Pe adresa redacției noastre a sosit următorul mesaj pe care îl facem public, ținând cont de conotațiile „practice”.

Au trecut sărbătorile și cu ele și vacanța de iarnă mult așteptată de elevi. Sâmbătă, începeam cu toții să ne pregătim psihic pentru ultima sută de metri din primul semestru, care pe unii îi așteaptă cu teze și teste „de final de an”. Ultimul miracol de Crăciun a fost duminică dimineața când toata lumea anunța una dintre puținele decizii luate cu cap, suspendarea cursurilor în data de 9 și 10 ianuarie, din cauza temperaturilor scăzute. Dar, am avut parte și de o surpriză, nu chiar așa plăcută. O nouă modificare a orarului la Colegiul Național „Dragoș Vodă” (a câta oare din septembrie?!). Ce surpriză!

Orarul liceului este în continuă schimbare de la începutul semestrului și, din câte am înțeles, acesta este „generat” de un soft. Ultimul orar a rămas stabil pentru o perioadă destul de lungă de timp, și elevii erau adaptați deja la un ritm al orelor. Înțelegem. Modificările au fost necesare, dar schimbările sunt radicale. Am discutat cu prieteni, colegi de-ai mei, care au aceeași reacție: „Şi acum ce facem?”. „Norocoșii” au prins câte 5 ore de informatică în aceeași zi, 3 ore de fizică sau chimie, una după alta.

Schimbarea orarului are un efect mult mai mare decât pare dar, la sănătatea mintală a elevilor, cine se mai gândește? Suntem obișnuiți, după cum am spus mai sus, cu același orar de două luni. E un program după care îți planifici majoritatea timpului liber, activitățile extra-școlare etc. Omul este făcut să se adapteze, e adevărat, trebuie să facem față provocărilor și să ne confruntăm cu toate problemele vieții, dar fiecare schimbare în viața noastră aduce mai mult sau mai puțin stres, lăsând la o parte faptul că mai nou școala, în realitate, este o „mașină de stres” .

Se întâmplă multe nedreptăți, dar cine suntem noi să vorbim despre ele? Noi trebuie să ne vedem de cărțile noastre și să lăsăm oamenii mai „mari” să ne conducă. În speranța că această poveste cu orarul se va remedia, doresc tuturor elevilor spor și succes în continuare la școală!

A. S. Kontra (elev model)

sursă foto: internet

O șansă la o generație

Se spune că viața merită trăită din plin, atunci de ce nimeni nu trăiește cu adevărat? Aceleași fețe posomorâte și obosite, extenuate de propria lor percepție asupra realității, a vieții, prefăcându-se că simt… Cât de îngrozitoare poate fi o asemenea situație! Cum poate cineva să trăiască în acest mod? A, da, cum am spus, nu o fac. Ei respiră pentru că trebuie, au nevoie de asta. Dorm fiindcă trebuie, merg la școală fiindcă trebuie, își fac temele deoarece trebuie, merg la serviciu pentru că trebuie și lista poate continua la nesfârșit. Respiră cu nonșalantă, e normal să respiri, nu?! Și totuși sunt atât de multe persoane care respiră, deși nu trăiesc. Respiră, deși sufletul lor e pe moarte.

Este amuzant cum cineva care minte ajunge popular, iar oricine spune adevărul e luat de nebun. Tragi-comedie de fapt. Poate acesta este motivul pentru care mă simt atât de singură uneori. Oamenii se luptă între ei de secole pentru a-și dovedi teoriile proprii în privința etnogenezei lumii spre exemplu, recurg la atrocități și schimbă regimuri politice în numele Domnului, stârnesc războaie de pe urma cărora singurii beneficiari vor fi cei ce știu cum să se folosească de datoriile oamenilor pentru a-și apăra propriile credințe și propriul ego. Pacea nu aduce profit. Sclavii moderni nu poartă lanțuri, ci poartă cărți de credit. Cum ar fi dacă în loc să ne luptăm pe teorii despre cine sau ce a creat lumea, să ne luptăm împotriva celor ce o distrug?

Uneori, cele mai luminate minți nu se evidențiază în testele standard de inteligență, pentru că nu au o inteligență standard. De ce încercați să ne epuizați cu șase-șapte ore pe zi la școală învățând în 12 ani peste 16 materii? De ce nu ne lăsați să ne urmăm propriile vise și să studiem ceea ce ne dorim și ne împlinește? A, da, voi nu vreți inovație și fericire, voi vreți marionete ademenite de promisiunea siguranței care se destramă chiar sub ochii noștri zilnic prin crize de șomaj ș.a.m.d. Voi, nu profesorii și nici părinții, cei pe care noi v-am ales, încercați să ne vindeți un alt fel de fericire, puneți și un preț pe ea. Când cumperi, ești stabilit la casa ta și ai un job bine plătit ești fericit, corect? Nu mai contează ce prostie care nu valorează nici măcar un bănuț cumperi, important este să cumperi. Altfel, cum să fii fericit? Cel mai grav este că, așa cun susține și George Orwell, atât timp cât noi v-am ales nu suntem victime, ci complici. Marionetele respectă regulile și legile (ca în vremea coloniilor americane „regulile sunt făcute și aplicate pentru binele tuturor”, o etichetă ieftină ce continuă să ne ia drepturile. Coloniile au realizat asta și au devenit independente de Coroană, noi când vom realiza? Chiar e nevoie să ne ajungă cuțitul la os ca să luăm o decizie? Nimeni nu vede în ce ne afundăm?), se mulțumesc cu cât au și nu creează multe probleme. Muncesc până la bătrânețe, o bătrânețe care îi găsește nefericiți, nesănătoși și epuizați psihic și fizic sperând că măcar copiii lor vor reuși.

Șansa schimbării e o dată la o generație, oare de ce toți speră că schimbarea va veni de la altcineva? Mulți trăiesc, muncesc mai mult de jumătate din viață, învață lucruri pe care oricum le-au uitat si care nu îi fac fericiți și așa, toată viața lor e risipită, mor. Grav este că mor triști și neîmpliniți, întrebându-se mereu „ce s-ar fii întâmplat dacă?”. Este greu să te schimbi pe tine și mentalitatea ta, dar aceasta este adevărata schimbare.

Dacă vrei să știi care-ți sunt prietenii, nu-ți fie frică să spui adevărul. S-ar putea să rămâi singur, dar unele valori nu cresc în fiecare grădină. Un trandafir e special, țepii lui te înțeapă când vrei să-l rupi, dar buruienile nu-l înăbușă. Să plantezi doi trandafiri în aceeași grădină e divin; să cunoști pe cineva care să te înțeleagă e un alt fel de intimitate. Mulți maci se cred trandafiri, dar tu nu-i asculta.

Autor, Mirela Costinar

(elevă, clasa a X-a F, C.N. „Dragoș Vodă”)

sursă foto: internet

Sfârşit şi de la capăt

Voi cum vă beţi cafeaua? Cu zahăr sau cu lapte, încet sau repede, dimineaţa sau seara? Dar finalurile cum vă plac? Triste? Nostalgice? Exuberante? Eu le prefer senine, cu zâmbete şi la obiect. «Drum bun, ai grijă de tine, ne vedem la anu’!» Şi dacă nu ne mai vedem? Ei, asta-i altă poveste.

Finalurile pot părea lungi. Eternitatea clipei în care întorci spatele şi te strădui stângaci să aşezi un picior în faţa celuilalt. Finalurile pot fi grele, căci implică o sinceritate crasă faţă de propria persoană. Povestea nu e niciodată gata până nu te-ai aşezat în faţa ta la o masă şi nu ai scos din traistă toată povestea. Nu e gata nici atunci, căci ai de adunat şi de scăzut, de împărţit cu tine şi cu alţii, ca să poţi trage linie. Ai ieşit pe plus? Înseamnă că a fost bine. Dar ce faci când ştii de dinainte că ai ieşit pe minus? Nu-ţi vine să te aşezi la masa aia, nu-ţi vine nici măcar să fii în apropierea ei. Şi uite aşa, te trezeşti peste 10 ani cu de două ori mai multe mese care încă te aşteaptă şi pe care le porţi în spate zi de zi.

Mai mult, ce faci când presiunea socială îţi scoate în cale o masă mare cât 12 luni de zile? Când tu ştii că ai prea multe poveşti pe minus, pe care le-ai îngrămădit tot anul în fundul minţii tale? De asta fugiţi voi, nu? De asta vă refugiaţi în cozi interminabile, oale cu sarmale şi mesaje pline de dragoste adresate unor oameni pe care, accidental, i-aţi uitat în restul anului. De asta propovăduiţi bunătatea şi necesitatea rezoluţiilor, gândindu-vă că, poate, dacă alţii se aşează la mesele lor, masa voastră va uita de voi.

Finalurile cer timp, iar cozonacii nu se fac singuri. Fugim de noi pentru că ştim că am greşit, că nu am fost nici cei mai buni, nici cei mai frumoşi în ultimele luni. Fugim crezând că asta e tot ce am adunat pe masă, dar nu putem fi siguri, nu? Doar după ce te aşezi poţi să aduni faptele bune pe care le-ai facut şi doar atunci poţi să scazi ce nu a mers cum ar fi trebuit. Adică să priveşti în ochi ce a fost rău, să-i spui „mulţumesc” şi să îl arunci la gunoi. Pe tot, ca să nu-l mai porţi după tine încă un an de zile.

Finalurile sunt despre curaj. Curajul de a-ţi spune mai întâi ţie „Iartă-mă !” şi după aceea celor în faţa cărora ai călcat strâmb. Finalurile sunt frumoase. Când ai rămas cu o masă plină de bine în faţa ta, când poţi să îl sărbătoreşti pe tot şi pe toţi cei care ţi-au fost alături pe drum.

Final fericit şi sincer, scurt şi la obiect !

Autor, Alexandra Nistor

(elevă, clasa a XII-a B, C.N. „Dragoș Vodă”)

Sunt adolescent pentru că nu ştiu care-i faza cu adolescenţii, nu ştiu care-i faza şi cam atât. Nu-mi prea pasă, de altfel, de nimic din jur. Sau îmi pasă, uneori, mai ales când spun că nu-mi pasă. Ştiu, e complicat, chiar e, dar puţini adulţi din jurul meu îşi dau seama de asta. Poate niciunul. Iau în calcul moartea, însa îmi place prea mult să trăiesc şi uit repede de ea. Azi am părul albastru, mâine-l am portocaliu. Azi îmi place de Radu, mâine-mi place de Alexa.

Care-i faza cu adolescenţii? Depinde cât de norocos eşti. Mie-mi place să fiu optimistă, să-mi hrănesc de cele mai multe ori entuziasmul până când prind un foarteeee mare avânt şi mă lovesc, în încercarea de a intra pe balcon, de primul geam de sticlă pe care nu-l observ. Nimic şi nimeni nu are mai mult sens decât acum, momentul prezent. Acum mi-e cel mai bine şi-mi dau seama că nimic în afară de somn nu mai are rost. Aaa, si ăla pe care-l iubesc de vreo câţiva ani. Iubire? Ce-o fi iubirea? Cam patetic. Ce patetic! Oare ce-avem în frigider? Dacă mi-ar scrie, aş fi tare fericită. Stai, stai, vibrează. Telefonul, telefonul vibrează. Mesaj, aoleo. Mami: dc nu dormi?!?.

Ce simt eu acum? Sincer, că pot să fac orice. Dar sunt un caz fericit. Eu nu prea am simptome de „Materialism acut” sau „Doamne, fată, ai văzut-o pe aia?”, în schimb mă gândesc uneori la sensul vieţii si probabil că e destul de grav având în vedere că răspunsu-i aşa simplu.

Sunt cine vreau eu să fiu. Dacă vreau, dar numai dacă vreau, am ziua de mâine de partea mea, am caţi ani vreau eu. Am înţeles că totul e despre mine , iar când eu spun stop, e gata, ca la teatru. Oamenii aplaudă, zâmbesc, momentul le-a plăcut, însa odată ce se trage cortina, spectacolul s-a terminat. Cel mai important acum e să mă cunosc. Ciudat că-mi pare azi mai trist decât ieri, ciudat că-mi pare azi ca şi cum aş vrea sa fiu mai bun şi mâine-mi pare că politica e calea mea. Partea amuzantă vine când îţi dai seama că în politică sunt şi oameni buni, eu cunosc vreo doi , dar nimeni nu mă ia în serios.

Uneori, adolescenţa înseamnă refugiu în solitudine. Alteori, mă simt ca şi cum aş avea de împărţit mii de inimioare pe stradă. În fond, cred că sunt un copil ceva mai mărişor. Ce vreau eu să-ţi spun e să ai grijă , orice vârstă ai avea, să nu devii un trist. După cum spuneam, eu sunt un caz fericit, cu toate că poate te aşteptai să mă plâng de cât de grea e viaţa, dar oamenii-s diferiţi şi tot recent am înţeles şi asta. Am mai înţeles că adolescenţa e despre experienţă, despre cunoaşterea de sine, ca mai apoi să poţi alege corect cam în ce direcţie vrei să mergi. Oricum, noi suntem prieteni oricine ai fi, aşa că vreau să-ţi mai spun ce-am învăţat, poate-ţi iese şi ţie şi-mi mulţumeşti într-o zi. Cum zice prietena mea Alexandra : « Nu te opri niciodată din a vrea să fii mai mult, o să dai mereu de oameni care o să-ţi spună că nu poţi, că ai ţeluri prea mari, că eşti copilăros, naiv, patetic la anii tăi. De ignorat, nu poţi să-i ignori, dar nu le răspunde cu aceeaşi monedă. Îndepărtează-te doi paşi, aminteşte-ţi cine eşti şi apoi zâmbeşte-le ca unor oameni care nu ştiu nimic. Căci ei chiar nu ştiu nimic.»

Autor, Daiana Opriș

(elevă, clasa a XII-a B, C.N. Dragoș-Vodă)