Ce se întâmplă când nu-ți mai pasă? Când o persoană devine indiferentă? Când nu mai iubește sau când nu mai poate lupta cu răbufnirile celor de lângă ea?

Femeia este puternică, o luptătoare, dar sentimentele puternice estompează orice urmă de sensibilitate.

Indiferența ei te poate răni… o va face, cu siguranță. Dar când nu ai ezitat să o dezamăgești nu te-ai gândit la asta? Probabil că nu. Ai căzut în plasa plăcerilor mărunte. Merită să sacrifici iubirea, compasiunea ființei care te-ar fi putut iubi necondiționat? Nu cred.

Indiferența este generată de orgoliu, lipsă de comunicare sau, poate, de micile firimituri de dispreț apărute în urma rănilor provocate de cel care credeai că îți e sortitul. Și totuși, trecerea ireversibilă a timpului va vindeca orice rană, oricât de adâncă ar fi acesta.

Cum putem alunga indiferența? Putem încerca?! Sau putem găsi scuze puerile: „A fost o greșeală.”, „Nu se va mai întâmpla.”, „E ultima dată”. Doar un alt suflet, o altă șansă la fericire pot zdrobi globul de sticlă în care se oglindește indiferența. Oricât de adâncă ar fi rana, când vei întâlni „destinul”, în care, probabil, te regăsești, sentimentele tale vor emana iar acea aură unică.

Așa cum spunea Elie Wiesel: „Opusul dragostei nu este ura, ci indiferența”. În mod sigur, indiferența aduce durere. Eu cred că atunci când îți pasă cu adevărat, indiferent cine eşti, ce nume ai sau oricât de încărcat îți este contul bancar, indiferența doare.

Tu, cititorule, ai dreptul să acționezi așa cum crezi că este cel mai bine pentru tine, dar niciodată nu lăsa indiferența să îți influențeze rațiunea.

„Indiferenţa este cea mai puternică forţă din univers. Ea face tot ce atinge lipsit de sens. Iubirea şi ura nu au nicio şansă împotriva ei.” (Joan Vinge)

Andreea Ananie,
clasa a IX-a E, C. N. „Dragoș Vodă”

Orice eveniment are un farmec aparte, fie el un concert, un festival sau o… LECTURIADĂ, eveniment în cadrul căruia poți asimila anumite informații suplimentare care te pot culturaliza.

Sunt sigură că nu multe persoane au avut ocazia să asiste la un astfel de eveniment, fie din pricina lipsei informației primare, fie datorită faptului că accentul nu este pus îndeajuns de mult pe astfel de întâlniri. Din fiecare eveniment cultural poți învăța câte ceva nou!

Prezentarea cărții „Olguța și un bunic de milioane” (unul dintre volumele finaliste ale Trofeului Arthur, ediția 2014), scrisă de autorul și traducătorul Alex Moldovan, a fost însoțită de explicații privind componentele unei scrieri, „uneltele” necesare pentru a scrie o carte, cu cine se colaborează, și alte secrete scriitoricești,  fiindu-ne adresată invitația de a a avea și noi curajul să scriem.

Lecturiada a fost organizată și în ideea ca autorul cărții să primească un feedback de la cititori, astfel încât, pe viitor, să-și ajusteze anumite aspecte din potențialele cărți. Autorul ne-a informat că lucrează la o continuare a volumului „Olguța și un bunic de milioane”, fapt care i-a bucurat în special pe copii, care au reacționat cu mult entuziasm.

Coordonatorul de comunicare al Editurii Arthur, Matei Sâmihăian, a sugerat ca, în cadrul lecturilor obligatorii, să fie fie inclusă și această carte și multe altele care au fost publicate de curând, înlocuind unele din vechile creații considerate de elevi plictisitoare.

Consider că a avea ocazia să te întâlnești cu un scriitor contemporan este un lucru nemaipomenit. Probabil mulți se întreabă de ce. Răspunsul este destul de evident. În primul rând, acesta te-ar putea inspira și ambiționa să creezi chiar tu, iar sfaturile și informațiile primite de la un profesionist sunt totdeauna utile.

Evenimentul în sine mi s-a părut unul captivant și care mă motivează să citesc mai mult. Am reținut că pentru a crea ai nevoie de idei, talent, dar și de pasiune.

Ne-a generat un sentiment de confort faptul că am avut posibilitatea să ne exprimăm opinia, am fost invitați să citim un fragment din carte, cu scopul de a ne stârni curiozitatea.

Evenimentul m-a surprins plăcut determinându-mă ca, pe viitor, să particip la mult mai multe întâlniri de genul acesta. Recomand cu multă sinceritate ca toți iubitorii de frumos să aibă încredere și să participe la orice tip de manifestare cultural-artistică, în special în Sighet și, cine știe, poate vor fi ambiționați să creeze, să scrie.

Tu alegi! Tu decizi!

Alexandra Zaharie
clasa a X-a F, C. N. „Dragoș Vodă”

Am avut marea plăcere, zilele trecute (28-30 aprilie 2017), de a vizita Polonia, împreună cu un grup de cadre didactice și elevi ai Școlii Gimnaziale „Dr. Ioan Mihalyi de Apșa” și ai altor două școli din Sighetul Marmației.

În ziua de 28 aprilie, parcurgând un traseu bine stabilit, am trecut pe la Kosice, unde am vizitat Catedrala Sf. Elisabeta, construită sub formă de cruce greacă, piatra de temelie fiind pusă încă din anul 1380. În seara aceleași zile am ajuns în Polonia, mai exact în Cracovia, care este al doilea oraș ca mărime și unul dintre cele mai vechi din Polonia.

Traversând centrul vechiului oraș, (având impresia că trec prin Sibiu sau Brașov), am ajuns în cea mai întinsă piață medievală din Europa, Rynek Glowny. Aceasta este  înconjurată de case istorice (kamienice), palate și biserici. Centrul pieței este dominat de Sukiennice (sau Hala Postăvarilor), reconstruită în 1555 în stil renascentist, având o mansardă frumoasă decorată cu măști sculptate.

Pe partea  Sukiennice este Turnul Primăriei (Wieża Ratuszowa), pe cealaltă parte Biserica Sf. Wojciech (Sf. Adalbert) din secolul al X-lea și Monumentul lui Adam Mickiewicz din 1898. Deasupra pieței se ridică turnul gotic al Bazilicii Sf. Maria (Kościół Mariacki).

Parcurgând calea pietonală Grodzka am ajuns pe dealul regal Wawel, unde se înalță semeață catedrala și castelul. Castelul Wawel este o construcție în stil gotic, fiind ridicată la ordinul lui Cazimir al III-lea cel Mare, care a domnit de la 1333 până la 1370.

Tot admirând minunățiile acestei coline, Wavel, ne-am îndepărtat puțin, trezindu-ne din visare în cartierul Kazimierz, unde se desfășoară anual Festivalul Cultural Evreiesc.

Ultima destinație unde am poposit în această excursie, a fost la Auschwitz  (în polonă Oświęcim) sau Auschwitz-Birkenau (nume oficial complet Konzentrationslager Auschwitz, KL Auschwitz (Stammlager), KL Birkenau (Auschwitz II), scurt Konzentrationslager Auschwitz-Birkenau) este numele unui complex de lagăre de concentrare și exterminare al Germaniei naziste.

Auschwitz este numele german al orașului din apropiere, Oświęcim, situat la aproximativ 60 kilometri vest de Cracovia, în sudul Poloniei. Unul din motivele pentru care a fost aleasă această localitate îl constituie faptul că era un nod de cale ferată foarte dezvoltat, având 44 de linii paralele, ceea ce facilita transportul unui atât de mare număr de evrei și alte naționalități din întreaga Europă.

Cunoscut drept cel mai mare lagăr de exterminare nazist, Auschwitz a devenit locul emblematic de implementare a soluției finale, un element major în punerea în practică a Holocaustului; se estimează că cel puțin 1,1 milioane de persoane au fost omorâte acolo, din care peste 90% au fost evrei.

Aproximativ 802 de deținuti au încercat să evadeze de la Auschwitz, din care, aproximativ 144 au reușit. Soarta a 331 de evadați este încă necunoscută. O pedeapsă obișnuită pentru încercările de evadare era moartea prin înfometare. Familiile celor care reușeau să evadeze erau uneori arestate și trimise la Auschwitz pentru a opri alte încercări. Dacă un prizonier evada, 10 deținuți erau aleși la întâmplare și erau omorâți.

Am avut parte de o lecție de istorie, „pe viu”,  alături de doamna dirigintă, Mariana Șuștic!

Emilia Mutu,
(cls. A VII-a A, Școala gimnazială „Dr. Ioan Mihalyi de Apșa”)

Bună! Numele meu nu mai contează, pe-o foaie albă oricum rămân etern. Aş vrea sa-ţi spun ceva lucruri hazlii, să te-nveselesc, fiindcă ce urmează să-ţi descriu n-am s-o fac cu vorbe prea dulci. Cel mai bine e atunci când pleci la drum cu oameni voioşi. Noi, ăştia din Maramureş, avem tendinţa să râdem niţel, să „ne veselim” şi să trăim fiecare clipă de parcă ar fi ultima. Devin deja morbidă.

– Să completaţi vă rog un formular de trecut graniţa. Aici numele, aici data naşterii, câţi minori sunt cu dumneavoastră şi de restul ne ocupăm noi. Arătaţi-mi buletinele! Köszönöm!

Desigur, cu toţii avem o poveste. Povestea noastră a fost una simplă. Mergeam către Cracovia, ca după aceea, într-o zi de duminică, zi cu soare, să vizităm un loc parcă vegheat de rugăciune: Auschwitz – Birkenau. Pe momentele subiectului mi-e drag să povestesc, îmi oferă adesea un aer scriitoricesc. Dar când punctul culminant e peste tot, nu mă mai simt chiar aşa scriitoare, ci un om care a simţit că trăieşte.

Ceva despre evrei? Sunt oamenii lui Dumnezeu. Oameni plini de cultură, de obiceiuri, oameni darnici şi muncitori. Cina la comunitatea lor din Cracovia m-a învăţat ceva despre credinţă. Odată ce-o vei cunoaşte, te vei cunoaşte şi pe tine. Poate nu în totalitate, însă drumul cel bun va fi sub picioarele tale.

În apropierea unui loc atât de trist trăieşte oraşul Krakow, unul dintre cele mai vechi oraşe din Polonia. Într-adevăr, porţia de zâmbet ne-a dăruit-o fiind un oraş animat, plin de priviri înţelepte şi oameni care se-mbrăţişau la tot pasul.

În dimineaţa zilei de duminică, între limita dintre interior si exterior, între cald si frig, între bine şi rău, trebuia să fac alegerea. Am evadat tiptil în lumea mea şi-am furat un şerveţel pentru lacrimi. Ştiam bine că aveau să curgă.

Sentimentul mă invadase încă din apropiere, văzând pădurea sloi prin care acum ceva timp alergau înspăimântate câteva suflete. Copacii înalţi si râul murdar au preluat tristeţea lăsată ca amintire, un loc plin de poveste, în care nu ţi-ai dori să te pierzi vreodată.

Tragedia mi se părea ireversibilă, fără de leac. Clădiri reci, cărămidă, poze cu oameni nevinovaţi pe pereţi care parcă încă strigau după dreptate. Se simţea în aer o pasiune josnică, oricum, o pasiune de a face rău, o boală. Să te plimbi acum prin locuri în care atunci era privată libertatea? Un tratament.

Eu cred că sunt zile în care nu-ţi mai vine să vezi nici soarele, cred că sunt zile în care te ascunzi şi de lumina ta. Ei bine, din experienţa mea la Auschwitz am învăţat că atunci când îţi vine să te-ascunzi, atunci când vrei să te dai bătut, când ţi-e cel mai greu, atunci trebuie să răzbaţi.

Lumea nu s-a schimbat prea mult, păsările tot cântecul lor îl au, aşa că probabil cel mai important lucru pe care l-am învăţat e că cel mai bine-i să crezi în tine, să crezi că odată vei putea schimba ceva cu propriile mâini şi până atunci să te bucuri de tot ceea ce ai. În fond, suntem norocoşi.

Daiana Opriș
(clasa a XII-a B, C.N. „Dragoș Vodă”)

Se spune că omul cât trăieşte, învaţă.

Profesoara mea de istorie ne spunea întotdeauna atunci când terminam ora, că seara, înainte de culcare, să încercăm să ne amintim câteva cuvinte, lucruri noi, pe care le-am învăţat în acea zi şi să le adăugăm în bagajul nostru de cunoştinţe, “cumva” asta însemnând faptul că nu am trecut doar ca nişte călători prin acea zi.

Zis şi făcut!…

Într-o seară, am încercat să-mi amintesc şi să reţin “cumva”, un joc de cuvinte spus de doamna dirigintă la oră. Încă nu puteam să leg bine, amintindu-mi ca printr-un vis, frânturi din el… JOC, ÎNŢELEPCIUNE, IUBIRE. Ştiam că acel joc de cuvinte avea ceva mai special, ceva ce m-a pus “puţin” pe gânduri. Nu că aş fi pasionată de Lucian Blaga, dar următoarele propoziţii mi-au trezit curiozitatea  de a le înţelege mesajul.
Copilul râde: Înţelepciunea şi iubirea mea e jocul!
Tânărul cântă: Jocul şi înţelepciunea mea e iubirea!
Bătrânul tace: Iubirea şi jocul meu e înţelepciunea!

Omul toată viaţa sa este acelaşi, are aceleaşi trăiri esențiale. Ceea ce se schimbă este accentul pus pe fiecare etapă din viață.

Copilul lipsit de experienţa vieţii râde şi începe să descopere înţelepciunea şi iubirea prin joc. Dacă ar şti cât de lung şi enigmatic este „el”, jocul!

Tânărul este entuziast, cântă, îşi descoperă înţelepciunea şi se joacă, iubind. Dar el nu ştie jocul care îi va arăta adevărata „faţă”.

Bătrânul, trecut prin ceea ce înseamnă viaţa, tace, ştie ce înseamnă joc şi iubire pentru că a devenit înţelept, îşi dă seama că, deși trecut prin toate “celelalte”, viaţa este un mister continuu, iar dacă l-ar elucida și-ar pierde farmecul. Aşa că… în această viaţa joci mai multe roluri – de copil, tânăr, bătrân – roluri în care TREBUIE să râzi, să cânţi, să taci, roluri după care trebuie să ÎNVEȚI să te joci, să iubeşti, să fii înţelept.

Atât pot să spun, cele “Trei feţe” ne sunt repartizate încă din prima clipă de viaţă, de noi depinde dacă le vom interpreta aşa cum trebuie sau doar vom trece prin ele precum nişte… “călători”.

Dacă nu TU, atunci cine?
Dacă nu ACUM, atunci când?

Lenuța Peter
(clasa a XI – a, Liceul Tehnologic Forestier)

Evenimentul „Vreau să fiu antreprenor”, un proiect al Fundaţiei Romanian Business Leaders susţinut de BT CLUB – Clubul Întreprinzătorului Român, a avut loc în Baia Mare, vineri, 7 aprilie 2017. Prezentat într-un mod cu totul aparte de către Alin Apostu în calitate de moderator, acest eveniment a fost promiţător încă din primele minute. Cei care au vorbit au fost bine documentaţi şi gata să „dea din casă” tainele antreprenoriatului şi felul în care să obţinem un împrumut (mulţumită reprezentantului Băncii Transilvania).

În drum spre Baia Mare, un gând enervant nu-mi dădea pace. Era sâcâitor precum o muscă și, fără să-mi dau seama, îmi răsuna în minte ca o mantra „Poate va fi un eveniment d-ăla plictisitor. Ce-ar putea să spună ăia din ce nu se găsește pe net?”. Oricum, eram aproape în Baia Sprie, nu am mai dat la întors.

16:15, vai de capul meu! Mai puțin de o oră până să înceapă evenimentul și eu nu sunt nici măcar pe aproape. Cu vreme bună sau ploaie, grindină și oscilații de viteză pe bord, am ajuns la 16:50 în sală. Ascultam muzică înainte să intre în atenția noastră primul vorbitor.

Pentru început, Alin Apostu, un tip energic si foarte carismatic (foarte, credeți-mă!) se luptă cu noi și pentru noi, să spargă gheața. În sală? Liniște de biserică. Mai o glumă, mai două, hai că merge, progresăm.

Dreptul la cuvânt îi este pasat primului antreprenor al serii, Ciprian Borsan. O persoană mai luminoasă și veselă nu am văzut în viața mea (și nu exagerez deloc). Speech-ul său a fost așa, jumi-juma. Jumătate speech, jumătate conversație (genială abordare). Încrezător și pozitiv, îi predă ștacheta celei de-a doua invitate, Liliana Babiciu. Nu am cuvinte să-mi exprim admirația pentru dumneaei. Tremurând de emoții, a început timid (dar de impact, vai, încă ce impact!) cu cuvintele „Când am să trec cu privirea pe la voi, vreau să zâmbiţi pentru că am emoții”. Cât de drăguță să fie? Așa și-a trasat calea spre un speech demenţial (improvizat, apropo).

Despre mine? Am câștigat o insignă „Vreau să fiu antreprenor” (din cele trei) și o carte extraordinară („Apple după Steve Jobs”). Cum am reușit? Habar nu am. Ce am spus? Nu am nicio idee. Eram atât de speriată, încât singura chestie la care mă gândeam a fost „Să nu mă fac de râs. Să nu mă fac de râs. Agh. Respiră!”. Când am vorbit în fața tuturor din sală (prima, împinsă la înaintare de către ceilalți) m-am gândit „Gata. Nu am pregătit nimic. Până aici mi-a fost.”, dar nu a fost chiar atât de rău.

La propunerea doamnei Janina Borsan (soția dlui Ciprian) ideea mea de afacere a fost evaluată și am primit niște sfaturi de aur. Cât de bine seamănă cei doi! Aceeași amabilitate și bunătate se revarsă din ei peste oameni, frumos.

În concluzie, a participa la acest eveniment a fost cea mai bună alegere pe care am făcut-o vreodată. Dacă aveți drum în Satu Mare (următoarea locație), nu-l ratați!

Mirela Costinar,
clasa a X-a F, C. N. „Dragoș Vodă”

Vrei să citești o carte ?
Încearcă „Invenția lui Hugo Cabret”, de Brian Selznick!

Sunt idealistă și îmi place să cred că măcar o dată v-ați ascuns într-un loc liniștit (în cazul meu sub o pătură) cu o carte interesantă în mână și teama de a nu fi întrerupți. Pentru mine, această carte a fost ’’ Invenția lui Hugo Cabret ’’ de Brian Selznick .

Cum v-ați simți dacă ați fi orfani și singuri pe lume, ați locui într-un ceas din gară, ați avea o grămadă de lucru și v-ați bate capul și cu un bătrân morocănos? Răspunsul acestei întrebări ne duce cu gândul la viața lui Hugo .
’’Invenția lui Hugo Cabret’’ începe asemenea unui film. Ilustrațiile alb-negru te conduc într-o dimineață oarecare a Parisului și, mai apoi, într-o gară. Însă, în ciuda dimensiunilor e , o veți citi în maxim o zi și veți mai dori ca povestea să continue cu cel puțin… 500 de pagini. Totuși, motivul central pentru care am ales această carte a fost realitatea – prezentată cu toate părțile ei fie ele bune, fie ele rele. ’’Invenția lui Hugo Cabret’’ uimește prin întâmplări reale, dar uluitoare, nu prin făpturi mitice sau tărâmuri de poveste.

Citind această carte am crescut, am râs, am plâns și am trăit o mie și una de vieți alături de Hugo, Isabell, papa Georges și restul personajelor le veți afla evident – voi.

Iar acum, să vă spun adevărul… Hugo nu e nici cel mai bun, nici cel mai politicos, nici cel mai ascultător băiat (ba chiar este un mic hoț). Cine nu ar crede așa ceva când tatăl său a murit în urma unui incendiu și unchiul său, Claude, a căzut în patima băuturii? Totuși, Hugo e cel mai încrezător băiat pe care l-am cunoscu . Crezând că tatăl său i-a lăsat un mesaj transmis printr-un automat, a furat piese cât pentru o mașină ultramodernă de la prăvălia bătrânului morocănos. Dar , oricât încerca să-l repare, acesta nu fucționa fără o cheie; nu una oarecare, ci o cheie în formă de… inimă. Consider că cheia avea acea formă, deoarece creatorul său și-a pus tot sufletul în fabricarea acestuia. Pedeapsa cu munca în prăvălia cu jucării are și o parte bună numită Isabell – fina lui papa Georges. Alături de aceasta, descoperă pasiunea pentru film și pentru lectură (BINGO !!!! Avem primele două puncte comune.), bucuria și își aprofundează talentul (datorită căruia l-am numit ’’ Omul ceasurilor’).

Iar acum urmează partea cea mai interesantă. Pe lângă toată viața tumultoasă a lui Hugo – munca la prăvălie; fixarea ceasurilor; jocul ’’De-a v-ați ascunselea’’ cu Inspectorul Gării care dorea să-l trimită la orfelinat; procurarea hranei prin mijloace greșite – acesta se confruntă și cu redescoperirea lui papa Georges. Colac peste pupăză, cine credeți că este papa Georges? Este faimosul magician, iluzionist, visător, regizor Georges Méliès. Știați că acesta prefera să schițeze portretul profesorului său în loc să-l asculte? Georges Méliés a realizat 500 de filme, în carte fiind menționat ’’O călătorie către lună’’ – sursă de insprație pentru romanele lui Jules Verne și mesajul transmis de către automat.
Acum cred că ar trebui să termin cu dezvăluirile. Vă voi lăsa pe voi să citiți minunata carte a lui Brian Selznick – cunoscut autor și ilustrator de cărți pentru copiii în vârstă de 50 de ani – fiind și prima sa carte. Eu vă mai rog nu doar să o citiți, ci să o trăiți la fel ca mine: de la cuvânt la cuvânt, de la pagină la pagină, de la ilustrație la ilustrație. Un alt secret este că atât cartea cât și filmul au fost premiate cu câte 5 premii.

Îmi pare rău că nu vă pot dezvălui finalul , dar închei cu speranța că-l veți cit . Ce va face Hugo după ce fură cheia de la Isabell și cum se va sfârși totul veți afla doar citind. Însă, eu vă mai dau un motto care poate defini romanul „Înăuntrul tău tu ești un erou / Dacă vei cădea , te vei ridica din nou.’’ SPOR LA CITIT !!!!!!

Mich Gabriela, elevă la
Liceul Pedagogic „Regele Ferdinand”, clasa a VIII-a A
Prof. Odarca Bout

Sursă foto: Florian Szabo

The Magicians este un serial creat în anul 2016, în derulare. Acesta îl are în prim-plan pe Quentin Coldwater, personajul principal, îndrăgostit de magie. Totul începe într-o zi obișnuită, în Brooklyn, unde Quentin, prietena lui din copilărie, Julia și iubitul ei, merg în căutarea casei evaluatorului lui Quentin, care trebuie să-l examineze. Ajungând acolo, descoperă un ceas identic cu cel din cărțile lui Q. favorite, “Fillory and Further”. Aici găsește un plic din partea evaluatorului, care, între timp, a murit. Plicul conține cartea a șasea din „Fillory and Further” . Mai târziu, Q. și Julia ajung la Universitatea Brakebills, unde dau un test. Din acest moment magia inundă serialul. Quentin intră la universitate, dar Julia nu. Dar asta nu îl oprește din a realiza că magia există.

Quentin este o fire introvertită, considerat nebun de cei din jur. Genul de persoană care se consideră inutilă și nu-și exprimă sentimentele, care este doar un ornament pe marele brad… lumea, un suflet pierdut într-o mie de fețe. Este înalt, cu părul brunet până la umeri, și nesigur atunci când vorbește. Singurul lucru care îl face fericit este magia, inclusiv “trucurile de petreceri”.

Parcurgând sezonul, se împrietenește cu Margo și Eliot, doi elevi în anul trei. O descoperă și pe Alice Quinn… Aceasta este o fată la fel de introvertită ca și el, blondă, cu ochelari. După ce se cunosc mai bine el este cuprins de o dragoste enigmatică pentru ea. Cei doi sunt de fapt o conexiune puternică cu micile ei defecte care îi despart, ca o dragoste imposibilă.

Îmi place foarte mult acest serial. Prezintă cele două lumi, una magică, colorată și una reală, rece… Depinde cum privești viața. O poți remarca bună, emanând iubire și fericire, sau poți să îi transformi calitățile în defecte… Unii aleargă după faimă sau alte lucruri mărunte, dar uită de importanța fiecărei clipe și se lasă controlați de alții în loc să trăiască pe cont propriu. Nici nu poți crea limite căci nu poți ști ce se va întâmpla mâine… Este foarte important și să nu uiți de aparențe, care pot să-ți tragă „țeapa” uneori. Suntem, oare, din când în când, nebuni?! Ne trăim viața într-o bulă de aer crezând că suntem în siguranță, dar nu… Nu suntem, căci în acest fel nu ne vom trăi viața, considerând orice un pericol. Cunoaște-te pe parcursul fiecărei clipe, ascultă-ți inima! Îmbrățișează-ți creativitatea și fiecare pasiune ascunsă, pentru că acestea te fac unic! Multă lume spune că nu acestea contează, dar, de fapt…

Acest serial înseamnă mai mult decât niște actori adunați în fața camerei. Este fascinant cum ei încearcă să transforme realitatea în ceva fantastic, făcându-l să pară atât de real. Fiecare emoție, zâmbet, lacrimă înseamnă ceva mult mai mult decât actorie. Quentin Coldwater (interpretat de Jason Ralph) este un caracter foarte greu de jucat, deoarece în cartea scrisă de Lev Grossman, este prezentată mai mult partea gândurilor lui, dar în serial contează foarte mult toate micile porniri și sentimente. La fel și Alice Quinn (interpretată de Olivia Taylor Dudley), care nu are sprijinul familiei, iar fratele ei, cel mai bun prieten, a murit. Ce vreau să spun cu asta? Că a trecut prin multe și fiecare acțiune reflectă acest lucru.

Vă recomand acest serial, sunt convinsă că-l veți îndrăgi. Trăiască magia!!!

Burcuș Carolina

clasa a V-a, Colegiul Național „Dragoș – Vodă”

Mi-e feminitatea care-ncearcă albul rochiei. Mi-e îndoiala care-aruncă primul nasture descoperindu-mi decolteul. Mi-e, probabil, verdele ochilor care-mi redă speranţa în frumuseţea naturală. Mi-e stânjenirea care-mi arată cu degetul către pudra de culoarea pielii. Mi-e rujul roşu care nu-i prea vinovat, el stă pe buze până când, cu un gest scurt, îl şterg din reflex. Mă panichez.

Scenariul continuă de partea cealaltă a mesei, unde, sub egida unui pahar de vin, locuieşte…

Ţi-s ochii pe care-i văd cei mai limpezi, mi-e dor de puţină naturaleţe, n-am întâlnit-o demult. Ţi-ai scăpat un nasture pe undeva, ţi l-aş căuta chiar si fără certitudinea de a-l găsi, să-l coşi la loc, aici, sub ochii mei. N-ai cearcăne, niciun defect, şi-mi pare că pielea ţi-e mai măslinie de la gât în sus. Acum o secundă aveai buzele roşii care se crăpau sub efectul pastei colorate. Ţi-ai ridicat puţin privirea şi cu un gest neîntrerupt ţi-ai trecut dosul palmei peste ele. Ţi-a rămas o dungă roşie pe mână. Te-ai panicat.

Scenariul continuă de partea cealaltă a mesei, unde Ea nu rămâne fără ruj …

Mi-e orgoliul care mă face să-mi mai dau cu ruj pe buze. Pe cât de colorate-mi sunt, pe atât de femeie mă simt. Renunţ la încă un nasture din colecţia de trei care mi-au mai rămas, iar nasul mi-l pudrez uşor cu încă un strat măsliniu. Pulberea-mi ajunge pe rochia albă. Am timbre maronii de colo-colo, pe care reuşesc să le acopăr cu câteva şuviţe de păr blond, buclat. Mă descalţ pentru câteva secunde, doar să simt cât de uşor e să fii simplu pentru ultima dată, sper, în această seară. Zâmbesc fals în oglinda murdară de-o reflexie străină. Îmi rămâne ruj pe dinţi, nici nu observ. Mă ridic. Credeam c-am văzut-o pe mama; mă dor picioarele şi oftez c-un sunet de frecvenţă neaşteptată, mă panichez.

Scenariul continuă de partea cealaltă a mesei, unde El rămâne fără vin…

Ţi-ai dat din nou cu ruj pe buze, ţi-ai pus şi pudră măslinie, măcar miroşi a liliac. Sub firele blonde se-ascund cercuri pulbere şi-mi arăţi din ce în ce mai goală, şi la propriu şi la figurat. Te ridici pentru un moment, credeai c-ai văzut pe cineva. Scoţi un sunet, de parca-i suspina, te dor picioarele? Îmi mai torni puţin vin? Sunt pe cale să-ţi propun ceva riscant.

Scenariul nu continuă, decât dacă doreşti să vezi o femeie dezbracată…

Mi-a cerut să mă dezbrac. L-am înţeles perfect. În următoarea clipă mi-am şters cu ultima fărâmă de energie rujul de pe buze. Desculţă, am mers până la baie să-mi şterg pudra de pe faţă. Simţeam din nou că respir. Rochiţa albă, murdară de machiaj am azvârlit-o în coşul cu rufe, iar peste pielea goală mi-am aruncat blugii negri şi cămaşa în carouri.

Eram desculţă pe gresia din bucătărie iar la celălalt capăt al mesei el mă privea de parcă aş fi cea mai frumoasă femeie…

Eşti cea mai frumoasă femeie pentru că atunci când seara te urci tiptil în pat pielea-ţi miroase a cocos. Eşti cea mai frumoasă femeie pentru că şi atunci când porţi ruj ţipător, fără să vrei, îl ştergi cu dosul mâinii. Eşti cea mai frumoasă femeie pentru că porţi cămăşi în carouri si părul prins în coc, pentru că-ţi place ploaia şi să sari prin bălţi, să-ţi murdăreşti pantofii şi să n-asculţi de ei. Eşti cea mai frumoasă femeie pentru că ai curajul să fii tu.

Poţi să-ţi aminteşti cine ai fost, înainte ca ceilalţi să-ţi spună cine ar trebui să fii?

Daiana Opriş,

elevă în clasa a XII-a B, Colegiul Naţional „Dragoş Vodă”

Pentru că viața nu e făcută doar din momente frumoase am decis să exprim un astfel de mesaj.

Dragă cititorule, ce mai faci? Cum o mai duci? Ai reușit să treci peste acel moment greu ivit în viața ta? Ai reușit să uiți acea persoană? Mesajul se adresează unui amalgam de oameni, totuși sunt sigură că TU ai reușit să te regăsești în el. Acum, în sinea ta, răspunde sincer la acele întrebări. Oare chiar a meritat? Aici, unii se vor gândi la faptul că au acordat o a doua șansă, alții la faptul ca au renunțat, totuși, fiecare răspunde fie cu regret, fie cu entuziasm. Unele decizii personale ne afectează viața într-un mod bun. Pentru noi, faptul de a înlătura persoanele care ne țin în loc și nu ne îndrumă spre căi mai bune, reprezintă ceva benefic. Dar ce se poate spune când persoana pe care o pierdem înseamnă ceva pentru noi? Ei bine, nu poți să ții pe nimeni cu forța, dar poți face altceva. POȚI LUPTA. Fiecare dintre noi duce o luptă zilnică, fie cu orgoliul, fie cu resentimentele, cu ura sau depresia. Chiar dacă lupta e interioară, aceasta ne marchează. Mulți dintre noi am auzit că „tot răul este spre bine”, dar, să fie oare așa? Atunci când totul merge bine și suntem fericiți, ne dorim oare să se întâmple ceva rău? Mai mult ca sigur, nu. Totuși, uneori, dezamăgirile ne fac să ne dăm seama de importanța unor lucruri și de faptul că repetarea greșelilor duce la autodistrugere. Uneori, căutând fericirea, ne abatem de la alte lucruri. Uneori, vedem fericirea în succes și astfel ne îndepărtăm de prieteni, acei prieteni care ne-au adus acolo unde suntem. Uneori, din cauza unui fapt interpretat greșit ne îndepărtăm de anumite persoane care cândva reprezentau TOTUL. Uneori, ne găsim refugiul la anumite persoane, alteori în familie, dar întotdeauna vom avea nevoie de un refugiu. Dacă am rămâne fără prieteni unde am găsi refugiul? Desigur, mulți o să răspundă: „în familie”, dar, oare, nu avem fiecare un prieten care ne e mai apropiat decât un frate? Un prieten care știe totul despre noi? Un prieten care ne simte durerea?

Atunci când nu ai un astfel de prieten, lucrurile nu stau prea bine, de aceea, dragă cititorule, te rog să ai grijă de persoanele pe care le ai lângă tine. Poate, cândva, nu vor mai fi acolo…

Crina Tămaș

clasa a IX-a E, Colegiul Național „Dragoș – Vodă”

Pe Bogdan Lucian, elev în clasa a IX-a la C.N. „Dragoș – Vodă”, l-ați mai întâlnit pe site-ul nostru. Este pasionat de fotografie și de pictură, după cum ne mărturisește chiar el în cele ce urmează:

Pasiunea mea pentru handmade a început acum doi ani pe când făceam brățari reglabile. Talentul îl moștenesc de la tatăl meu, care este pictor. Sătul fiind de mărțișoarele din plastic, cauciuc sau flori care o să moară, anul acesta m-am gândit să fac ceva mai deosebit: mărțișoare pictate pe pânză. Adevărat este că în Sighet handmade-ul nu este prea apreciat deoarece majoritatea persoanelor preferă să cumpere mărțișoare cu un leu sau 1,50 lei toate la fel, toate din același plastic dur și cauciuc colorat, decât să aprecieze că unii oameni fac cu ajutorul mâinilor lor multe lucruri frumoase. Decuparea pânzei, pictatul, modelele, uscatul picturilor, confecționarea fundițelor, lipitul lor, si aranjatul în folii sunt concentrate în 45-60 de minute. Niciun mărțișor nu este identic deoarece nici oamenii nu sunt identici între ei, unii au mai multe „petale” alții mai puține. Mărțișoarele mele și multe alte creații handmade așteaptă cu drag să fie cumpărate și dăruite unor persoane dragi vouă și după cum știți, o inimă îndrăgostită de frumos nu îmbătrânește niciodată. (Bogdan Lucian)

Vă puteți întâlni cu Bogdan și mâine, 1 Martie, de la ora 13.00, în Parcul Central la… târguitul mărțișoarelor!

Majoritatea tinerilor știu de „Orange Is The New Black” (Portocaliul este noul negru) ca fiind unul dintre cele mai vizionate şi cunoscute seriale din ultimii ani. Puţini ştiu însă că serialul se bazează pe cartea cu același nume, scrisă de Piper Kerman, carte pe care urmează să v-o prezint în câteva rânduri.

Colaborând în România cu editura Publica, făcând parte din colecția Narator, Piper Kerman își împărtășește trăirile dintr-o pușcărie americană pentru femei. Pledând vinovată în cazul legat de traficul de droguri din care făcea parte înainte cu câțiva ani să fie condamnată, personajul principal ajunge față în față cu o latură a vieții pe care nu o cunoștea. Ajunge să se obișnuiască, însă are parte de o „surpriză” care îi întoarce viaţa pe dos: bunica îi decedează, logodnicul o părăsește pentru prietena ei din copilărie, și cea pentru care lucra ilegal ajunge să îi fie colegă de celulă.
Mie personal mi-a plăcut modul în care autoarea organizează povestea în așa fel încât să fie vizionat și serialul. Cartea nu deține toate informațiile necesare pentru a înțelege în totalitate ceea ce se întâmplă iar cu unele personaje se comportă într-un anumit fel, așa că i-a dat o mână de ajutor regizorului și acesta a adăugat povestea fiecărui personaj. Situațiile la care ia parte şi pe care le trăieşte sunt descrise atât de bine încât poți cu ușurință să te pui în locul ei, iar pe mine asta m-a ajutat să înțeleg mai bine prin ce a trecut.

Dacă nu sunteți pasionați de citit, vă recomand cu mare drag serialul în care aveți parte de aceeași acțiune intensă precum cea prezentată în carte !

Elekeș Evelyne Carla

clasa a XI-a B,Colegiul Național Dragoș Vodă

Am ales să mărturisim din trei perspective această inegalabilă bătălie, tocmai pentru ca voi, cei ce citiţi acest articol, să vă puteţi da seama cât de frumoasă este Bătălia Cărţilor.

1. Corneștean Anca, finalista de anul trecut, întoarsă de la Cluj – Napoca cu un Premiu Special, care ieri, 23 februarie, a fost membră a juriului: „Am fost profund impresionată să pot vedea că în Sighet sunt atât de mulţi iubitori de lectură. Azi, mi-am adus aminte de când am fost şi eu în locul concurenţilor, cu câtă ardoare mi-am susținut punctul de vedere asupra cărților citite. Nu e ușor nici să fii în juriu. A fost greu de jurizat, concurenţii au fost foarte buni, ceea ce nu a putut decât să îmi bucure inima şi să mă facă fericită. Puteam zări pe chipul lor nerăbdarea de a afla cine este câștigătorul, dar și bucuria, pasiunea cu care prezentau cărţile. E minunat să vezi că oameni de vârsta ta iubesc aşa mult lectura. M-am simțit onorată să fac parte din acest juriu, să văd prezentări atât de frumoase şi ingenioase, să-mi doresc atâtea alte titluri de cărți spre lecturare.”
2. Ancuța Suciu, perspectiva spectatorului: „Emoţii este cuvântul care descrie cel mai bine atmosfera din sala în care s-a desfăşurat bătălia. Vedeam pe chipul fiecărui concurent emoţii, indiferent de cât de pregătit era. Emoţiile erau un semn al dorinţei de reuşită, indiferent că erau pe chipul concurenţilor, al juriului sau al profesorilor, ba chiar pe chipul meu şi al colegilor noştri. Pasiunea cu care prezentau a fost uluitoare. Unii dintre concurenţi au trăit odată cu acțiunea din carte şi acest lucru s-a văzut. Îmi pare foarte bine că am asistat la acest eveniment, fiindcă am realizat cât de importantă este lectura într-o eră în care tehnologia este mai presus de orice, chiar mai importantă decât relaţiile dintre oameni. Lectura stârneşte interese comune, face ca oamenii să comunice mai mult între ei, prin dezbaterea cărţilor citite.”
3. Impresiile concurentei, Gabriela Mich, elevă în clasa a VIII-a A la Liceul Pedagogic, una dintre cele mai bune concurente de la bătălie: „Am fost, am participat, mi-a plăcut, voi reveni! Acestea sunt cele patru cuvinte cheie pentru a descrie cea mai frumoasă bătălie: cea a cărţilor. La acest tip de evenimente cel mai mult apreciez faptul că întâlnești persoane cu interese şi pasiuni comune de la care poţi învăţa câte ceva sau pot învăţa ei de la tine. Suspans, entuziasm, emoţie, bucurie, amuzament, dar, mai ales, scăparea de tracul scenei sunt câteva dintre senzaţiile trăite astăzi, 23 februarie, la Bătălia Cărţilor. Când am păşit pragul sălii festive, am crezut că intru într-o lume diferită în care cărţile – cei mai tăcuţi prieteni – îţi vorbesc. După aceea, a urmat dezbaterea Convinge-mă să citesc! Am fost împlinită sufleteşte după aceasta, deoarece speram că o parte din prezentarea mea – facută din toată inima şi cu toată pasiunea – va ajunge în sufletul fiecărui spectator şi îl va face să citească această minunată carte. A fost o experiență inedită pe care nu o voi uita niciodată! Abia aștept să mă împrietenesc cu următoarele 10 cărţi!”

Aşadar, acestea fiind spuse, Bătălia Cărţilor a impresionat atât juraţii, spectatorii şi, nu în ultimul rând, concurenţii! Sperăm ca organizatorii să realizeze şi următoarea ediţie !

Redactori: Anca Corneştean
Anca Suciu
Mich Gabriela
Clasa a VIII-a A, Liceul Pedagogic „Regele Ferdinand”
Profesor îndrumător: Odarca Bout