesubturile atingerii sale, renasc din cele mai dezolante situații. Din haos ar fi vrut să-ți fie tot. Poate că îți este deja.

Consider, cu o dulce ipocrizie, că mereu am fost îndrăgostită. Poate nu de tine, poate nu de el, poate nu de ea, ci de cineva, de ceva, de următorul.

Cheers! Drink it up, you might just get another shot.

Apropo – Bună, sunt EU!… și mi-e de ajuns.

Sebastiana Joicaliuc,
studentă Jurnalism, UBB, Cluj-Napoca

Bine v-am găsit! Eu sunt Antonia Ștețiu… și sunt considerată o membră a “generației Z”. Deși am doar 13 ani, adevărul este că aș putea sta 24 de ore pe telefon, dar uneori mă plictisesc, iar acum, am descoperit pasiuni noi, pe care nu m-am așteptat sa le aflu vreodată.

Cred că ar fi bine să vă dau mai multe detalii despre mine. În general unii oameni mă cunosc drept “nepoata sculptorului Bledea”, iar lucrul acesta mă bucură enorm de mult, dar mi-ar plăcea să fiu cunoscută și pentru ceva ce am realizat eu, așa că, m-am apucat să… scriu.

Prima mea pasiune, a fost muzica. Țin minte că încă de când eram copilaș foarte mic mi-a plăcut să cânt, chiar dacă știam că nu am voce, dar sunt copil, așa că… prefer să visez! Aveam microfon și tot ceea ce trebuie ca să pot susține un “concert”, iar după aceea am învățat să cânt la pian. Cântam… chiar dacă nu știam cuvintele și mă distram enorm de mult. Cu timpul am crescut și am înțeles un lucru… nu am talent la muzică, darș să fiu sinceră, și acum mai fac uneori câte un mic show.

Dacă nu mă înșel, a doua mea pasiune a fost actoria. Ador să recit, să mimez, să imit și mai ales… să povestesc. Pot tărăgăna la infinit. La un moment dat, am vrut sa fac o profesie din chestia asta, dar am renunțat.

Cu toate astea, cred ca pasiunea mea cea mai mare a fost și este… scrisul. Unii oameni nu mă prea înțeleg de ce îmi place să scriu sau cum am răbdare. Ei bine, răspunsul este ușor: când faci ceva ce îți place, ai răbdare și inspirație, sau cel puțin asta este părerea mea. Am scris multe texte care au rămas neștiute și nu prea cred că le va afla cineva vreodată, să fiu sinceră, pentru că… mai tot timpul găsesc câteva lucruri care nu îmi convin și vreau sa le schimb. (Știu că sunt o persoană complicată, dar așa sunt eu!)

Știu că pasiunile mele sunt cam… ciudate și că alți copii de vârsta mea gândesc diferit față de mine dar, așa sunt eu… și mă bucur că măcar prin ele îmi pot exprima sentimentele, gândurile dar și ideile.

Așadar, “keep in touch”, voi reveni!

Antonia Ștețiu
clasa a VII-a,
Colegiul Național “Dragoș Vodă”

Țipete de eliberare în adâncu-mi strigă:
Idealul și sentința tocmai le-am expus.
Într-o falsă libertate de societate-acidă
Mă minți că mă lași să zic ce-am de spus.

Libertatea-i o esență ce-ar pătrunde fierul –
E-o tărie ce te-mbată doar cu-al ei miros,
Cum norii par aproape când privești cerul
La fel de-aproape pare libertatea dar, de prisos.

Conștiința-i uneori stârnită de frică și invidie,
Din orizonturile vocației rămâne doar un șablon,
Doar dansatorii slabi joacă pe-o singură melodie,
Dacă simți, libertatea-i prea mult spus un zvon.

Ne dorim s-atingem cerul făr-a știi ce-ascunde
La fel cum libertatea am înghiți-o-n câteva secunde.
Dar, spune-mi, nesăbuite, spre ce direcție te-ai îndrepta
Știind că începând de-acuma lumea e a ta?…

Mihai Petrețchi
elev, Liceul Pedagogic „Regele Ferdinand”

Foto: Peter Lengyel

SALUT, tuturor! Astăzi am ales să vorbesc despre ceva mai sensibil, să vorbesc despre un “lucru” pe care îl obții destul de greu de la un om în ziua de azi. Am ales să vă vorbesc despre zâmbete. Dar nu despre orice fel de zâmbete, ci acele zâmbete sincere de care eu am parte mai mereu. Acum câțiva ani, am ales să devin voluntară în grupul “ Speranța” la Oratoriul „Sfântul Francisc de Assisi”, ordinul Fraților Minori Capucini. Sunt foarte mândră de alegerea mea, pentru că de atunci mi-am dat seama că, de fapt, există o mulțime de diferențe între zâmbete. De multe ori credem că oamenii ne oferă zâmbete sincere, care exprimă fericirea adevărată. Este complet normal să credem acest lucru, neștiind, de fapt, ce înseamnă cu adevărat un zâmbet venit din adâncul sufletului și care poate îți stârnește și o lacrimă.

Grupul „Speranța” se ocupă de… fericire. Acesta este obiectivul nostru. Noi vrem fericire. Oferim fericire și primim fericire. Noi iubim toți oamenii și vrem binele tuturor. De cele mai multe ori ne focusăm asupra copiilor care nu au tot ce își doresc, copii care merită să fie fericiți, dar nu au posibilitatea. Noi suntem cei care vrem să le dăm o șansă la fericire.

Grupul „Speranța” este o mare familie compusă din mulți membri, fiecare dedicându-se în felul lui, încercând ca totul să decurgă cum trebuie. În fiecare sâmbătă, dar și duminică, strângem copii de la casele de tip familiar și încercăm să le oferim câteva ore de vis pe care și le doreau demult. A fi voluntar înseamnă a fi dedicat și implicat în tot ceea ce se întâmplă. Scopul este unul singur: de a aduce fericire.

Ei bine, revenind la zâmbete, acestea sunt cele mai sincere, iar în momentul când vei atinge acest scop și vei aduce fericire unui copil, vei observa că zâmbetul este unul cu adevărat revelator. Pe mine, acest grup m-a făcut să devin un om mai bun, mai sufletist, dar, mai ales, m-a făcut să realizez cât de importantă este viața și cât de important este să prețuiești ceea ce ai, pentru că poate unii nu au nici ceea ce ai tu în prezent.

Vorbind mai pe larg, grupul „Speranța” organizează și un frumos campus de vară, în fiecare an, unde de asemenea așteptăm pe oricine pentru a petrece timp împreună și a genera amintiri.

Sunt de părere că fiecare copil are o poveste, fiecare om are soarta lui, dar ceea ce este cel mai important este să fii fericit și să te bucuri de viață. Consider că un voluntar adevărat nu aduce bucurie din milă pentru acești copii, ci aduce bucurie pentru că o merită, iar atunci când faci un copil fericit, din punctul meu de vedere, tu devii de 100 de ori mai fericit. Astfel va fi fericire peste tot! Cel mai important este să putem oferi un zâmbet curat și onest, un zâmbet care să creeze în jurul nostru un ocean de fericire.

Așadar, grupul nostru este o mare familie care caută pace, bucurie și frumusețe. Împreună aducem zâmbete. “Să ne întălnim mereu cu un zâmbet, căci zâmbetul este începutul dragostei, iar dragostea înseamnă viață”. (Maica Tereza)

Mai jos, vă supun atenției un clip cu ceea ce însemnăm noi:

Anca Maria Corneștean
clasa a IX-a A,
Liceul Pedagogic „Regele Ferdinand”

Până la cartea lui Kathryn Erskine, „Pasăre cântătoare”, credeam că am o soră mai mică, uneori enervantă, alteori amuzantă. Îmi era greu să concurez cu o soră care face totul așa cum trebuie. Eu eram cel diferit, neînțeles. Apoi am descoperit relația dintre Caitlin și Devon, soră și frate, atât de diferiți și totuși atât de apropiați. Devon e un copil normal, cu visuri și aspirații. Caitlin are sindromul Asperger: pentru ea, lucrurile sunt albe sau negre, iar culorile aduc confuzie. Devon este o busolă în viața ei, e cel care o înțelege și interpretează lumea, gesturile, mimica, expresiile celor din jur așa încât ele să aibă un înțeles pentru Caitlin. Când Devon e împușcat și dispare pentru totdeauna, Caitlin învață să se orienteze în lumea asta singură. La început împlușează totul. În viziunea ei, împlușarea încețoșează formele și culorile așa încât să devină neclare și calde în loc de ascuțite și reci. Împlușarea e bună pentru lucrurile pe care nu vrea să le vadă, dar nu merge prea bine cu lucrurile cu care trebuie să se descurce. Iar Caitlin vrea să se descurce, să meargă mai departe, atât pentru ea cât și pentru tatăl ei, rămas încremenit după cele două pierderi, a soției și apoi a fiului. Pentru a-și putea continua drumul, Caitlin trebuie să ajungă la împăcare cu ea, cu lumea, cu destinul frânt al fratelui ei, cu Dumnezeu care i l-a luat pe Devon acolo sus ca să o facă pe ea mai puternică, în stare să realizeze ceva bun și trainic și frumos.

Așadar, cum poate rămâne vie prezența lui Devon în viața lor? Împlinindu-i țelul, ducând la bun sfârșit proiectul lui, acela de a realiza un cufăr pentru Vulturii Cercetași. Pentru Devon, cufărul era un vultur care îl va înălța pe creatorul ei și va fi model pentru alți cercetași. Pentru Caitlin cufărul e un simbol al frumosului, rodul talentului și al bucuriei de a trăi și de a crea. De aceea nu e un vultur, e o pasăre cântătoare deoarece frumusețea unei păsări constă în trilul ei, în povestea pe care o cântă, iar povestea lui Devon e una plină de speranță ca și motto-ul cărții: „Cu speranța că ne vom înțelege mai bine unii pe alții.”

Desigur, vă întrebați cum poate transmite speranță povestea lui Devon care moare la o vârstă atât de fragedă și într-un mod atât de nedrept. Și totuși, cred că autorul ne transmite un mesaj plin de speranță și anume dacă Devon reușește să o înțeleagă pe sora lui, o fată considerată ciudată de toți cei din jur, atunci și noi putem să ne înțelegem diferențele. Mai mult, Devon a știut să lege o relație strânsă cu sora lui, o relație bazată pe comunicare, înțelegere și ajutor. Când construiești asemenea relații, proiectele nu mor, ci ele sunt continuate de cei dragi. Au ucis o pasăre cântătoare, dar trilul ei a continuat să răsune și să emoționeze o comunitate întreagă.

În urma lecturii, am devenit un frate mai bun, mai atent, care își apreciază sora, acest dar de la Dumnezeu, azi, nu mâine când poate fi prea târziu. De asemenea, am fost inspirat să scriu eu însumi câteva versuri.

Azi mă enervează prezența ei,
o scot afară din cameră,
vreau să stau cu prietenii mei.

Azi strig la ea,
dar mâine îi voi vorbi frumos,
azi sunt doar furios.

Azi am atâtea lucruri de făcut,
de scris, de imaginat,
dar mâine am să mă port cu ea
ca un frate adevărat.

Azi nu-i fac niciun cadou prețios
și chiar mă ascund de ea,
dar mâine voi fi inimos.
Am să vreau să cunosc
fata cu păr castaniu și zâmbet curat mâine,
azi sunt prea ocupat.

Azi am teme, proiecte, filme de urmărit,
dar mâine … Mâine a venit:
Ea a murit.

Dacă vă recunoașteți în versurile mele, dacă sunteți prea ocupați pentru persoanele importante din viața voastră, citiți „Pasăre cântătoare” de Kathryn Erskine. Dacă ai un frate, dacă ai o soră, nu e timp de pierdut. Citind aceste rânduri, au trecut cinci minute din viața noastră. Dar încă e azi și pasărea cântătoare e lângă noi. Să facem ca ziua de azi să conteze pentru cei dragi!

Darius Colopelnic
clasa a XI-a E, CNDV

N.r.: Darius Colopelnic a primit premiul „Cel mai inspirat discurs” la etapa națională a concursului „Bătălia Cărților” din acest an, desfășurată la Miercurea Ciuc.

Noaptea, locul unde toate visele devin realitate. Văd două lumini, ca printr-un tunel al nepăsării în care fiecare trece fără a ști de ce. Până și noaptea are mai multe sentimente decât tine, pasăre măiastră care zboară în infinitatea de speranțe.

Cum ar fi să uit de tot, dimensiunea asta, raportul dintre aparență și esență este bine definit, chiar dacă eu tot cu uitarea sunt cel mai bun prieten. Transpune-te într-un corp diferit, altundeva, acolo unde timpul nu are relevanță, unde știi cu adevărat cine ești și că, no matter what, you are what you are. De ce ne amintim trecutul, dar viitorul nu?

Mă uit atent la suflete, căci ele vorbesc din interiorul ființei și văd un neant de lucruri care-mi amintesc de faptul că nimic nu e infinit.

Cine suntem noi? Cine suntem… Depinde doar de noi și de universul în care ne învârtim. Viața e un drum lung, lung, timpul trece mult prea încet, caut încontinuu un drum către orizont. În războiul sufletelor, singurele victime sunt săracii care le posedă… Armele sunt sentimentele, cuvintele spuse și nespuse, toate gândurile care ne trec prin cap când stăm și admirăm vastul cer înțesat de milioane de stele. Totul, totul trebuie filtrat prin prisma sentimentelor, a viziunii asupra vieții oferită de experiență. Acest război sacru durează de când timpul a început să curgă, până în momentul în care toate ceasurile se vor opri și acele busolelor se vor învârti frenetic, până când Vocea Rațiunii, Atotștiutoare le va șopti tuturor: „acesta e sfârșitul”.

Trei perechi de aripi nu sunt îndeajuns să mă ridice deasupra acestei mări de oameni prefăcuți, singurătate și iluzii, o mare de amăgiri în mijlocul căreia tronează toate gândurile negre ale aceluia care își pregătește ștreangul…

Uită de tot, draga mea, și pășește cu mine în universul creionat de noi… Universul acela angelic, în care nu există timp, sentimentele sunt suprapuse cu vorbele, unde știi care ți-e locul, și totuși nu. Totul e la locul lui. Dar apoi, te-ai gândi ca „e prea plictisitor” dar, în același timp, ți-aș putea introduce cele 9 trepte ale iadului, care-și au originile în adâncurile pământului. Locul mitic unde oamenii sunt pedepsiți pentru toate felurile în care au greșit în viața pământească. Și totuși, ce rost are să arzi în focurile iadului pentru o viață „trăită”. Are foarte mult sens când ne gândim că lumea asta e bazată pe neîncetata luptă între bine și rău, și la faptul că noi înclinăm balanța, prin faptele noastre, într-o anumită poziție, totul depinde de noi…

Nici durerea nu mai e cum îmi amintesc, o las să mă străpungă până în adâncul firii, acolo unde nimeni, nici măcar eu nu m-am avântat, din simplul motiv că mi-e frică de ce voi găsi acolo, de faptul că voi regăsi acea parte din mine pe care am jurat că o voi da uitării, că o voi arde, dar reminescențe ale tuturor lucrurilor prin care am trecut vor fi mereu acolo. Am călătorit prin nebunie ca să mă regăsesc…

Autor, Filip Vălean
clasa a XI-a B, C.N. „Dragoș Vodă”

E dimineață. Razele soarelui, mult prea sfioase, bat ușor în geamul odăii mele. Îmi deschid pleoapele destul de buimacă pentru că nu prea voiam să mă duc la școală, dar parcă ziua aceasta îmi dădea mai multă forță. Așa că mă ridic și mă uit pe geam. Cât de frumos este afară! Parcă totul a prins viață, parcă ceva s-a schimbat. Ochilor mei le place mult ceea ce observă, dar încă eram nedumerită. Mergând spre bucătărie, văd pe geamul din hol, un ghiocel. Nu se poate!! Cum de nu mi-am dat seama că e 1 Martie! Cea mai frumoasă zi a primăverii, ziua în care totul renaște, totul se transformă în ceva deosebit, ziua în care auzim cântecul păsărelelor după ce au tăcut o bună perioadă de timp.

Cât de fericită mă simt acum că suntem în această lună plină de frumuseți. Când ies afară, deși gerul ne mai dă târcoale, parcă simt cum aerul timid – primăvăratic îmi dă un pupic de bun venit. Ziua aceasta, ziua în care vine primăvara, este una dintre zilele pe care le iubesc cel mai mult! Ador ghioceii enorm pentru că emană puritate și simplitate. Ei sunt simbolul adevărat al primăverii, cei care ne aduc bucurie în suflete. Ce poate fi mai frumos decât un ghiocel firav care tocmai a ieșit din pământul umed si rece?

Odată cu venirea primăverii, vine și iubirea. Toată lumea este mai atentă cu persoanele din jur, băieții oferă flori fetelor, dar mai ales mărțișoare. Cred că cel mai frumos cadou pe care îl poate primi o femeie de 1 Martie este un buchețel de ghiocei cumpărat de la doamna care stă în fața pieții și asteaptă cumpărători, dar și un mărțișor care să vină din suflet. Am citit undeva o poveste despre lupta primăverii cu iarna care spunea ca Zâna Primăverii a ieșit la marginea pădurii și a observat că a răsărit un ghiocel. Ea s-a hotărât să îl ajute, să înlăture zăpada și să rupă ramurile spinoase. Iarna, însă, nervoasă, a suflat peste ghiocel aer înghețat, iar acesta s-a făcut stană de piatră. Primăvara, a acoperit mai apoi ghiocelul cu mâinile ei, dar s-a tăiat din cauza mărăcinilor. Din degetul Primăverii s-a desprins o picătura de sânge care căzând peste ghiocel l-a făcut să reînvie. Se spune ca fundița mărțișorului are culoarea roșu și alb deoarece simbolizează picătura de sânge peste zăpada albă.

Povestea aceasta m-a făcut să înțeleg semnificația mărțișorului pe care nu o știam până acum. De astăzi, când voi purta mărțișorul, voi ști că primăvara frumoasă a învins geroasa iarnă prin dragostea ei față de natură și voi fi atentă să îmi plec și eu capul în fața primăverii, la fel cum fac ghioceii, ca aceasta să își aștearnă caldura asupra mea; iar cu ocazia acestei zile minunate, nu pot să vă spun decât că vă doresc o primăvară prosperă, frumoasă, plină de realizări și împliniri.

1 Martie să vă găsească cu sufletul curat, fericit și dornic să împlinească cât mai multe. Un început de primăvară frumos, plin de mărtișoare și ghiocei!

Anca Maria Corneștean,
Liceul „Regele Ferdinand”, Sighet