Puțini profesori știu că avem o viață în afara școlii…

În aceste două săptămâni apocaliptice, pline de teze și lucrări, am extras niște concluzii la finalul primului semestru. După mica „discuție” cu orarul, pe care încă îl consider exagerat de încărcat, mă așteptam ca unii profesori să înțeleagă extenuarea prin care am trecut.

Sunt un elev modest, nu sunt prima pe clasă, dar mă mândresc cu câteva rezultate frumoase la diferite concursuri și activități. Puțini profesori știu despre realizările mele din afara școlii, sau mai bine zis, profesorii care conștientizează că avem o viață în afara școlii.

„Nu ai altceva de făcut acasă decât să înveți!”. Dacă am?! Dacă mie îmi place să învăț despre secretele universului din enciclopedii, despre cum sună limbile exotice, despre miile de subiecte care-mi stârnesc curiozitatea și nu am ocazia să le învăț la școală? Nu mă înțelegeți greșit, nu spun că școala trebuie neglijată (total) pentru năzuințele sufletului, dar poate, dragă profesore, mai trăiesc uneori prin artă. Îmi place să călătoresc, să învăț cum arhitectura și istoria unui oraș completează perfect personalitatea oamenilor. „O să ai timp să le faci pe toate mai încolo!” Aud această frază adesea și parcă mă răneşte de fiecare dată când o aud. Timpul trece repede și cresc, și mă schimb, și visez, și devin absorbită în mintea mea de infinitul vieții mele finite. De ce să mă gândesc la lucruri pe care am să le fac la 30 de ani când am tot timpul în mâinile mele? De ce să îmi omor fericirea cu planuri din vidul timpului, învățând două, trei definiții la fizică, când eu nici nu știu cum le voi aplica în viața reală? Gândesc asemenea unui copil: cu visuri mari și pe distanțe scurte. Acum am tot ce vreau, iar mâine mă pot uita înapoi și să nu mai am nimic.

Dragi profesori, v-aș ruga să ne arătați ce se află dincolo de pereții groși ai sălii de clasă, nu numai citate scrise cu pixuri roase sau cuvinte învățate mecanic, ca și o poezie.

A. S. Kontra (elev visător, Colegiul Național „Dragoș Vodă”)

 sursă foto: Dan Chiș




Monolog la 17 ani (autor, Adela Neag)

Adela NeagMă gândesc uneori cât de ușor trece timpul. Dacă am fi nemuritori? E greu să deslușești acest mister. Dar, până la urmă… suntem oameni. Avem dreptul să ne imaginăm orice. Nu? Chiar și atunci când evadăm din interiorul nostru și ne expunem părerile, trebuie să acceptăm tot ceea ce o să se nască din cele auzite. Păreri, aprecieri, contraziceri… O „mulțime” neînțeleasă până la urmă. Probabil… nu știu. Omenirea e un fenomen dezastruos. Nemurirea ar fi păcatul cel mai greu de dus pentru noi.

Dar totuşi, insist, dacă am fi nemuritori? Oare am face aceleași greșeli? Poate înmulțite cu 100. E greu să fii OM. E grea viața asta limitată de care dispunem. Fericire și suferință puse în balanță. Păcătuim cu sufletul mai mult decât cu trupul. Rai sau iad… depinde de noi. Noi ni-l facem singuri. Trăim în bine, ajungem în frumos. Trăim în păcat, răul va pune stăpânire pe întreaga noastră ființă. Mințile noastre sunt setate să pună orgoliul pe primul loc, de aceea niciodată nu vor duce la capăt ceea ce își propun. Poate doar imaginația va fi destul de capabilă să creeze un sfârșit, o linie ce-i va pune capăt.

Și dacă tot sunt aici… Ce mai face oare inima mea? Nu am mai vorbit de mult cu ea. Bate, bate și iar bate… nimic mai mult. Nu mai aud niciun pic de entuziasm. Cred că s-a săturat de atâtea griji. A îndurat destule până acum. De multe ori cred că am subestimat-o spunându-i: „Chiar crezi că tot ceea ce simți tu este adevărat? Până în ce punct va mai merge credibilitatea asta a noastră? Suntem niște ființe monotone. Credem că iubim, că suntem capabili să simțim, însă noi singuri ne creăm această impresie. Nimic din ce crezi tu că este adevărat, nu conține un gram de adevăr. Mai scutește-mă! Cred că într-o zi o să te frângi în bucățele şi nu voi mai fi capabilă să le pun la loc”. Ah… Cred că am jignit-o, totuși. Îmi pare rău de tot ceea ce se întâmplă. Îmi pare rău că ne punem încrederea în oameni pe care de fapt nu-i cunoaștem, că iubim, că suferim. Ne gândim noi oare, ce grea ar fi această durere sufletească, în nemurire? Simțim cum totul ne este luat doar acum, trăind pe meleaguri străine, înconjurați de oameni ciudați. Ne este furată încrederea și demnitatea. Nici nu vreau să mă gândesc. Mintea mea nu poate să acumuleze atâtea greutăți. Nu și le poate imagina. Ură, tristețe, toate adunate la un loc = HAOS.

De câte ori nu ne-am spus nouă: „Cred că nu mai rezist! Aș vrea ca totul să se termine!” De prea multe ori… Și cu ce scop? În veșnicie o să ajungi. Dar nimeni nu-ți garantează că va fi așa cum tu crezi că este. Că odată ajuns acolo scapi de răul trăit pe pământ. Până la urmă, istoria se repetă. Te naști, trăiești și mori. Trăiești, descoperi, înveți. Pentru asta am fost creați.

Învață, în viață, într-un final… să prețuiești!

Neag Adela
(Clasa a XI-a F, Colegiul Național „Dragoș Vodă”)




Mi-e dor de oameni! (autor, Lenuța Peter)

Peter Lenuta timbruDacă cineva îmi spunea acum 3 – 4 ani că voi ajunge să scriu un articol într-o pagină destul de populară, aş fi plecat şi nu aş mai fi vorbit cu el/ea niciodată, deoarece ştiam sigur în acel moment că asta nu se putea întâmpla. Ei, bine, câte surprize ne oferă viaţa!… Sunt bucuroasă că am şansa să-mi exprim gândurile, părerile, dar sunt şi tristă, având în vedere subiectul pe care îl voi aborda. Nu ştiu dacă voi face o “faptă” bună în acest sens, dar o să mă străduiesc.

Am 17 ani şi aş avea câteva întrebări…

1. Dumnezeu ne spune să ne iubim aproapele ca pe noi înşine. De ce nu-l ascultăm?
2. De ce judecăm oamenii? Oare noi suntem atât de perfecţi?
3. De ce vorbim mult, prost şi fără rost, în loc să ascultăm, să analizăm şi să tăcem?
4. De ce astăzi, iubirea este o afacere? Dacă îmi oferi, îţi ofer, de ce nu putem să oferim ceva din suflet fără să aşteptăm nimic în schimb?
5. De ce goana după bani și faimă ne face să uităm adevăratul motiv pentru care trăim?
6. De ce nu ne mai place frumosul, orginalul, simplul? De ce o femeie trebuie să îşi pună câteva straturi de machiaj şi să aibă un corp frumos pentru a fi atrăgătoare pentru un bărbat? Dar atunci, cu celelalte femei ce facem? Cred că singurul machiaj este dimineaţa când te trezeşti…
7. De ce suntem atât de încordaţi, răutăcioşi, frustraţi, pesimişti, în loc să zâmbim, să trăim, să iubim…
8. De ce, dacă anturajul tău sunt oamenii înţelepţi, oamenii adevăraţi, eşti numit şters, tocilar, ciudat? Dar, dacă ieşi în baruri, arăţi ca o fată dacă eşti băiat şi ca un clown dacă eşti fată, ştii toate tipurile de alcool, atunci eşti “cool”, nu? Consider că, doar oamenii fără “coloană vertebrală”, fără un ţel, ar putea spune asta.
9. De ce facem lucrurile pentru că trebuie făcute, nu pentru că ne face plăcere?
10. De ce trăim după “reguli” (cum să faci asta, dacă nimeni nu a făcut-o?!)? De ce nu ne facem viața exact aşa cum ne dorim, exact aşa cum ne place, deoarece din momentul în care ne-am născut, timpul ne ia viaţa înapoi şi atunci, de ce să nu ne bucurăm de ea exact aşa cum este, de ce trebuie să ne uităm după alţii? Nu lor trebuie să le placă, ci nouă.
11. De ce nu vedem oamenii din toate perspectivele lor, ci doar din una, şi aceea strâmbă?
12. De ce ne uităm rădăcinile, tradiţiile, VALORILE, devenind un popor robotizat?
13. De ce nu ne bucurăm de progresul altora, în loc să-i “săpăm”, să-i urâm şi noi să ne dorim să fim deasupra?

Sunt atât de multe întrebări şi răspunsuri limitate sau… nedorite. Poate vi se pare că m-am jucat un pic, dar vreau să cred că prin acest articol am determinat cel puțin o persoană să vadă viaţa dintr-o altă perspectivă, aşa cum alţii m-au ajutat și pe mine să… văd!

“Dacă ar trebui să-mi rezum în puţine cuvinte experienţa mea, aş spune că jocul m-a dus mereu tot mai departe, tot mai adânc în real. Şi filozofia mea s-ar reduce la o singură dogmă: joacă-te!” (Mircea Eliade)

Lenuța Peter
(elevă, clasa a XI-a, Liceul Tehnologic Forestier)




Călătorind cu Ingrid: Sighet, Roma, Paris…(autor, Ingrid Dan)

Ingrid DanUnde aş merge dacă aş putea pleca?

„Du-te, tu, călătorule de lumină şi vezi-mi lumea largă!” Vezi-mi lumea largă cu arta creată de omul inspirat și omul pasionat, cu locașurile neatinse de om și cotloanele ce te lasă cu respirația tăiată, cu civilizațiile în eternă evoluție și cu fauna veșnic uluitoare.

Cine nu ar sări la oportunitatea de a călători oriunde în lume dacă banii nu ar mai constitui o problemă? Să zicem că așa stă treaba: ai toți banii pe care ți i-ai putea dori, poți avea tot ce îți dorești, poți face tot ce vrei (mă rog, în limita bunului simț), poți pleca oriunde. Încotro o apuci?

Bineînțeles, primele locații care își fac apariția în mintea omului dornic să vadă lumea sunt orașe precum Roma, Paris, Londra, în principal marile capitale culturale ale lumii. Nici eu nu aș refuza o vizită a Parisului, prin mâna căruia au trecut atâția artiști, scriitori și muzicieni, oraș care le-a oferit inspirația care i-a propulsat în carierele lor. Trecând prin Place St-Michel, mi l-aș putea închipui pe Hemingway, sărac, dar fericit, scriind într-o cafenea, descoperindu-și vocația. În partea opusă a Franței, în orașul Arles aș putea descoperi câmpurile galbene în bătaia arzătoare a soarelui, care l-au înnebunit pe van Gogh.

Ce n-aș da să ajung în Spania, la Muzeul Salvador Dali din Figueres! La dorința artistului, muzeul e în sine un obiect suprarealist, un labirint, și găzduiește cea mai mare colecție a operelor lui Dali, unul din cei mai de seamă reprezentanți ai suprarealismului.

Apoi m-aș aventura în Norvegia, pe platforma de stâncă Preikestolen unde, în fața unei prăpăstii de 600 de metri, ai impresia că dacă ai cădea, ar dura o veșnicie să ajungi în apă. Cred, totuși, că priveliștea și adrenalina ar alunga sentimentul de neliniște și oboseala cauzată de drumeția de câteva ore care duce la platou.

Pe urmă aș vizita Asia. Prima oprire ar fi la Marea Moartă, unde mirosul plăcut de sare din aerul marin e dus la extrem. Aș trece și pe la templele tibetane din Himalaya, pentru o nouă percepție asupra spiritualității, dar și pentru a le admira din punct de vedere arhitectural. O altă destinație ar fi Kenya unde se poate vedea mulțimea de păsări flamingo de pe Lacul Nakuru. Nu aș putea să termin călătoria fără să văd Marele Recif de Corali și Opera din Sydney.

O călătorie de genul ăsta, cu o varietate de locații care mai de care mai diverse, la distanțe din ce în ce mai mari, ar fi un vis devenit realitate. Dar până va deveni bugetul mai permisiv, la fel de tentantă mi se pare ideea unei drumeții în stilul lui Jack Kerouac, luând-o din loc de pe coasta de Est a Statelor Unite spre Oceanul Pacific, făcând autostopul, cu cincizeci de dolari în buzunar.

Autor, Ingrid Dan 

(elevă, clasa a XI-a A, C. N. Dragoş Vodă)




Schimbarea (autor, Oana Tomșa)

 

Oana TomsaSchimbarea este, ironic, singurul lucru permanent din viețile noastre, dar și cel mai iluzoriu. Nu vrem să admitem decât în străfundurile minții noastre că schimbarea ne sperie, chiar dacă e pozitivă: pentru că e succedată de necunoscut, pentru că ne obligă să părăsim zona noastră de confort, pentru că are capacitatea să ne schimbe întreaga viață.

Suntem obișnuiți să vedem frunzele sângerând și picând triste și tăcute la pământ ca mici soldăței vegetali, știm parcă dintotdeauna cum arată prima stea, primul fulg de nea; asta nu ne oprește mirarea și admirația.

Câte persoane noi nu am întâlnit în diferite circumstanțe? Prietenul unui prieten, un băiat drăguț pe stradă, elevul din banca de lângă geam din clasa de vis-a-vis, oricine a fost aruncat în drumul nostru de către soartă sau vreo altă putere divină și invizibilă. Câte salutări, zâmbete timide și discrete, nu am schimbat? Și totuși, zâmbetul acela tremură un pic și bătăile inimii se accelerează și palmele tremură și parcă freamătă ceva înăuntrul nostru, o pasăre nesigură ce încă n-a învățat să zboare. Asta este o schimbare nesemnificativă – inițial. Atunci ce efect ar avea una ce nu implică o persoană, sau două, sau cincisprezece, ci o mie, sau un miliard de miliarde, sau atâția oameni câte sunt stele pe cer?

Elevii părăsesc sălile de clasă convinși că vor schimba lumea – aproape siguri că vor ajunge în cărțile de istorie, sau că își vor câștiga propria pagină de Wikipedia. Tinerețea îi face invincibili, imortali. Majoritatea susțin că dau uitării aceste fantezii copilărești odată ce ating vârsta fatidică a independenței – de fapt se păcălesc singuri și pitesc adânc în sufletul lor aceste sentimente, dar nu se pot descotorosi de ele complet.

Jean Jack Rousseau susține că omul este fundamental bun – societatea este cea care îl schimbă și, uzual, malformează în plan moral. Este natural, deci, ca oamenii să vrea la rândul lor să schimbe societatea care i-a format. Fără excepție, acești tineri nu numai că au dorința de îndreptare a societății, a comportamentului uman în general, dar au și inițiativă; până ce cresc și se maturizează și recunosc futilitatea în eforturile lor eroice, până ce încetează să viseze și se complac situației, dispar în monotonia umbrelor și își curmă dezamăgirile.

Nimeni nu se gândește că schimbarea reprezintă o muncă titanică demnă de Hercule; aceasta începe cu un singur individ. Fie că în bine, fie că în rău, ne putem schimba doar propria persoană – pe ceilalți îi putem încuraja și călăuzi cu toate luminile din Univers, căci în final vom fi nevoiți să ajungem la un compromis, să-i acceptăm așa cum sunt.

Schimbarea începe cu noi, dar nu se termină niciodată (câtă vreme nu ajungem în punctul în care să credem că e imposibilă).

 

Autor, Oana Tomșa 
(elevă, clasa a X-a A, C.N. „Dragoș-Vodă”)

 

 




Pe unde ne-am putea „pierde” timpul în 2017 (autor, Sebastiana Joicaliuc)

Sebastiana JoicaliucAșadar a mai trecut un an și 2017 a început în forță, așa cum se cuvine, cu…mult timp liber. Însă, dacă ești student sau cel puțin elev, știi prea bine că timpul liber nu există, ci se face. Pentru că, din proprie experiență, sunt bună la rezolvat o singură problemă de matematică ce sună cam așa: „Atunci când ai de citit (5 cărți+10 eseuri) și ai de făcut (3 proiecte (powerpoint+word) + studii de caz) +( fișe biografice + subiecte de bac + ore în particular) x (multe/foarte multe) dureri de cap = La ce serial ar trebui să mă uit?”

Fie că ești un consumator înrăit de seriale, meciuri de FIFA sau îți faci veacul în baruri postând pe facebook despre cât de bine îți merge, am pregătit aici câteva locuri în care, cu siguranță ai prefera să îți „pierzi” timpul în loc să îți faci tema la mate sau să stai pe capul alor tăi toată vacanța de vară.

1. Pe primul loc e festivalul meu de suflet, Electric Castle.

Electric Castle se va desfăşura în 2017 în perioada 12-16 iulie la Castelul Banfy din Bonțida, un sat anonim până nu demult de lângă Cluj, festival care s-a lăudat de-a lungul vremii cu artiști uriași precum: Die Antwoord, Skrillex, The Prodigy și, pentru acest an, se-anunță Alt J, în principiu ai cam toate genurile de muzică laolaltă. Săracii oameni, organizatorii, tot schimbă data sperând ca măcar anul ăsta să nu lovească potopul. Pe lângă peisajul superb de care ești înconjurat, castelul, care găzduiește acum labirinturi cu fum în care îți pierzi capul și săli de jocuri, cu tot cu potop, noroi, ploaie şi frig, mi-a oferit una dintre cele mai frumoase experiențe pe care ar trebui să o simți pe pielea ta măcar o dată în viață. Aici am văzut că nu contează în ce condiții trăiești timp de 4 zile, atâta timp cât ești cu oamenii care trebuie, ascultând și bucurându-te de muzică bună și o anume atmosferă pentru care ai venit până la urmă. O să întâlnești tot felul de persoane, de la ăla care e îmbrăcat ca în club, deși ești în plin câmp, și plânge când a venit ploaia, până la ăla care stă la o singură scenă 24/24 ca să își alinieze chakrele, dar nici unul dintre ei nu o să vină la tine să te înjunghie cu o furculiță de plastic sau să îți vomite pe spate în timp ce îți legi șireturile, ci, maxim, o să se țină de tine jumate de drum să se plangă că “frateeee, ăia de la magazin nu aveau bere cu aromă de varză, în ce lume trăim?”.

În concluzie, un big thumps up, du-te că-i fain!

2. O să vă vorbesc acum puțin despre un festival la care am fost doar anul trecut, însă funcționează de ceva timp, căpătând și el proporții.

Mioritmic se desfășoară în perioada 7-9 octombrie pe Aleea Muzeului Etnografic în Cluj, adică foarte aproape de pădurea Hoia Baciu. Se autocaracterizează drept “Un festival de muzică electronică de avant-gardă, găzduind o selecție inovativă de artiști”. Spre deosebire de alte festivaluri de muzică din România, acesta se pare că găzduiește un teren foarte fertil pentru muzica electronică underground, promovând DJ cunoscuți în mare parte doar de fanii înrăiți, dar nu numai, ai acestui gen de muzică, cum ar fi: Rhadoo, Raresh, PetreInspirescu. Mioritmic încearcă și reușește să păstreze vie tradiția și să mențină publicul român pasionat, orientat spre talentele locale. Acesta este organizat de Club Midi, primul loc din Transilvania destinat exclusiv acestui gen muzical. Cât despre oameni, oricât de frumoși ar fi și ei, nu prea o să apuci să îi vezi pentru că o să dansezi cu ochii închiși toată noaptea, crede-mă. Cred că e locul perfect unde ai putea să mergi și singur, asta dacă nu prea îți mai suporți prietenii, căci fiecare își vede de viața și vibeurile proprii acolo.

Așa că, încă un big thumbs up pentru voi, ăștia, amatori de experiențe complete și lumini care îți dau ochii peste cap. Du-te și aici că-i fain!

3. Al treilea festival este unul de hipioteală maximă, dacă cele doua de mai sus nu au fost de-ajuns. Aș vrea să îl laud, însă nu pot să o fac din proprie experiență, pot să spun doar că laudele aduse acestui loc m-au făcut să vreau să pot să mă teleportez la vară. Am intrat pe pagina oficială a site-ului unde am găsit o descriere care mi-a gâdilat simțurile: “Dacă îți place să simți iarba umedă sub picioare, să respiri aerul proaspăt al pădurii și să dansezi sub cerul înstelat, tot ce mai ai nevoie este un vibe minunat care să îți facă experiența complementară”.
Waha s-a desfășurat anul trecut în perioada 21-25 iulie și e, și el, un festival underground, fapt pentru care prietenul meu s-a supărat că scriu despre el, asta doar ca să nu apară acolo oameni care nu au de-a face cu atmosfera locului, și-l înțeleg perfect, însă, mi-a spus, totuși, ce l-a făcut să se reîntoarcă acolo în fiecare an: ”Cel mai mult mi-au plăcut oamenii, sunt oameni foarte faini şi vin din diverse colțuri ale lumii, în Transilvania. Totul se petrece în mijlocul naturii, nici măcar semnal la telefon n-ai, fiind la câțiva kilometri de civilizație. Ai acolo tot ce îți trebuie, inclusiv mâncare bună făcută pe loc. Am văzut de la muzica electronică, la live acturi, cinema în aer liber, chilling și healing area și chiar o zonă destinată exclusiv copiilor.”

În concluzie, du-te la Waha, dar nu merge aici doar ca să-ți pierzi timpul, aici du-te ca să-l simți. Ah! Și nu le strica vibeul oamenilor dacă afli doar în momentul în care ai ajuns în poienița fermecată că Bear Grylls-ul tău interior nu poate suporta 5 zile fără telefon! Dacă e așa, ia-te și du-te la Untold!

Și, ca să rămânem în același ton, am să-i mai citez pe cei de la Waha încă o dată:
“Noi dansăm pentru pace, iubire și fericire, dar, cel mai important, noi dansăm pentru că putem!” So, dance first, think later. It’s the natural order.

Autor, Sebastiana Joicaliuc

(elevă, clasa a XII-a E, C. N. „Dragoș Vodă”)

sursă foto: http:// electriccastle.ro




(Ce) Mai citim? Idei de lectură pentru noul an (autor, Dragoș Ilieș)

Ilies DragosNu am mai scris vreodată pe altundeva în afara comodului meu locaș obișnuit, dar am fost de acord să scot și eu capul prin lume, să mă fac auzit. Iar ca să fiu cât mai scurt, o să sar direct la recomandări:

„Umanii” de Matt Haig este povestea unui extraterestru trimis pe Pământ pentru a elimina toți oamenii care au intrat în contact cu soluția unei probleme matematice ce are puterea de a propulsa evoluția umanității periculos de mult. Dar extraterestrul nostru este rapid contaminat de vasta cultură omenească, și începe să iubească viața pe Pământ. O poveste extraordinară care militează pentru înțelegere și iubire. O poveste despre umanitate, văzută dinafara ei. O recomand tuturor celor care cred în armonie, în oameni și în frumos. Dar o recomand și celor care și-au pierdut încrederea în aceste valori. Pentru mine, cartea aceasta a fost un medicament.

 „Clopotul de sticlă” de Sylvia Plath este un roman semi-autobiografic. Autoarea a schimbat numele personajelor și a locurilor pentru a se distanța de evenimentele descrise în roman. Tânăra Esther, protagonista romanului, este un personaj chinuit de evenimentele traumatice prin care a trecut, iar mai apoi de medicina rudimentară a vremurilor în care trăiește. Am ajuns să mă cunosc mai bine, asimilând mentalitatea că tot universul este împotriva mea, cu ajutorul acestei cărți. Cred că, pentru a fi fericit, trebuie să fii mai întâi trist. Iar cartea aceasta este răspunsul pentru oricine nu vrea să își ignore tristețea, ci s-o accepte. Să accepte că viața este nedreaptă, și să meargă mai departe.

O să încerc să mai las baltă chestiile profunde de acum încolo…

„Sînt o babă comunistă!” de Dan Lungu ne arată clar că literatura română mai are ceva unic de oferit. Cartea lui Dan Lungu este o înșiruire de situații comice ce conduc protagonista, acum pensionară, mai departe în timp, deși ea nu se poate opri din a rememora trecutul. Este povestea unei generații intermediare, produsă de regimul comunism, generația care a plecat de la sat și a ajuns la oraș. Membrii acestei generații, precum pensionara Emilia Apostoae, sunt prea orășeni pentru părinții lor, dar prea țărani pentru copii lor, rămânând prinși undeva la mijloc, într-un purgatoriu al societății românești. Depănarea amintirilor Emiliei se întretaie cu prezentul în care fiica ei aduce acasă un ginere dintr-o țară străină, care este imediat îndopat cu sarmale. O lecție scurtă de istorie și cultură românească pentru toate vârstele, spusă cu umor.

„Neuromantul” de William Gibson este cartea care a pus bazele curentului cyberpunk. Este o carte destul de veche, despre o lume destul de nouă. Case este un hacker genial, dar care a fost atacat de o armă biologică ce i-a distrus sistemul nervos în așa fel încât să nu mai poată folosi un calculator prin interfață neurologică. Acum, vinde tehnologie furată într-un oraș din Japonia, încercând să strângă bani pentru o operație care l-ar aduce din nou pe piața muncii. Lumea lui Gibson este o lume a viitorului controlată de corporații, care funcționează pe stații orbitale, iar în care suprafața Pământului este populată de oamenii lăsați în urmă, care se luptă pentru orice bucățică de tehnologie care cade din orbită. Recomand întreaga trilogie noii generații, pentru a observa de unde provin noțiunile lumii virtuale din prezent.

„O lume se destramă” de Chinua Achebe este doza de cultură străină pe care ar trebui să o asimilăm cu toții. Romanul expune societatea africană dinaintea colonizării ei de către europeni, și contactul triburilor africane cu religia omului alb, care le-a fost impusă atât de autoritar. Pe mine m-a fascinat întreaga religie și ierarhie socială a satului tribal, și am ajuns să iubesc fiecare personaj al cărții. Cu atât mai mult am urât primele semne ale interferenței europenilor în peisajul african. O carte pe care cred că toată lumea ar trebui să o citească, la o vârstă cât mai fragedă, pentru a înțelege greșelile trecutului, și a nu le repeta. Filozofia liderilor tribului este extraordinară, iar argumentele lor împotriva religiei oamenilor civilizați sunt puternice și memorabile.

Spor la citit! Să nu lași anul acesta să treacă fără să fi citit, văzut, înțeles!

Pentru recenzii și recomandări, sunt de găsit pe palarisme.ro, sub numele de Dregus.

Autor, Dragoș Ilieș

(elev, clasa a XI-a A, C.N.  ”Dragoș-Vodă”)




Ora(r) fix la C. N. „Dragoș Vodă”?

Pe adresa redacției noastre a sosit următorul mesaj pe care îl facem public, ținând cont de conotațiile „practice”.

Au trecut sărbătorile și cu ele și vacanța de iarnă mult așteptată de elevi. Sâmbătă, începeam cu toții să ne pregătim psihic pentru ultima sută de metri din primul semestru, care pe unii îi așteaptă cu teze și teste „de final de an”. Ultimul miracol de Crăciun a fost duminică dimineața când toata lumea anunța una dintre puținele decizii luate cu cap, suspendarea cursurilor în data de 9 și 10 ianuarie, din cauza temperaturilor scăzute. Dar, am avut parte și de o surpriză, nu chiar așa plăcută. O nouă modificare a orarului la Colegiul Național „Dragoș Vodă” (a câta oare din septembrie?!). Ce surpriză!

Orarul liceului este în continuă schimbare de la începutul semestrului și, din câte am înțeles, acesta este „generat” de un soft. Ultimul orar a rămas stabil pentru o perioadă destul de lungă de timp, și elevii erau adaptați deja la un ritm al orelor. Înțelegem. Modificările au fost necesare, dar schimbările sunt radicale. Am discutat cu prieteni, colegi de-ai mei, care au aceeași reacție: „Şi acum ce facem?”. „Norocoșii” au prins câte 5 ore de informatică în aceeași zi, 3 ore de fizică sau chimie, una după alta.

Schimbarea orarului are un efect mult mai mare decât pare dar, la sănătatea mintală a elevilor, cine se mai gândește? Suntem obișnuiți, după cum am spus mai sus, cu același orar de două luni. E un program după care îți planifici majoritatea timpului liber, activitățile extra-școlare etc. Omul este făcut să se adapteze, e adevărat, trebuie să facem față provocărilor și să ne confruntăm cu toate problemele vieții, dar fiecare schimbare în viața noastră aduce mai mult sau mai puțin stres, lăsând la o parte faptul că mai nou școala, în realitate, este o „mașină de stres” .

Se întâmplă multe nedreptăți, dar cine suntem noi să vorbim despre ele? Noi trebuie să ne vedem de cărțile noastre și să lăsăm oamenii mai „mari” să ne conducă. În speranța că această poveste cu orarul se va remedia, doresc tuturor elevilor spor și succes în continuare la școală!

A. S. Kontra (elev model)

sursă foto: internet

 




O șansă la o generație (autor, Costinar Mirela)

costinar-mirela1O șansă la o generație

Se spune că viața merită trăită din plin, atunci de ce nimeni nu trăiește cu adevărat? Aceleași fețe posomorâte și obosite, extenuate de propria lor percepție asupra realității, a vieții, prefăcându-se că simt… Cât de îngrozitoare poate fi o asemenea situație! Cum poate cineva să trăiască în acest mod? A, da, cum am spus, nu o fac. Ei respiră pentru că trebuie, au nevoie de asta. Dorm fiindcă trebuie, merg la școală fiindcă trebuie, își fac temele deoarece trebuie, merg la serviciu pentru că trebuie și lista poate continua la nesfârșit. Respiră cu nonșalantă, e normal să respiri, nu?! Și totuși sunt atât de multe persoane care respiră, deși nu trăiesc. Respiră, deși sufletul lor e pe moarte.

Este amuzant cum cineva care minte ajunge popular, iar oricine spune adevărul e luat de nebun. Tragi-comedie de fapt. Poate acesta este motivul pentru care mă simt atât de singură uneori. Oamenii se luptă între ei de secole pentru a-și dovedi teoriile proprii în privința etnogenezei lumii spre exemplu, recurg la atrocități și schimbă regimuri politice în numele Domnului, stârnesc războaie de pe urma cărora singurii beneficiari vor fi cei ce știu cum să se folosească de datoriile oamenilor pentru a-și apăra propriile credințe și propriul ego. Pacea nu aduce profit. Sclavii moderni nu poartă lanțuri, ci poartă cărți de credit. Cum ar fi dacă în loc să ne luptăm pe teorii despre cine sau ce a creat lumea, să ne luptăm împotriva celor ce o distrug?

Uneori, cele mai luminate minți nu se evidențiază în testele standard de inteligență, pentru că nu au o inteligență standard. De ce încercați să ne epuizați cu șase-șapte ore pe zi la școală învățând în 12 ani peste 16 materii? De ce nu ne lăsați să ne urmăm propriile vise și să studiem ceea ce ne dorim și ne împlinește? A, da, voi nu vreți inovație și fericire, voi vreți marionete ademenite de promisiunea siguranței care se destramă chiar sub ochii noștri zilnic prin crize de șomaj ș.a.m.d. Voi, nu profesorii și nici părinții, cei pe care noi v-am ales, încercați să ne vindeți un alt fel de fericire, puneți și un preț pe ea. Când cumperi, ești stabilit la casa ta și ai un job bine plătit ești fericit, corect? Nu mai contează ce prostie care nu valorează nici măcar un bănuț cumperi, important este să cumperi. Altfel, cum să fii fericit? Cel mai grav este că, așa cun susține și George Orwell, atât timp cât noi v-am ales nu suntem victime, ci complici. Marionetele respectă regulile și legile (ca în vremea coloniilor americane „regulile sunt făcute și aplicate pentru binele tuturor”, o etichetă ieftină ce continuă să ne ia drepturile. Coloniile au realizat asta și au devenit independente de Coroană, noi când vom realiza? Chiar e nevoie să ne ajungă cuțitul la os ca să luăm o decizie? Nimeni nu vede în ce ne afundăm?), se mulțumesc cu cât au și nu creează multe probleme. Muncesc până la bătrânețe, o bătrânețe care îi găsește nefericiți, nesănătoși și epuizați psihic și fizic sperând că măcar copiii lor vor reuși.

Șansa schimbării e o dată la o generație, oare de ce toți speră că schimbarea va veni de la altcineva? Mulți trăiesc, muncesc mai mult de jumătate din viață, învață lucruri pe care oricum le-au uitat si care nu îi fac fericiți și așa, toată viața lor e risipită, mor. Grav este că mor triști și neîmpliniți, întrebându-se mereu „ce s-ar fii întâmplat dacă?”. Este greu să te schimbi pe tine și mentalitatea ta, dar aceasta este adevărata schimbare.

Dacă vrei să știi care-ți sunt prietenii, nu-ți fie frică să spui adevărul. S-ar putea să rămâi singur, dar unele valori nu cresc în fiecare grădină. Un trandafir e special, țepii lui te înțeapă când vrei să-l rupi, dar buruienile nu-l înăbușă. Să plantezi doi trandafiri în aceeași grădină e divin; să cunoști pe cineva care să te înțeleagă e un alt fel de intimitate. Mulți maci se cred trandafiri, dar tu nu-i asculta.

Autor, Mirela Costinar

(elevă, clasa a X-a F, C.N. „Dragoș Vodă”)

sursă foto: internet




Sfârșit și de la capăt (autor, Alexandra Nistor)

alexandra-nistor1Sfârşit şi de la capăt

Voi cum vă beţi cafeaua? Cu zahăr sau cu lapte, încet sau repede, dimineaţa sau seara? Dar finalurile cum vă plac? Triste? Nostalgice? Exuberante? Eu le prefer senine, cu zâmbete şi la obiect. «Drum bun, ai grijă de tine, ne vedem la anu’!» Şi dacă nu ne mai vedem? Ei, asta-i altă poveste.

Finalurile pot părea lungi. Eternitatea clipei în care întorci spatele şi te strădui stângaci să aşezi un picior în faţa celuilalt. Finalurile pot fi grele, căci implică o sinceritate crasă faţă de propria persoană. Povestea nu e niciodată gata până nu te-ai aşezat în faţa ta la o masă şi nu ai scos din traistă toată povestea. Nu e gata nici atunci, căci ai de adunat şi de scăzut, de împărţit cu tine şi cu alţii, ca să poţi trage linie. Ai ieşit pe plus? Înseamnă că a fost bine. Dar ce faci când ştii de dinainte că ai ieşit pe minus? Nu-ţi vine să te aşezi la masa aia, nu-ţi vine nici măcar să fii în apropierea ei. Şi uite aşa, te trezeşti peste 10 ani cu de două ori mai multe mese care încă te aşteaptă şi pe care le porţi în spate zi de zi.

Mai mult, ce faci când presiunea socială îţi scoate în cale o masă mare cât 12 luni de zile? Când tu ştii că ai prea multe poveşti pe minus, pe care le-ai îngrămădit tot anul în fundul minţii tale? De asta fugiţi voi, nu? De asta vă refugiaţi în cozi interminabile, oale cu sarmale şi mesaje pline de dragoste adresate unor oameni pe care, accidental, i-aţi uitat în restul anului. De asta propovăduiţi bunătatea şi necesitatea rezoluţiilor, gândindu-vă că, poate, dacă alţii se aşează la mesele lor, masa voastră va uita de voi.

Finalurile cer timp, iar cozonacii nu se fac singuri. Fugim de noi pentru că ştim că am greşit, că nu am fost nici cei mai buni, nici cei mai frumoşi în ultimele luni. Fugim crezând că asta e tot ce am adunat pe masă, dar nu putem fi siguri, nu? Doar după ce te aşezi poţi să aduni faptele bune pe care le-ai facut şi doar atunci poţi să scazi ce nu a mers cum ar fi trebuit. Adică să priveşti în ochi ce a fost rău, să-i spui „mulţumesc” şi să îl arunci la gunoi. Pe tot, ca să nu-l mai porţi după tine încă un an de zile.

Finalurile sunt despre curaj. Curajul de a-ţi spune mai întâi ţie „Iartă-mă !” şi după aceea celor în faţa cărora ai călcat strâmb. Finalurile sunt frumoase. Când ai rămas cu o masă plină de bine în faţa ta, când poţi să îl sărbătoreşti pe tot şi pe toţi cei care ţi-au fost alături pe drum.

Final fericit şi sincer, scurt şi la obiect !

Autor, Alexandra Nistor

(elevă, clasa a XII-a B, C.N. „Dragoș Vodă”)




Care-i faza cu adolescenții? (autor, Daiana Opriș)

daiana-oprisSunt adolescent pentru că nu ştiu care-i faza cu adolescenţii, nu ştiu care-i faza şi cam atât. Nu-mi prea pasă, de altfel, de nimic din jur. Sau îmi pasă, uneori, mai ales când spun că nu-mi pasă. Ştiu, e complicat, chiar e, dar puţini adulţi din jurul meu îşi dau seama de asta. Poate niciunul. Iau în calcul moartea, însa îmi place prea mult să trăiesc şi uit repede de ea. Azi am părul albastru, mâine-l am portocaliu. Azi îmi place de Radu, mâine-mi place de Alexa.

Care-i faza cu adolescenţii? Depinde cât de norocos eşti. Mie-mi place să fiu optimistă, să-mi hrănesc de cele mai multe ori entuziasmul până când prind un foarteeee mare avânt şi mă lovesc, în încercarea de a intra pe balcon, de primul geam de sticlă pe care nu-l observ. Nimic şi nimeni nu are mai mult sens decât acum, momentul prezent. Acum mi-e cel mai bine şi-mi dau seama că nimic în afară de somn nu mai are rost. Aaa, si ăla pe care-l iubesc de vreo câţiva ani. Iubire? Ce-o fi iubirea? Cam patetic. Ce patetic! Oare ce-avem în frigider? Dacă mi-ar scrie, aş fi tare fericită. Stai, stai, vibrează. Telefonul, telefonul vibrează. Mesaj, aoleo. Mami: dc nu dormi?!?.

Ce simt eu acum? Sincer, că pot să fac orice. Dar sunt un caz fericit. Eu nu prea am simptome de „Materialism acut” sau „Doamne, fată, ai văzut-o pe aia?”, în schimb mă gândesc uneori la sensul vieţii si probabil că e destul de grav având în vedere că răspunsu-i aşa simplu.

Sunt cine vreau eu să fiu. Dacă vreau, dar numai dacă vreau, am ziua de mâine de partea mea, am caţi ani vreau eu. Am înţeles că totul e despre mine , iar când eu spun stop, e gata, ca la teatru. Oamenii aplaudă, zâmbesc, momentul le-a plăcut, însa odată ce se trage cortina, spectacolul s-a terminat. Cel mai important acum e să mă cunosc. Ciudat că-mi pare azi mai trist decât ieri, ciudat că-mi pare azi ca şi cum aş vrea sa fiu mai bun şi mâine-mi pare că politica e calea mea. Partea amuzantă vine când îţi dai seama că în politică sunt şi oameni buni, eu cunosc vreo doi , dar nimeni nu mă ia în serios.

Uneori, adolescenţa înseamnă refugiu în solitudine. Alteori, mă simt ca şi cum aş avea de împărţit mii de inimioare pe stradă. În fond, cred că sunt un copil ceva mai mărişor. Ce vreau eu să-ţi spun e să ai grijă , orice vârstă ai avea, să nu devii un trist. După cum spuneam, eu sunt un caz fericit, cu toate că poate te aşteptai să mă plâng de cât de grea e viaţa, dar oamenii-s diferiţi şi tot recent am înţeles şi asta. Am mai înţeles că adolescenţa e despre experienţă, despre cunoaşterea de sine, ca mai apoi să poţi alege corect cam în ce direcţie vrei să mergi. Oricum, noi suntem prieteni oricine ai fi, aşa că vreau să-ţi mai spun ce-am învăţat, poate-ţi iese şi ţie şi-mi mulţumeşti într-o zi. Cum zice prietena mea Alexandra : « Nu te opri niciodată din a vrea să fii mai mult, o să dai mereu de oameni care o să-ţi spună că nu poţi, că ai ţeluri prea mari, că eşti copilăros, naiv, patetic la anii tăi. De ignorat, nu poţi să-i ignori, dar nu le răspunde cu aceeaşi monedă. Îndepărtează-te doi paşi, aminteşte-ţi cine eşti şi apoi zâmbeşte-le ca unor oameni care nu ştiu nimic. Căci ei chiar nu ştiu nimic.»

Autor, Daiana Opriș

(elevă, clasa a XII-a B, C.N. Dragoș-Vodă)