Urmașa lui Vincent van Gogh (autor, Mădălina Danci)

Mădălina Danci

Stau întins pe firele de iarbă de pe un câmp care e în apropiere de casa mea, e o seară monotonă de joi și eu citesc Plumb de Bacovia. Am o stare morbidă de la niște substanțe pe care mi le-am injectat cu o seară înainte în vene. Îmi pare rău că am ajuns să mă droghez.

Privind către câmpul cu flori de mac observ ceva, observ acea coroniță din flori de mac. Era Jocelyn. Corpul ei e acoperit cu praful stelelor, își întoarce privirea către mine, ca de obicei mi se pare că are galaxii în ochi, îi simt vibrația și zâmbesc. Parcă totul a prins o culoare care e mult mai vie.

De la vârsta de 7 ani viața ei a devenit un haos. Când tatăl ei vitreg a murit l-a acuzat pe Thanatos pentru că ucide oamenii buni, oamenii care chiar pot face lumea mai bună. Bunica ei avea probleme cu memoria, credea că Mnemosyne nu a lucrat la fel la memoria bunicii ei, nu la fel cum a făcut cu restul oamenilor.

Când era mică a visat un înger care avea aripi negre, acel înger i-a pus pe cap o coroană din flori de mac, ea credea că i se arătase Morfeu. Adora benzile desenate. Adoră universul pe care l-au creat cei de la DC și Marvel. Mereu trăia din visele sale. La un moment din viața sa un simplu și banal vis o putea salva de fiecare coșmar. Asculta Beatles, Blind Boys of Alabama, Blondie, Billy Bragg, Imagine Dragons și The Neighbourhood. Recitea poeziile lui Walt Whitman. A recitit Proscrișii de S.E. Hinton de patru ori.
Credea în zei, se interesa de mitologia greacă, de religii, de oameni, îi plăcea să citească fiecare carte pe care o avea și într-un final a decis să se caute pe ea.

Pe parcursul vieții s-a lovit de ideologiile și părerile personale ale oamenilor. Era mereu sceptică. A studiat enorm de mult. A înțeles că oamenii sunt propriii lor monștri, iar drurerea lor fizică este provocată de durerea psihică, acea durere psihică pe care ei o ignoră. Dar există și o durere sufletească, care e mult mai gravă. Ea avea o durere sufletească care-i afecta gândirea. Corpul ei era de fiecare dată acoperit de vânătăi și cicatrici. Pe fața ei nu era mereu acel zâmbet cu care toți eram obișnuiți. Pe parcursul vieții sale s-a lăsat distrusă. Spunea mereu ceea ce gândea și n-a avut mereu o gândire bună, erau momente în care se distrugea singură, era conștientă de asta. Scria povești bazate pe agresiune sexuală, dependență de droguri și automutilare. De fapt scria despre viața ei… Încercând să devină ceva s-a transformat în propria sa creație. N-a avut parte de un miracol.

La un moment dat tot ceea ce ne înconjoară e nociv. Ne e frică să cerem ajutorul și ne lăsăm distruși.
Ne obișnuim cu durerea și o căutăm. Totul e un haos. Ea s-a săturat de durere și s-a schimbat. A încercat să fie ea propriul ei miracol. Nu mai voia haos, voia fericire. A observat fiecare fenomen trecător și schimbător. Știa că prin cosmos timpul are o altă conotație pentru care nici Cronos nu are vreo explicație.

A început să scrie despre mortalitate și viață, a început să picteze, făcea schițe și călătorea. A făcut ceea ce voia mereu să facă. Ai nevoie de mult curaj ca să faci ceea ce-ți propui. A început să scrie într-un carnețel negru o poveste despre fratele ei care a murit din cauza cancerului, despre mama ei alcoolică și despre cum nu l-a cunoscut niciodată pe tatăl ei biologic. A împărtășit fiecare emoție pe care o simțea cu mine. Ea nu avea o religie. Credința ei stătea în stele, flori, ocean, soartă și ea însăși. De fiecare dată când picta avea universul în mintea și în mâinile sale. Făcea artă. Era artă.

M-am culcat cu ea de multe ori, am văzut-o în tot felul de ipostaze și nu-mi mai imaginam viața fără ea.
Era înaltă, slabă și nu avea niște forme „wow!”. Părul ei era brunet, piele ei avea un subton cald, avea coșuri, cicatrici și vergeturi. Aspectul fizic nici nu mai conta când mă trezeam dimineața lângă ea. Nu era perfectă. Nici eu nu sunt perfect. Întrebarea e dacă eram perfecți unul pentru altul. În fiecare dimineață am privit-o la fel cum un sărac privește un obiect de mare valoare, dar trebuia să o privesc dincolo de perspectivă.

Era independentă. Nu mi-a cerut niciodată bani. De obicei eu am dormit la ea. Într-o vară, ne-am întâlnit într-un local din oraș și au vorbit tot felul de lucruri. În acea seară în care ne-am văzut nu știam că va fi ultima dată când o să o mai pot privi. Următoarea zi a dispărut.

A trecut mult timp de atunci. Nici nu știam că voi deveni cinic și credeam că viața mea va fi altcumva.
Acum eu definesc cuvântul, versul, epitetele și oda. O să mă redenumesc „poet” când nu va mai fi la modă. Ea e un poem. E poemul meu.

Când un poem este citit cu atenție, neinterpretat de minte, original și creat cu toată intenția de a face bine unui om. apare o nouă formă de artă. Te trezești și vezi lumea cu alți ochi. Vezi legea supremă a existenței care este guvernată de un sistem cu valori vitale pe care puțini îl cunosc.

Oamenii care nu cunosc acest sistem de valori se folosesc de pretexte pentru a se încrede în ceea ce ei doar presupun că există. Ei nu observă esențialul. Se pierd în cele mai proaste detalii. Au credință, au încredere în puterea binelui. Dar au în suflet și o teamă de care nu sunt conștienți, teama aceasta se echivalează cu credință în puterea răului. Răul fiind interpretat subiectiv este denumit: păcat. Oamenii cred în existența divinității, ei cred în Dumnezeu. Eu sunt sigur de existența divinității, sunt sigur că există Dumnezeu.

Privesc spre trecut și realizez că ea a fost ascunsă în sine, era doar o iluzie. Eu sunt doar un dobitoc! Încă mă mai gândesc la ea și realizez că de fiecare dată că mă uit în gol am doar impresia că o văd… nu o pot vedea… nu o pot vedea vie. Nici măcar nu știu de ce îmi zboară mereu gândul la ea, nici nu știu dacă pot spune că o cunosc cu adevărat și îmi pare rău că a plecat așa devreme dintre noi, a avut doar 28 de ani.
Simt că am pierdut-o cu adevărat, asta se întâmplă pentru că am iubit-o mai mult decât pe mine însumi.

S-a sinucis în data de 29 iulie, la fel ca van Gogh.

Danci Mădălina
clasa a XI-a F, C. N. „Dragoș Vodă”




Chipuri reci (autor, Ioana Trifoi)

Ioana Trifoi

E simplu să fii indiferent într-o lume în care nimeni nu are timp să te cunoască așa cum ești, să-ți știe fricile și să te asculte fără a se plânge de propriile probleme.

Dragostea de superioritate și obsesia de a fi mereu cu un pas înaintea vecinului, a devenit jocul cel mai incitant al secolului. Naivi, ne tentează și pe noi sa încercăm tot ceea ce este cool și ne aruncăm bineînțeles în valurile acestui joc murdar, ajungând să distribuim noroi în stânga și-n dreapta, uitând cu desăvârșire de ceilalți jucători. Dăm tot ce avem mai bun și nici că ne pasă, căci acei jucători, cândva, ne-au fost aproape. Cum toate au un final, și acest joc ajunge la căsuța pe care scrie SFÂRŞIT și atunci cădem din nou în rutina zilnică unde ne dăm seama că viața fără rivalii jocului e ambiguă şi abia atunci regretăm diferitele trucuri prin care i-am zdrobit pe adversari.

Și, ca înviat, îți dai seama că indiferența e valabilă în public pentru a-ți ridica prestigiul social, ajungând astfel să-ți renegi prestigiul moral însă, atunci când te așezi pe marginea patului în agonia tumultoasă a nopții reci de iarnă, măștile încep să cadă una câte una și odată măștile date jos, îți redescoperi frumusețea chipului blajin, dar ce folos, căci nimeni nu e în stare să ți-l admire, care-i mulțumirea că oglinda te reflectă în splendoarea ta, dacă imitația s-a imprimat deja în exterior și, ce rost mai are sa-ți dai masca jos dacă mâine o vei îmbrăca din nou sau și, mai grav, mâine poate vei asorta o altă mască cu blugii tăi cei noi.

Conștiința are datoria de a ne mustra în speranța că ceva se va schimba dar, cum bine zicea un biet bătrân – „Cu mine mă pot lupta, însă cu o lume-ntreagă nu mi-e cu putință” – tind să cred cu tărie acest lucru, căci spusele lui se adeveresc.

Acestea fiind spuse, tu, dragă cititorule, cugetă spre a-ți construi caracterul mult visat și nu mai încerca prin false căi sa-ți cumperi măști made in China, deoarece ele nu te avantajează, iar când vor cădea, tu nu vei avea habar cum sa-ți expui frumosul ce zace în tine, frumos pe care din pură prostie l-ai ascuns.

Perfecțiunea nu se cumpără, ea se zidește în timp și, oricât de buni zidari am fi, mereu vom mai avea ceva de adăugat templului nostru.

Ioana Trifoi
clasa a X-a F, C.N. „Dragoș Vodă”




Excursie în viață… (autor, Anca Maria Corneștean)

Anca Maria Corneștean

Nu știu de unde vin, dar știu sigur că am avut timp nouă luni să mă decid dacă vreau sau nu să ajung pe pământ. Am ales viața, pentru că am considerat că voi avea liniște și că va fi ceva frumos și, bineînțeles, nu voiam să îmi necăjesc viitorii părinți.

Iată-mă acum, aici. Tânără, plină de viață, zâmbitoare, gingașă, cu un suflet mare care ar face orice pentru a atinge apogeul “perfect”. În fiecare zi îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru acest dar frumos pe care mi l-a oferit și pentru faptul că am o familie atât de frumoasă. Sunt fericită și mă mulțumesc cu tot ce am, dar de fiecare dată mă bântuie un gând. Nu înțeleg și, uneori, nici nu vreau să o fac… de ce unii nu aleg viața sau chiar dacă o aleg nu încearcă măcar să o facă să fie frumoasă? Se spune că viața este o excursie gratuită pe care Dumnezeu ți-o oferă la naștere. Și atunci de ce să nu o facem frumoasă? Privesc în jurul meu și văd o mulțime de oameni triști. De ce? Niciodată nu vei ști când excursia ta va lua sfârșit. Poate mai ai doar o zi… poate doar un minut sau poate nu mai ai nimic. Viața nu este făcută să fim supărați, necăjiți și mai mereu negativiști. Viața e ceea ce suntem noi, pentru că noi suntem viața. Fără oameni viața nu ar mai avea sens. Până la urmă, cam tot ce ne înconjoară este viață. Sunt sigură că fiecare dintre noi deține o clepsidră a vieții pe care nu o vede, dar sigur există. Ei bine, acea clepsidră are în ea “aurul” vieții care se scurge încet zi de zi. Când nisipul se scurge, și viața noastră se scurge și constați,, spre final că nu mai ai timp să faci ceea ce ți-ai dorit o viață întreagă.

Pe acest pământ sunt 3 tipuri de oameni: oamenii care își trăiesc viața și fac tot ce le stă în putință ca să fie fericiți, cei care sunt reținuți în a face ceea ce le place din cauza lipsei banilor și cei care nu au nicio posibilitate de a fi fericiți. Cred că în acest timp, cât suntem pe pământ, ar trebui să încercăm măcar să fim ca primul tip de oameni. În viață, trebuie să faci ce îți place, chiar dacă încerci o mulțime de lucruri.

Pe parcursul vieții am făcut foarte multe lucruri până am ajuns să fac ceea ce îmi place. Din punctul de vedere al părinților, cred că aceștia nu trebuie să îi oprească pe copii deloc, ci să îi lase să își deschidă aripile și să zboare în ce lume visează ei, pentru că doar așa vor fi cu adevărat fericiți. Urăsc când văd această diferență între oameni și aud lucruri de genul “Eu sunt mai bun decât cel de lângă mine” sau “Vai de capul lui că habar nu are pe ce planetă e”. Poate că nu știe pe ce planetă e, dar poate așa e fericit. De când sunt mică am fost obișnuită să simt că toți oamenii sunt egali în fața lui Dumnezeu. Nimeni nu e mai presus, pentru că la sfârșitul vieții toți mergem în același loc, indiferent dacă am fost oameni de bani gata sau cerșetori. Lucrul esențial în viață, din punctul meu de vedere, este să încerci să fii fericit și, dacă nu te simți fericit, atunci să cauți modalități onorabile prin care să devii așa. Orice problemă are rezolvare, nimic nu este întâmplător pentru că orice greșeală vine cu o învățătură.

Așadar, să privim mereu pozitiv și să nu lăsăm ca această excursie frumoasă să treacă fără a ne simți bine, pentru că “vieții nu îi poți adăuga zile, dar fiecărei zile îi poți adăuga viață”.

Anca Corneștean
Clasa a IX -a A,
Liceul Pedagogic „Regele Ferdinand”




File de singurătate (autor, Crina Tămaș)

Fiecare dintre noi avem momente de contemplare interioară, când ne punem față în față cu noi înșine, văzându-ne toate defectele pe care încercăm să le mascăm în fața altora. Lacrimi fierbinți se preling pe mii de chipuri. Mii de suflete triste, ascunse în umbra greșelilor, a imperfecțiunilor și a ceea ce ne dorim să înlăturăm încep să examineze fiecare aspect al vieții lor, până la cel mai mic detaliu. Remușcări. Suspine. Șiroaie de lacrimi. Totul se intensifică. Se poate schimba ceva?

De ce unii au o optică atât de îngustă, îndreptată mereu spre rău? E chiar atât de dificil să vezi calitățile cuiva? Mereu se consideră mai simplu să îți dai seama de ce NU A FĂCUT cineva ceva, decat de ceea ce a făcut. Nu trebuie sa spun că asta doare, chiar și tu o simți. Știai toate lucrurile acestea înainte să le citești, le-ai simțit de multe ori, nu-i așa? Ai plâns de multe ori fiind supus comparației cu altă persoană, am dreptate? Atunci, de ce TU ai tendința să compari, știind cât de tare doare? De ce TU scoți în evidență părțile negative ale celorlalți? Lumea nu se va schimba de la un simplu mesaj scris cu vorbe alese la întâmplare, nici de la un șir infinit de cuvinte sofisticate, ci totul va porni de la faptul de a nu critica, având scopul de a descuraja. Ceea ce unii numesc „critică constructivă ” poate deveni într-un mod subtil un pod spre depresie și singurătate.

În concluzie, dragă cititorule, alege-ți cuvintele cu grijă. Atunci când vrei să spui ceva, gândește-te mai înainte la consecințe, iar după ce ai spus ceea ce doreai, gândește-te cum să o faci mai bine data viitoare. Rămâi pozitiv si comportă-te cu ceilalți așa cum ai vrea ca ei să se comporte cu tine!

Crina Tămaș,
clasa a X-a E, C.N. „Dragoș Vodă”




Femei în literatură (autor, Alexandra Ardelean)

Conform dicționarului Merriam-Webster, cuvântul anului 2017 a fost “feminism”. Într-o mulțime de domenii s-a putut observa un progres în ultimii ani în ceea ce privește egalitatea între sexe, iar printre acestea se numără și literatura.

În trecut, indiferent de valoarea unei scriitoare, bărbații aveau întâietate în a fi publicați. Acum însă, mentalitatea societății s-a schimbat într-o oarecare măsură. Astăzi cărțile portretizează femeile mult mai realist, ceea ce ridică semne de întrebare cu privire la informațiile pe care se presupune că le au scriitorii contemporani despre femei pe care nu le aveau autorii canonici. Personal, nu cred că schimbarea în bine produsă în literatură se datorează scriitorilor, ci scriitoarelor. Dacă generațiile precedente citeau “Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” și o condamnau pe Ela pentru toate nenorocirile prin care
trece protagonistul, generației actuale i se conturează lumea și societatea prin intermediul personajelor complexe, cu potențial, precum Coraline, Hermione Granger, și Offred. Ela era descrisă ca o floare, frumoasă și delicată, dar care nu se va ridica niciodată la nivelul intelectului lui Ștefan, cu scopul de a ilustra feminitatea întruchipată. În antiteză, apar personajele feminine de tipul celor numite care schimbă modul în care vedem feminitatea și ce caracteristici asociem acestui termen.

Pentru ceea ce pare acum o eternitate, cea mai mare parte din scriitori au descris femeile ca enigmatice, neînțelese și fragile (din mult prea multe puncte de vedere), noua generație, compusă într-o mare parte din femei, ne oferă o cu totul altă perspectivă asupra acestui subiect.

Virginia Woolf spunea: „Pentru cea mai mare parte a istoriei, Anonim a fost o femeie.” Cu alte cuvinte, o mare parte din femeile de cultură ale secolelor trecute, au fost discreditate chiar dacă au creat opere extrem de valoroase, uneori ignorate doar pentru ca anumite opere mediocre ale bărbaților să-și păstreze locul în atenția publicului, și acesta alcătuit aproape în întregime din bărbați.

În prezent, programa școlara pentru liceu, în ceea ce privește literatura, nu prevede nicio autoare. Când mi-am dat seama de acest fapt, m-am gândit că motivul ar putea fi lipsa operelor reprezentative pentru temele studiate și scrise de femei. Mai târziu, am citit într-un articol ceea ce Marta Petreu spunea despre femei în literatură, și anume că acestea trebuie să fie de două ori mai competente decât bărbații pentru a fi luate în seamă. Având acestea în vedere, nu pot decât să mă gândesc cu regret la toate operele de care nici măcar nu am auzit din simplul motiv că au fost scrise de femei, indiferent de cât de reușite ar fi.

Doar pentru că în zilele noastre este mai ușor pentru autoare să fie publicate nu înseamnă că trebuie să trecem cu vederea toate greșelile trecutului, să nu luăm în seamă de ce Joanne Rowling a recurs la a-și semna cărțile cu inițiale, sau de ce numele Mary Anne Evans nu însemna nimic, dar despre opera lui George Eliot a cam auzit lumea. Consider că doar pentru că societatea a văzut un oarecare progres în egalitatea în oportunități, nu putem să afirmăm că feminismul și-a atins scopul. Atâta timp cât nu vom recunoaște competența și talentul femeilor – în toate domeniile și nu numai în literatură- vom stagna ca societate, sau vom evolua imperceptibil de încet, ceea ce nu e de dorit.

Autor, Alexandra Ardelean
C.N. „Dragoș Vodă”




Maidanul aparențelor (autor, Ioana Trifoi)

La început nu ne dorim absolut nimic mai cu ardoare decât să atingem punctul superm, și anume, perfecțiunea.

Ne întrecem pe noi înșine, ne epuizăm la maxim, iar când, muribunzi, cădem frânți în vechiul culcuș scufundat în lumina vagă dăruită de veșnicul felinar prezent în orice zi fie ea și geroasă, sufletele ni se zbat ca un biet peștișor pe uscat.  Admit sus și tare că nu acesta-i scopul, și cred că fiecare dintre noi se ghidează după un principiu, dar, majoritatea îl adoptă pe cel mai uzual și acesta sună cam așa: „Dacă vrei să fii cu adevărat ceva în viață, trebuie să muncești.” Sunt perfect de acord, trebuie să muncim, să ne dăm tot interesul, dar nicidecum să ne înrolăm în propriul chin. De ce să consimțim asupra unor lucruri nesemnificative și trecătoare? Oare câți dintre noi se gândesc la micile plăceri zilnice, fără a rosti cu durere: „Nu am timp!” .  Ba află că acum este timpul, timpul să trăiești fără a contempla asupra urmelor lăsate undeva departe sau fără a încerca să desluşeşti cărările pe care abia acum ghioceii încep să prindă rădăcini. Timp există, trebuie doar a modela și a aduna voința.

De astăzi vreau să schimb ceva în viața mea și pentru aceasta nu mă voi ghida după legile fizicii, nici după reacțiile chimice, deoarece suntem certate încă din fragedă și regretată pruncie, ci, pur și simplu mă voi axa pe principiul invocat de Diderot care spune că: „Singura datorie a omului este aceea de a fi fericit”. Și, deoarece nu spune cum să-ți creezi fericirea, de unde să o culegi și cine o emană, fiecare dintre noi ne-o construim după bunul plac. Avem acest drept de a decide în mod liber, de a gândi cu voce tare și de a ne manifesta sentimentele fără nicio restricție, așa că, dragii mei, hai să ne bucurăm și să nu neglijăm faptul că avem și drepturi nu doar îndatoriri .

Nu vreau să-mi scape din vedere următorul aspect în ceea ce privește perfecțiunea: da, e frumoasă ca aparență, însă, să fii mereu perfect e plictisitor, e monoton atât fizic, cât și psihic. În schimb, imperfecțiunea se rezumă la banalele momente ale vieții, atunci când fără să vrei râzi din toată splendoarea inimii tale din simplul motiv că o anume persoană este prin preajmă, alteori faci lucruri prostești pentru a le arăta prietenilor că ții la ei, minți în situații stânjenitoare și te ia cu nervi atunci când ești supus unor restricții, dar asa-i firesc, să greșim, pentru că în spatele unor greșeli stupide, dorm pe vecie amintiri frumoase și fapte mute.

Vreau sa greșesc frumos, iar frumosul stă în dragul de a-mi aduce cu lacrimi de fericire aminte de trăirile vremii efemere, vreau nimicul într-o lume în care toți sunt în căutarea imposibilului, fiindcă adevărata fericire se naște din nimic, ea nu are nevoie de evlavie și ceremonii sacre, ci doar de o fărâmă de speranță și părerea mea este că, atâta timp cât suntem capabili să zărim în fiecare dimineață lumina difuză, cu toții suntem legănați pe brațele calde ale fericirii.

Unii uită acest aspect și caută fericirea în maşini de lux, haine de firmă sau case cu piscină, însă, pentru mine, o simplă fată, fericirea e clară, ea constă în sclipirea tainică a acelor ochi frați cu valurile răzlețe ale mării și prieteni pe viață cu seninul și blândul cer.

Spre deosebire de fericirile pământeşti, misterul ascuns al acelor picături plăpânde de ploaie nu va dispărea, el va trece în divinitate, el va renaște și, cel mai important, el va rămâne.

Ioana Trifoi,
clasa a X-a F, C.N. „Dragoș Vodă”




Cartea – pasaj spre fericire (autor, Anca Corneștean)

De când eram mică mi-au plăcut cărţile. La vârsta aceea, părinţii îmi luau cărţi cu animale, cu tot felul de lucruri atractive pentru vârsta respectivă. Pe parcursul vieţii avansam, plăcându-mi tot mai mult să citesc sau măcar să privesc coperta unor cărţi care îmi trăgeau cu ochiul. Din păcate, în timp ce societatea a evoluat şi au apărut aceste smartphone-uri performante, atât eu cât şi lumea din jur, a cam uitat de cărţi. Auzeam mereu: “ La ce sunt bune cărţile dacă citim tot de pe telefon?”. Ei bine, nu spun că nu îmi place să stau pe telefon sau să urmăresc noutăţi pe toate reţelele de socializare, dar pot spune sincer că nu voi ezita niciodată să citesc o carte.

Pentru mine, a citi o carte nu înseamnă să iau telefonul şi să o citesc de acolo, ci înseamnă să o am în mână, să îi pot răsfoi paginile şi aşa să putem forma un întreg, pentru că în momentul când citeşti o carte te transpui cu totul, îţi imaginezi că faci parte din ea, iar asta te face fericit. Bineînţeles că sunt cărţi care poate nu sunt pe placul nostru, dar asta nu însemnă că ele sunt scrise urât. Toate au scopul de a te face fericit, de a te învăţa o lectie de viaţă sau de a-ţi prezenta un eveniment. A citi o carte nu te va duce niciodată la rău, ci, dimpotrivă, te va cultiva şi te va face să percepi altfel lucrurile. Mereu trebuie să citesti o carte în linişte, să fii doar tu cu ea, ca să o poţi înţelege. Un vechi proverb zice așa : “Cine are carte are parte”, dar sunt dezamăgită că în ziua de azi aproape nimeni nu mai este interesat de citit. Mereu au de făcut ceva mult mai important. Sunt perfect de accord cu Albert Einstein care spunea că: “Mi-e teamă de ziua în care tehnologia va fi mai importantă decât relaţiile interumane. În lume va exista o generaţie de idioţi”. Peste câţiva ani, vom vedea copii – roboţi din cauza acestei tehnologii necontrolate, din cauza acestei educaţii nefolositoare vieții reale. Peste câţiva ani, vom vedea copii care nu ştiu să vorbească în public, fiind speriaţi şi ruşinaţi din cauza faptului că nu comunică.

De ce spun că o carte este un pasaj spre fericire? Pentru că în momentul când citeşti o carte şi colegul tău citeşte aceeaşi carte, veţi putea vorbi despre ea, spunându-vă părerea fiecare şi astfel veţi comunica în alt mod decât cel virtual. De patru ani, particip la un concurs numit “Bătălia cărţilor”, care constă în citirea a zece cărţi pe perioada vacanței de vară, adică trei luni, apoi îţi alegi o carte preferată şi o prezinţi în faţa unui juriu şi a unui public. Este un proiect minunat care m-a făcut să citesc 40 de cărţi în patru ani pe lângă cele pe care le citeam pentru şcoală sau cele care mi se păreau interesante, ceea ce este fenomenal. Mă simt o norocoasă!

Spunându-vă toate acestea, vă îndemn la citit pentru că nu veţi avea nimic de pierdut, ci doar veţi câştiga învăţături care vă vor ajuta enorm în viaţă, iar esenţialul a tot ce am spus este să citiţi ce vă place pentru că doar aşa cărţile vă vor deveni cele mai bune prietene.

Nu lăsaţi bibliotecile să moară cu atât de multă comoară în ele. Găsiţi cheia şi deschideţi cufărul cărţilor pentru că atunci veţi deveni cu adevărat mai bogaţi! În final, vă pot spune că oamenii sunt ca şi cărţile. Cu cât le rasfoieşti mai mult, cu atât le vei cunoaște mai bine.

Anca Maria Corneştean,
clasa a IX-a A, Liceul Pedagogic “ Regele Ferdinand”




Suflete la colț de stradă (autor, Ionela Teleptean)

Oprește-te puțin și privește în jurul tău! Ce vezi? Suflete triste la colț de stradă care încearcă să își cumpere fericirea. Încearcă să își cumpere fericirea prin mașini scumpe, case de lux sau poate chiar și să se drogheze, cu speranța că totul o să fie mai bine. Lumea judecă acel suflet, în ce s-a transformat acuma, dar nimeni nu se gândește ce l-a adus în această situație. Se aruncă în brațele unui necunoscut deoarece consideră că îl poate ajuta, prietenii l-au lăsat baltă. Acel suflet care acuma tânjește după afecțiune, a ajuns să se arunce în brațele necunoscutului, vrând să își uite trecutul, să se facă bine. Să uite cine sau ce l-a adus în starea în care se află. Când tânjește după fericire. Apropiații au distrus acel suflet, l-au transformat în mii de bucăți și acum se prefac că nu îl cunosc. De fapt, nu l-au cunoscut niciodată, nu i-au știut adevărata poveste de viață. Au început să spună că s-a schimbat, e diferit, dar nu observă că poate acel suflet a ajuns așa chiar din cauza lor. Credem povești despre suflete pe care nu le știm cu adevărat, dar ascultăm tot ce se spune despre ele și după aceea, ce facem? Judecăm!

Ne aruncăm în brațele necunoscutului, crezând că o să ne fie mai bine, dar oare ne va fi? Sau e doar în mintea noastră ideea că o să se schimbe totul peste noapte, că vom uita trecutul și persoanele care ne-au rănit? Acel suflet de la colțul străzii, are o poveste pe care doar el o știe cu adevărat. Așadar, înainte de a-l judeca, încearcă să îi afli povestea, dar să nu îl rănești și tu. Are nevoie de afecțiune ca să își revină nu de mai multă ură ca să se transforme în mai multe bucăți decât este acuma. Ajută-l să revină la vechiul „el”, la acel suflet dintr-o singură bucată, acel suflet care nu se vindea, care era fericit și zâmbea! Sufletul care știa să iubească cu adevărat și care nu profita! Încearcă să nu judeci acel suflet: trist, care nu socializează, emo, care se droghează, care vrea doar să își reachiziționeze fericirea, pentru că acele suflete au o poveste în urmă, poveste care l-a adus în situația asta.

„Nu judeca o carte după copertă!”. Mai întâi citește-i conținutul, abia după aceea ai voie să o judeci!

Autor, Ionela Teleptean,
clasa a X-a E, C. N. „Dragoș Vodă”




Obiceiuri și tradiții ucrainene de Crăciun (autor, Mihaela-Delia Firisciac)

Crăciunul este marea zi a Nașterii Domnului nostru Iisus Hristos, fiind sărbătorită de toți creștinii ortodocși ucraineni pe data de 7 ianuarie a fiecărui an. Acum mai bine de două mii de ani, Fecioara Maria, prin puterea Duhului Sfânt, a născut în Bethleemul Iudeii pe Pruncul Iisus, într-o iesle săracă. Atunci, cei trei magi de la Răsărit au văzut o stea luminoasă pe cer și, străbătând cale lungă pentru a o urma, au ajuns la Bethleem, aducându-I Mântuitorului, în dar, aur, smirnă și tămâie.

Sărbătoarea Crăciunului a reprezentat dintotdeauna un prilej de bucurie pentru creștini, și mai ales pentru copii, care așteaptă cu nerăbdare, an de an, zilele în care merg să colinde, împodobesc bradul, se duc la biserică și, după un post lung care începe la mijlocul lunii noiembrie, se bucură de Nașterea Domnului, la o masă îmbelșugată. Crăciunul este sărbătoarea tuturor posibilităților, sărbătoarea mult dorită de copiii emoționați care îl așteaptă cu sufletul la gură pe Moș Crăciun, sărbătoarea în care lumea creează mormane de iluzii, grămezi de vise ce se spulberă odată cu ultima urare auzită ca un șuier prelung, sărbătoare în care omenirea întreagă serbează ceva deosebit și nedefinit. Crăciunul nu este doar o întâlnire cu Moșul, ci este un spirit prezent în inimile noastre.

Creștinii ucraineni ortodocși de pe întreg cuprinsul județului Maramureș sărbătoresc Crăciunul pe rit vechi la data de 7 ianuarie. Calendarul Iulian după care sărbătoresc ucrainenii Sărbătoarea Nașterii Domnului este decalat cu 13 zile față de calendarul oficial. Datorită diferențelor calendaristice (stil nou și stil vechi), o bună parte dintre ortodocși au serbat multă vreme Crăciunul în ianuarie. Chiar și în zilele noastre, ucrainenii au păstrat acest obicei.

Tradiția locului spune că sub fața de masă se așează fân, iar în colțurile mesei sunt puși colacii pentru spor în anul care vine. Picioarele mesei sunt legate cu lanțuri, simbolizând unitatea familiei în anul care va urma și se aprinde o lumânare, pentru a recrea atmosfera din ieslea Viflaimului unde s-a născut Iisus. Colindătorii sunt răsplătiți cu mere, nuci și alte dulciuri, dar nu lipsesc banii. Cu siguranță că cea mai colindată gospodărie este cea a preotului.

De Sărbătoarea Nașterii Domnului sunt legate o mulțime de obiceiuri frumoase. Copiii care merg cu ,,Steaua” își confecționează o stea mare din lemn, împodobită cu hârtie colorată și cu crenguțe de brad sau vâsc, în mijlocul căreia se află de obicei și o iconiță ce o înfățișează pe Maica Domnului cu Pruncul.

Petrecerea Crăciunului constituie un ceremonial bine închegat. În seara de Crăciun se servesc 12 feluri (cel puțin 9) de mâncăruri de post: hreblenka – tocăniță de hribe; holupții – sarmale; babalke – gomboți; perohe – colțunași dulci; paleaneceke – colțunași cu varză; pșeneția iz medom – grâu fiert cu miere; fasoli iz slevame – fasole fiartă cu prune; iableka vareni – compot de mere fierte; nalezneke – clătite; reba – pește prăjit în ulei sau tăvălit în făină și fanke – gogoși. Cele 12 feluri de mâncare simbolizeză lunile anului și cei 12 apostoli. Sub fața de masă se pun cereale: semințe de dovleac, de floarea soarelui, grâu etc, și se păstrează acolo până în Ajunul Bobotezei, pentru a avea recoltă bună în noul an. De asemenea, se face un colac mic, în golul din mijloc punându-se busuioc, grâu sau ovăz, ori cereale combinate, semnificația fiind aceeași cu a semințelor puse sub fața de masă.

Colacul se taie de Vaseleanek (Ajunul Bobotezei) și se mănâncă. Și când toată lumea se așează la masă, în curte răsună colindele. Nu numai copiii au pornit cu Viflaimul, ci și adulții. Cei mici sun răsplătiți cu nuci și mere, iar cei mari sunt invitați în casă, să închine un pahar de pălincă. Obiceiurile gastronomice, ritualurile, modul de a ne bucura și de a jeli constituie salvări din cutumele globalizării.

În seara din Ajunul Crăciunului colindă doar copiii, iar la miezul nopții începe slujba la biserică – osenosne. La masa de Crăciun participă familia restrânsă sau extinsă, servirea mesei fiind precedată de o rugăciune. În prima zi de Crăciun umblă băieții la fete, însoțiți de instrumente muzicale – acordeon, ceteră, tobă, dar acest obicei este tot mai rar. Cuplurile căsătorite colindă în seara celei de-a doua zile de Crăciun, iar în seara a treia, se merge în pețit. În trecut, părinții erau cei care negociau răspunsul, iar întrebările din timpul ceremonialului de pețit erau codificate: „Aveți otavă de vândut?” – pentru fetele tinere; „Aveți fân de vândut?” – pentru fetele mai coapte; „Aveți paie de vândut?” – pentru cazurile mai dificile dintr-un punct de vedere sau altul în raport cu mentalitatea comunității.

Din tradiția noastră nu lipsește bradul de Crăciun, care este împodobit în familie. Sub bradul de Crăciun sunt așezate multe cadouri, acesta este împodobit cu ghirlande colorate, globuri strălucitoare și lumini multicolore. Și obiceiul de a se împodobi bradul este de dată relativ recentă și provine din țările germanice. Acesta își are originea în vechile credințe păgâne, care spuneau că bradul veșnic verde este un simbol al vieții. Obiceiul creștin al împodobirii bradului a fost atestat prima dată în Lituania în 1510. La început, bradul era împodobit cu mere, dulciuri și nuci învelite în hârtie poleită. Globurile au apărut ceva mai târziu, și fabricarea lor a luat o amploare tot mai mare. În vârful bradului se pune de obicei o stea, pentru a ne aminti de steaua văzută de cei trei magi. Și lumânărelele au fost cu timpul înlocuite cu beculețe electrice.

Ucrainenii nu concep Crăciunul doar în familie. Câțiva băieți se îmbracă în costume tradiționale și reprezintă Viflaimul. Aceștia anunță nașterea Domnului Iisus Hristos. Cu mic, cu mare, toți se duc la colindat, colindele fiind rostite în limba ucraineană. Ucrainenii sărbătoresc Crăciunul timp de 3 zile, aceștia sărbătoresc nașterea Lui Iisus cu aceeași tradiție din moși-strămoși. Crăciunul nu constă doar în a deschide cadourile în fața celor iubiți, ci a ne deschide inima către ei. Crăciunul este singura perioadă a anului când oamenii își pot urma propriile impulsuri și își pot exprima propriile sentimente fără rețineri.

De Crăciun nimeni nu trebuie să fie supărat, ci toți să ne bucurăm de Nașterea Mântuitorului nostru Iisus Hristos! Este o sărbătoare a împăcării, credinței și păcii. Iubesc Crăciunul!

Autor, Mihaela-Delia Firisciac
clasa a X-a G, C. N. Dragoș Vodă

N.R.: Echipa „Salut, Sighet!” dorește tuturor creștinilor care sărbătoresc Crăciunul pe rit vechi: З Різдвом Христовим!/ Crăciun fericit! și Щасливі свята!/ Sărbători fericite!




Mini- Maxi D.C. – strălucire și performanță! (autor, Mara Gabriela Biro)

Debutul anului 2018 – moment de bilanț la cel mai vechi club de dans sportiv din oraș: Mini- Maxi Dance Club. Ca membru cu vechime de 6 ani, pot să spun că am crescut în club, evoluând de la stadiul de fulgușor/floricică, la spectacole complexe, având coregrafii elaborate, demne de marile scene ale lumii.

Una din aceste scene a găzduit performanța colegilor noștri cu doar câteva săptămâni în urmă, în cadrul Napoca Dance Festival – un eveniment complex, dedicat atât formațiilor, cât și perechilor.

Putem spune – fără falsă modestie – ca Mini- Maxi a strălucit: trei producții prezente în concurs, la trei secțiuni diferite, și TOATE laureate cu medalii de aur!

Fetele noatre au adus în atenția publicului freamătul Spaniei, cu “Flamenco”:

Mai apoi, tradiția poporului evreu a fost evocată de cinci perechi care au strălucit cu “Shalom, Israel!”:

Evoluția sighetenilor a culminat cu o adevărată amprentă a spiritualității noastre locale: “Balada pentru Sighet”:

Toate acestea au constituit ocazia perfectă să vă împărtășesc câteva gânduri și sentimente “din tranșee”.
Stau de vorbă cu Doamna Profesoară Cristina Kövy:

Mara Biro: Numele dvs. este sinonim cu performanța în dansul sportiv sighetean. De cât timp inițiați copii în această artă?
Cristina Kövy: Mi-am început cariera de maestu coregraf în anul 1985 la catedra de coregrafie a Școlii de Artă Gh. Chivu Sighet, pe atunci Școala Populară de Artă, cu 60 de elevi, ca, după câțiva ani, numărul lor să ajungă la 150. De atunci îndrept picioruşe și coloane vertebrale, ridic mânuțe și sensibilizez ochișori și suflete.

Mara Biro: Care au fost, în timp, cele mai notabile performanțe pe care le-ați obținut alături de elevii dumneavoastră?
Cristina Kövy: Performanțele notabile le regăsesc aproape în fiecare zi în sala de balet prin micile reușite ale elevilor mei. Multe momente minunate am trăit cu generațiile care au trecut prin mâna mea, prin nenumăratele serbări, festivaluri, evenimente și concursuri la care am participat pe plan local, național și internațional. Nu pot să uit emoția organizării primului campionat național de formații la Sighet, sau participările la marile concursuri de formații ca de exemplu Campionatele Mondiale și Europene de Formații din BRAUNSCHWEIG, ELBLANG, MISKOLC, LUDWISBURG, STUTTGART, VIENA, MOSCOVA.

Mara Biro: Ce a însemnat „Napoca Dance Festival” pentru Mini- Maxi D.C.?
Cristina Kövy: NAPOCA DANCE FESTIVAL 2017 a însemnat un nou succes și confirmarea faptului că munca de formație este MINUNATĂ, căci te educă pentru spiritul de echipă, pentru compasiune. În lumea individualismului, dansul de formație este o oază unde nu doar individul cu perechea contează, ci toți membrii echipei sunt la fel de importanți. De multe ori când lupți doar pentru tine obosești și îți pierzi elanul, dar în echipă, și pentru ea, forțele se înzecesc, iar satisfacția este pe măsură, căci povara și responsabilitatea se împart, dar succesul se multiplică. Nici un individ nu poate să fie pe deplin fericit de unul singur, cei cu care îți împarți fericirea te fac să fii cu adevărat fericit.

Există un om care a crescut odată cu Mini- Maxi, care, pentru noi, până mai ieri, era, simplu, Gabi. Azi e Profu’! Tocmai de aceea, următoarele întrebări i se potrivesc cel mai bine lui:

Mara Biro: De cât timp ființează clubul?
Gabor Kövy:  Mini-Maxi DC și-a obținut personalitatea juridică, afiliindu-se la FRDS în vara anului 1996. Sportivii clubului, ca și în prezent, au fost aleși dintre elevii catedrei de coregrafie a Școlii de Artă Gh. Chivu care doreau să se perfecționeze în dansul sportiv.

Mara Biro: Aproximativ câți elevi a avut clubul până azi?
Gabor Kövy: Nu aș putea spune câți dansatori legitimați am avut pâna în prezent. Numărul lor varia de la un an la altul, aproximativ între 25 și 60 de sportivi pe an. Sigur, într-un interval de 20 ani, numărul devine unul frumușel.

Mara Biro: Ce înseamnă pentru un fost dansator să devină profesor-coregraf?
Gabor Kövy: Între calitatea de antrenor, profesor și coregraf, după părerea mea, există destul de mare diferență, deși toți doresc să atingă acelasi țel: SUCCESUL ȘI CALITATEA. Profesorul împărtășește și explică tot ce știe, antrenorul insistă asupra problemelor, iar coregraful creează minunea. Dacă toate aceste calități se regăsesc într-un singur om, este excelent, dar întotdeauna va domina una dintre ele. Ca să devii un bun antrenor sau profesor, necesită studiu, pentru a deveni un bun coregraf trebuie să ai har. Antrenorul este un tehnician, are o meserie, pe când profesorul și coregraful sunt consacrați, au o vocație.

Colegii noștri Bobroczky Rebecca și Kövy Nandor sunt cei mai “galonați” dintre sportivii actuali de la Mini- Maxi.

Mara Biro: Sunteți cei mai “activi” colegi ai noștri la individuale. Ce rezultate au marcat anul 2017?
Rebecca: Latino – locul 4, cupa Medio-Monte, categoria 16-35 ani.
Nandor: Standard – locul 2, cupa Medio-Monte, categoria 16-35 ani.

Perechea Alb Andrea/ Alb Mihai – vechi membri ai clubului – “frații”

Mara Biro: De cât timp faceți dans?
Andrea: Fac dans începând de la vârsta de 5 ani.
Mihai: Dansez începând de la vârsta de 7 ani.

Mara Biro: De cât timp dansați ca pereche?
Andrea: Am început să dansăm ca pereche în urma cu 4 ani.

Mara Biro: Care este coregrafia cu care vă identificați?
Mihai: Coregrafia cu care ne identificăm cel mai mult este “Baladă pentru Sighet”.

Perechea Danea Andreea/ Biro Daniel – “bobocii anului”

Mara Biro: De cât timp faceți dans?
Daniel: Dinainte să învăț să scriu!
Andreea: Cam tot așa- de pe la 6 ani.

Mara Biro: De cât timp dansați ca pereche?
Andreea: Am început să dansăm împreună de acum 3 luni.

Mara Biro: Cum a fost primul concurs împreună? Diferit față de celelalte concursuri la care ați participat?
Daniel: Având în vedere faptul că la antrenamente schimbăm perechile pentru a nu deveni prea obișnuiți cu stilul unui singur partener, nu a fost o prea mare diferență față de restul concursurilor la care am participat.

Perechea Hâncu Alexia/ Mesaroș Alexandru: “fire & ice”

Mara Biro: De cât timp faceți dans?
Alexandru: De mai bine de 12 ani!
Alexia: Fac dans de la vârsta de 6 ani.

Mara Biro: Cum a fost concursul de la Cluj? Diferit față de celelalte concursuri la care ați participat?
Alexandru: Prima experiență de concurs împreună, a fost una diferită din aproape toate punctele de vedere, dar, totuși, una foarte frumoasă!
Alexia: Și care a avut un deznodământ extraordinar pentru clubul nostru!

Perechea Mihnea Ștefania/ Czine Ramon: “gravis aeternam”

Mara Biro: Dacă vă întreb când ați încălțat pantofii de dans, voi o să-mi spuneți că înainte de a învăța tabla înmulțirii?!
Ramon: Evident!Fac dans din clasa I!
Ștefania: Valabil și în cazul meu.

Mara Biro: De cât timp formați o pereche?
Ștefania: Dansăm împreună de numai 3 luni.

Mara Biro: Au fost emoții mari la prima confruntare pe parchet în această formulă?
Ramon: Nu! A fost o experiență minunată, deoarece noi doi eram oarecum obișnuiți unul cu celălalt și în mare, una foarte reușită!

Mara Biro: Ce așteptați, ce vă doriți de la 2018? (întrebare pentru toți colegii).
MMDC: Cât mai multe concursuri, spectacole, podiumuri, noi provocări, noi coregrafii, cât mai mulți spectatori, aplauze – zâmbetele oamenilor care ne privesc cu drag și ne apreciază arta, într-un cuvânt, ne dorim să dansăm!

Autor, Mara Gabriela Biro




Colegiul Naţional “Dragoş Vodă” dublu medaliat la inaugurarea Muzeului Museikon din Alba Iulia

Joi, 30 noiembrie 2017, în cinstea Zilei Naţionale, la Alba Iulia a fost inaugurat Muzeul Museikon, un muzeu unic în țară, care cuprinde 5.000 de piese de artă religioasă şi cărţi vechi, fiind expuse însă, doar câteva sute dintre acestea. Cea mai veche carte aflată în muzeu datează din secolul al XVII -lea iar cea mai nouă, din secolul XIX. Din punct de vedere arheologic, se pot vedea atât piese care aparţin perioadei castrului roman, până la piese care aparţin cetaţilor medievale.

Clădirea muzeului a fost restaurată, aceasta funcţionând în trecut ca spital militar (în secolul XVII), ansamblul fiind Monument Istoric de clasa B. Se presupune că vechiul spital datează din perioada Principatului, neştiindu-se însă, data exactă, a fost atestată cartografic în anul 1711.

Cei 15 elevi ai C. N. „Dragoș Vodă”, însoțiți de prof. Vasile Mih (directorul instituției), Marius Voinaghi și Alina Oana Ilieș, au avut privilegiul de a se afla printre primele 200 de persoane care au vizitat muzeul tocmai în ziua deschiderii. Cu această ocazie, CNDV a fost dublu medaliat: o medalie pentru că a fost prima instituție școlară (grup organizat) care a trecut pragul Museikon – ului, iar o medalie a primit Cercul de Istorie „Gemina”. Întregul grup „drăgoșist” a primit câte un bilet de colecţie.

Cu toţii am fost impresionaţi de varietatea şi frumuseţea icoanelor, dar icoana care a stârnit cele mai multe priviri a fost şi una dintre cele mai controversate, aceasta reprezintă Sfânta Treime prin intermediul simbolului triunghiului şi prin cele 3 feţe care se îmbină. Este originară dintr-un atelier transilvănean şi datează de la finalul secolului al XVIII – lea, a fost găsită la Geoagiu de Sus, în judeţul Alba. Cele mai vechi icoane au fost găsite într-un atelier din Moldova, în Urisiu de Jos (judeţul Mureş), adică o icoană a Sf. Nicolae şi o icoană a Maicii Domnului cu Pruncul.

 

Autor, Raluca Simion,
clasa a XI-a B, C.N. „Dragoș Vodă”




Centenarul Marii Uniri (1918-2018). Perspective (autor, Dragoș Ilieș)

Miercuri, 22 noiembrie 2017, sala „Alexandru Ivasiuc” a Colegiului Național „Dragoș Vodă” a găzduit o masă rotundă pe tema Centenarului Marii Uniri, care se va sărbători anul viitor.

În deschiderea evenimentului, elevii Simona Tivadar, Dara Mihăilescu, Ionuț Orza și Bogdan Grigor din clasa a X-a A au prezentat un scurt istoric al Colegiului Național „Dragoș Vodă”, în care au evidențiat îndelungata tradiție în excelență a acestei instituții de învățământ care a fost înființată ca o consecință a Marii Uniri.

Cei doi directori ai Colegiului, prof. dr. Vasile Mih și prof. Ioan Pop au adresat și ei câteva cuvinte de caldă primire celor prezenți.

În cadrul mesei rotunde, moderator a fost inspectorul școlar pentru istorie și științe sociale, prof. Pavel Filip, care de altfel ne-a și rezumat temele abordate.

Au fost abordate două obiective: primul, organizarea olimpiadei școlare la istorie. Și a doua chestiune, un proiect al județului Maramureș, respectiv al Inspectoratului Școlar, pentru aniversarea a 100 de ani de la Marea Unire. Colegiul Național „Dragoș Vodă” a fost gazda acestei acțiuni la care au participat membrii Consiliului Consultativ. După rezolvarea agendei, am beneficiat de o acțiune inițiată de Colegiul Național „Dragoș Vodă” Sighetu Marmației împreună cu prietenul și colegul nostru prof. Marius Voinaghi, care a invitat un profesor universitar de la Universitatea „Babeș Bolyai” care a avut o prezentare adresată inclusiv elevilor liceului. Din punctul nostru de vedere, evenimentul a fost o reușită. (prof. Pavel Filip)

Legat de sărbătorirea Centenarului Marii Uniri, discuțiile au condus la lansarea unei invitații din partea catedrei de istorie a Colegiului Național „Dragoș Vodă”, prezentă prin prof. Marius Voinaghi și prof. Claudia Dura, la un concurs complex și la nivel național organizat de CNDV anul viitor, despre care sperăm să auzim mai multe în curând. Domnului inspector de specialitate prof. Pavel Filip i-a surâs această inițiativă, și a încurajat-o. L-am întrebat așadar dacă crede că acest tip de acțiuni care premerg centenarului Marii Uniri vor avea un rol important în informarea și mobilizarea tineretului.

Cu siguranță că ele vor avea, pentru că noi, în discuția pe care am avut-o, am creionat un amplu proiect la nivel de județ pentru a realiza acțiuni care, subsumate acestui ideal, vor marca în mod corespunzător acest eveniment. (prof. Pavel Filip)

După încheierea mesei rotunde, conf. dr. Ionuț Virgil Costea a ținut o prezentare intitulată „Nobilimea medievală în istoriografia românească”, în care, printre altele, a prezentat și aportul pe care apariția unei elite românești în sânul comunității transilvănene l-a avut în realizarea Marii Uniri. Printre altele, a menționat și informațiile existente despre regiunea noastră, și anume despre cnezii de vale și urmașii lor, date cuprinse de Radu Popa în lucrarea sa, „Țara Maramureșului în veacul al XIV-lea”. Despre importanța acestor elite, dar și despre Centenarul Marii Uniri am avut ocazia să vorbim cu acesta, în următorul interviu:

Dragoș Ilieș: Cum considerați că va fi sărbătorit centenarul în mod… natural?
Ionuț Virgil Costea: Este o întrebare foarte complicată. De ce? Pentru că, dincolo de apariția și înființarea unor structuri la nivel central, care doreau să coordoneze activități la un moment dat, dar despre soarta cărora știm foarte puțin, lucrurile sunt extrem de fragmentare. Din păcate, nu pare să existe o strategie, o viziune unică, la nivel național, care să promoveze o serie de activități, de manifestări științifice, de popularizare, diverse alte festivități legate de momentul acesta de sărbătoare. Sigur, în diverse medii, legat de anumite universități, de anumite asociații, ONG-uri, probabil că vor exista inițiative, din păcate, le putem afla atunci când ele se vor întâmpla. Nu există un program care să cumuleze toate acestea și să ne pregătească într-un fel pentru ceea ce se va întâmpla.

Dragoș Ilieș: Așadar, credeți că vor fi foarte multe activități spontane?
Ionuț Virgil Costea: Nu neapărat spontane, vor fi activități pe de o parte gândite, stabilite, programate de către diverse organisme, poate mai puțin guvernamentale sau care să aibă o relație cu puterea centrală. Sigur, vor exista și din acestea spontane, sporadice și probabil inventate și derulate cu ajutorul factorilor de decizie ai puterii.

Dragoș Ilieș: Care considerați că este relevanța aportului nobilimii medievale în formarea ulterioară a statului român?
Ionuț Virgil Costea: Aceasta este o întrebare extrem de complexă. Nobilimea medievală, prin faptul că a constituit o elită, o elită care odată cu perioadele acestea de pacificare ale societății, în secolele al XVII-lea și al XVIII-lea, din rândurile acestei nobilimi, mai ales nobilimea măruntă, comitatensă, se vor recruta elitele culturale ale României. Din aceste medii nobiliare se va înfiripa conștiința națională.

Dragoș Ilieș: Credeți că prezența nobilimii de origine română în Transilvania a influențat cumva societatea română încât să se ajungă la Unire?
Ionuț Virgil Costea: Sigur, indirect, se întâmpla și acest lucru. Putem să privim lucrurile și într-o astfel de viziune deterministă. Dar eu cred ca rolul elitei sociale, poate nu atât de bine individualizat în plan politic, pentru că o elită socială românească se construiește în zona preoțimii, a avocaților, deci este mai degrabă o elită care are la bază meritocrația și nu neapărat sângele sau un astfel de criteriu, dar sigur, la nivelul unei nobilimi din acestea extrem de numeroase, locale, din acest bazin social se vor recurta și preoții și avocații, și atunci cu siguranță putem să îi acordăm un rol important nobilimii.

Dragoș Ilieș: Cât de valabile și corecte considerați că sunt informațiile pe care le avem despre nobilimea română? Stau ele în picioare?
Ionuț Virgil Costea: Sigur, avem numeroase informații și ele stau în picioare, sunt lucruri care se validează, prin documente, prin alte tipuri de înscrisuri, prin acte emise de diversele instituții din epoci diferite. Sunt apoi urmele materiale, cultura materială, care poate atesta această bogăție sau prestigiul social pe care nobilimea îl are într-o anumită comunitate.

Dragoș Ilieș: Evenimentele de mai mică amploare, premergătoare sărbătoririi Marii Uniri, vor duce ele la un eveniment major, pe măsura importanței centenarului, sau vor fi cumva în… van?
Ionuț Virgil Costea: Sigur că ele pot duce la un eveniment major. Nu trebuie neapărat să considerăm că e nevoie de imbolduri mărunte pentru a ajunge la o mare explozie. Evenimentele acestea, pe ideea bulgărelui de zăpadă, pot genera în cele din urmă, privind retrospectiv, un fenomen care să aibă o anumită coerență.

Dragoș Ilieș: Cât de conștienți credeți că sunt tinerii și elevii din ziua de astăzi despre importanța acestui mare eveniment care ne așteaptă?
Ionuț Virgil Costea: Aceasta este o întrebare foarte complexă, și cred că tu ai putea răspunde mai bine decât mine la ea pentru că ești familiar cu mediul ăsta al tinerilor. Eu îmi doresc ca ei să rezoneze cu un astfel de eveniment, pentru că face parte dintr-o identitate, identitate culturală a românilor. Sigur, lumea asta este extrem de pragmatică, tinerii sunt și mai pragmatici, mai puțin înclinați spre astfel de trăiri.

Dragoș Ilieș: Consider că majoritatea tinerilor din ziua de azi nu au un profund sentiment patriotic, și nu cred că sunt neapărat interesați, din păcate. Există, însă, și tineri care, totuși, pun preț pe aceste valori.
Ionuț Virgil Costea: Unii vor fi interesați, alții nu vor fi, nu cred că trebuie să fie toți la fel și sigur există destule dezavantaje ale condiției de român care să explice această situație.

Dragoș Ilieș: Vă mulțumesc mult pentru interviul acordat!
Ionuț Virgil Costea: Succes!

Centenarul Marii Uniri se apropie cu pași repezi, dar până atunci, peste doar câteva zile, ne așteaptă Ziua Națională a României. Să încercăm să ne găsim identitatea culturală și națională în epoca granițelor estompate și multiculturalismului, nu este un gest egoist sau naționalist, ci, din contră, unul care ne ajută să decidem cum suntem noi diferiți de alții, și cum putem comunica pașnic cu aceștia în ciuda acestor diferențe. Maramureșul a fost o regiune multiculturală încă din primele secole ale atestării lui documentare, iar noi, ca maramureșeni, indiferent de naționalitate, ar trebui să celebrăm și să respectăm asta. Alături de domnul profesor Marius Voinaghi și de alți reprezentați ai Colegiului Național „Dragoș Vodă”, elevii care au participat la prezentarea de miercuri, membri ai Cercului de Istorie „Gemina” sau colaboratori la revista acestuia, vor fi prezenți și la Alba Iulia, cu ocazia paradei și a evenimentelor de 1 Decembrie.

A consemnat,
Dragoș Ionuț Ilieș,
clasa a XII-a A, Colegiul Național „Dragoș Vodă”




Frânturi de calendar (autor, Anca Corneștean)

-Bună seara! Ce mai faci? vorbea cu mine calendarul de pe noptieră. Îl privesc şi încerc să îmi dau seama cum poate alerga atât de repede – maraton, ce mai! – acest calendar… are un antrenor bun, oricum.

Ei bine, cu ochii obosiţi după o zi lungă, privesc luna noiembrie. Are desenat un frumos peisaj cu frunze multicolore, dansând în bătaia vântului, iar apoi sfârşind prin a fi jos pe o alee umedă de la ploaie. Uitându-mă aşa, nu îmi venea să cred că ma aflu în această lună, că s-a scurs aşa de repede toamna. Îmi încrucişez picioarele şi încep să mă gândesc la lucrurile pe care nu am apucat să le fac. Ajung la o concluzie, realizez că mereu, nu doar eu, chiar şi ceilalţi, uităm să facem câte ceva. Poate un lucru mic, poate un lucru important, dar uităm şi asta duce doar la… dezamăgire.

Calendarul încă mă privea şi aştepta un răspuns din partea mea… voi face ceva în privinţa aceasta sau nu? De cele mai multe ori uităm de lucrurile importante din viaţa noastră. Uităm să iubim ceea ce este în jurul nostru. A trecut toamna, iar noi, preocupaţi de treburile din viaţa noastră, nici măcar nu ne-am oprit să admirăm o frunză, sau poate nu am văzut copilul din parcare care stă în frig şi doarme pe frunze… dar timpul trece, iar noi suntem preocupați ca totul să ne iasă perfect.

Avem o vorbă “Ce repede trece timpul, iar eu nu am făcut nimic”. Ei bine trece repede pentru că noi îl facem să treacă, iar dacă ne-am opri măcar pentru o secundă să vedem ce frumoasă e viaţa, timpul ni s-ar părea ceva… relativ. M-am gândit să întorc mai repede o pagină din calendar şi să văd ce face Decembrie. Îmi oferă un desen alb, cu multă zăpadă, copii şi brazi îmbrăcaţi în veşminte albe. Meditez şi zic: Ah, decembrie, luna Crăciunului, luna cadourilor, luna bucuriei. Abia astept! Dar, realizez că la începutul toamnei am spus: E toamnă, ce bune fructe voi mânca, ce “recolte” frumoase voi strânge. Recolte am avut, dar poate mi-aş fi dorit şi câteva recolte sufleteşti atât din partea mea cât şi din partea celorlalţi.

Mă uitam concentrată la Decembrie şi am decis: de Crăciun voi sta cu familia mea, vom cânta colinde, vom mânca cozonaci făcuţi de mama şi vom fi fericiţi. Vom admira bradul, ne vom face cadouri, vom merge la biserică şi vom uita de toate problemele pe care le avem în viaţa de zi cu zi. Până la urmă, de ce ne comportăm aşa doar de sărbători? De ce nu deschidem ochii şi inima în fiecare zi? Gândul acesta era în mintea mea privind luna Decembrie. Chiar avem nevoie mereu de un motiv pentru a fi mai buni? Avem nevoie de o “maşină” care să ne împingă de la spate ? Nu. Avem nevoie de o schimbare. De ceva care să ne facă să fim mai buni. Eu zic să nu lăsăm calendarul să alerge fără să-i dăm un pahar cu apă. Să ne gândim şi la ceilalţi şi aşa poate nu va mai trece timpul fără să facem ceva care să ne bucure sufletul.
Toamna aceasta m-a făcut să meditez la această lume, dar, mai ales, m-a impulsionat să schimb ceva la mine şi… am încercat să ofer ceva și celor din jurul meu!

Anca Corneștean
Liceul Pedagogic „Regele Ferdinand”