Dragi cititori, astăzi m-am gândit să vă povestesc din lumea noastră, a elevilor. Probabil ați observat numărul mare de tineri care lucrează pe timpul verii, copii care își doresc să muncească din propria inițiativă.

Eu, la rândul meu, lucrez la o cafenea. Am fost întrebată de multe ori: „Cum de te-ai angajat?”. Păi, dacă ocolim motivele adevărate pentru care am ieșit cu fruntea înainte din bârlogul meu, răspunsul este simplu: „Să îmi strâng niște bănuți, pentru anul viitor, poate pentru o vacanță, să ies la un suc cu prietenii…”. Lucrurile nu stau chiar așa!

Din punctul meu de vedere, principalul motiv pentru care e „la modă” să fii elev și să lucrezi, e sentimentul de independență pe care ți-l oferă salarul câștigat de tine. Toți ne dorim să fim pe cont propriu, ce-i drept, puțin cam repede. Ne imaginăm cum e să nu mai stăm cu părinții, să facem ce ne taie capul… dar, noroc cu realitatea care ne ține în frâu… sau părinții, depinde care dintre variante te prind mai repede. Sunt banii munciți de tine, așa că poți să îi gestionezi, după cum știi mai bine. Îi împarți, păstrezi o parte pentru călătorii, iar restul de cheltuit la „un suc”.

Pentru noi, sau cel puțin pentru mine, sentimentul de independență a venit odată cu satisfacția pe care o primesc când văd că munca mea este apreciată și luată în serios. Am reușit să înțeleg mult mai bine adevărata valoare a banului, cât și să apreciez eforturile pe care le fac părinții mei ca să îmi ofere tot confortul posibil. Am înțeles și că fiecare muncă este grea, indiferent de cum pare la suprafață.

Așa că, răspunsul meu e mai simplu: lucrez pentru a mă provoca, pentru a demonstra că sunt destul de înțeleaptă să-mi strâng niște bani și bineînțeles, pentru a scăpa de partea cu „Mami/Tati, ce bine arăți astăzi!”.

Autor, Ștefania Miculescu
clasa a X-a C, Colegiul Național Dragoș Vodă

O altă zi, un nou început, o nouă speranță, o nouă dimineață cu aceeași durere de spate din cauza patului din fier doar cu un sac de paie ca așternut. Mă numesc Maria Goh, o femeie în vârstă de 38 de ani care locuiește într-o celulă de închisoare, singură de 24 de luni. Cât de albi sunt pereții, parcă s-au mai înverzit; sau am devenit daltonistă?

Mă tot gândesc cât de repede au trecut anii aceștia… sigur, sau nu, suntem în anul 1954, iar eu caut cu disperare vești despre soțul meu, Iosif și cei doi fii ai mei gemeni, Petru și Samuel. Ultima informație pe care am primit-o -săptămâna trecută – sau să fi trecut deja două săptămâni de atunci? – spunea că au fost trimiși să lucreze în mină pentru a acoperi cheltuielile. Înainte de comuniști nu era așa, câștigam bani foarte ușor și nu foarte puțini.

În 1945 am absolvit Conservatorul de la Cluj pe specialitatea dirijat-coral și vocal. În același an, într-o scurtă vacanță, am reușit sa mă întorc acasă și să particip la un marș în 5 martie, un marș de solidaritate pentru a cere revenirea Maramureșului la Statul Român. A fost locul și data în care l-am văzut prima dată pe Iosif, am reușit să vorbim abia în București când am avut de susținut un concert în centrul orașului iar tenorul din rândul 2 nu a reușit să ajungă fiind înlocuit de Iosif la insistența unui corist. Parcă și azi aud linia melodică și vocile coriștilor foarte talentați! Îmi aduc aminte cu plăcere de repetițiile de dinaintea concertului „Cele patru anotimpuri” de Antonio Vivaldi și coristul din rândul 2! Imediat după concert am povestit și ne-am îndrăgostit unul de altul doar vorbind. Am aflat că și el era dirijor orchestrant, este puțin diferit față de tehnica coristă, știam să dirijez și orchestra dar dădeam impresia că nu știam, urma un alt concert în care trebuia să dirijez orchestra și corul, iar repetițiile cu Iosif m-au făcut parcă să dirijez mai bine ca înainte și să-l iubesc mai mult.

Pe data de 9 aprilie 1945 m-a cerut de soție, zi în care administrația românească a fost restabilită și în Maramureș. Următorul an, Dumnezeu ne-a dăruit doi fii, Petru și Samuel, două nume din Bilblie deoarece acești oameni au fost copiii Lui Dumnezeu.

Este ora 08:00, am ieșit din celulă, tocmai ce am aflat de moartea lui Stalin din 1953 și noi suntem în 1954; informații de acest tip nu se aduc și în închisoare, mai ales în cea de la Sighet, o închisoare foarte dură unde, dacă nu era respectat regulamentul una din pedepsele care mie nu mi-au plăcut niciodată și totuși pe care am primit-o și eu era să fii dus într-o cameră cu paznici înarmați cu diferite arme, unul avea o bâtă, alții aveau biciuri, erai înconjurat de ei fără cale de scăpare. În mijlocul încăperii era o motocicletă asamblată, drept pedeapsă trebuia să o dezasamblăm și să o asamblăm la loc într-un timp scurt suportând loviturile de bici, frânghii și altele care lăsau urme dureroase.

Nu mă pot gândi la altceva decât la familia mea, pe care nu am văzut-o de 2 ani, bieții mei copii, au doar 6 ani și lucrează cu tatăl lor în mină. Îmi este așa dor de ei… Nu mai pot suporta această teroare. Este ora 18:00, m-am întors în celulă, voi ieși abia mâine afară dacă voi mai apuca. Am încercat să uit o clipă de locul unde mă aflu (am ajuns în închisoare deoarece am fost acuzată pe nedrept din cauza unor acte importante care se aflau în casa mea; nu am aflat nici astăzi cine este făptașul, nu știu care era conținutul lor, dar am fost arestată și am primit 5 ani de închisoare). Au trecut abia 2 ani… Stând singură în celula mea încerc să fredonez sonatele lui Beethoven, sonata pentru pian Nr. 23 în fa minor „Appassionata”… Pe vremea când eram la Conservator am studiat pianul și vioara, fapt pentru care știam să fredonez aceste sonate pe care le-am cântat în tinerețe.

Nimic nu mai are sens, nu voi mai afla alte informații despre familia mea, probabil sunt morți, simt acest lucru. Îmi este dor de ei, vreau să îi văd.Am găsit o bucată de frânghie în camera mea, nu știu cum a ajuns aici, nu avem voie cu aceste lucruri ]n celulă, dar profit că o am. Sunt ultimele mele cuvinte, este imposibil pentru o femeie slabă ca mine să traiască într-o asemenea lume, plec la familia mea.

Autor, Bianca Mihai
clasa a XI-a F, Colegiul Național „Dragoș-Vodă”
(prof. coordonator, Marius Voinaghi)

Lucrare înscrisă la concursul de creaţie pentru liceeni „Comunizarea României. Tu ce ai face ?”, concurs organizat de Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc în parteneriat cu Ministerul Educaţiei Naţionale şi Cercetării Ştiinţifice şi cu Fundaţia Konrad Adenauer.

A fost odată un popor a cărui singură vină era aceea de a fi evreu. Seara, când priveau bolta albastră, numărau stelele și se întrebau: oare câte vor cădea în noaptea aceasta? Dar voi, aţi numărat vreodată stelele? … Sunt la fel de multe ca şi motivele mele de recunoştinţă pentru că trăiesc într-o vreme în care nu e război în ţara mea. E sentimentul cu care am rămas la sfârşitul cărţii „Numără stelele” de Lois Lowry, același sentiment pe care l-am avut când am urmărit piesa de teatru „Janka” a lui Oscar Speace sau când am citit „Jurnalul Annei Frank”.

În Copenhaga anului 1943, oamenii se confruntă cu lipsuri și foamete. În loc de cafea, doamnele beau apă încălzită cu ierburi aromate. În loc de brioșe, copiii se mulțumesc cu o felie de pâine fără unt deoarece acesta e confiscat și dat soldaților. Sunt recunoscătoare că în vremea noastră, magazinele sunt pline de bunătăți, iar ceaiul, untul sau brioșele nu mai sunt un lux.

Kirsti Johansen, o fetiță de cinci ani, are nevoie de o pereche de pantofi noi, dar e obligată să poarte pantofi verzi din piele de pește pe care îi detestă pentru că nu este altceva la magazin. Pentru a se juca, Annemarie și Ellen decupează păpuși de hârtie din reviste. Între timp, autoritățile germane fac liste cu evrei și adresele lor. Magazinele evreilor sunt închise. Întrebarea de pe buzele tuturor este: „Ce rău face un magazin de nasturi?” Răspunsul îl dă tatăl fetelor, domnul Johansen: „Se cheamă relocare. Nici măcar nu știm ce înseamnă asta. Știm doar că e greșit și periculos și că trebuie să ajutăm cum putem.” Așa gândesc și Peter și Lise, doi tineri care, dorind să-i ajute pe evrei, se alătură mișcării numite Rezistența. Dar așa cum spune autoarea: „Lumea toată părea să fie altfel. Numai basmele rămăseseră neschimbate.”

Lise moare în urma unui accident de mașină provocat de soldați, iar Peter e împușcat în timpul unei acțiuni eroice de salvare a evreilor. Azi, tinerii din țara mea își pot trăi povestea de iubire până la adânci bătrâneți ca în basmele lui Annemarie.

Pe vremea aceea, oamenii deveneau numere. Peter a devenit un număr. Victor Frankl, care trece prin aceeași experiență, observă în cartea sa „Omul în căutarea sensului vieții” că „Viața unui număr era cu totul lipsită de importanță. Iar ceea ce stătea în spatele acestui număr– soarta, povestea lui, numele acelui om – contau chiar mai puțin.” Sunt recunoscătoare că sunt Daria Nicola Colopelnic și nu un simplu număr pe o listă, printre alte numere, multe ca stelele.

Soldații sunt peste tot, la fiecare colț. Copiii, nu doar cei de evrei, au o mulțime de interdicții: nu au voie să alerge, nu au voie să iasă din case după ora 8. Ellen ar vrea să meargă la școală pentru că, spune ea, „Orice-ar fi trebuie să am o educație”, dar e prea periculos. Așadar, pentru a supraviețui, Ellen trebuie să renunțe la școală și, ajutată de inimoasa familie Johansen, ajunge la casa unchiului Henrik, la malul mării.

Pentru a alunga sentimentul de teamă în fața exploziilor provocate de bombe, doamna Johansen îi spune lui Kirsti că sunt artificiile cu ocazia zilei ei de naștere. Sunt recunoscătoare că azi, părinții nu sunt nevoiți să-și mintă copiii, să inventeze sau să le ascundă adevărul sub pretextul că „este mult mai ușor să fii curajos dacă nu știi totul”, iar copiii ca mine pot să-și trăiască anii copilăriei fără să se maturizeze peste noapte. După ce Annemarie află o parte din adevărul despre planul de salvare a evreilor, ea nu mai e la fel: „Dintr-odată, spune autoarea, se simțea aproape ca un om mare.”

Și planul de salvare a evreilor e unul îndrăzneț. Evreii sunt trecuți peste apă în interiorul unor bărci care îi duc spre Suedia, visând la vremea în care vor fi oameni din nou și nu doar evrei.

„Întotdeauna e bine să faci parte din mulțime, o sfătuiește doamna Rosen pe fiica ei, Ellen. Ai grijă să nu le dai niciodată un motiv să-ți țină minte figura.” Sunt recunoscătoare că părinții mei mă încurajează să ies din mulțime, să fiu originală și pe unde trec, să las o parte din sufletul meu.

Citiți „Numără stelele” de Lois Lowry. Veți deveni recunoscători pentru ce aveți și cine sunteți și, mai ales, Îl veți găsi prin paginile cărții pe Cel care a făcut posibilă salvarea atâtor evrei, Cel care stă în spatele acestui titlu, singurul care știe mulțimea stelelor, Dumnezeu.

Autor, Daria Nicola Colopelnic
clasa a VI-a, Colegiul Național Dragoș Vodă

N.R. Anul acesta Nicola Daria Colopelnic a câștigat concursul „Bătălia Cărților” la categoria copii, fiind desemnată „Cititorul Anului”.

Oana Roșca, elevă în clasa a XI-a A la Colegiul Național „Dragoș Vodă” din Sighet, este o tânără extrem de serioasă, modestă, implicată total în ceea ce înseamnă educație nu doar școlară, ci și extrașcolară, pregătindu-și terenul pentru o afirmare durabilă, indiscutabilă. Nu cu mult timp în urmă am fost plăcut surprinși la aflarea veștii că o sigheteancă a participat și a câștigat concursul Google Code-in. La invitația „Salut, Sighet!”  Oana Roșca a răspuns prompt demersului nostru și se prezintă sighetenilor într-un articol pe care-l semnează.

Cam prin clasa a V-a, când eram, recunosc, foarte materialistă, o prietenă cu rude care lucrau la Google mi-a povestit că la unul dintre sedii erau tobogane, biciclete, mâncare în abundență, săli de sport, spații libere și tot felul de minuni care m-au convins atunci că asta vreau să fac până la pensie. Sigur că nu așa funcționează slujbele din acest domeniu, dar în clasa a V-a probabil că nu mulți dintre noi aveau dorințe realiste.

De Google Code-in am aflat în clasa a VI-a, de pe tricoul unui elev, la o tabără de informatică, însă eram prea mică pentru a participa. Google Code-in este un concurs adresat elevilor cu vârste între 13 și 17 ani, având scopul de a-i introduce în lumea proiectelor open-source (cu sursă deschisă). Există mai multe organizații (în 2016 au fost 17) care pun la dispoziția elevilor diferite taskuri. Elevii pot lucra cu oricâte organizații, iar dacă ajung într-un impas, pot apela la un mentor din organizația cu care lucrează în acel moment. Taskurile pot fi atât de programare, cât și de documentație, testare sau cercetare. După aproape două luni de concurs, fiecare organizație analizează munca elevilor situați în primii zece, ca număr de taskuri la organizația respectivă, și aleg, în funcție de cât de grele lucruri au realizat, calitatea muncii și implicarea în comunitate, trei finaliști și doi câștigători. În 2016, au participat aproximativ 1.400 de elevi din 62 de țări.

Nu aș ști să spun cum mi-am amintit de concurs în clasa a X-a, când am participat prima dată. Și atunci rămăsese un pic din materialismul meu, pentru că m-am înscris știind că dacă duc la bun sfârșit 3 taskuri primesc un tricou. Am completat 16 până la urmă și curba de învățare cred că a crescut exponențial, fiind expusă la o mulțime de tehnologii de care nu auzisem până atunci și fără de care nu aș fi putut termina ce începusem deja. Am ales să lucrez cu Fossasia, o organizație care se ocupă de dezvoltarea tehnologiilor în Asia, pentru că taskurile de atunci mi se păreau cele mai potrivite și cam la limita a ceea ce știam.

În clasa a XI-a, am lucrat cu aceeași organizație, de data aceasta pe taskuri mai grele care presupuneau mai multă muncă și atenție. De asemenea, am activat mult mai mult pe Slack, mijlocul de comunicare dintre noi, elevii, și mentorii organizației, care s-a dovedit a fi un fantastic mediu de învățare. Fossasia este o organizație numeroasă, astfel că am avut ocazia să discutăm cu mai mulți mentori care se ocupau de diverse lucruri în cadrul ei, să ne familiarizăm mai bine cu scopul și cu proiectele sale. Pe lângă mentori, am cunoscut mulți elevi care m-au impresionat plăcut prin cunoștințele lor, iar cu unii, în special cu cei din primii zece, am rămas prietenă și ne mai ajutăm unii pe alții în proiectele noastre. Pe lângă experiența acumulată în materie de tehnologii, limbaje și tehnici de programare, cred că am strâns și niște abilități de comunicare, mi-am construit răbdarea (pentru că mulți care se alăturau organizației aveau puțină experiență, mentorii s-au gândit să ne lase și pe noi să îi ghidăm în diverse aspecte) și toleranța (pentru că am întâlnit tot felul de persoane, fiecare mai mult sau mai puțin deschisă la a primi ajutor). Peste 600 de elevi au lucrat cu Fossasia în ediția din 2016 a concursului.

Dacă la început am avut încredere că pot să câștig, sau cel puțin să fiu aleasă finalistă, până la sfârșit speranța a scăzut, crezând că nu merit să câștig mai mult decât aproape orice alt elev din primii 10, fiindcă erau niște programatori chiar buni, scriau cod de calitate și se implicau în comunitate. Se pare însă că mentorii nu au rezonat cu părerea mea despre cât de bine am lucrat, astfel că eu și Yuki (Kaisar Arkhan), un băiat din Indonezia, am fost aleși câștigătorii concursului din partea Fossasia. Premiul a fost o excursie la sediul Google din Mountain View, California, unde urma să ne întâlnim cu ceilalți câștigători și cu un mentor de la fiecare organizație. Au fost 34 de câștigători din 16 țări. Din România a mai câștigat Alexandru Bratosin, care a lucrat cu CCExtractor Development (o unealtă pentru subtitrări).

Deși afectați de schimbarea fusului orar (în primele zile ne întâlneam în recepția hotelului noaptea târziu sau dimineața devreme ca să discutăm pentru că eram prea activi să dormim), am petrecut câteva zile superbe împreună. Am fost premiați la sediul Google din Mountain View de către Chris DiBona, directorul Open Source-ului de la Google. Tot acolo fiecare a avut ocazia să întâlnească un googler din țara lui. Am vizitat și sediul din San Francisco (și orașul, cu ocazia asta, oraș care s-a dovedit a fi poate cel mai curat și îngrijit din câte am vizitat până acum), am avut numeroase întâlniri și discuții cu inginerii Google (printre care și vicepreședintele departamentului de ingineri de la Google), am primit poate prea multe cadouri pentru cât de buni ne consideram, ne-am consolidat mult mai bine prieteniile dintre noi acum că ne-am întâlnit în persoană, pe scurt a fost o experiență într-adevăr unică la care sper că vor aspira tot mai mulți de acum înainte.

Am întâlnit zeci de oameni deosebiți, de la care am învățat și pe care i-am învățat la rândul meu. Tratând fiecare task ca pe o oportunitate să învăț ceva nou, observ nu doar câte am acumulat până atunci, ci mai ales cât de copleșitor de multe lucruri sunt încă neexplorate. Sunt sigură că ceea ce am învățat în acest timp îmi va folosi pentru ani de acum înainte, și îi încurajez pe toți cei cu aspirații mari, realiste sau nu, în domeniul acesta sau nu, să încerce și ei și să persevereze, pentru că, deși în aparență eu am câștigat un tricou, un hanorac sau o excursie, în esență am câștigat mult mai mult.

Autor, Oana Roșca

N.R. Felicitări, Oana! La cât mai multe și mai strălucitoare premii!!!

Azi, 17 aprilie, suntem în Săptămâna Mare și mai sunt 3 zile până la Paști. Mai am exact o lună până îmi ispășesc pedeapsa. Tot ce vreau acum e să pot ajunge la preotul de la etajul doi să mă spovedească și, dacă reușesc, să mă împărtășească. Mi-e foarte dor de soția și de fiul meu. De când sunt închis nu am mai primit niciun semn de viață de la ei și nici răspunsuri la scrisorile mele. Sper că sunt bine și că nu m-au uitat.

Zăpada tocmai s-a topit și nu putem lucra la canal căci e prea mare apa. Sunt singur de câteva săptamâni în celula asta mizerabilă, am slăbit foarte tare, mi se văd toate oasele și mi-e frig. Sper să nu începem prea curând lucrul la canal. Când mă gândesc la canal îmi vin fiori pe șirea spinării. Am fost repartizat la Capul Midia, kilometrul 31. Din câte am auzit de la paznici, suntem aproximativ 1.500 de deținuți. Acest perimetru este încercuit, iar în interiorul său sunt cam 10 bărci care nu pot duce foarte mulți oameni. Protecția este asigurată de santinelele care au ordinul de a împușca pe oricine încearcă să evadeze. Norma noastră e de 4 metri cubi de pământ per deținut. Trebuie să lucrăm cu târnăcopul și să ducem pământul într-o movilă mare de pământ. În prima zi de lucru aici nu aveam bătături în palme, ci răni deschise. Am văzut cum, cei care muriseră erau duși și îngopați, uneori individual, uneori în gropi comune. Avem un gardian care ne bate cu nuiaua de la cai, când vrea el și pe cine vrea el. Nu am fost niciodată bătut de el, ci din contră, am fost lăudat pentru buna mea purtare. Fac tot posibilul să fiu un deținut mai bun și mă supun tuturor regulilor lor. Mai bine le sunt supus, iar după aceea știu că pot merge înapoi la scumpa mea soție și la fiul meu.

Încep să am halucinații, în somn parcă aud strigătele deținuților când nu mai aveau forță de muncă, cum erau bătuți fără milă, iar mai apoi, uciși. Regret că am încercat să trec granița, dar nu mă pot adapta noului sistem politic și nedreptății. Și acum îmi e atât de frig și îmi e foarte foame. La început am fost la Kilometrul 31, dar acum sunt la capul Midia. În luna februarie am auzit de la niște paznici din jurul celulei mele, că avem un nou comandant de Colonie, Liviu Borcea. Nici acum nu știu exact cine este acest comandant, dar am auzit într-o seară cum, văzând un cadavru tras pe jos de către un paznic i-a spus că nu crede că acel deținut este mort așa că i-a înfipt un țăruș în spate până i-a rupt coloana. Strigătul lui parcă era din altă lume, iar după aceea a fost împușcat.

Se aud pași, în sfârșit a venit un paznic și mi-a adus de mâncare. Am primit un colț de pâine și un fel de tocăniță de fasole, miroase oribil. Nu am de ales, trebuie să mânănc. Nu-mi pot lua gândul de la soția mea. Oare de ce nu îmi răspunde la scrisori? Oare are pe altcineva? A pățit ceva când încercam să trecem frontiera? Îmi amintesc și acum acea noapte, eram în Jimbolia, încercând să mă urc în trenul „Sârbul”, care mergea în Serbia. Eram eu soția și copilul. Aveam la mine 13 lei și reușisem să fac rost de un binoclu. Îmi amintesc și acum cum, cei care erau prinși, „Frontieriștii” cum erau numiți, erau legați cu sârmă, iar pe piept aveau o foaie pe care scria: : „Cine face ca ei, va păți ca ei „. Soția era foarte speriată și încerca să mă convingă să nu o facem și să încercăm să ne adaptăm noului sistem. Eu nu puteam face asta. Nici acum nu pot accepta că s-a ajuns la acest sistem de conducere. Mă prefac că sunt de partea comuniștilor, dar îi urăsc.

După ce am fost prins de către grăniceri am fost dus și condamnat la Cluj, după care m-au trimis la Kilometrul 31, iar mai apoi aici. Am fost condamnat pentru 3 ani și nu cunosc pe nimeni de aici. Părinții mei nu cred că îmi simt lipsa. Mai am 11 frați acasă. Dar acum îmi este dor și de ei, chiar dacă nu îi prea suportam, acum chiar aș vrea să fiu din nou alături de ei.

Ce se aude? Se pare că iar au început gardienii să bată bieții deținuți. Nu pot asculta cum aceștia urlă de durere. Nu am de ales. Nu am cu ce să îmi acopăr urechile. Aud niște voci. Tocmai am auzit niște soldați spunând că nu vom mai lucra la canal până la sfârșitul lunii Mai. E perfect. Măcar știu că nu va mai trebui să îndur acele condiții mizere de pe teren, să mai văd bieții oameni cum mor de oboseală, bătuți sau de la diferitele boli pe care le-au dezvoltat în aceste celule mizerabile. Nu pot să îi privesc pe cei care au grijă de noi. Nici măcar pe băiatul care îmi aduce de mâncare. Cum pot fi acești oameni atât de răi? Cum au reușit să ajungă la putere? Sunt niște oameni care nu au Dumnezeu, nu au credință. Ei se gândesc doar la binele lor nu și la al nostru.

Nu am reușit să ajung la preotul de la etajul doi, dar a trecut și această lună iar acum sunt liber. Azi, sâmbătă, 1952, mai, odată cu ieșirea mea din acest calvar simt că am renăscut. Simt că sunt o nouă persoană. M-am întors înapoi în orașul meu, dar nu mi-am mai găsit soția și băiatul, iar părinții și frații mei nu știu nimic despre ei. Va tebui să mă obișnuiesc cu ideea că nu îi mai am, cu toate că simt că mi se rupe sufletul. Am reușit să gasesc o altă fată frumoasă și care mă iubește foarte tare. Intenționez să o cer de soție.

NOTĂ: Eu nu am trecut prin toate aceste întâmplări, dar bunicul meu a trecut prin toate acestea și a reușit să își refacă viața.

Almași Anton, 1949 august 23, Nr. Matricol: 851

Autor, Adrian Almași
clasa a X-a G, Colegiul Național „Dragoș Vodă”
(prof. coordonator, Marius Voinaghi)

Lucrare înscrisă la concursul de creaţie pentru liceeni „Comunizarea României. Tu ce ai face ?”, concurs organizat de Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc în parteneriat cu Ministerul Educaţiei Naţionale şi Cercetării Ştiinţifice şi cu Fundaţia Konrad Adenauer.

P.S. Îi mulțumesc pentru culegerea informațiilor despre bunicul meu, doamnei Andreea Dobeș, muzeograf la Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței, Sighet.

Aveți dreptate, noi nu suntem un exemplu ideal de rezistență împotriva comunismului. Noi… Noi toți am încercat. Fie că a fost vorba de o rezistență culturală, fie de o rezistență politică, noi am fost acolo, mereu cu ochii-n patru, mereu cu spaima-n oase. Dar până la urmă nici nu era spaimă. Eram mândri; mândri să ne susținem ideile. Nu ne opuneam doar de dragul de a ne opune, ci o făceam pentru că încercam ca, prin toată munca noastră, să oprim dezvoltarea și, în cele din urmă să eliminăm un regim bolnav, un regim care căuta doar moarte, chin, suferință și supunere.

Eu n-am luptat fără arme. Am fost soldatul care a purtat un război prin cuvinte, acestea fiindu-mi scutul. Însă mi le-au luat și pe ele, singurul lucru care mă putea salva. Sunt un intelectual așa cum mă numesc unii, un scriitor și un apărător al dreptății așa cum îmi place mie să-mi spun. Am fost închis pentru lucrările mele care au subliniat și au explicat oamenilor ce înseamnă adevăratele orori ale comunismului. Am fost torturat pentru simplul fapt că nu stăteam în picioare în celulă, deoarece am cerut o cană cu apă pentru cel care avea să-mi moară în brațe sau din cauză că am întrebat cât este ora. Primeam răspunsuri care ne ucideau, mintea noastră fiind uneori mai rănită decât trupul. „De ce ai vrea să știi? Oricum n-o să mai ieși de aici niciodată”. Am ascultat acele cuvinte și le-am luat ca pe niște încurajări. Voiam să cred că dacă eu nu aveam să ies de acolo niciodată, măcar scrierile mele să fie libere. Dar nu s-a întâmplat nici asta. Imediat după abolirea monarhiei, regimul comunist a încercat să distrugă orice urmă de creativitate și liberă exprimare așa că, toată presa necomunistă a fost eliminată. În timp ce oamenii încercau să fie cât mai atenți la ceea ce spun și ce fac, din fiecare librărie ieșeau cărți care nu erau pe placul comuniștilor. O orientare pro-sovietică a acaparat întreaga Românie. S-au cenzurat lucrări, filme, piese de teatru și nimic nu putea fi publicat sau jucat fără ca cei din regim să fie de acord. Toți prietenii mei, toți oamenii în care avem încredere și pe care mă puteam baza au fost închiși, distrugându-se astfel intelectualitatea și cultura românească.

Când comunismul a preluat puterea, trebuia să găsesc un mod prin care să-mi pot păstra și viața, însă, prin care să pot totodată să mă și exprim. Voiam ca și cei fără școală, cei aproape 80% dintre români să înțeleagă faptul că nu ne pot răpune dacă suntem uniți, însă comuniștii ne-au luat-o înainte. Au făcut caricaturi ce aveau un rol foarte important în convingerea oamenilor de la țară că viața lor va fi mai bună dacă vor accepta comunizarea, dacă se vor colectiviza bucățile de pământ pe care le mai aveau, iar toate aceste desene erau însoțite de mesaje puternice și scurte, pe înțelesul lor. Deși am început să scriu și să distribui cu ajutorul unor securiști fantomă și al unor oameni infiltrați în partid mici scrisori menite să se opună regimului și să unească românii, data de 12 septembrie 1944 a fost cea în care a început tortura. Au fost peste două milioane de victime, oameni închiși, lăsați în suferință în peste 450 de locuri de detenție după semnarea Convenției de Armistițiu. Cu toate strădaniile și încercările mele de a supraviețui, am fost prins și întemnițat precum alți intelectuali „vinovați de dezastrul țarii”. Nu-mi păsa de soarta mea, ci doar de soarta țării mele. Mi-am lăsat și familia în urmă. Doi copilași de patru și de șase ani și o soție a cărei inimă a fost zdrobită atunci când și-a văzut bărbatul smuls din brațele ei în miez de noapte și trimis în închisoare.

Din păcate, nu toți au avut același curaj. Au fost oameni de care regimul s-a folosit, intelectuali a căror imagine a fost exploatată în favoarea comunismului și care, aparent, l-au susținut de teama ca viața lor sau a familiei lor să nu fie în pericol. Eram în ochii lor doar oameni cu o diplomă, însă fără personalitate.

Am reușit să scap. Cu ultimele puteri, după șapte luni, am fost ajutat de un vechi prieten cu o funcție importantă în partid și am fost eliberat, cei din celula unde stăteam fiind lăsați să creadă că voi fi executat. Voiam din toata inima să rămân în țară și să continui să lupt, însă când am aflat că soția mea și unul dintre băieți au fost omorâți, viața mi s-a părut prea cruntă și tot patriotismul meu a pierit odată cu moartea lor. Am decis să-mi iau copilul și să plec în străinătate. Cu greu am reușit să trecem granița, însă norocul nostru a fost că, după cele șapte luni de detenție, eram de nerecunoscut.

Acum, după atâția ani, vă las odată cu aceste rânduri și curajul meu de odinioară. Deși am fost un laș și nu am reușit să țin piept regimului, sufletul meu a rămas mereu alături de cei din țară, alături de cei care au murit și s-au jertfit pentru ca nepoții lor să trăiască într-o lume liberă. Nu plângeți pentru viețile care au fost luate, zâmbiți pentru cele care datorită lor au fost salvate.

Autor, Letiția Apan,
clasa a X-a B, C.N. „Dragoș Vodă”
(prof. coordonator, Marius Voinaghi)

Lucrare înscrisă și premiată în cadrul concursului de creaţie pentru liceeni „Comunizarea României. Tu ce ai face ?”, concurs organizat de Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc în parteneriat cu Ministerul Educaţiei Naţionale şi Cercetării Ştiinţifice şi cu Fundaţia Konrad Adenauer.

Au mai rămas exact şase minute. Trei pentru a-mi pregăti ceaiul de roiniţă, două pentru a-mi mângâia observatorul tăcut, un pui Chartreux găsit acum două zile în ghiveciul cu Howea (nu am o explicaţie pentru vizita aparent permanentă a micuţului) şi unul pentru a-mi deplasa trupul amorţit până la fereastra ce dă spre răsărit.

5:50 a.m. Începe. Primele particule de lumină se strecoară printre siluetele clădirilor de care atârnă ultimii fluturaşi de la campania de vot din noiembrie anul trecut. Îmi place să privesc răsăritul, îmi aminteşte că un dezastru naţional este atât de infim pe lângă procesul de eternă derulare a Universului.

Mă numesc Victor M. şi sunt un intelectual, de aceea nu mă implic în viaţa politică. Prefer să stau deoparte, să observ şi să analizez. Asta şi pentru că, dacă mă manifest, îmi semnez sentinţa la moarte, stadiu la care oricum voi ajunge, însă doresc să-mi las câteva gânduri înainte ca acest lucru să se întâmple. Tind să cred că această ţară nu este în realitate atât de deplorabilă din punct de vedere politic pe cât este în capul meu, deşi, aproape de fiecare dată când încep a mă informa cu privire la situaţia actuală, mă opresc după maxim două minute şi înghit în sec.

Bănuiesc că mi-aţi observat deja opoziţia faţă de mult lăudatul regim reformator, în principal rezultată din faptul că am o repulsie pentru orice sau oricine îmi impune un mod de gândire sau un stil de viaţă altul decât cel pe care îl consider eu corect, mai ales venind din partea unor oameni care promovează frauda şi crima. Pe lângă acest lucru, gândul că în curând singurul venit al tatălui meu, clasicul ţăran cinstit şi prea sufletist pentru lumea în care trăieşte, îi va fi confiscat, iar eu nu voi putea împiedica cu nimic această nedreptate, îmi provoacă o senzaţie profundă de dezgust şi încleştări incontrolabile ale pumnilor.

Ultima şansă la libertate am risipit-o conştient în momentele în care amânam plecarea din ţară. Cine ar fi prevăzut că în timp ce dincolo de graniţe apare primul calculator digital, în plan naţional vom avea parte de izolare? Cu siguranţă aceleaşi persoane care consideră că falsificarea voturilor este varianta cea mai justă pentru a câştiga o campanie electorală. Hm, dar acesta este un aspect demult apus. Însă unii nu şi-au închis ochii în faţa acestor nedreptăţi şi au avut proasta inspiraţie de a riposta. Printre aceştia se numără şi prietenul meu din copilărie, Adam L., fost membru al Partidului Naţional Liberal. Zic „fost” pentru că acum el nu mai este. Şi nici Partidul Naţional Liberal.

Obişnuiam să găsesc o bizară plăcere în a critica pe cei care pleacă ochii în faţa acestei calamităţi politice, însă nu acelaşi lucru fac şi eu cu natura? Oare nu mă conformez cu fiecare aspect al ei fără a pune nimic la îndoială? Oare nu refuz a crede că poate există o altă versiune a ei, mai bună? Oare… Există o portiţă de scăpare din acest lagăr? Prefer să nu ştiu. Statutul de „duşman al poporului” nu mi-e compatibil. Totuşi, ce impozant este apusul unei seri de vară… de ce-ai vrea să-l schimbi?

23 aprilie 1949

Vreau să schimb apusul. Pasivitatea mea în ceea ce priveşte regimul a fost tulburat de un telefon prin care am fost anunţat că tatăl meu fusese arestat pentru refuzul său de a se înscrie în Gospodăria Agricolă Colectivă. S-a terminat cu indiferenţa.

Nu pot să stau deoparte nepăsător în timp ce omul care a dat tot ce avea mai bun din el ca eu să fiu ce sunt azi este tratat în cel mai josnic mod posibil. Indignarea din interiorul meu este net superioară preferinţei de neimplicare de acum câteva luni, tocmai din cauză că este vorba de tatăl meu şi nu de propria-mi siguranţă. Ultimele două zile le-am dedicat redactării unui articol pe care l-am trimis revistei „Adevărul” cu dedicaţie specială secretarului general al Partidului Muncitoresc Român, Gheorghe Gheorgiu Dej. Nu sunt nebun, sunt conştient de ce va urma, dar nu regret nicio secundă. În momentul de faţă stau în fotoliul meu Vivere, mai destins ca niciodată. De data aceasta ignor formele bizare ce ies din pipă, focalizându-mi toată atenţia asupra uşii de unde nu întârzie a se auzi nişte ciocănituri nervoase. Nu o să mă prefac că sunt surprins. Deschid uşa, îi salut politicos pe cei doi domni rotofei şi plictisiţi. Îi scutesc de banala introducere, aşa că îi rog să aştepte două secunde până îmi iau paltonul.

Rămân neclintit lângă intrare, cu spatele către domni, pentru a-mi imprima în minte sufrageria. Mă întorc şi ies, fără să realizez că în urma mea căzuse biletul pentru vecina de peste drum: „Vă rog insistent să aveţi grijă de Chartreux-ul meu. Am plecat în vacanţă”.

Autor, Ciobanu Georgiana,
clasa a XII-a E, C.N. Dragoș Vodă
(prof. coordonator, Marius Voinaghi)

Lucrare înscrisă și premiată în cadrul concursului de creaţie pentru liceeni „Comunizarea României. Tu ce ai face ?”, concurs organizat de Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc în parteneriat cu Ministerul Educaţiei Naţionale şi Cercetării Ştiinţifice şi cu Fundaţia Konrad Adenauer.

De 3 săptămâni lucrurile merg din rău în mai rău. Nu mai mănânc, nu mai dorm, trăiesc cu spaima că în curând voi fi luat pe sus și aruncat în cine știe ce colț umed al unei închisori comuniste. Circulă zvonul că foști liberali alături de mari politicieni sunt racolați săptămânal din locuințele lor și nimeni nu mai știe nimic de ei.

Exact acum 3 ani a avut loc cea mai sumbră zi a existenței mele. Eram la cursuri, tânăr student al Facultății de Drept, cu vise mari înainte și o ambiție nebună să creez o societate fără cusur. Am fost crescut într-un sat săracăcios al județului Sibiu, cu un tată sas și o mama născută în zona nordică a Maramureșului. Am copilărit în ambele părți ale țării, însă, de departe, Bucureștiul rămâne locul meu preferat. Mă fascinează fiecare colțișor al capitalei, fiecare chip firav pe care îl văd în drum spre facultate. Când am venit la studii, eram plin de ambiții. Trăiam cu impresia că lumea e a mea, iar eu mă aflu printre puținii care își asumă responsabilitatea de a o schimba. Eram un mare admirator al familiei Brătianu, iar implicarea de care aceștia au dat dovadă, alături de Partidul Liberal, în ceea ce privește dezvoltarea economică și politică a țării în perioada interbelică mi-a schimbat cu totul concepția despre starea societății și despre viitorul pe care l-ar merita aceasta. Ce mai, visam să devin următorul Gheorghe I. Brătianu!

Însă toate aspirațiile mele mărețe s-au dus pe apa sâmbetei în ziua în care prietenul meu, Dinu, a intrat în mica noastră cameră închiriată și a urlat din toți rărunchii: „Au câștigat comuniștii! Au venit la putere, asta e!”. Am simțit cum îmi fuge pământul de sub picioare. Păi cum, așa ușor s-a dus totul? Parcă mai ieri a fost 23 august și se zvonea prin țară că am întors armele. Suntem ai rușilor acum, și, pe deasupra trebuie să le mai plătim și paguba de război. Nu-i de-ajuns că vor să ne îngroape de vii în regimul lor mizer și să ne facă una cu sovieticii? Ne iau sufletul și, pe lângă asta, mai vor și munca noastră!

În 1944, Partidul Comunist nu cred că avea mai mult de o mie de adepți. Azi, sunt în jur de 700 de mii și sunt de-a dreptul șocat. Corespondam cu părinții mei cât de des puteam, însă, până și mesajele dintre noi au ajuns să fie codate. Trăiam cu spaima că aceea urma să fie ultima noastră scrisoare. Din ce îmi povestea tatăl meu, preot apreciat al micului nostru cătun, am remarcat că țăranii de acolo nu aveau cunoștință politică nici cât un copil de clasa a 7-a, școlit la București. În timp ce elita intelectuală din inima capitalei ne îndemna pe noi, tinerii studenți, să înclinăm capul spre dreapta, parcă ne luptam cu morile de vânt.

Pe urmă a venit la putere regimul lui Petre Groza, să se asigure că plătim rușilor ceea ce nu le datoram. Ne-a luat totul. Tata a rămas sărac lipit pământului, iar eu am fost nevoit să mă întorc în satul meu natal, să renunț la visele mele bucureștene și să urmez gloata muncitorească a poporului român. Eram înconjurați din toate părțile, iar grupurile de partizani erau tot mai numeroase.

La un moment dat, am crezut că vom reuși să dăm jos regimul. Agenții erau infiltrați în țară, voiau să introducă ideea vestului, să nu ajungem supuși în fața acestei puteri mârșave dar, atât de tragic! Partizanii erau uciși pe capete. Securitatea avea dreptul să ucidă oamenii care îndrăzneau doar să-i privească lung. Era o imagine de-a dreptul înfricoșătoare.

Acum încerc să fug din țară. Dinu plănuiește să ne mutăm în Berlinul de Est și să ne continuăm de acolo pribegia până vom gusta într-o zi, dulceața Europei vestice. Mi-am făcut bagajele și am așteptat. Întins în pat, mă gândeam la săracii mei părinți. Mi-am părăsit satul natal în noapte și m-am întors la București. Nu le-am lăsat nimic alor mei, nici măcar un bilet. Sigur îi va căuta Securitatea, dar măcar nu vor fi nevoiți să mintă, când vor spune că habar nu au unde m-am dus.

Aud niște bătăi nebune în ușă. Atât mi-a fost, sunt aici, au venit să ne ia! Dinu nu are de gând să le deschidă, dar ei sparg ușa și îl iau pe sus. Îl văd prin ușa întredeschisă a dormitorului cum îi pun un sac pe față apoi intră în camera mea. Unul mă lovește puternic în ureche și mă prăbușesc la podea.

E atât de întuneric! Nu știu dacă e de la sacul de pe capul meu, sau noaptea pur și simplu e mai neagră când știi că te așteaptă ceva mai rău ca iadul. Ei știu că ne curg prin vine idei liberaliste, că profesorii noștri universitari ne-au îndemnat să-i sfidăm. I-au luat pe toți, iar acum este rândul nostru.

Mașina se oprește cu zgomot și simt mai multe trupuri căzând peste mine. Cred că suntem în jur de 12 oameni în mașină. Toți respiră greu, dar niciunul nu are curajul să scoată un cuvânt. Cu mișcări bruște și lovituri nemiloase, securiștii ne scot din mașină și ne aruncă în rând pe jos. Ne numără, iar apoi șușotesc ceva între ei. Cât de nebunesc ar fi să mă ridic și să o iau la goană? Habar nu am unde mă aflu, iar rinichii mă dor îngrozitor. Până și echilibrarea respirațiilor mi se pare un calvar.

Aud un clopot, sună o dată. Noaptea e atât de neagră. Mai sună o dată, l-am mai auzit cândva. A treia oară, sunt convins. E clopotul bisericii din Sighetu-Marmației. L-aș recunoaște dintr-o mie. Întrezăresc pentru o clipă chipul bunicii când mă îmbrăca dimineața pentru biserică, simt mirosul casei aceleia în ruine. O duceam atât de greu pe atunci!

Aș da toate clipele vieții mele mizerabile ca să mă pot întoarce acolo. Erau vremuri grele, dar vremurile pe care le trăiesc acum sunt apogeul suferinței sufletului omenesc. O să mor aici în câteva luni. O să mor fizic. Dar sufletul mi-a explodat când m-au legat întâia oară. O să fiu o legumă între 4 pereți de piatră.

Aud o împușcătură. Și încă una. Două trupuri cad cu greutate pe pavajul rece pe care eram noi întinși.
O voce groasă îmi țiuie în urechi: – Ridicați-vă și fugiți unde vedeți cu ochii. Nu aveți mai mult de 5 minute. Occidentul nu ne mai trimite nimic, ne-au părăsit! Dar prindeți-vă voi de el! a strigat.

Apoi și-a zburat creierii. Eram convins că adepții democrației și ai vieții duse în perioada interbelică nu s-au risipit cu totul. Poate că nu era liberal, probabil nici măcar țărănist, însă, ce suflet nobil trebuie să fi avut!

Toți se ridică în jurul meu și fug încotro văd cu ochii, călcându-mă pe mâini și pe picioare. Nu pot să-mi ridic trupul, ceva mă ține la pământ. Apoi simt mâna lui Dinu luând-o pe a mea. Mă ridică cu greutate și șchiopătăm amândoi în noapte. Îl implor să mă lase în urmă. I-am spus unde era casa bunicii, asta în cazul în care mai era în picioare. Îl mușc de mână și îl lovesc cu picioarele. Aveam să îngreunez drumul și să murim amândoi. Sudoarea îmi curge pe fruntea înfierbântată în timp ce o boare răcoroasă îmi inundă sufletul. Nu vrea să-mi dea drumul. Dar nu-l condamn. Dacă eram în locul lui, l-aș fi cărat și în dinți. Să fie acesta sentimentul eliberării?

Ne continuăm drumul în neant câteva ore, când, în sfârșit, găsim casa cu fundație șubredă și lumini palide. Urcăm cu greutate scările din piatră și bat șovăielnic în ușă de două ori. Trag adânc aer în piept și îl privesc pe Dinu. El mă bate pe spate, îmbărbătându-mă, și începem amândoi să plângem în prag. Înăuntru sau e o capcană, sau e libertatea. Acum ori niciodată!

Autor, Simona Tivadar,
clasa a IX-a A, C.N. „Dragoș Vodă”
(prof. coordonator, Marius Voinaghi)

Lucrare înscrisă și premiată în cadrul concursului de creaţie pentru liceeni „Comunizarea României. Tu ce ai face ?”, concurs organizat de Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc în parteneriat cu Ministerul Educaţiei Naţionale şi Cercetării Ştiinţifice şi cu Fundaţia Konrad Adenauer.

sursă foto: internet

Întotdeauna i-am admirat pe scriitori și artiști care doar prin cuvinte sau culori îți pun o lume întreagă la picioare. I-am admirat la fel de mult pe oamenii simpli care, din nimicuri, fac obiecte utile sau decorative. În toate aceste cazuri, dincolo de talent, voința se împletește cu multă muncă și migală până la produsul finit.

Câte lucruri ați putea face din hârtie, scotch și țintă de pescuit? Puteți lua și câteva ace de dimensiuni mari. Dar dacă adăugați un fermoar și un lanț vă iese o poșetă drăguță? E ceea ce face o elevă de cincisprezece ani în timpul ei liber. Nu e un moft, nu e o pasiune trecătoare, de doi ani realizează și vinde poșete handmade de toate culorile și dimensiunile. Deși la început toți o descurajau și îi ofereau alternativa barurilor și a petrecerii timpului liber într-un mod mai plăcut pentru vârsta ei, Ionela Teleptean s-a încăpățânat să înfrunte ore întregi împunsăturile acelor nemiloase. Dacă pentru prima poșetă a lucrat două săptămâni, acum o realizează în câteva ore. A prins gustul de la o vecină care, văzând că se descurcă bine, nu a mai învățat-o finalul: aplicarea fermoarului. Își amintește zâmbind cum a cusut greșit fermoarul, poșeta luând forma unui romb, în locul dreptunghiului dorit.

Cele câteva sute de bucățele de material se întâlnesc ca într-un puzzle, nu oricum, fiecare având locul ei. Dacă una e cusută neatent, nu se obține forma dorită sau, și mai rău, poate să se desprindă. Întrebarea pe care o primește cel mai des e: „Nu te-ai plictisit să tot faci poșete?” Mi-a plăcut mult răspunsul Ionelei: „Eu nu fac poșete din obligație, ci din plăcere. Fiecare rezultat e pentru mine o mare satisfacție, iar dacă o clientă pleacă mulțumită, eu mi-am atins scopul.” Așa e: când faci ce îți place, când investești în acel lucru, nu ai cum să te plictisești. Fiecare poșetă e un exercițiu pentru următoarea care va fi și mai frumoasă. Dacă lași o parte din sufletul tău acolo, nu are cum să nu îți placă ce vezi.

Ionela e unul dintre copiii noștri harnici și talentați care merită aprecierea noastră. E unul care iese din mulțime și face lucrurile într-un mod diferit. Multe tinere se bucură de roadele muncii ei, cumpărând poșete din magazinul Mistique din Sighet sau de pe pagina ei personală de Facebook.

Autor, Luminița Colopelnic

Sâmbătă, 4 aprilie 1953, AIUD

Distinsului meu PROFESOR,
Gheorghe Brătianu

Rândurile care-mi vin acum în minte și pe care le voi așterne pe hârtie, sunt mai mult o revelare a adevărurilor, nu atât pentru domnia ta, cât pentru mine… sunt, dacă vrei, o spovedanie… Mâine sunt Sfintele Paști, ar fi trebuit să ne bucurăm de lumina Învierii… aici, în locul în care mă aflu, în ultimele zile mi-au revenit obsesiv în minte versurile lui Iorga „a fost tăiat un brad bătrân/fiindcă făcea prea multă umbră /și-acuma din pădurea sumbră/ se auzea un glas plângând”.

Basarabia, Bucovina de Nord, Ardealul de Nord, Cadrilaterul – știam din prelegerile domniei tale că ne-au fost răpite „fără luptă”, prin dreptul forței, printr-un dictat, într-o vară a suferinței.

Pentru Bucovina ai luptat, voluntar, în primul război mondial și acum, eu, profesorul dorit de noile vremi, trebuie să neg tot acest trecut românesc al meleagurilor pe care le iubeai atât, trebuie să învăț copiii acestei țări un neadevăr, doar pentru a face dovada reeducării mele, a atașamentului meu față de o cauză în care nu cred, în care nu mă regăsesc și pe care nu o văd ca pe o soluție pentru țara mea… Să renunț la calitatea actului educațional, la principiile desăvârșite în anii studenției, la gândurile libere… E prețul pe care ar trebui să-l plătesc pentru o libertate a trupului, pentru ca acesta să se miște, să doarmă, să se trezească, să privească peste umăr dacă nu cumva e urmărit… E o libertate ce se conturează, dar pe care sufletul și mintea mea nu o acceptă.

Să-ți spun ceva Profesore, nu pentru mine îmi pare rău… Eu am apucat să trăiesc niște clipe minunate, niște vremi care, deși tragice, își au farmecul lor… Îmi pare rău pentru copiii care au crezut în mine și care mi-au împărtășit ideile, dar de care ei nu au avut milă… Închipuie-ți că, alături de mine, au ridicat din clasă vreo 20 de elevi, niciunul mai mare de 16 ani… Sunt copii, dar se războiesc până și cu ei, îi enervează maturitatea vârstei lor, faptul că văd dincolo de ceea ce le este permis să vadă, de ceea ce li se impune… Trebuie reeducați, când ei sunt foarte bine educați…

Știi la fel de bine ca mine cât a trudit și suferit țăranul român pentru a avea un petic de pământ al lui, pe care să-l lucreze și apoi să-l lase moștenire copiilor lui… Uite, acum, acel țăran, care a clădit o țară cu palma lui, este numit chiabur și pământul i se ia… Acel țăran ce se află la temelia neamului nostru nu mai corespunde noilor vremi, trebuie schimbat, trebuie colectivizat, pământul trebuie să dea rod conform planurilor…

Nu știu de ce, tocmai acum, în aceste momente de cumpănă pentru mine, îmi revin în minte prezentările legate de „Chestiunea Mării Negre”, de spațiul de securitate, spațiul etnic și spațiul vital… Sunt convinsă că ultimul, spațiul vital este negat de aceste forțe asa zis noi; pe care le simt cum se întind tenebroase, încercând să pătrundă în întreaga noastră ființă.

Caut în acest loc spațiul de securitate și nu îl găsesc. Acum, mai mult decât oricând înțeleg de ce te-ai opus cu atâta vehemență alăturării României – Rusiei. Îți înțeleg acum, în întunecimea temniței de la Aiud, marea admirație pe care ai purtat-o „Uriașului” tău mentor, a cărui moarte nu ai iertat-o și nu ai acceptat-o, la fel cum înțeleg, de ce ai primit în 1942 titlul de Membru al Academiei Române.

Nu înțeleg de ce noi, cei care am scăpat de la Stalingrad suntem obligați acum, să construim drumuri fără pulbere pentru alții, să ne mințim propria conștiință, să spunem negrului alb… și roșului bine… Să negăm orice altă credință… să ne ascundem pentru a ne ruga… să evadăm din propriul timp…

Nu știu dacă sentința care îmi va fi aplicată e cea corectă. Nici nu vreau să știu acum… Atât cât mai pot să-mi păstrez conștiința curată, nealterată, știu că am făcut ceea ce trebuie.

Nu văd un viitor în crearea omului nou, nu cred în delațiune, nu e o soluție reeducarea… Acum, dragostea de țară se cheamă trădare și uneltire împotriva intereselor poporului.

Într-adevăr, sunt tânără, dar îmi accept sentința nu pentru a deveni martir, ci pentru că pur și simplu, asta am învățat, asta simt… Sentința aceasta este oricum mai ușoară decât cea a istoriei înseși.

Nu-mi voi cunoaște niciodată copilul, dar sper ca el să nu fie unul din acei oameni noi, dorit a fi creat, sper să înțeleagă… să nu uite… să poată ieși la lumina adevărului…

Interesant că-ți scriu aceste rânduri când, de fapt, eu nu mai știu nimic de soarta domniei tale, la fel cum ai mei nu vor afla nimic despre a mea… mă voi volatiliza, dar o voi face fără a nega ceea ce am învățat din prelegerile domniei tale.

Într-un fel sau altul, se pare că soarta ne va face să ne întâlnim, simt că, pentru mine, sentința a fost dată… curând va fi îndeplinită… nu am voit a mă lepăda de învățăturile domniei tale… E întuneric, dar uite, în sufletul meu e, parcă, mai multă lumină… Hristos a înviat din morți!… Bătăile nu mă mai sperie… Puteam fi moartă ori reeducată de mult, era decizia mea…

În celula neagră mă întăresc cuvintele pe care le-ai spus dușmanului atunci când încerca să te convingă să te dezici de convingerile tale, promițându-ți un tratament și un comportament mai uman: „Și d-voastră o să pieriți într-o zi, dar nu-i tot una să pieri cu demnitate sau cu lașitate.”… Decât să trăiești în genunchi, mai bine mori în picioare!

Mă voi supune sorții, decât noii ideologii, decât să accept plânsul tăcut al Basarabiei și-al Bucovinei, decât să accept că acolo, neamul românesc este ucis, decât să închid seară de seară ochii având în față imaginea familiilor obligate să plece spre nicăieri, în pribegie, doar pentru a li se pierde urma, doar pentru ca ideea de român să dispară.

Scriu această scrisoare fiind convinsă că, înaintea domniei tale, ea va fi citită de alții, că niciodată nu voi ști dacă ți-a parvenit, dacă ai reușit să o citești, nu voi avea confirmarea acestui fapt… nu voi primi niciodată răspuns… pot să mai sper doar, că cei care vor desface primii plicul, nu vor uita că bradul cel bătrân „folos aduse cât fu viu/și mort acuma, când se duce/ce alta poate a vă aduce/ decât doar încă un sicriu”, căci, nu- i așa, maestre, „adevărul ramâne, indiferent de soarta celor care l-au servit .”

Cu adâncă prețuire,
fosta dumitale studentă, Sebastiana Joicaliuc

N.R. Articol publicat în numărul din septembrie 2016 al Revistei „Gemina” (Revista Cercului de Istorie al C.N. „Dragoș Vodă”, Sighet)

E destul de ușor să fii încrezător într-o zi ca aceasta, care a venit cu un amalgam de emoții, speranțe și vise încă tinere și neatinse. Acum 4 ani, dacă bine îmi aduc aminte, ne simțeam la fel. Acum 4 ani… la ce te gândești când auzi această sintagmă? La prima persoană cu care ai dat ochii când ai intrat în clasă? La zâmbetul dirigintei când s-a prezentat prima dată, parcă ne-ar fi cunoscut de veacuri? La locul din banca din spate pe care, poate printr-o minune, ai reușit să îl prinzi încă din prima zi? La fețele atât de pierdute ale colegilor, în prezența cărora rămâneai atât de neutru, dar acum, uitându-te la fiecare pereche de ochi în parte, ai putea să le strigi numele și dintr-o suflare? Poate pentru fiecare dintre noi, acel moment a însemnat ceva diferit, iar acum, chiar dacă fiecare ne pregătim să o luăm pe drumuri separate, sunt sigură că toți gândim același lucru: că nu e corect! Nu e corect că această clasă, acești oameni, acest liceu, ne-au făcut să credem că 4 ani însemnă o perioadă lungă, ne-au făcut să credem că avem destul timp…

Și iată-ne acum, filologi fiind, ne-am trezit că „timpul nu mai are răbdare cu oamenii”, ca să citez din îndrăgiții noștri „Moromeți”. Timpul nu mai are răbdare, dar hai să avem noi azi, să avem răbdare cu noi înșine, să ne dăm răgaz să ne uităm în jur, și pentru ultima dată să ne uităm înapoi. Să apreciem zâmbete și lacrimi, promisiuni, prietenii, note de 10 și de 4 și chiar și cele de 7 și de 9, vise împlinite și speranțe care încă mai ard în noi. Să apreciem profesorii, care, de multe ori, ne-au fost mai mult prieteni, pe care i-am dezamăgit de atâtea ori, dar care nu au încetat să creadă și să ne „dirijeze” înspre lucruri mărețe. Mulțumim că ați adăugat atâtea pietricele la construcția persoanelor care vom deveni! Să privim în urmă și să mulțumim universului că a aliniat planetele în așa fel încât am fost atât de norocoși să o avem ca dirigintă pe doamna profesoară Crina Voinaghi. Sperăm ca și ea să se bucure de această aranjare a planetelor! Cu toate acestea, cuvântul „dirigintă” e de prisos, căci ea ne-a fost și profesor, și mamă, și cel mai bun prieten, și un umăr pe care să plângi în zilele cu mai mulți nori pe cerul nostru. Ea ne-a iubit din prima zi așa cum nici n-am visat și a continuat să o facă necondiționat pe parcursul acestor ani. Madame, au revoir până data viitoare!

Acum, că am mulțumit tuturor, cred că e timpul să ne mulțumim și nouă înșine. Am reușit, suntem aici. XII E, we did it!

Sunt sigură că ne amintim toți că, atunci când am avut 5 ani, oamenii mari ne întrebau mereu ce vrem să ne facem când vom fi mari. Răspunsurile noastre erau clare și răspundeam fără pic de ezitare: că vrem să devenim ba astronauți, ba președinți, ba zâne…

Când am împlinit 10 ani, oamenii mari continuau să ne întrebe același lucru. Noi, încă mai credeam în visele noastre și le răspundeam pasiv, ca și cum nu era treaba lor că vrem să fim pirați, staruri de cinema, actori, cowboy… știam că nu vor înțelege. Dar acum, că și noi am devenit oameni mari, ei vor răspunsuri serioase, răspunsuri responsabile. Ei bine, ce știu ei? Nu știu nimic, pentru că noi nu vom deveni acei adulți care uită să creadă în visele lor, care uită să creadă că totul este posibil, care uită să creadă în magie, atâta timp cât îți dorești cu adevărat.

Acesta nu e acel moment din viața noastră când trebuie să luăm decizii „serioase”, grele și rapide, când se așteaptă de la noi să dăm dovadă de o maturitate pentru care încă nu suntem pregătiți, dar măcar încercăm. Acesta este acel moment din viața noastră când avem voie să luăm trenul greșit, să rămânem pierduți prin vreo pădure și să găsim drumul înapoi spre casă. Acesta este acel moment din viața noastră când trebuie să ne îndrăgostim o grămadă de tot ce e în jurul nostru, dar în primul rând de propria persoană. Singurul lucru pe care îl putem face, și cel mai bun, e acela să fim atenți la drumul pe care îl vom parcurge, nu la destinația finală.

Așa că, ceea ce vreau să spun de fapt este: mergeți, ieșiți în lumea asta mare și faceți greșeli, faceți greșeli interesante, faceți greșeli minunate, fantastice și glorioase. În anii ce vor urma, răzgândiți-vă de 100 de ori, pentru că nimic nu e permanent, cu toții știm asta. Și, cu toții știm că o mai mare greșeală este să nu profiți de ceea ce este, până când nu va mai fi. Așa că hai să facem greșeli, pentru că așa vom face lucruri de care am crezut că nu suntem capabili, și nu am să vă mint că vom schimba lumea, dar ne vom schimba pe noi înșine. Așa vom ști că măcar facem ceva ca să nu rămânem înghețați, pietrificați la gândul că, poate nu suntem destul de buni, că poate nu va fi perfect. Nu-i ascultați pe oamenii mari când vă spun să nu vă fie frică. Să nu vă fie frică e ca și cum ai sta impasibil în flăcările arzânde ale unei case care a luat foc, înseamnă să nu fii uman. Mie mi-e frică, și ție îți e frică și tuturor mereu ne va fi frică, pentru că asta e ideea. Nu-i ascultați pe oamenii mari pentru că de acum, noi va trebui să fim propriii noștri profesori, să învățăm să ne apreciem și să ne certăm când e nevoie. Trebuie să fim propriii noștri profesori, altfel, lumea va crede că știe cine suntem, dar se va înșela, iar noi, dacă vom fi destul de naivi, am putea chiar să o credem.

Ideea e să îți fie frică și totuși să faci lucrurile „acelea” oricum. Ideea e să îți fie frică și totuși să ai curajul să trăiești, iar atunci când oamenii mari ne vor întreba din nou ce avem de gând să facem cu viața noastră, să nu le mai spunem, ci să le arătăm.

Sebastiana JOICALIUC
absolventă clasa a XII-a E, C. N. „Dragoș Vodă”

Liceul Tehnologic Forestier Sighetu Marmației, cu o tradiție de peste 90 de ani în domeniul forestier, vă oferă posibilitatea de a dobândi o calificare în domeniul PRELUCRĂRII  LEMNULUI,  ELECTRIC,  SILVICULTURĂ, TURISM  și  PROTECȚIA MEDIULUI, urmând cursurile în noul CAMPUS ȘCOLAR, acesta fiind singurul din țară finalizat la termen.

Noul CAMPUS oferă condiții la standarde europene pentru desfășurarea activităților didactice – educative și extrașcolare într-un mediu cald și primitor.

Doar la FORESTIER găsiți singurul internat din oraș + cantină care oferă servicii de cazare și masă corespunzătoare la cele mai mici prețuri, beneficiind de condiții superioare oferite prin proiectul CAMPUS ȘCOLAR.

Doar la noi găsiți cea mai modernă sală de sport din oraș + teren de sport cu nocturnă, unde elevii pot desfășura activități sportive diverse și competiții școlare.

Liceul Tehnologic Forestier realizează parteneriate cu firme de profil facilitând integrarea pe piața forței de muncă, după absolvire.

Și în anul școlar 2017-2018 se continuă învățământul profesional pentru absolvenții de 8 clase realizat cu S.C. PLIMOB S.A. și S.C. SIGSTRAT S.A., în meseriile:

• Tâmplar universal
• Operator produse semifabricate pe bază de lemn
• Tapițer, plăpumar, saltelar
• Electronist aparate și echipamente

Elementul de noutate îl reprezintă ÎNVĂȚĂMÂNTUL  DUAL cu specializările: tâmplar și tapițer.

Învățământul profesional și dual oferă elevilor o serie de avantaje:

• Bursă profesională de 200 LEI pe lună
• Prioritate la angajare
• Burse suplimentare oferite de agentul economic
• Continuarea studiilor liceale

Sursă: Liceul Tehnologic Forestier

Dragă cititorule, încă nu ți-ai învățat lecția? Spune-mi, te rog, de ce nu înțelegi că nu totul trebuie să fie în conformitate cu dorințele tale?

Câți dintre noi nu au repetat aceeași greșeală? Prea puțini. Suntem imperfecți, greșim, ne cerem iertare și o luăm de la capăt. Oare cine a creat acest circuit neîntrerupt al greșelilor? De ce nu suntem capabili să ne asumăm faptele necugetate?

Dragă cititorule, crezi că prin simple scuze poți rezolva ceva? Scuzele sunt necesare pentu consolidarea relațiilor dintre oameni, iar comunicarea face minuni în acest caz. Scuzele pot avea și au un anumit scop. Acestea subliniază regretul și dorința noastră de a NU repeta greșeala. Mereu, când vine vorba de scuze, există acel ceva care nu te lasă să îți exteriorizezi sentimentele de regret. Știi cum se numește? ORGOLIU.

Orgoliul poate distruge relațiile dintre oameni, încurajează egoismul și aroganța, făcându-ne să nu ne mai pese de sentimentele altora. Chiar vrem să fim niște stânci imposibil de atins? Ne lăsăm inima să respingă sentimentele de afecțiune?

Dacă înlăturăm orgoliul, problema este pe jumătate rezolvată. Dar cum rămâne cu cealaltă jumătate? Respectăm primul pas cerându-ne scuze, dar arătăm prin conduită că merităm să fim iertați? Ne revizuim comportamentul și evităm să repetăm greșeala comisă?

Acest lucru rămâne la latitudinea ta, dragă prietene, însă, ai grijă, e greu să capeți încrederea cuiva, dar e ușor să o pierzi.

Crina Tămaș
clasa a IX-a E, C.N. Dragoș Vodă