Am intrat în sală cu gândul că voi asista la încă o activitate anti-drog protocolară, care nu întrece limitele conformității. M-am așezat lângă colegi și am așteptat un discurs tipic „drogurile nu sunt bune”. Luminile s-au stins și odată cu ele și ideea unei simple activități. În momentul în care actorul a urcat pe scenă, orice noțiune a timpului s-a îndepărtat din mintea mea.

Să spun că această piesă de teatru mi-a depășit așteptările ar fi prea puțin. M-am simțit ca și cum vorbeam cu un prieten mai mare despre viața lui, într-o seară în oraș. Modul în care povestea a fost expusă fără filtru, fără propagandă anti sau pro, pur și simplu prin adevăr și experiență, a făcut publicul să se simtă că aparține piesei și lumii pe care o ilustrează. Vulnerabilitatea și autenticitatea monologului chiar și-a îndeplinit rolul de a deschide ochii privitorilor.

Oportunitatea pe care am avut-o să asistăm la povestea de viață a acestui om mi-a confirmat că orice poate fi depășit și că suntem cu toții capabili să ne ridicăm singuri de jos și să ne facem mai bine.

 Carolina Burcuș
clasa a XI-a E
CNDV Sighet

N. r. : Teatrul care deschide ochii face parte dintr-un proiect al Inspectoratului Școlar Județean Maramureș. Reprezentația de la Sighet a avut loc marți, 7 martie 2023.

Te cânt de dor

iubesc să te cânt pe clapele albe,
pe cele negre le-am lăsat pentru revedere,
dar sihastrul cântec sună a moarte,
și inima inertă zace în durere.

urlă înfiorător notele pe portativ,
pentru compozitorul ce a uitat să zâmbească,
din toate una mi-a șoptit:
dacă viața n-o iubești,
ea n-o să te iubească.

…

iubesc să te cânt pe clapele negre,
da, poate ne-am revăzut,
dar n-a fost dulce revedere
tot mai tare m-a durut.

acum te cânt din nou de dor
cu un strop de disperare,
însă nimic nu e întâmplator,
noi ne vom întâlni,
în viața următoare.

***

Oameni

oamenii mereu au crezut că sunt niște vorbe
prea mari,
pentru un suflet atât de mic,
și niște dureri mult prea tari
pentru „adevărata lor durere” cu final unic.

***
șapte volume aș mai scrie,
și poate… încă șapte,
șapte vieți te-aș contura în poezie,
fără îndoială, le-ai merita pe toate.

șase melodii cu versuri imperfecte,
și poate… încă șase,
șase vieți te-aș fredona în cântece selecte,
fără îndoială, le-ar face mai frumoase.

cinci ani te-aș mai iubi,
și poate… încă cinci,
cinci vieți cu tine aș mai trăi,
fără îndoială, m-ai vindeca de orice frici.

și-atunci când toate vor sfârși,
vom fi doar stele, care cad și mor.

și-n iad frumos vom povesti,
c-am fost în rai, când ne strângeam la piept de dor.

Diana Rednic
clasa a XII-a F
C. N. „Dragoș-Vodă”

ceva

am jurat solemn
că lucrurile vor sta altfel,
că nu mă voi mai gândi la atingerile tale
care-mi inscripționau pe piele hieroglife,
pe care numai noi doi le înțelegeam cu adevărat.
ploaia și vântul îmi desenează alte tatuaje;
mă sleiesc, mă eliberează și apoi uit.
uit de tot ce îmi păsa cu adevărat și mă gândesc din nou
s-o iau de la capăt.

***

de când mă știu

de când mă știu creez, compun
și mă transpun…
rup bucăți din amintiri care mă dor.
amintirile le iau, le pictez,
le rostogolesc și mă înjunghii cu ele
creez
și nu mă opresc.
mă aflu printre ele, le mai ucid cu stiloul cu un peisaj
în singurătate și iar mă ridic,
devin puternică și plec;
cu speranța că n-am să mă mai întorc.

Alina POP
CNDV, clasa a XII-a F

Festivalul-concurs de booktrailere Boovie (inițiat de doamna profesor Carmen Ion de la Colegiul Național Pedagogic „Spiru Haret“, Focșani)  a ajuns anul acesta la cea de-a șaptea ediție. Conceptul, care este o combinație între book și movie, îi provoacă pe elevii de gimnaziu și de liceu să realizeze un scurt film de prezentare a unei cărți, folosindu-și talentele de cititori, actori, regizori sau cameramani.

Colegiul Național „Dragoș-Vodă” (Sighetu Marmației, Maramureș) are deja o vastă experiență în cadrul acestui eveniment. Pentru al treilea an la rând, elevii CNDV-iști au citit cărțile propuse, au cutreierat Sighetul pentru a găsi cele mai potrivite locații de filmare, au scotocit prin dulapurile bunicilor în căutarea obiectelor de recuzită vintage și … s-au întors cu premii. Anul acesta, 5 echipe au reușit să finalizeze trailerele, dintre care 4 s-au prezentat la Focșani iar 2 echipe au fost laureate:
● AxA – formată din Vasile Gabriel Vouciuc, Carolina Burcuș, Daria Bococi, Silviu Andrei Pontoș, Ana-Maria Rătușanu, Sonia Duma, Nicola Colopelnic, Larisa Pașca, Bogdan Hotea, Nicoleta Giurgi, Dragoș Hotea, prof. coordonator Brîndușa Oanță – Premiul II pentru trailerul cărții Cel care mă așteaptă, de Parinoush Saniee
● Panterele – formată din Roman Bianca, Delia Herbil, Anastasia Herbil, Paul Moldovan, Alex Dubec, Gabriela Muntean, Casian Ardelean, Maria Biroveți, Patricia Danci, Diana Petreuș, Denis Simion, prof. coordonator Simona Nodiș – Mențiune pentru booktrailerul cărții Cel care mă așteaptă, de Parinoush Saniee
● On the same page – formată din Daria Jer, Paul Plopișan, Alexandru Drăguș, Ionuț Drăguș, Sebastian Urbanovici, Cristiana Godja, Debora Grigor, Bianca Balazs, Alexandra Iura, Ilary Bizău, Denisa Țiplea, prof. coordonator Valeria Rus – cartea Cum să te împrietenești cu întunericul, de Kathleen Glasgow
● Avengers – formată din Crina Andreca, Răzvan Pop, Tudor Bota, Larisa Filimon, Alexandra Coman, Maria Moiș, Ionela Tupiță, Patricia Furtos, prof. coordonator Emilia Pop – cartea Te rog, ai grijă de mama, de Shin Kyung-Sook
● Agapys – formată din Onița Gloria, Dunca Lidia, Dunca Rafael, Ilea Mara, Oros Dominic, Boldiszar Filip, Dobra Daria, Melissa Kraus, Brenner Alisa, Brenner Paula, Corneștean Camelia, prof. coordonator Ileana Dunca – cartea Hamnet, de Maggie O’Farrel; a participat la secțiunea Trailer-ul de buzunar

De asemenea, patru elevi: Silviu Andrei Pontoș (echipa AxA), Vasile Gabriel Vouciuc (echipa AxA), Daria Jer (echipa On the same page) și Paul Plopișan (echipa On the same page), au fost răsplătiți cu premii speciale de către Twinkle Star, cel mai mare centru lingvistic din România.

Festivalul a avut loc la Focșani în perioada 15 – 17 iulie, iar participanții, deopotrivă elevi și profesori, au putut participa la ateliere ținute de actori (Pavel Bartoș atrăgând o sală plină), regizori, directori de casting, sau chiar scriitori și psihologi. „Specialitatea” primei seri a fost concertul oferit de formația Bosquito, iar „meniul” celei de-a doua seri a cuprins proiecția filmelor Pentru mine, tu ești Ceaușescu (premiat la TIFF) și Coupez! (premiat la Cannes). Redacția Boovreport, din care au făcut parte și CNDV-iștii Carolina Burcuș, Sonia Duma și Silviu Pontoș, a imortalizat foto-video toate momentele festivalului, acestea putând fi vizionate pe rețelele de socializare. Însă cine altcineva ne poate da mai multe detalii despre Boovie dacă nu chiar participanții la acest concurs?

1. Ce ați învățat din întreaga experiență Boovie, începând de la alegerea cărții, până la festivalul de la Focșani?

Din procesul de creare a trailer-ului am învățat multiple moduri de a lucra în echipă. La Focșani am învățat să lucrez cu oameni complet noi, dar și să mă descurc în situații în care trebuia să fac totul repede dar și bine în cadrul redacției Boovreport. (Silviu Andrei Pontoș, clasa a XII-a B, echipa AxA)
Sincer, Boovie mi-a demonstrat că generația aceasta chiar muncește extrem de mult și serios atunci când vrea și face ce îi place. Cu toții am avut zile întregi de muncă, seri târzii de planificare a detaliilor și totuși nu ne-am dat seama că obosim sau că muncim. (Nicoleta Giurgi, XIIB, echipa AxA)
Experiența Boovie a fost din nou un amalgam de stări, situații, oameni, principii, interese si multe altele. Alegerea cărții nu a fost grea. Ne-am pus de acord destul de repede. Dar apoi a venit partea complicată, crearea trailer-ului. Cu greutăți bineînțeles am reușit sa finisăm produsul final și să fim mândri de evoluția noastră. (Daria Jer, XID, echipa On the same page)
Echipa și oamenii din jurul nostru contează cel mai mult. Din partea echipei mele am primit multe încurajări și laude, am râs și plâns împreună, m-au inspirat să depun mai mult efort în ceea ce urma să realizăm. Mi-a placut faptul că eram ca o familie, oameni cu care voiai să îți faci amintiri. Până la urmă, asta cred că este cel mai important. (Sonia Duma, XIB, echipa AxA).
Boovie nu ne-a învățat doar cum să ne perfecționăm tehnicile de filmare și regizare, ci și cum să lucrăm ca o echipă. Lunile în care am lucrat pentru a aduce în fața juriului produsul final au fost pline de stres, emoții dar, cel mai important, pasiune. Să realizăm acest trailer nu a fost un lucru ușor, dar la sfârșit a meritat. Festivalul de la Focșani nu doar ca ne-a „răsplătit” munca depusă, dar ne-a și demonstrat cum două pasiuni, cititul și actoria, pot aduce la un loc atâtea sute de oameni. (Crina Andreca, XIE, echipa Avengers)
Din întreaga mea experiență am conștientizat mai bine faptul că este foarte importantă comunicarea între participanți și ajungerea la un compromis de comun acord atunci când se stabilește o dată la care trebuie să se întâlnească membrii ca să se filmeze fiecare scenă a cărții sau măcar majoritatea dintre ei să fie prezenți pentru că, dacă nu, lucrurile nu vor fi făcute perfect și, de asemenea, lucrul în echipă în cadrul unui astfel de proiect. (Maria Moiș, XIB, echipa Avengers)
Cred că această experiență ne-a făcut să realizăm cât de multă muncă trebuie depusă pentru realizarea unui trailer. Am învățat să comunicăm şi să colaborăm mai bine în cadrul unei echipe şi, de asemenea, să ne adaptăm la situații în funcție de posibilitățile de care dispunem. (Larisa Pașca, XIIB, echipa AxA)
Consider că orice experiență te poate învăța ceva despre tine, ceea ce, poate, în mod normal, nu ai putea să vezi. Alegerea cărții a fost, după părerea mea, momentul 0 al succesului nostru. Întotdeauna am fost fascinat de un lucru care mi s-a concretizat în timpul filmărilor, iar acela a fost meticulozitatea și pasiunea pe care am avut-o ca echipă, totul pentru a oferi cea mai bună variantă posibilă. Pentru mine a fost o provocare, o experiență unică și un privilegiu de a reprezenta Colegiul Național „Dragoș-Vodă” și sunt recunoscător pentru această oportunitate de a face parte din echipa AxA, echipa care a arătat că, prin muncă și dedicare, poate să obțină rezultate extraordinare, demne de prestigiul colegiului nostru, iar ca o sinteză a efortului echipei noastre, după cum a spus și Steve Jobs „Singurul mod de a realiza lucruri minunate e să iubești ceea ce faci”. (Bogdan Hotea, XIIB, echipa AxA)

***

2. Caracterizați cartea pentru care ați realizat trailer-ul în 3 cuvinte

Diferențe între lumi. (Silviu Andrei Pontoș)
Temporaritate, putere, subjugare (Nicoleta Giurgi)
Tristețe. Întuneric. Sumbru (Daria Jer)
Interesantă, dramatică, familială (Maria Moiș)
Memorabilă, emoționantă şi tragică (Larisa Pașca)
Disperare, nedreptate, dedicare (Nicola Colopelnic, XIIB, echipa AxA)
Destin, instabilitate, idealuri (Bogdan Hotea)

3. Cu ce amintiri ați rămas de la Focșani? Dar din timpul filmărilor?

Focșaniul mi-a lăsat unele dintre cele mai plăcute amintiri de până acum, din această vară, datorită mediului antrenant și oamenilor de calitate pe care i-am întâlnit. Din timpul filmărilor am rămas cu starea de bine pe care o aveam între membrii echipei. (Silviu Andrei Pontoș)
Focșaniul a fost acasă pentru mine: oamenii de acolo nu mi-au lăsat timp să îmi amintesc că sunt la 500 de km de casă sau că sunt, practic, printre sute de străini. Atât atelierele cât și voluntarii mi-au arătat câtă căldură există în oameni atunci când fac ceea ce iubesc. Cum am făcut și noi de altfel la filmări :). Pot să zic că am muncit din greu, poate chiar câteva ore la o singură scenă dar a meritat totul. (Nicoleta Giurgi)
La Focșani, nu am putut participa în acest an, dar filmările mi-au adus numa’ dureri de maxilar de la râs dar și dureri de cap de la nervi și supărări:)))) (câteodată, dar, în rest, a mers minunat) și încă un lucru „mirobolant” a fost mirosul de la herghelia de cai unde am filmat o scenă:)). (Daria Jer)
Atât de la festival cât și în timpul filmărilor îmi amintesc de fuga constantă, fie pentru a-i lua interviu unui trainer, fie ne grăbeam să filmăm o scenă pentru că urma să plouă. De multe ori nu aveam timp să mâncăm și luam ceva la pachet. Eram mereu în mișcare. Cu toate acestea m-am bucurat la maxim de experiență și abia aștept ediția de anul viitor. (Sonia Duma)
Zilele de filmare au fost obositoare, dar am râs mult și am legat noi prietenii. Chiar dacă am avut parte de mici conflicte, așa cum se întâmplă în orice echipă, la final am căzut de comun acord. Am avut o echipă foarte frumoasă din care sunt mândră că am făcut parte. (Crina Andreca)
Nu am putut să ajung la Focșani pentru că intervenise ceva. În timpul filmărilor am rămas cu multe momente frumoase petrecute alături de participanți printre care erau strecurate și momentele în care ne distram când începea să se filmeze pentru fiecare scenă în parte din carte. (Maria Moiș)
Filmările au fost cu adevărat pline de umor. Îmi amintesc cu drag de scena în care am jucat, scenă pe care am tras-o de mai multe ori din cauza faptului că nu puteam să o lovesc pe colega mea datorită caracterului meu care e total opus cu cel al personajului pe care l-am jucat. Am ajuns în poziția în care „Masumeh”, fiind sătulă de incapacitatea mea de a lovi mi-a cerut să o lovesc odată ca să terminăm mai repede :), stârnind râsetele colegilor mei de platou. (Bogdan Hotea)

4. Doriți să mai participați, în viitor, la acest concurs-festival, și de ce?

Aș dori să particip în viitor pentru a învăța lucruri interesante și care se „pliază” pe interesele mele, dar și pentru a întâlni oameni extraordinari, așa cum am întâlnit și în această ediție, a 7-a, a festivalului Boovie. (Silviu Andrei Pontoș)
Nu știu ce o să vrea timpul de la mine dar eu îmi doresc din suflet să fiu în continuare în familia Boovie. Știm cu toții că unde se strâng oameni deștepți nu ai cum să rămâi în urmă și asta îmi doresc cel mai mult: să evoluăm împreună. (Nicoleta Giurgi)
Da, la anul va exista o nouă participare din partea mea pentru că, de ce să mint, vreau să câștig un premiu. (Daria Jer)
Da, aș dori să mai particip, deoarece îmi dezvoltă orizontul înspre cunoaștere și mă ajută să înțeleg mai bine derularea unui astfel de proiect și munca dintre participanți în realizarea produsului final. (Maria Moiș)
Chiar îmi doresc să mai particip şi în viitor la acest festival, deoarece mi se pare o experiență unică, din care se pot învăța multe lucruri. (Larisa Pașca)
Mi-ar face plăcere să particip la acest festival și în viitor deoarece a fost o experiență foarte plăcută trăită alături de colegi și prieteni, a fost o muncă distractivă și, deși nu am reușit să fiu prezentă la Festivalul de la Focșani sper că voi avea ocazia data următoare. Sunt mândră de munca mea și a colegilor mei de echipă și consider că rezultatul a fost minunat. (Nicola Colopelnic)
Cu siguranță doresc sa mai particip la acest concurs-festival datorită conceptului aparte și pentru că sunt sigur că anul viitor vom lua premiul I având drept avantaj experiența pe care am acumulat-o anul acesta. Timpul petrecut împreună cu colegii și tot acest proces minuțios a reprezentat o satisfacție și o dorință pentru mine de a continua această frumoasă „nebunie” cinematografică pe care o îndrăgim așa mult. (Bogdan Hotea)

***

Mulțumim voluntarelor Boovie Denisa Simion și Miruna Bălan care ne-au fost mereu aproape, precum și dlui Octavian Popa pentru suportul logistic și tehnic! ❤️

Transportul echipelor CNDV-iste la Focșani a fost asigurat cu ajutorul domnului primar, av. Vasile Moldovan, care i-a premiat joi, 21.07.2022, în Sala Transist a Primăriei, pe toți participanții sigheteni.

Vasile Gabriel VOUCIUC,
clasa a XII-a E ,
Echipa AxA

despre poezie și alți demoni

poezia poate să te înjure, să te dea cu capul de pereți
și să zică ce nimeni nu ar avea curaj
versurile sunt înseși trupurile oamenilor sau ce mai rămâne din sufletul poetului în cauză
dar unii copii nu au fost învățați că toate corpurile sunt frumoase
nimeni nu ne-a învățat nici pe noi despre Sofia Nădejde, capul plecat va fi întodeauna tăiat, sau că bărbații au voie să aibă sentimente
poezia te lasă să dansezi balet când toată lumea îți povestește despre noua piesă rock
stimabila nu are limite și dacă ar vrea ne-ar putea face una cu universul (un fel de bătaie la nivel emoțional)
nimeni nu ne-a învățat că nimic și tot ce ne-nconjoară-i poezie, că Maiorescu era un misogin sau că sufletul nu are gen
poezia urlă
poezia e colțul de la pâine pe care nu ești obligat să-l mănânci dar totuși simți că nimic nu ar mai merge bine în ziua respectivă fără el
poezia iubește, și poezia e însăși iubirea
iar noi știm că „self love” e o componentă foarte importantă în zilele noastre
nimeni nu ne-a învățat să înțelegem poezia și nimeni nu o înțelege
poezia dă cu pumnul în masă, se revoltă și peste două minute te servește cu un ceai de mușețel (poezia e un tată)
poezia e iubire
poezia intră în oase

***

nu văd nu aud, simt

o mamă îi promite fiicei ei că o să-i rupă turta când o să facă 2 ani
eu mă gândesc că n-am apucat să-ți spun nicodată că te iubesc
toată viața am murit pe dinăuntru
iar acum am ocazia să mor și pe dinafară
și mi se strânge stomacul numai la gândul ăsta
văd granița de pe geam. eu stau la căldură.
plâng de parcă aș ajuta. sunt la 10 minute de graniță. plâng.
fetița are 1 an și 4 luni
eu n-am apucat să iubesc cât aș fi vrut. sunt speriată:
nu de război, nu de arme, nici măcar de moarte;
de copilul născut într-un metrou, de cuplul căsătorit în război și cu un război
mi-e frică de puterea pe care o emană inima lor
pieptul mi s-a rupt și ochii mi-au fugit pe Marte
iar asta e doar declarația unei narcisiste
care n-are curajul să intre pe rețelele de socializare
pentru a evita orice imagine care ar putea-o lua din lumea ei de basm
o lașă care crede că dacă nu se uită, moartea nu există,
dacă se întoarce cu fața la perete, bau-bau nu mai vine de sub pat
mie nu-mi ajunge timpul să-mi umplu sufletul de iubire,
iar mamei din vamă nu-i ajunge o „eugenie cu cremă de cacao și multă cremă de cacao”
pentru a-și hrăni copilul care e prea mic pentru a ști ce e un molotov
sau de ce un nene chel cu probleme emoționale crede că tot ce vrea i se cuvine
el:
„mami, mami, eu vreau Ucraina” dar el n-a ajuns niciodată să mănânce o eugenie timp de 2 zile
dar eu
„mami, mami, sunt o fricoasă” și tot ce știu e să scriu
fetița va avea turtă la 2 ani
iar eu o să apuc să-ți spun cât te iubesc

***

ea e vinovata

scrie Nicoleta scrie scrie scrie
sau urlă (depinde ce preferi )
transpune liniile alea aranjate precar numite litere
și fă ceva cu ele!! rezolvă problema asta
hai cere validare emoțională din partea tuturor
„da nicoleta ce scrii tu e bine e poezie”
când eu îți spun clar că singurul moment de apogeu al creierului tău este atunci când dormi
așa că dormi până vei scoate ceva ce-ți va crăpa inima
scrie despre mitul lui Cain și Abel în care tu ești și invidie și ură și Cain și Abel și zeu și slugă
dormi până când creierul va tăcea o dată din gură
tu nu poți să citești nu vezi nu auzi nu simți
„taci naibii să pot vorbi și eu” și știm bine că n-o s-o facă
tu scrii gândești trăiești mori vulgar „atunci crapă”
o de-aș putea să mă rostogolesc pe-ascuns în mintea ta
s-o fur și s-o arunc la câini, s-o roadă ca pe inimă
(inima a fost considerată vulgară de la început bineînțeles)
aș arunca-o
la câini
dar tu nu te lăsa
scrie scrie scrie Nicoleta până când
până când?

Nicoleta GIURGI
clasa a XI-a B
C.N. „Dragoș-Vodă”

Educația juridică este una dintre cele mai importante discipline care ar trebui să fie introdusă în sistemul educațional românesc. Mulțumim conducerii liceului nostru pentru că a făcut posibilă întâlnirea noastră (de vineri, 25.02.2022) cu una dintre cele mai impunătoare personalități din domeniul juridic, Cristi Danileț.

Am absorbit fiecare cuvânt pe care l-a spus, cu atât de mult interes încât am uitat că există noțiunea de „timp”. Am fost captivați de felul în care reușea să transpună într-un limbaj simplu și pe înțelesul nostru, lucruri care sunt relatate în cărțile de specialitate. Prin carisma și transparența sa ne-a făcut să înțelegem cât de important este spiritul critic și să realizăm că viața noastră este o responsabilitate pentru noi. Am învățat că avem drepturi încă din perioada prenatală și că începând cu vârsta de 14 ani răspundem în fața legii pentru faptele pe care le comitem, indiferent că suntem cunoscători ai legii sau nu. Și eu îmi doresc să urmez facultatea de drept, iar întâlnirea cu un judecător chiar în cadrul liceului meu mi-a alimentat și mai mult această aspirație, făcându-mă să realizez cât de fascinantă este această meserie; este uluitor felul în care judecătorul trebuie să mențină echilibrul între umanitate și neutralitate, și cât de mult efort împletit cu pasiune necesită această profesie.

„Impresionant” este cuvântul care ar descrie cel mai bine această întâlnire, care a fost foarte marcantă atât pentru mine cât și pentru colegii mei. M-a întristat momentul în care clopoțelul a sunat de pauză, pentru că voiam să capturez cât mai multe informații atât despre educația juridică cât și din experiența vastă a judecătorului. Au fost clipe în care ludicul s-a ținut de mână cu maturitatea, aducându-ne zâmbetele pe buze și antrenându-ne mereu în conversații și problematizări. Cea mai importantă concluzie, pe care fiecare cetățean trebuie să o cunoască și pe care judecătorul Cristi Danileț ne-a transmis-o de multe ori pe parcursul schimbului de replici, este că „legile sunt făcute pentru a ne proteja”.

„Am participat la o activitate organizată de domnul directorul Sechel Ovidiu unde a participat domnul judecător Cristi Danileț. Întâlnirea cu elevii de gimnaziu mi s-a părut una extrem de interesantă și benefică ,deoarece unii dintre noi nu au surse sigure sau pe cineva de încredere ca să întrebe de consecințele unor fapte săvârșite de ei. Dânsul a vorbit foarte deschis cu noi și ne-a adus la cunoștință mai multe informații legate de Codul Penal, Constituția României și Statutul Elevului. Ne-a dat și exemple de cazuri săvârșite de alți copii care au avut urmări grave. Am aflat că putem răspunde penal după vârsta de 14 ani ,părinții răspund de greșelile noastre și orice fapta nepotrivită poate fi sancționată. Din punctul meu de vedere astfel de întâlniri ar trebui sa aibă mai des loc în școlile din România deoarece sunt o grămadă de copii care poate  habar nu au de consecințele faptelor lor.” (Roatiș Roxana, a VIII-a A)

„Părerea mea este ca evenimentul ne-a învățat lucruri utile in viața, de care, probabil, mulți dintre noi, nu am știut: care sunt responsabilitățile noastre, de ce trebuie sa ne ferim, ce reguli sa respectam. Judecătorul, Cristi Danileț, a fost foarte prietenos cu noi, a vorbit pe întelesul tuturor, acest lucru făcându-l sa fie mult mai ascultat de copiii care au participat la activitate. Mie mi-a plăcut foarte mult și sper sa mai am ocazia sa îl ascult.” (Mara Simion, a VIII-a A)

„Ieri am participat la un eveniment cu judecătorul Cristi Danileț, care a avut loc în școala noastră. Consider că această întâlnire a fost benefică pentru mulți elevi deoarece am aflat multe informații importante, precum faptul că de la vârsta de 14 putem răspunde penal pentru acțiunile noastre. Judecătorul Danileț ne-a informat și despre Statutul Elevului și Constituția României, vorbind deschis cu noi și aducând exemple din viața reală pentru a înțelege mai bine cum decurg lucrurile.” (Natalia Ferenț, a VIII-a A)

„Am avut două întâlniri la Colegiul Național Pedagogic „Regele Ferdinand”, organizate de directorul Ovidiu Sechel. Întâi m-am întâlnit cu liceenii, apoi cu cei de la gimnaziu. Discuția a fost mai mult decât interesantă, am adus exemple din cazurile soluționate în Tribunale, am expus regulile ce trebuie respectate, am discutat despre sancțiuni și pedepse, despre rolul important al copiilor în societate. Celor mai mari le-am spus că în 2024 ne așteptăm să demonstreze că le pasă de viitor și vor ieși să voteze pe toate cele 8 buletine de vot de atunci. Câțiva elevi m-au abordat în privat să se lămurească mai bine.”, scrie judecătorul Cristi Danileț pe pagina sa de Facebook.

Diana TRIFOI,
clasa a XII-a B
CNP „Regele Ferdinand”

 10 iunie 1939, sâmbătă:
„În seara de 10 iunie, Marele Voievod MIhai – însoţit de profesorii şi elevii clasei – a plecat într-o călătorie de studii, la încheierea cursurilor clasei a VII-a de liceu, potrivit directivelor regelui. S-a călătorit cu o garnitură specială de tren şi cu automobile.
La plecarea oficială din gara Băneasa, au fost prezenţi membrii Casei Civile şi ai Casei Militare, guvernul, consilierii regali.
Itinerariul călătoriei, indicat de presă, era: Năsăud, Cuhea (Maramureş), Borşa, Vatra Dornei, Baia, Suceava, Ipoteşti, Mirceşti, Humuleşti, Mânăstirea Neamţ, Bicaz, Gheorghieni, Braşov, Bucureşti. Unul dintre participanţi enumeră localităţile în altă ordine, se pare ce reală, cu escale la: Gheorghieni, Bistriţa, Năsăud, satele maramureşene (Cuhea), Baia, Putna, Voroneţ, Dragomirna, Suceviţa, Gura Humorului, Rădăuţi, Suceava, Fălticeni, Mirceşti, Miclăuşeni, Humuleşti, Tg. Neamţ, Cotnari, Agapia, Văratic, Durău, Bicaz, Piatra Neamţ.
Temele pe care Mihai trebuia să le urmărească şi studieze în călătoria ce încheia clasa a VII-a de liceu erau: Maramureşul – leagăn şi cetate a românismului; „viaţa etnică” a Moldovei; avuţiile naturale româneşti şi posibilităţile lor de exploatare; formele de muncă ale poporului nostru; aspecte caracteristice ale pământului românesc; evocarea a patru mari figuri din literatura noastră (Coşbuc, în regiunea Năsăudului, Eminescu, la Ipoteşti, Alecsandri, la Mirceşti, şi Creangă, în regiunea Neamţ) (cf. „Neamul românesc”, nr. 126 din 13 iunie 1939, p.4; I. Zamfirescu, Pagini memorialistice, Craiova, Ed. Aius, 1995, p.205)

[…] Următoarele opriri au fost la Bistriţa şi Năsăud, unde a fost evocată istoria Regimentului Grăniceresc Român din Transilvania şi s-a comentat creaţia literară a lui George Coşbuc.
Străbătând Maramureşul, au făcut dese opriri în satele unde au cunoscut îndeaproape arhitectura, iar la Cuhea au aprofundat istoria voievodatului maramureşan, legată de întemeierea Moldovei. (cf. I. Zamfirescu, Pagini memorialistice, pp.206-207)”

13 iunie 1939, marţi:
„După amiază, Mihai a sosit la Vatra Dornei însoţit de doi colegi de clasă, de profesorul Nae Popescu, un grup de profesori şi col. aghiotant Dămăceanu, venind cu automobilul dinspre Borşa. […].” (cf. „Neamul românesc”, nr. 130 din 17 iunie 1939, p.4)

Din volumul: Traian D. Lazăr, „Jurnalul Regelui Mihai I de România. Reconstituit după acte şi documente contemporane” Casa Editorială Demiurg, Iaşi, 2011 – Vol. I, 1921-1940

PS: Fotografie din arhiva prof. dr. Mihai Dăncuș. Probabil fotografia a fost făcută de dl. Francisc Nistor.
   Completările cititorilor sunt binevenite.

Salut, Sighet!

Sâmbătă, 18 decembrie 2021, de la orele 11:00, la Galeria de Artă Vassiliev, va avea loc primul vernisaj de pictură (abstractă), al CNDV-istului Tobias-Eduardo Teriș (clasa a 12-a C).

Mai multe informații despre pasiunea talentatului Tobias, aflați din interviul realizat de eleva Alexandra Iura (clasa a 10-a D) și publicat în AxA, revista Colegiului Național „Dragoș-Vodă” (serie nouă, nr. 2/noiembrie 2021).

***

A.I.: Cum ți-ai definit stilul artistic?
T.T.: Stilul artistic a fost ales din greșeală. Voiam să învăț bazele picturii, iar în nenumăratele eșecuri de a reproduce o imagine pe pânză, am decis să încerc ceva parcă rupt de realitate, să creez un spațiu în care imaginația ne ghidează. Astfel am dat peste termenul de „abstract” și abilitatea acestuia de a dărui privitorilor nu un singur sentiment monoton tuturor, ci trezind fiecăruia un set diferit de viziuni și trăiri în parte. Astfel, interpretarea acestui stil rămâne la îndemâna și imaginația fiecăruia.

A.I.: Ce instrumente folosești?
T.T.: Când vine vorba de instrumente, niciodată nu pot da o informație exactă, deoarece sunt mai multe de luat în calcul decât o pensulă și o vopsea. Dar, să începem cu începutul. Folosesc vopsele acrilice, dar și spray, o pensulă lată, cu care întind culoarea, și multiple pensule micuțe folosite la detalii. Cam atât ar fi cu ustensilele ordinare. De aici urmează să luăm în considerare nenumărate obiecte din viața de zi cu zi, ca de exemplu un pieptene, o pungă de plastic, scoci, pahare, un capac de găleată, pietricele, chei și multe multe altele folosite pentru a crea diferite design-uri și efecte.

A.I.: De unde te inspiri?
T.T.: Inspirația… este ceva ce vine și pleacă incontrolabil. De obicei o găsesc în adâncul meu, prin sentimente resimțite, dar de multe ori și când privesc în jur. Simt în culori, văd în culori. Acestea se manifestă în gândul meu și pe cât posibil în arta pe care o creez.

A.I.: Cum ai descrie operele de artă pe care le creezi?
T.T.: Personal, îmi consider creațiile puțin haotice. E ceva ce mă reprezintă, deocamdată, eu fiind într-un continuu progres spre a-mi găsi stilul propriu de lucru și de a mi-l dezvolta până la limita imaginației mele.

A.I.: Ce înseamnă arta pentru tine?
T.T.: Pentru mine, arta este ceva de care am ajuns să nu mă pot lipsi. Este un mijloc de relaxare, o metodă prin care mă rup de problemele/grijile cotidiene și mă eliberez pe plan emoțional. Arta este exteriorizarea unei mici părți a sufletului tău către un public, menită să trezească emoții frumoase și să facă privitorul să le retrăiască de fiecare dată când o vede.

A.I.: Odată cu terminarea liceului, vrei să continui pe acest domeniu?
T.T.: Da. Categoric da. Indiferent de ce se va întâmpla, nu voi înceta să creez, și voi încerca pe cât posibil să aduc creația la un nivel în care să îmi asigure un bun trai.

A.I.: Ce sfat ai pentru cei care nu cred în talentul lor artistic?
T.T.: Sfatul meu e să muncească pentru ceea ce își doresc, și să nu renunțe niciodată. Nici eu nu cred în talentul meu artistic, ori în talent în general, dar eu cred în mine, și este mai mult decât suficient pentru a ajunge acolo unde vreau să fiu. Munca și dedicația sunt cheia. Acestea, în combinație cu puțină răbdare, pot fi, și chiar sunt, soluția pentru „construirea” talentului.

Pe Tobias îl puteți găsi pe instagram @_dj_acrylics_ , iar pe YouTube și Facebook îl găsiți sub numele de DJ Acrylics. De asemenea, artistul nostru personalizează haine și accesorii și la comandă, deci, dacă vreți un obiect unic sau un tablou special, abstract, vă invit să îl contactați. (interviu realizat de Alexandra IURA)

***

Felicitări și mult succes, Tobias!

Brîndușa OANȚA

confesiune

argintul oglinzii scânteiază
în fața frumuseții tale

frigul nu ajunge la mine
când chipul ți-l întorci
deschizi rana dinadins

versurile destinate ție
le ascund sub pernă
visând adânc la ziua-n care
voi îndrăzni să ți le dau

dor și promisiuni

te văd în fiecare nor de ploaie
stelele amurgului țin captiv luciul
irișilor tăi

de fapt ești prea departe de mine
și a ta privire rareori se rătăcește
asupra mea

îmi promit solemn în fiecare dimineață
când sărutul soarelui deschide ochiul minții
din nou spre chipul tău
că azi îi voi permite cu regret
ultimei amintiri cu tine să mă-nfioare
și-ți dau drumul

fire de oțel

destinele noastre
sunt țesute din același fir
degeaba îl aprindem
e făcut din oțel
iar focul nu-l clintește
nu-l învinge nici măcar
gheața din ochii tăi
nici abisul
care ne-a capturat
într-un ciclu infinit
mereu împreună
legătura asta-i blestemată
lanțuri otrăvite ne forțează
să ne ținem strâns de mână
oțelul îmi distruge încheieturile
oare văd în roșu amărăciune
sau e sânge în fața mea?

Camelia Petrovai
Clasa a X – a E
Colegiul Național „Dragoș – Vodă”

Foto: Yno Samir

În data de 6 noiembrie a.c. s-a desfășurat în incinta Colegiului Național „Dragoș-Vodă” un atelier de creație literară și educație media, sub egida proiectului GEN, inițiat de Forum Apulum – asociație ce sprijină educația civică și implicarea tinerilor. Gen, Revista este o publicație scrisă de tineri și destinată tinerilor, inițiată în anul 2020, care a prins avânt în rândul tinerei generații, redacția ajungând să depășească 40 de membri.

Formatorii, veniți la Sighetu Marmației special pentru a-i cunoaște pe elevii CNDV-iști, au fost Teodor Tiță, jurnalist la Dilema Veche și fost director de știri la Europa FM, respectiv Diana Filimon, președinta asociației Forum Apulum. Ei au fost atenți să descopere talentele de scriitori ale participanților, dar și să îi încurajeze să se informeze din surse sigure și să nu le fie teamă să își expună părerile.

Pe lângă discuții despre sursele de informare și situația mass-mediei românești, cei 16 participanți au primit provocarea de a încerca timp 15 minute să-și cunoască unul dintre colegi, urmând ca mai apoi să realizeze o descriere cât mai onestă, exercițiu ce a stârnit atât amuzant, cât și emoții în rândul tinerilor.

Pe lângă aerul super fresh pe care l-a adus acest atelier, ne-a adus și o experiență deschizătoare de orizont, unde am putut afla informații importante și ne-am și distrat în același timp. Exercițiul pe care l-am avut ne-a luat pe toți prin surprindere dar ne-am adaptat rapid și, zic eu, ne-am descurcat foarte bine, petrecându-ne fiecare moment cu plăcere, spune Nicoleta Giurgi, din clasa a XI-a B.

Când Diana Filimon și Teodor Tiță ne au spus ca vom ieși din cameră schimbați, am fost puțin sceptică. Puțin, am știut că am învățat mai multe despre mine și cei din jurul meu decât aș fi făcut poate în ani și ani. În cadrul atelierului am jucat un „joc” creativ, o descriere a unei persoane din încăpere. Ceea ce mi-a schimbat total percepția despre știri și interviuri a fost oglindirea autorului în descrierea făcută celuilalt. Cunoscând ambele persoane în majoritatea cazurilor, linia dintre eu, care scriu, și tu, care ești pictat, a fost atât de subțire și palpabilă, încât mi s-a tăiat răsuflarea la această descoperire. Am ieșit schimbată. Și de atunci mă privesc pe mine în ceilalți. Ce gândesc ceilalți despre mine sunt ei, iar ce gândesc eu despre ei sunt eu. De abia aștept să mai particip la ateliere, și să-mi deschid și mai mult mintea, mărturisește Daria Bococi, din clasa a XI-a E.

Vasile Gabriel VOUCIUC
Clasa a XI-a E, CNDV

De ce e așa greu când poate fi așa ușor? E foarte simplu: trăim ceva ce nimeni nu poate descrie în cuvinte. Poate încercăm să ne revenim, dar e HAOS.
Era 19 martie si în țară se anunță un verdict care poate atunci nu părea așa important dar cine s-ar fi gândit că atunci începea o nouă carte în viața noastră care va fi atât de diferită încât nici cu gândul nu putem raționa.
Sincer, eram prea ocupată să realizez că trăiesc poate ultimele file ale unei lumi normale. Nu m-am gândit că în câteva zile se poate închide așa ușor un episod.
Ce pot spune, eram în clasa a opta și, ca orice elev care termină gimnaziul, mă gândeam doar să ajung unde îmi doresc.
E simplu: îmi doream să îmi ating visele cu mâna.
Era luni: de mâine nu o să mai mergem la școală. Nu puteam să realizez cum adică nu mergem, abia începuse pandemia. Stai puțin! Până să realizez că e realși  nu e o poveste despre care ne vorbeau bunicii, trecuseră câteva luni bune și eram la examen.
Nu puteam să mergem nicăieri. Totul era închis într-o clipire de ochi. Atâtea păreri și atât de puține zile.
Ce să mai înțelegi când unii profesori susțineau că nu o să dăm nici măcar examenul sau alții ne tot avertizau să ne protejăm. Închid ochii și brusc sunt în curtea școlii în calitate de boboc. Nici măcar prima zi nu a fost cum trebuia. Distanțați, cu mască și plini de fiori pășeam fără să știm unde mergem și cine sunt cei despre care se zicea că vor fi colegii noștri.

Școală online! Cum să facem școală online? Nu cunoaștem profesorii și colegii. După câteva săptămâni a venit și ziua cea mare. Mergem la școală? DA!

Ca în orice poveste fericită trebuia să apară ceva, altfel se termina totul prea repede. Și în cazul nostru a apărut. Se pare că o să mergem pe grupe. E atât de prostesc. Hai să privim partea bună a lucurilor: dacă mergeam fizic cu toții poate anumite prietenii nu existau. După doar două săptămâni, ceva tragic apare în școala noastră și totul s-a răsturnat la 180°. Plecarea prematură (într-o lume mai bună, poate) a  domnului director. E atât de greu…

Da , școala on-line deschide multe portițe și oportunitați, dar să nu uităm că este grea. Un alt obstacol a fost gradul de dificultate pe care unii profesorii îl dădeau. De ce? Nu e ușor să iți vezi bobocia plecând precum o frunză de stejar luată de furtună. Unde? Unde sunt clipele frumoase pe care trebuia să le trăim? Unde sunt primii fiori ai liceului, primele prietenii, primele sunete de clopoțel? După un an în on-line ne-am întors la școală. Parcă și acum văd cât de timizi eram în prima zi. Într-un final, am ajuns și noi elevi de liceu. Dar, la fel de repede cum a venit așa s-a și dus. Doar două luni!

Vacanța de vară. Brusc ca o eclipsă, totul părea să intre pe făgașul normal. A apărut vaccinul care părea să rezolve totul și noi să începem o viață normală pe care poate am uitat-o. O viață fără mască, dezinfectat și covid. Nu din nou! Viața a devenit din nou un HAOS. De data aceasta e mult mai rău. Încă nu realizez. Pierdem persoane dragi într-o clipită, nu se mai înțelege nimic.
Oamenii sunt derutați, parcă au prea multe hărți care duc în același loc.
După aproape doi ani de pandemie, în lume e mai rău decât la început. Atunci eram mai încrezători în cei care ne spuneau ce să facem, acum, ne pierdem în miile de file de informații. Pare că totul se înrăutațește și nimic nu va mai fi cum a fost.

Însă, în orice poveste există și un final fericit.
Care va fi al nostru?
Va continua……….
Eu sper.

Bianca BORODI
clasa a X-a F
C. N. „Dragoș-Vodă”

Miercuri, 13 octombrie 2021, a ieșit de sub tipar primul număr dintr-o nouă serie a revistei AxA! După o pauză de aproape doi ani, revista Colegiului Național „Dragoș Vodă” revine pe „piața” publicistică.

Povestea „noii Axe” a început în luna septembrie, când, o echipă restrânsă de tineri jurnaliști în devenire, coordonați de prof. Brîndușa Oanță, ghidați de plăcerea de a scrie, au început să bată liceul în lung și-n lat, pentru a lua interviuri și a afla ultimele noutăți. CNDV-iștii s-au arătat încântați de această inițiativă, și nu s-au dat în lături de la a contribui cu mesaje inspiraționale sau chiar cu creații literare proprii.

Redactorii primului număr, care speră că au surprins cât mai bine spiritul colegiului în câteva pagini, sunt Vasile Gabriel Vouciuc, Silviu Pontoș, Daria Bococi, Carolina Burcuș, Sonia Duma, Nicoleta Giurgi, Debora Grigor și Mihai Vlăduț Moldovan. Și pentru că veștile bune circulă repede, începând cu numărul următor, caseta redacțională va avea nu mai puțin de 16 membri, cei dornici să-și facă debutul redacțional fiind Bianca Balazs, Alexandra Iura, Daria Jer, Denisa Țiplea, Ana Privigyei, Florentina Rad, Darius Sindreștean și Antonia Ștețiu.

Printre paginile revistei, cititorii vor putea afla care sunt proiectele noului director, prof. Crina Voinaghi, la început de mandat, vor primi informații prețioase despre cum poți lua nota 10 la bacalaureat de la Alexandru Roșu sau se vor delecta cu cele mai (ne)știute știri din ultima perioadă. Tot la loc de cinste se află moda în CNDV, istoria Sighetului și multe alte… surprize jurnalistice.

Acest prim număr din noua serie AxA nu ar fi putut lua naștere fără ajutorul unor sponsori generoși: Tipografia Aska Grafika și Florăria Artistic by Ana. Coperta revistei a fost realizată de talentata elevă Ana-Maria Rătușanu. Redacția aduce, de asemenea, mulțumiri speciale profesorilor și elevilor care s-au implicat, atât material cât și spiritual, în realizarea acestei reviste.

Vasile Gabriel VOUCIUC,
redactor șef al revistei AxA

Fluieram o piesă în timp ce încercam din greu să-mi curăț păcatele cu săpunul ieftin de la supermarket, pe care l-am cumpărat doar pentru că era negru. Apa roșiatică se scurgea încet, asemenea adrenalinei care încă-mi pulsa prin vene. Nu pot spune că simt mare lucru, în afară de furia obișnuită pe tot – pe mine însumi că sunt mereu în urmă, pe restul că se mișcă prea repede. Ce am făcut nu are scuză, dar nu are nici sens. Nici nu știu de unde să încep să vă povestesc, sau… Sau mai bine, ce anume să vă povestesc și cât sunteți dispuși să ascultați.

E un lucru neobișnuit, să te vezi pe tine însuți. Nu mi-am dat nici eu seama, decât când era prea târziu. S-a întâmplat așa repede că nici acum nu-mi amintesc mare lucru. Stăteam în fața geamului și mă uitam la străduța prost luminată. Îmi făceam tot felul de scenarii. În general, trăiesc mai mult la mine în cap decât în viața reală. Poate de aia mă simt așa bătrână, pentru că în mintea mea deja am trecut prin toate situațiile posibile. În fine, încercam de fapt să nu mă mai gândesc la un anume cineva și speram doar să apară orice să mă distragă. Mă rodea deja un dor din acela periculos, care parcă te îmbată și te face să vrei chestii despre care nu ai vorbi în mod normal. Mă mâncau palmele și strigau gândurile la mine „scrie-i! scrie-i!”, dar știam că nu voiam cu adevărat să o fac. Mă simțeam așa singură, așa uitată, dar îmi era frică să spun cuiva. Și atunci, am auzit un scârțâit familiar de bocanci. Am văzut o figură în întuneric. Interesul mi-a fost stârnit. Mergea încet, ba chiar își târa picioarele pe asfalt. Brusc, parcă și gândurile mi s-au calmat. Avea un palton asemănător cu cel de pe cuierul meu. Era frumoasă, bănuiesc. N-am reușit să-i văd fața prea bine, dar tot nu-mi puteam lua ochii de la ea. Avea o atitudine ce se spirala de jur împrejuru-i și te hipnotiza. Parcă se mișca universul după ea, nu invers. Vorbea la telefon, mi-am dat seama pentru că a început să râdă. Da, vorbea la telefon… Cu, cu cineva… care avea o voce ciudat de cunoscută. Nu, era doar la mine în cap. Dar, totuși, cine? Cred că unul dintre multele mele defecte fatale este curiozitatea asta, care apare doar din cauză că îmi doresc să am dreptate, ca să mă rănesc singură. Nu mi-a trebuit decât să-mi treacă o dată prin cap veninosul nume că eram convinsă deja.

Am sprintat afară din casă și am strigat după ea. S-a întors să se uite la mine și am văzut cum toată expresia-i relaxată se prefăcuse într-una îngrozită. N-am înțeles de ce, decât prea târziu. Auzeam acum vocea lui curgând din receptor „ce vrei să spui cu asta? alo? mai ești acolo? alo?”. Mereu l-am urât un pic pentru că m-a făcut să simt chestii de care îmi băteam joc înainte, dar sentimentul ăsta oribil ce m-a pătruns nu se compara cu niciunul altul. Eram nervoasă și totuși mă gândeam doar la vocea lui, la firul acela de bucurie sădit în mine ce a răsărit odată ce l-am auzit. Însă nu era destul să mă oprească din a face ce am făcut. Mă bântuie încă imaginea feței sale strigând după ajutor după ce am sărit pe ea. Făcea așa de multă gălăgie, nu mai puteam să respir ca tot aerul era plin de urlete. Nu am vrut decât s-o fac să tacă, s-o văd din nou calmă, râzând, așa că am tot lovit până când s-a oprit… din strigat și din mișcat.

Trebuie să-mi înțelegeți motivația. El e neobișnuit. Mă face să cred că aș face lucruri pe care în mod normal nici nu le-aș concepe. Are așa un fel frumos de a fi pur și simplu el însuși. Nu e nevoie să spună ceva sau să fie mai mult decât e. E ușor să fi persoana potrivită la momentul potrivit pentru restul căci știi că nu vei fi niciodată pentru tine, dar e remarcabil și neobișnuit să fi doar tu însuți. Poate de aceea cred că ne potrivim: o mincinoasă și un om sincer care fug amândoi de cine sunt cu adevărat. Eu îi pot da realitatea pe care o vrea, și el mie cea în care nu mă vedeam vreodată, și totuși suntem cumva în altă lume în care nu trebuie să fii fericit ca să fii fericit, ești doar ce ești. Cred că iubirea e ușoară în privat, când ești doar tu cu tine însuți, dar odată ce recunoști că o simți se complică. Pentru unii merită să încerci să-i dai de cap. Ca un strop de cerneală într-un pahar cu apă, simpla prezență a numelui său îmi inundă capul și nu-l mai pot scoate de acolo.

Mi-am dat seama în timp ce-i căram trupul înăuntru că ceva nu e în regulă. Și nu mă refer la faptul în sine, ci la ea. Era la fel de grea ca mine… Avea până și o rochie pe care eram convinsă că am mai văzut-o. Nu, nu se poate, eram doar în șoc. Așa-i? Așa-i, cititorule, că nu am luat-o razna? Dar nu, nu am putut să evit ce se întâmpla. Când am ajuns în baie, sub lumina aceea palidă, mi-a venit rândul să fiu îngrozită de ce aveam în fața ochilor – pe mine însumi. M-am întors să mă uit în oglindă, să mă asigur că nu sunt nebună. Da, eram eu, cu ochii adânciți în nopți nedormite și obrajii palizi, expresia facială lipsită de viață care mă întâmpina în fiecare zi. Doar că nu eram doar eu, eram eu și cealaltă eu din cadă. Mă uram mai mult așa, uitându-mă la mine. Nu puteam, oricum, să dau timpul înapoi, așa că era cazul să mă pun pe treabă.

Am pus piesa lui preferată. Apa rece scotea încetul cu încetul petele de sânge de pe hainele furate. I-am acoperit fața. Era rece, dar nu arăta mai mult a cadavru decât mine. Mănușile de latex se simțeau ca o a doua piele. Mirosul de clor era atât de puternic încât după câteva inspirații, nu-l mai simțeam deloc. Roșul de pe gresie s-a dus așa repede încât parcă nici nu ar fi fost acolo de la bun început. Hainele s-au uscat, le-am luat pe mine. Și așa am ajuns aici. Tot ce mi-a rămas de făcut e să sun. Îmi tremură mâinile așa tare că abia pot ține telefonul. Așteptarea asta mă omoară. Nu știu dacă vreau să răspundă sau nu. Mi se taie respirația de fiecare dată când începe sunetele alea. E o tâmpenie, mai bine închid.

”Alo?”
O, nu! Nu, nu e bine. De ce am făcut asta?
”Hei, ești bine?”
Nu, nu sunt bine. Cred c-o să-mi explodeze capul… și inima. ”Ăăăă… Da, hey. Poți să vii până la mine?”

A acceptat. Nu mă așteptam, dar a spus că vine. Mi-am aranjat rochia și am stins lumina. E mai ușor așa. Am așteptat, cu sufletul la gură. Nu e complet întuneric, căci becul arde în baie și am lăsat ușa între-deschisă. Nu știu de ce, dar cu cât mă uit mai mult la ea parcă o văd cum iese, o altă eu, mai bună. Îi văd umbra, cum se apropie și dă să iasă. Haide, haide lasă-mă să-mi repar greșeala.

Ușa s-a deschis, cea din față, și l-am văzut pe el, cu ochii curioși sclipindu-i în întuneric. S-a așezat lângă mine pe podea, în fața canapelei. N-am rezistat tentației și mi-am rezemat capul de umărul lui. Am început să plâng. E atât de cald, atât de viu. Nu mă mai gândeam la nimic altceva. Vă spuneam că e neobișnuit. Nu-mi place lumina, dar lumina pe care o aduce el când intră în cameră e suportabilă. Nu-mi plac piesele de dragoste, dar pentru el le-aș striga din tot sufletul. Nu-mi place să mă prostesc sau să spun glume, dar o fac dacă știu că o să-i aduc un zâmbet pe buze. Vedeți voi, mereu mi-am dorit să fiu altcineva, dar el mă face să vreau să fiu eu ca să fiu cu el. Lui parcă nu-i stau în cale. Pentru el sunt destul doar fiindcă sunt o fărâmă de materie în lumea asta haotică, rapidă, care stă cu el. Indiferent unde pleacă, mă va găsi aici, fiindcă timpul nu mă sperie, nu așa tare ca și ideea de a-l pierde. De aia plângeam, pentru că mi-aș fi dorit să-i pot spune cât de mult îl iubesc pentru că e el, pentru că e aici și nu a renunțat să se întoarcă la mine. Nimeni nu se compară. Și totuși nu puteam să-i spun, mă gândeam că e ridicol. Da, ridicol, de parcă nu aș avea o altă eu fără viață în cadă. Mai mult mă stresa să-i spun te iubesc decât să-i spun ce-am făcut.

Am mai stat un pic așa, într-o liniște ce ascundea mii de cuvinte care probabil o să rămână la noi în cap pentru totdeauna. Nu am făcut mare lucru pe lângă stat. Nu am simțit nici nevoia să facem mai mult, era de-ajuns. La un moment dat, am hotărât să ne uităm la un film și el s-a ridicat să meargă până la magazin, după ceva de băut. Am rămas din nou singură, cu atenția asupra ușii de la baie. Era super ciudat, să știi că nu ești singur de fapt, dar totuși ești căci nu poți spune că cineva lipsit de viață e prezent – dar atunci, poate că nici eu nu sunt prezentă. M-am dus până acolo. Nu am vrut să intru, dar am făcut-o oricum. Eram chiar în fața oglinzii, și am observat atunci o urmă roșiatică de-a lungul obrazului meu palid. Oare a văzut-o și el? Mai aveam urme și pe mâini, și nu puteam să înțeleg cum de nu le-am văzut. Am început să mă panichez din nou. Cum am putut să mă comport așa liniștită? Când am dat ochii cu ea, s-a năpustit teroarea asupra mea. Sunt un monstru, o mincinoasă și un om oribil. Nu-mi părea așa rău pentru că eram eu, dar dacă era altcineva? Mi s-a făcut dor de el din nou, în momentul ăla. Am vrut iar pace, liniște, am vrut să mă pot opri din plâns și să mă pot simți normal. Am fugit din baie și din casa asta blestemată, dar orice curbă din drum ducea din nou la strada mea… M-am uitat la fereastră, așa ceva nu e posibil! Am mai fugit și m-am uitat din nou. De data asta, eram acolo. Nu, sigur am luat-o razna, nu puteam fi și acolo și aici. Mi-am scos telefonul din buzunar și l-am sunat. Îmi venea să-mi ies efectiv din piele de la durerea pe care o simțeam, de la dor și de la frică. Dar oricât mi-aș fi dorit să fi putut el să mă salveze, nu putea. Nimeni nu te poate salva de tine însuți.

Am continuat să vorbesc cu el deși știam foarte bine că finalul mi-e aproape. Măcar ultimele clipe să-mi fie fericite dacă în rest doar m-am chinuit. Așa că am vorbit cu mai mult avânt ca de obicei, am și râs, și cel mai important, când am auzit ușa deschizându-se, i-am spus acel te iubesc pe care am așteptat să i-l spun. Da, știu că în mod normal i-ar fi fost mult mai greu acum că știe, dar nu suntem intr-o situație normală. Suntem în situația în care el o să audă asta la nesfârșit, de la mine cea de acum, cea care vine după mine, următoarea și tot așa, până când o să aibă el destul curaj încât să rămână. Așadar nu mă deranjează, poate o să fie destule ”te iubesc”-uri încât să știe că am încercat, pentru el, să fiu o persoană demnă de iubit înapoi și mă va iubi și el – pe una dintre eu-uri, oricum.

Carolina BURCUȘ
clasa a X-a E
Colegiul Național „Dragoș-Vodă”

foto: www.pinterest.com