Anastasia Herbil – Locul I (poezie), „Talente Sighetene”, ediția 2021

Ultimul înger

îngerii se ascund sub pat
simt până în șira spinării
când se izbesc sălbatic cu capul de saltea
își smulg unghiile unii altora
iar când își scobesc ochii din orbite
îi îngroapă sub perna mea

unul dintre ei are mai mult curaj
într-o seară de iarnă s-a cuibărit lângă mine în pat
mi-a spus să nu țip
și n-am țipat, pentru că îmi plăceau ochii lui
foarte mult

îngerul curajos mi-a spus
că îl cheamă Ascellix
nu e sigur dacă e băiat sau fată
sau înger sau un baubau
eu și Ascellix suntem prieteni

are aripi nu foarte mari
cu plasturi și cusături
și sunt puțin jumulite
cu urme de dinți și de cuțit
mi-a spus că ceilalți îngeri sunt foarte agresivi

într-o noapte când Ascellix s-a urcat în pat
îi lipsea un ochi și avea mâna bandajată
– nu plânge, kvitochka moya*
poate mâine nu voi mai veni
dacă ceilalți îngeri mă vor îngropa sub pat
să mă îngropi și tu în inima ta

i-am cusut o aripă ruptă
cu ață roșie, nouă, pe care am cumpărat-o special pentru el
tremurau oasele sale negre
de sub ambalajul palid de piele
Ascellix e foarte curajos
n-a urlat, chiar dacă se zbătea impulsiv de durere
i-am pus bandaje curate și albe precum ochiul său
și am strecurat în ele flori de lavandă
și flori de iubire și lacrimi de iubire
el zâmbea cu colții ascuțiți dezveliți de buze
m-am uitat la îngerul meu curajos
și l-am ținut de mână pentru că plângea

nu am vrut să-l las să se întoarcă sub pat
am vrut să mă târăsc eu acolo
și să-i trag afară pe ceilalți îngeri
să-i spânzur de tavan
ca să-i poată dezmembra îngerul meu curajos

îngerașul
moare dacă-l vede soarele
așa că l-am vârât în dulap
sub pat am pus otravă de șoareci

dar îngerii agresivi n-au murit din păcate
au ronțăit otrava ca pe bomboanele bunicii
trebuie să găsim o soluție mai repede
– poate chiar soluție cu clor –
când luna se umple ca o ceașcă prăfuită
îngerii trebuie să moară
dintre ei unul singur va trăi
pentru că eu i-am decis supraviețuirea

eu și îngerul ales așteptăm
să adoarmă mami și tati și toți frații
doarme soarele dorm vecinii
am adormit și eu dar Ascellix mi-a lins nasul
ca să îmi deschid ochii așa cum un chirurg
deschide corpuri pe mese de metal
mama a ascuțit cuțitele alaltăieri
nu mai țin minte pe cine a tăiat

lamele lungi și subțiri lucesc de parcă
ar avea furnici de lumină gri alergând pe ele
sunetul lor metalic e un cântec de leagăn
somn ușor, îngeri împielițați
vă alunecă pleoapele peste ochii de lapte
luna vă e aproape, plină ca
o bunică ce adoră prăjiturile cu cenușă pudrată
somn ușor, e prima dată când dormiți
visul e nesfârșit
visați un rai agonic
oasele sunt negre unghiile sunt rupte
nu știți ce culoare are sângele
dar veți afla din trădare

eu sunt viața și moartea
sfârșitul ce nu va fi un început niciodată
dreptatea o creez dimineața
și o distrug seara dacă doresc
îl aleg pe unul dintre voi
și îi dăruiesc viața pe care
am stors-o din măruntaiele voastre

înainte de răsărit Ascellix a spălat totul
ce a curs a băut, ce s-a sfâșiat a gustat
eu am un vis frumos
cuțitele sunt în sertar
mama mi-a făcut clătite
le-am împărțit cu ultimul înger

*kvitochka moya = floricica mea (lb. ucraineană)

*

Aproape pe jumătate

rânduri
și rânduri și rânduri
și fraze și propoziții
și un stilou cu cerneală neagră
aproape pe jumătate
la fel de neagră
ca un gând rătăcit
în mintea mea
ce a apărut când ai plecat tu

cuvinte
și litere și slove
și linii de caiet
și o cafea prea dulce
aproape pe jumătate
la fel de dulce
ca tine
de dinainte să devii
o amintire amară

pagini
și linii de caiet și file
și un creion aruncat peste ele
căci nu mai pot să scriu
și nu mai pot să fiu
nici măcar vie
fără tine

deci stiloul
avea cerneala
aproape pe jumătate
la fel de neagră
ca batista ta
lângă mormântul meu

dar tot moartea
e de mii de ori mai întunecată

*

Stelele nopții noastre

stelele noastre
au înflorit în ochii tăi
au împânzit tavanul de cerneală

întunericul de ianuarie
s-a vărsat peste noi
într-o seară în care tu-mi erai lumină
iar eu îți eram floare

frigul nostru cald
a îmbătrânit (și noi la fel)
s-a preschimbat în gerul acesta mușcător
care mă roade pe dinăuntru

ochii tăi poate sclipesc pentru altcineva acum
însă luna înfrigurată în ianuarie
încă sclipește pentru noi
și ne veghează, deși stă să se stingă

stelele nopții noastre lucesc în ochii tăi
iar dragostea noastră învechită
lucește în ai mei
dar ochii tăi nu o mai zăresc

*

Mi-ai fost

mi-ai fost
lumină
și beznă cumplită
și lumânare și candelă
și foc de artificii

în fiecare tresărire de foc
din fiecare chibrit
chipul tău se mistuia
ca un paradis copleșitor

dacă tu erai
iadul îngeresc
nimic n-aș fi dorit mai mult
decât să-mi adâncesc în pământ
al meu mormânt

mi-ai fost
ce n-am putut nici eu să-mi fiu

și aș vrea să răsucesc
limbile ceasului
și să mă prefac că încă-mi ești
tot ce mi-ai fost

*

Celest

s-a îngreunat luna
căci o port pe spate
și tot mai multe stele
se agață de brațele mele

mă poticnesc
sunt prea adâncită
în smoală
și nu știu
dacă mai pot face
vreun pas

se dărâmă cerul
și mă îngroapă sub el
iar cărămizile sale
se preschimbă
într-un ocean de beznă

și mă înec
în negurile galaxiei
iar infinitul constelațiilor
mă înghite cu totul

Anastasia HERBIL
Colegiul Național „Dragoș-Vodă”
Clasa a IX-a B

N.r.: Creații premiate cu locul I, la Concursul „Talente Sighetene”, ediția a IV-a (organizator, Centrul Cultural Sighet), la secțiunea Poezie/Liceu.




Străini în oglindă (autor, Diana Nadir Ștefănescu)

Diana Nadir Ștefănescu

Azi nu am să vorbesc despre mine ci despre tine, străine. Stai de câteva minute bune în fața unei oglinzi. Mare, gri, rece, îți arată realitatea fizică, însă ceea ce vezi tu depășește acest hotar, e ceva mult mai adânc.

Ciudat, nu? La prima vedere, același om de ieri, totuși, nu te recunoști. Ți-ai pierdut demult acea abilitate, ori poate chiar ești altcineva de fiecare dată.

Când renunți în totalitate la măștile pe care le expui mereu, acum din pură obișnuință, ajungi în fața celui mai aspru judecător, propria ta persoană, ființa aceea care încă stă cu ochii ațintiți în imaginea oglinzii.

Frica ta, pe care o credeai a fi cauza oamenilor, a timpului, sau a obstacolelor întâlnite în goana ta spre fericire, a crescut în fiecare zi. Acum ești înconjurat de un scut, în a cărei protecție îți pierzi încrederea încet. Ți-ai descoperit sursa fricii dar nu o accepți. Încă speri să nu fii tu cel de care ai încercat de atâta amar de timp să te ferești.

Minutele trec, ești încă blocat în același loc. Începi să vezi imagini din trecut, imagini în care te regăsești de fiecare dată sub aceeași formă dar totuși cu spiritele unor străini trecători, aflați în continuă schimbare, în orice caz, nu reușești să îți găsești propria definiție, oricât ai incerca. Nu știi încă dacă mintea e cea care încearcă să-ți demonstreze ceva sau oglinda asta ciudată chiar are puteri magice. Ai pleca dar ești mult prea captivat de ce se întâmplă, deși nu înțelegi exact ce.

Te deștepți spontan atunci când cineva bate la ușă, deschizi încet. E viața. Te-a luat de mână, m-ai salutat scurt și ai plecat. Speranța mea este că va veni un moment în care nu vei mai trăi pentru alții , renunțând astfel mai des la măștile sociale. Te rog să accepți în egală măsură binele și răul, să strângi tare în brațe prezentul și să nu mă uiți. Dacă vreodată vei vrea să te întorci, voi fi tot aici… așteptându-mi în liniște rândul la reflexie.

Drum bun, străine!

Diana Nadir ȘTEFĂNESCU
Liceul de Muzică „Sigismund Toduța”
Cluj-Napoca

foto: Diana Nadir Ștefănescu




DEBUT: Sonia DUMA

Sonia Duma

Femeia.
Mereu mă gândesc la puterea emanată de acest cuvânt. Sună blând și inocent, dar totuși îți trezește acel sentiment de duritate. Cu toții știm că „ea” nu este cineva de care ar trebui să ne temem, dar voința ei este ceva de temut. O vreme, femeia a fost văzută sub alți ochi față de zilele noastre, iar eu sunt fericită că trăiesc vremea în care vocile femeilor încep să fie auzite, sunt fericită că le aud strigând din toți plămânii și sunt fericită că și ceilalți le aud. Totuși, un lucru cert pe care l-am putea spune despre femei este că acestea nu au încetat niciodată să fie puternice. Chiar dacă nu au primit de la începutul timpurilor apreciere pentru efortul depus, pentru pasiunea cu care gestionează lucrurile, pentru tenacitatea din ochii lor cu care ajung într-un sfârșit unde și-au propus, ele nu s-au arătat neputincioase fie și în neputința văzută de bărbați.

Femeia.
Ea este cea care îndură, care crește, care muncește, hrănește, satisface nevoile copiilor, care cade și se ridică, care speră și cea care găsește lumina acolo unde întunericul zace în liniște. EA este femeia.
Ceva neprețuit, o creție grațioasă a universului și totuși lacrimile ei prețioase vărsate atât de des.
Cineva adorat, un zeu, o divinitate printre oameni și totuși atât de lipsită de credința lor.
Undeva aproape, un acasă pentru fiecare suflet și totuși o insulă părăsită, înconjurată de uitare.

Femeia.
Respectul pe care îl merită acel ceva, cineva, i-l datorăm.
Fiecare ne-am născut prin suferința unei femei. Am respirat pentru prima dată prin dorința ei de a ne oferi acest dar, viața, însă viața nu este un joc pe care cu toții reușim să-l câștigăm, iar viața femeii vine cu reguli mai complicate.
În această zi, 8 Martie, o zi dedicată vouă, vă mulțumim că sunteți darul nostru!
La mulți ani, femei! La multi ani, domnișoare! La mulți ani, Mama!

Sonia DUMA
clasa a IX-a B
Colegiul Național „Dragoș-Vodă”




Cădere (autor, Carolina Burcuș)

Carolina Burcuș

Pentru mult timp, iubirea nu a fost nimic altceva pentru mine decât o altă frică. Nu înțelegeam cum e posibil ca din puținul meu să dau de bunăvoie altcuiva. Cum aș putea să simt că fără o persoană nu pot să trăiesc? Cum aș putea eu, o simplă ființă sub talpa timpului, să simt așa ceva pentru o altă ființă ca mine? Acestea nu sunt decât avertismente ale vieții că nu ne preocupă ce trebuie, nu-i așa? Căci e clar că vor duce la o dezamăgire adâncă, în care cazi și nu te mai poți ridica.

Așa mă gândeam pe vremuri, când încă lumea mi-era necunoscută, pe când mă uitam în sus să văd oamenii din jur și mă fascina orice străin care trecea pe lângă mine. Am citit cărți și am văzut filme cu ajutorul cărora se pictau în fața mea frumoasele tablouri ale unor relații ce conștientizam că nu sunt reale. Îmi spunea o voce interioară să nu cad pradă farmecului acestui pericol prefăcut în fericire și viață. Dar uite-mă acum, cititorule, cum stau cu capul rezemat de cimentul rece și privesc spre soare, pe acoperișul celei mai înalte clădiri din oraș, cu mintea plină de ea.

A fost o prostie, a fost pericolul temut dar dulcea izbândă, căci din momentul în care am vorbit prima oară am simțit gustul euforiei. Ca atunci când îți auzi piesa preferată pentru prima oară, înainte să știi că va deveni cea pe care nu vei putea să ți-o scoți din cap. Mi-am dat seama că e precum un asasin profesionist iubirea asta; te ia încet, tăcut și până să-ți dai seama că ești în mâinile ei, deja e gata. Adesea mă gândeam că împărțim un suflet și o minte, că ceva din ea a fost sădit în sufletul meu de dinainte să calc pe pamânt și a răsărit încetul cu încetul până ne-am întâlnit și mi-am găsit scopul în viața. Toate întrebările aveau brusc răspunsuri, și lumea căpăta în sfârșit culoare sub ochii noștri. În ea vedeam tot ce mi-aș putea dori, de parcă toate visele și nevoile mele acumulate pe parcursul anilor au prins viață. Nu am avut timp să mă gândesc la nimic rău, căci în ea găsisem toată bunătatea din lume. Îi urmăream zâmbetul oriunde, precum floarea soarelui care tânjește după razele calde. Cu ea timpul se oprea și se grăbea, sălta și mă învăluia într-un așa fel încât aveam impresia că momentul de fericire maximă nu se mai termină. Era un dans cu diavolul, dorința și dependența care îmi acopereau ochii ca să nu văd ce urâtă e lumea de fapt. Atunci am înțeles cu adevărat ce este iubirea, și de ce oamenii depind atât de mult de ea. Nu neapărat persoana în sine îi face să se simtă bine ci pur și simplu ideea că există cineva care să țină la ei fără nici o obligație, cineva care să creadă în ei. Ea era pentru mine un umăr pe care să mă sprijin, o vorbă bună și niște brațe calde care să mă primească așa cum sunt, fără să ceară nimic în schimb. Nici eu nu mai știu dacă m-am îndrăgostit de ea sau conceptul că ea există și mă iubește. Dar ce mai contează? Trăiește în gândurile mele, în amintirile intense, în privirea și atingerea mea – căci ea e o parte din mine acum. Pot încă s-o văd, dacă-mi întorc capul, lângă mine, pe ciment. Are părul în toate părțile și se uită la cer ca la ultima destinație. Cuvintele ei trec pe lângă mine precum anii tinereții, repede și nemilos, dar cu o oarecare grijă. Mereu am învățat multe de la ea și din spusele ei, dar nu credeam că o să am parte și de lecții dureroase. Cu glasul ei mai dulce ca mierea până și cuvintele care mă rănesc sună frumos.

La un moment dat, nu mai știam dacă ea m-a călăuzit puțin în confuzia mea sau a fost motivul pentru care m-am pierdut în primul rând. I-am dat ei toată iubirea, și mie nu mi-a mai rămas nimic. Un gol interior, adânc ca o gaură neagră, mă înghite cu totul. Sunt sub soare, și căldura se revarsă asupra mea, dar totuși mi-e atât de frig. V-am spus că e o capcană. Și cu toate acestea, încă mă gândesc la cum mă privea de parcă aș fi singura persoană de pe Pământ, la cum vorbea cu atâta drag și mă ținea de mână precum un copil ține un balon cu heliu ca să nu-și ia zborul. Dar, balonul s-a spart sau l-a lăsat sau naiba știe ce a făcut cu el de a ajuns în halul ăsta.

Oare așa se simte când ajungi la capăt? Când nu mai sunt întrebări de pus, ce se întâmplă? În timp ce-mi aruncam privirea asupra orașului și a străzilor pe care obișnuiam să le cutreierăm împreună, mi-am adus aminte ce i-am spus cândva, că suntem noi împotriva lumii. M-am gândit la tot ce mă ține captivă în aceste valuri teribile de sentimente și am dat drumul la tot. Știam că indiferent de cum bătea vântul, iubirea ei avea să-mi dea aripi să mă înalț.

Carolina BURCUȘ
clasa a IX-a E
CNDV

sursă foto: https://weheartit.com/entry/334031602




Despre viață și covoare (autor, Vasile Gabriel Vouciuc)

Vasile Gabriel Vouciuc

Mă ridic de la birou, din fața computerului, și mă duc la fereastră. Privesc albul infinit ce mi se așterne în față. Un „covor alb imaculat”, cum ziceam în compunerile din clasa întăi. O fi oare un covor de zăpadă în fața mea? Sau un covor de visuri încă neîmplinite, de scopuri nerealizabile, de experiențe netrăite e ceea ce văd în fața ochilor? Dar nu am timp acum de introspecții profunde, mă întorc la birou, pun manualul de psihologie deoparte, și mă pregătesc pentru următorul curs. Mai am 5 minute la dispoziție, și sunt nehotărât dacă să mănânc o portocală sau să-mi recitesc lecția.

De ce oare aveam obsesia de a folosi o figură de stil care să conțină cuvântul „covor” în clasele primare? „Covor de frunze” toamna, „covor alb imaculat” iarna, „covor viu colorat” primăvara. Vara nu aveam niciun fel de covor în vocabularul literar, fie pentru că în lunile de vară se spală covoarele din casă, fie pentru simplul fapt că era vacanță și nu eram nevoit să creez vreo compunere. De ce oare tocmai cuvântul „covor”? Poate că se datorează țesăturilor groase, indestructibile (poate exagerez), precum însăși trecerea timpului și schimbarea anotimpurilor, proces ce nu poate fi oprit. Poate că acel „covor de frunze” e un covor de întâmplări, plăcute și neplăcute, care se îmbină laolaltă pentru a crea propriul nostru depozit de sentimente și simțiri, pe care îl numim „amintiri”. Poate că acel „covor …

Îmi vibrează telefonul, verific să văd dacă e ceva important, un coleg mă întreabă care a fost ultima lecție, un altul mă întreabă la ce oră terminăm azi cursurile. Le răspund rapid, am deja răspunsurile pregătite, mă așteptam, ba chiar îmi făceam probleme că nu are nimeni de aflat nimic de la mine. Nu mă deranjează, ba chiar îmi fac plăcere aceste „întrebări și interpelări”, la fel cum îmi place atunci când îmi curge pe mâini zeama proaspătă a portocalei, pe care am decis să o mănânc, în detrimentul citirii lecției.

Poate că acel „covor alb imaculat” e așa alb pentru că încă nu a fost nimic așternut pe el, niciun vis împlinit, niciun scop realizabil, nicio experiență trăită… și poate că își dorește să fie așternut ceva pe el, să nu mai fie alb, poate își dorește atât de mult încât strigă prin vocea unei bufnițe sau a unui câine hoinar (iată ce sinonim am găsit pentru „vagabond”), sau poate strigă în tăcere și așteaptă să fie auzit de către cineva, oricine. Poate că acel „covor viu colorat” e plin de forță, de dorință, de determinare, e viu pentru că e colorat, e colorat pentru că e viu, e o sursă de energie cinetică ce trebuie transformată în energie potențială, în limbaj de fizician, sau de visuri ce trebuie să devină realitate, în limbaj de visător. Iar spălarea covoarelor în timpul verii poate nu este nimic altceva decât…

Aud sunetul alarmei, alternativa găsită de mine pentru clasicul clopoțel din curtea școlii, de care mă leagă amintiri plăcute și neplăcute, visuri și experiențe, energii supranaturale (poate exagerez din nou) și dorințe puternice. Nu îmi dădusem seama cât de atașat pot fi de unele aspecte ce par neînsemnate. Aud sunetul alarmei, ceea ce înseamnă că trebuie să intru la curs. Nu am terminat de mâncat portocala, dar am toată ziua la dispoziție, nici lecția nu mi-am recitit-o, dar am toată săptămână la dispoziție, și nici cugetarea nu mi-am încheiat-o, dar pentru asta am toată viață la dispoziție.

Vasile Gabriel VOUCIUC
clasa a X-a E, C. N. „Dragoș-Vodă”

sursă foto: istockphoto.com




DEBUT – Importanța gesturilor mici (autor, Crina Andreca)

Crina Andreca

Ne-am întrebat oare – măcar o dată – dacă știm să apreciem ceea ce avem? Știm oare să apreciem fiecare mesaj de „Bună dimineața!”, „Salut!” sau mai simplul „Ce faci?’’? De multe ori trăiesc cu impresia că oamenii pun mai mare preț pe cadourile scumpe și nu pe micile gesturi care nu mai sunt la „modă’’. Întrebarea este: de ce?

De ce este mai atractiv ca cineva să ofere ceva valoros, în timp ce niște cuvinte spuse din suflet sunt mult mai puțin prețioase? Cuvântul a avut dintotdeauna o influență foarte mare asupra noastră. Însă, nu vorbele tuturor contează, o încurajare care vine din partea celor dragi cântărește mai mult decât o vorbă spusă de oricine altcineva. Și compania familiei a ajuns să nu mai conteze pentru unii. Trăim cu gândul că este vreme și mâine pentru a petrece timp cu părinții sau bunicii noștri, însă viața este o călătorie sinuoasă a cărei destinație nu o știm. S-ar putea ca mâine să nu mai existăm, să dispărem precum o păpădie suflată de vânt. Și în final cu ce rămânem? Cu amintirile frumoase petrecute alături de oamenii pe care îi iubim, nicidecum cu darurile care odată ne-au încântat mai mult decât acele clipe unice. Nu ne dăm seama de importanța unui „Te iubesc!’’ spus din suflet, nu ne gândim că cineva, în câteva secunde ale vieții sale, s-a gândit la noi.

Odată cu această pandemie am devenit mai delăsători, mai rigizi. Această schimbare din viața noastră ar putea fi percepută ca fiind o pedeapsă. Înainte nu știam să apreciem libertatea de care aveam parte, faptul că puteam interacționa cu prietenii ori de câte ori doream și că puteam merge oriunde. Acum, că suntem separați de toate aceste bucurii ale vieții, începem să conștientizăm cât de norocoși eram nu cu foarte mult timp în urmă.

Așadar, nu ezitați să le spuneți – online și/sau live – celor pe care îi prețuiți, cât de minunați și cât de importanți sunt pentru voi. Chiar și un mic gest „virtual” ne poate aduce bucurii… reale!
Cu un efort mic puteți deschide drumuri generoase!

 

Crina ANDRECA
Clasa a IX-a E, C.N. „Dragoș Vodă” Sighetul Marmației




Mama de 102 ani (autor, Gabriela Mich)

Gabriela Mich

Milioane de fii și fiice… i-a iubit pe fiecare în mod egal. A râs la râsul lor, a vărsat lacrimi amare la vaietele ce nu conteneau să apară, a sperat că dreptatea își va găsi locul pân’ la urmă, și-a deschis brațele ca să aline inimile frânte și, ca o mamă, le-a dus pe toate. A încercat să rămână puternică, să nu pară firavă, să se uite la lucrurile bune și să se ambiționeze că a făcut tot ce a fost cu putință. Nu e vina ei că o parte dintre copii îi sunt plecați, alții o hulesc, iar altora le e rușine cu propria mamă. Omul și le face cu mâna lui și dacă ceva nu iese bine, câteodată mai dă vina pe altul. A încercat să se amăgească și așa, dar a obosit.

Lumea pe care credea că o cunoaște i-a devenit peste noapte necunoscută. Acel URA! strigat cu ardoare la 1 decembrie 1918 s-a transformat în ură și o doare, tare, chiar dacă nu zice nimic. Odată Romândrie… a rămas doar Românie.

Responsabilitate
Onoare
Mândrie
Autenticitate
Neam
Iubire
Altruism
Așa și-a dorit să fie și chiar așa a rămas. Doar noi ne-am schimbat. Ne-am obișnuit să ne jucăm cu cinstea și onoarea, iar ea, mama noastră, și-a pierdut mândria. Limba și legea, portul și datinile au rămas în urmă, carevasăzică ne-am modernizat, ne-am dezvoltat și am ieșit în prima linie ca să arătăm că noi putem. Noi, noi și iar noi, dar am uitat că un popor fără istorie este un popor fără viitor; un neam fără iubire de patrie e un neam fără iubire de sine. Patria suntem eu și cu tine, el și cu ea. Înainte și după furtună pâmântul nu e la fel. Așa este și cu încrederea pierdută. Fiecare dintre noi greșim, dar greșeala cere iertare, nu acuzare! Judecă și vorbește drept, iar dacă unii nu lucrează punând dragostea de oameni, credința și dreptatea pe primul loc, nu da vina pe țară, n-o asupri! Răsplata lor va veni la locul și momentul potrivit! Iubirea de patrie e chiar iubirea de oameni.

1 decembrie 2020… Mama noastră are 102 ani. De dureri și bucurii nici nu o întrebăm, sigur are multe. Haideți ca măcar acum să nu treacă această zi de parcă nici n-ar fi fost. Dacă ne-am adus aminte pe 1 cine suntem, să facem asta și pe 2, și pe 3. Marile făuritoare ale caracterului – copilăria și tinerețea – aici le-am trăit!

Te binecuvântez, iubită Românie, țara bucuriilor și durerilor mele (…) Frumoasă țară pe care am văzut-o întregită, a cărei soartă mi-a fost îngăduit să o văd împlinită. Fii tu veșnic îmbelșugată, fii tu mare și plină de cinste, să stai veșnic falnică printre națiuni, să fii cinstită, iubită și pricepută. (Maria, Regina României)

Ani buni, dragi români! Ani buni, nu doar mulți! Iar ca să fie anii buni, fiți și voi buni! Tot ce-i românesc nu piere! Greșeala are și iertare, iar iertarea cere rezolvare și îndreptare! Înflorește tu ca să înmugurească și țara!

Gabriela MICH
clasa a XII-a A, Colegiul Național „Dragoș-Vodă”

foto: Salut, Sighet!




DEBUT: Casian Andrei Ardelean

Veninul cuvintelor

Cuvântul are două părți: una bună, una rea!
Prin cea bună reușim să ne exprimăm gândurile, sentimentele, opinia, să comunicăm, atât oral cât și în scris. Putem să facem ziua mai frumoasă doar prin câteva cuvinte: „Te iubesc!”, „Ești minunat/ă!”, „Vei reuși!”.
Prin cea rea, reușim să rănim oamenii, să spulberăm visurile, să distrugem prietenii. Putem să stricăm starea de spirit a cuiva. Aici apare și expresia „Ce va spune lumea?”

Anul 2020 nu a fost cel mai bun. A schimbat lumea și totodată și oamenii. În ce fel? Încredere, comportament, limbaj, sunt doar câteva exemple. Oare aceste schimbări sunt bune? Oare viața era mai bună înainte? Aici fiecare are un răspuns, doar trebuie să-l analizăm. Cel mai bine acum, ca să nu regretăm pe viitor!

Revenind la subiect… Oare de ce m-am oprit la acesta? Cu un singur scop. Odată cu această pandemie, toți am devenit mai reci, mai nemiloși, precum… vipera. Animalul acesta ucide cu sânge rece, fără să gândească, iar noi spunem cuvinte grele fără să ne pese. Există vreo diferență? Eu zic că nu! De ce să fim șerpi când putem să fim OAMENI?! Costă doar zero lei, nu 1000!

Din dorința de a împărtăși iubire, am ajuns să transmitem ură. Merită acest lucru? Rănim oameni care nu ne-au făcut nimic. Zâmbim și spunem cuvinte frumoase și apoi înjunghiem pe la spate fără milă. Vă place ce am ajuns? Acesta ne este scopul? Mă gândesc dacă pandemia este de vină. Oare așa eram și înainte? Acestea sunt fețele noastre adevărate?

Viața este o poveste, dar toate poveștile au și un sfârșit. Noi decidem dacă va fi unul frumos sau unul trist, așa că nu-ți irosi cuvintele cu oameni care nu merită. Invidioșii nu se vor opri din vorbit, tu dă drumul la muzica și fii fericit!

Nu uita! Ești o persoană minunată și mereu va fi undeva, cineva, care va crede în tine, în cuvintele frumoase!

Casian Andrei ARDELEAN
clasa a 9-a E, C. N. „Dragoș-Vodă”

sursă foto: Facebook




Fii-mi speranță în apus și iubire în suflet! (autor, Andreea Marinca)

Nu ți-am spus să nu te duci acolo? Nu ți-am spus că, în ciuda oamenilor din viața mea, nu te cunosc, cu adevărat, decât pe tine? Nu ți-am spus că în această lume a lipsurilor, eu sunt fântâna vieții? Nu ți-am spus? Dacă într-o zi te vei supăra pe mine și vei pleca, și vor trece o sută de mii de ani, nu ți-am spus că eu sunt locul în care o să te întorci? Nu ți-am spus să nu te mulțumești cu ceea ce primești? Nu ți-am spus? Tărâmul tău este al meu, eu îl decorez, nu ți-am spus? Nu ți-am spus că eu sunt marea? Nu ți-am spus că tu ești un pește? Nu ți-am spus să nu mergi în acele locuri întunecate? Nu ți-am spus că eu sunt marea ta curată? Nu ți-am spus să nu intri în capcană ca păsările? Nu ți-am spus că eu sunt cea care te-a făcut să zbori? Nu ți-am spus că eu sunt aripa inimii tale? Nu ți-am spus că te vor împușca în drum, dar în loc de gloanțe vor folosi cuvinte? Nu ți-am spus că te vor face rece? Cu toate astea, focul tău sunt eu. Nu ți-am spus că eu te voi încălzi? Nu ți-am spus că îți vor spune multe lucruri care te vor răni? Nu ți-am spus că vei avea obiceiuri proaste? Nu ți-am spus că vei pierde sursa imoralității, adică nu ți-am spus că o să mă pierzi?
Spune-mi, nu ți-am spus mereu asta?
Nu ți-am spus că această inimă este precum un întuneric? Oricine cade în ea se îneacă. Nu ți-am spus că eu sunt adevărata ta iubire? Nu ți-am spus că, atunci când vei rămâne fără speranță, eu voi fi încăpățânarea ta? Nu ți-am spus că, cu cât iubești mai mult o persoană, cu atât mai mult o să te doară sufletul? Te gândești la persoana pe care ai pierdut-o, dar îți dai seama că acolo unde ar trebui să fie dragoste, e durere. Și eu am avut nevoie de timp ca să înțeleg cum e posibil. Nu ți-am spus că îți voi fi și durere, dar și fericire? Nu ți-am spus că povestea mea, datorită ție, are un început, un mijloc și un sfârșit? Nu ți-am spus că nimeni nu va înțelege durerea din sufletul tău, în afară de mine? Nu ți-am spus să nu permiți nimănui să se uite de sus la tine? Căci doar cerul e mai înalt decât tine. Să nu plângi din cauza mea și să nu spui nimănui că suferi din iubire. Nu ți-am spus că iubirea are întotdeauna un scop egoist? De aceea, la sfârșit, îți lasă un gol în suflet. Lasă-i pe cei care vor să te vindece să o facă. Oamenii sunt leacuri unii pentru alții, dar nimeni nu poate fi vindecat atâta timp cât nu dorește. Unele răni dispar, iar altele se vindecă, lăsând în urma lor cicatrici. Nu ți-am spus că amintirile urâte, în timp, vor fi înlocuite de unele frumoase? Nu ți-am spus că viața va continua să fie frumoasă, atâta timp cât crezi în ea? Nu ți-am spus să pui fericirea ta pe primul loc, deoarece nimeni nu o va face pentru tine? Nu ți-am spus că oamenii sunt egoiști?
Spune-mi, nu ți-am spus mereu asta?
Dacă privești lumea cu toată inima, atunci vei fi capabil de a înțelege totul. Și, nu ți-am spus de atâtea ori, că iubirea noastră nu are loc nicăieri? Și cu toate astea, m-ai iubit și știu că încă mă mai iubești. Chiar și în ciuda timpului, vei continua să mă iubești, deoarece eu am devenit rana ta, de care nu vrei să te vindeci. Vor apărea mulți oameni în viața ta. Unii vor rămâne, iar alții vor pleca. Să nu-i învinuiești pe cei care aleg să plece din viața ta, poate, prea repede. Să nu mă învinuiești pe mine că am plecat prea devreme…
Sufletul tău va continua să ardă împreună cu al meu până în ziua când se vor reuni, deoarece sufletele nu cunosc timpul. Nu ți-am spus că ochii tăi îmi vor aduce sfârșitul? Acei ochi pentru care merita să mori, dar mai ales să trăiești. Acei ochi care aveau forma și culoarea a două perle negre de pe fundul mării. Vezi tu, ți-aș spune că te iubesc, dar iubirea mea nu se măsoară doar în două cuvinte. Iubirea mea este precum Marea Neagră… profundă și întunecată. Iubirea mea este o iubire imposibilă, iar tu nu poți iubi ceva imposibil, deoarece ai risca să te îneci în amăgiri și promisiuni deșarte. Atât valoarea, cât și calitatea unei iubiri, este determinată întotdeauna de cel care iubește și nu de cel iubit. Orice om vrea să fie el cel care iubește, deoarece, într-un fel profund și tainic, mulți nu pot suporta faptul că cineva îi iubește, din cauza fricii. Mulți dintre cei iubiți, nu se cred vrednici de a dobândi iubirea celor din jur, și de cele mai multe ori, cel care iubește, este urât de către cel iubit, căci cel care iubește, pătrunde mereu în sufletul celui iubit.
Astfel, am descoperit iertarea. Oamenii nu iartă pentru că iubesc. Oamenii iartă pentru a se simți liberi, iar cei iertați vor fi mereu cu un pas în urma celor care iartă. Nu ți-am spus că nu poți pierde ceva căruia nu îi simți lipsa? Mereu te purtam în suflet, doar ca să nu îți simt lipsa, pentru că, dacă ajungeam să îți simt lipsa, te-aș fi pierdut, iar dacă te pierdeam pe tine, mă pierdeam pe mine. Nu te-am iubit pentru că erai diferit. Te-am iubit pentru că, în ciuda a toate, erai acolo pentru mine. Te-am iubit pentru simplul fapt că erai tu și nu o mască pe care o porți zi de zi. Nu ți-am spus că atunci când reușești să închizi în cuvinte clipe de fericire și viață adevărată, ai dobândit ceva mult mai prețios decât toate frazele frumoase din lume?
Spune-mi, nu ți-am spus mereu asta?
Dragostea este dincolo de orice îndoială. Dragostea este pur și simplu certitudine. Nu o vezi venind și de cele mai multe ori nici nu o aștepți. Simți că îți stârnește sufletul și nu poți să reușești să o oprești. Este ca o reflectare în oglindă a ta, ce te face să te simți mai viu ca oricând și să vrei să te descoperi cât mai mult. Nu îmi amintesc momentele în care m-ai dezamăgit, dar în schimb, nu voi uita momentele în care mi-ai umplut sufletul de fericire. Nu îmi amintesc lacrimile pe care le-am vărsat în lipsa ta, dar în schimb, nu voi uita niciodată râsetele cu tine, în miez de noapte. Pentru că așa e viața. Nu o să îți amintești niciodată momentele în care ai suferit, ci doar acelea în care ai fost cu adevărat fericit.
Cine sunt eu?
Chiar așa, cine sunt eu? Sunt doar un om ca toți oamenii. Un om cu calități și cu defecte în armonie, un om care s-ar putea mândri cu câteva fapte mărețe, dar totodată ar trebui să se simtă rușinat de anumite fapte care nu-i fac cinste. Un om cu greșeli omenești, cu experiențe de viață frumoase, dar și urâte, un om cu frământări interioare și cu temeri, un om care a fost foarte fericit, dar și cumplit de nefericit, un om care s-a prăbușit și s-a ridicat de multe ori, un om care de câteva ori s-a abandonat pe sine, dar care s-a regăsit de fiecare dată. Un om care a crezut orbește în oameni, în fericire și în iubire și care a cunoscut gustul amar al eșecurilor și al dezamăgirilor. Sunt un om care a avut și căderi, care a mințit, care a trădat, care a vorbit de rău, care a judecat fără să cunoască, dar care, într-un final, conștient și dezgustat de toate căderile lui, le-a regretat și s-a străduit să evolueze spre bine. Sunt un om care a înțeles, într-un târziu, că viața nu trebuie să fie perfectă, pentru a fi fericit- și că fericirea nu este condiționată de a avea totul, ci de a te avea pe tine, de a fi liber și de a avea iubire. Un om care s-a trezit adeseori în rutină și amorțit, care a rătăcit pe drumuri incerte și care a făcut alegeri proaste. Sunt un om care a înțeles că iubirea nu oferă garanții, că ea devine uneori amărăciune, că fiecare fluture din stomac își ia zborul și că, oricât de mult am iubi și oricât de mult ne-am dărui, oamenii ne pot abandona, ca și cum nu am însemnat nimic pentru ei.
Sunt un om care a cunoscut binele și răul, care a ales rațional, dar și irațional, un om care atunci când privește în urmă, are multe regrete, multe lucruri nespuse, promsiuni neonorate, neîmplinite.
Sunt un om care te-a iubit, dar nu îndeajuns încât să te facă să rămâi. Iar atunci când ai fost tu, am plecat eu. Poate acesta este cel mai mare regret al meu, faptul că ne-am iubit, dar nu în același timp…
În fiecare seară, el se plimba astfel cu scrisoarea în mână, pe plajă, strigând, și parcă certându-se cu marea: Spune-mi tu, Marea Neagră, câte iubiri s-au scufundat în adâncurile tale?
Ochii săi nu făcură nimic din ceea ce descriem în mod obișnuit a fi șoc. Fără vreun pocnet, fără vreo plesnitură sau vreo zdruncinătură. Astfel de lucruri se întâmplă când te trezești dintr-un vis rău, nu când te trezești într-unul. Nu, și-a deschis ochii cu greu, din întuneric spre crepuscul. Corpul a fost cel care a reacționat ridicând din umeri și aruncând în aer un braț, ca să înhațe aerul.

Andreea MARINCA
clasa a XI-a F, CNDV




Călătorie (autor, Diana Nadir Ștefănescu)

Diana Nadir Ștefănescu

Orele se scurg cu o viteză neobișnuită, realizezi că e vineri seara. Oboseala acumulată pe parcursul săptămânii își face simțită prezența. Te urci în autobuzul speranței, precum ți-e rutina mult prea bine cunoscută. Aștepți răbdător ultima stație.

Deși știi că stația este aceeași de câțiva ani buni, aștepți parcă să se întâmple ceva. Orice. Ceva ce va face diferența dintre azi, ieri, august, anul 2000.

Cerul începe să plângă iar tu privești lung pe geamul prin care abia se mai văd luminile orașului. Nu e vreo scenă de film vechi, în ciuda aprențelor. Muzica din căști este la volum maxim. Nu, nu e Mozart nici Metallica, doar un instrumental rătăcit prin lista de redare.

Înainte de a te deconecta complet de ce se întâmplă în jur, observi definiția vieții prin chipuri, lacrimi și zâmbete. Copilul inocent care așteaptă cuminte să ajungă la destinație, adolescentul cu ochii captați de telefon, femeia vizibil extenuată după programul de lucru, cuplul de bătrâni care își păstrează intact focul din priviri încă de când s-au îndragostit.

Ești doar unul dintre cei mulți, totuși ești altceva. Reușești să te distanțezi psihic de tot și toate. Gândurile îți invadează mintea. Reconstitui neîncetat secvențe, conversații, imagini; te gândești la ce ai fi putut face diferit. Printre multe alte întrebări pe care ți le adresezi, te bântuie clasicul „cum ar fi fost dacă?” sau banalul „de ce?”. Ești conștient că nu poți schimba nimic dar alegi să îți transformi viața într-un scenariu doar de tine știut. Alegi să lași aceste fantezii ale trecutului la o parte și începi să îți reamintești programul pentru următoarele zile.

Orice ai face, gândul îți fuge undeva. Acel „undeva” este un loc, o persoană sau o dorință. Nici măcar muzica tare, acompaniată de picăturile de ploaie nu mai poate acoperi vocea ta interioară pentru ceva timp. Ești doar tu și… restul lumii.

Te trezești din transă brusc atunci când o voce de robot te anunță că urmează stația unde trebuie să cobori. Te întristezi când realizezi că totul s-a întâmplat la fel ca de fiecare dată.

Cobori din autobuz și te îndrepți spre casă. Ai ajuns în stație dar nu la destinație. La destinația la care visezi vei ajunge când vei întâmpina acel „ceva” pe care îl aștepți.

Timpul trece. E dimineață. E seară. Îți păstrezi zâmbetul pe buze orice ar fi și o iei de la capăt…

Diana Nadir ȘTEFĂNESCU
Liceul de Muzică „Sigismund Toduța”

Cluj-Napoca




Tinerii interactieni sigheteni versus pandemie! (autor, Giulia Șofron)

Cui nu-i plac filmele?… Tinerii interactieni, din dorința de a deconecta oamenii de la gândul pandemiei actuale și-au propus să organizeze un cinematograf în aer liber. Cu succes, aprobat de primarie și respectând normele sanitare corespunzătoare, au pus în mișcare proiectul dorit, atrăgând spectatori prin filmele „Labirintul” și „Cartea junglei”. Atât interactienii, cât și partenerii din Rotaract și Rotary, s-au implicat în organizarea evenimentului, formând cu toții o mare echipă, care a colaborat ca o familie. Sâmbătă, 19 septembrie 2020, la Grădina Morii, la ora 19:30 s-a difuzat „Labirintul”, proiecție la care au fost prezenți de la cei mici, până la adolescenți și adulți.

Duminică, 20 septembrie 2020, începând cu orele 19:30, tot în Parcul Grădina Morii, a fost proiectat cel de al doilea film, „Cartea junglei”.

Mulțumim echipei de proiect formată din Chindriș Antonia (coordonator), Rus Alex, Coroian Andreea, Racz Flavia, Tinc Blanca, Began Alyce și ultima, dar nu cea din urmă, Covrig Larisa, președinte Interact Club Sighet, echipă care a dat dovadă de devotament și… coeziune.

Dorința noastră este să răspândim cât mai multă energie pozitivă prin evenimentele organizate, ajutându-i pe cei din jur să se simtă – pe zi ce trece – din ce în ce mai bine, uitând pentru câteva momente de gândurile negative și alegând să se focuseze pe clipele frumoase. În plus, banii colectați din vânzarea biletelor, vor fi direcționați spre un scop caritabil.

Nu uitați, un mod special prin care să vă destindeți este să vizionați un film, să vă implicați într-un proiect filantropic sau chiar să vă bucurați de… frumusețea toamnei!

 

Giulia Șofron
Interact Club Sighet
Colegiul Național „Dragoș – Vodă”




Culorile vieții (autor, Diana Nadir Ștefănescu)

Diana Nadir Ștefănescu

Viața este cea mai pură și complexă formă de artă. O operă abstractă al cărei autor este omul. Dispunem de o varietate de nuanțe din care suntem liberi să alegem ce tonuri vor predomina în conturarea „tabloului”. Fiecare moment constituie o tușă de pensulă, tușă ce va influența într-o oarecare măsură imaginea finală.

Inevitabil ajungem într-un punct în care culorile care ne animă existența își pierd din intensitate până ce ajung să dispară în totalitate, lăsând în urmă o imagine rece. Aceste culori nu se risipesc doar din jur, ci și din interiorul nostru, creând o graniță fină între înțelegerea și dușmănia dintre minte și suflet, două elemente principale ale omului, ființă spirituală. Acest „colaps” apare în momentul în care uităm de propria noastră persoană și neglijăm ceea ce simțim sau ne dorim, alegând să trăim pe ritmuri dictate de către influențele exterioare. Renunțăm, fără să ne dăm seama, la unele lucruri care par nesemnificative dar care pot evolua în așa măsură încât să aducă o schimbare pozitivă întregii noastre vieți. La baza acestor aspecte stă lipsa de curaj în a vedea dincolo de bariere.

Cu toate acestea, o acțiune, o persoană, un gest sau un cuvânt poate readuce brusc culorile în peisaj, în cele mai neașteptate momente. Atunci începe adevărata luptă. Lupta de a menține culorile vii când intervine frica de a nu pierde ceea ce ajunge să devină propria noastră realitate actuală. Acela este momentul în care ar trebui să realizăm că scopul principal al vieții noastre nu este să ne ridicăm la anumite standarde deja impuse. Dacă acea frică ajunge să pună stăpânire în totalitate pe noi, riscăm să uităm din nou că „tabloul” existenței noastre depinde doar de noi. Idealul utopic este de a renunța la tot ce înseamnă lucruri fizice și de a deveni lumină pură care nu ține cont decât de propria ei intensitate. O alternativă mai accesibilă ar fi să realizăm că nu ne putem aștepta să primim nimic fără să oferim ceva în schimb, de exemplu, să judecăm persoane și să aspirăm la a nu fi judecați.

Tabloul va prinde incontestabil contur în momentul în care vom realiza adevărata putere de influență pe care o avem asupra noastră și a tuturor lucrurilor din jurul nostru. Opera finală ne va dovedi negreșit că totul s-a întâmplat cu un anumit scop și ne va face să realizăm ce au însemnat de fapt culorile vieții.

Diana Nadir ȘTEFĂNESCU
clasa a X-a,
Colegiul de Muzică „Sigismund Toduța”, Cluj-Napoca




#BOOVIE – CNDV-iștii, mari cititori, mari actori!

Gabriela Mich

Carte vs. Film…. Ce aș putea alege?
Film vs. Carte….. Cum aș putea alege?
Carte+Film = BOOVIE

CE ESTE BOOVIE?

Boovie este un festival-concurs de book-trailere (organizat de Colegiul Național Pedagogic „Spiru Haret” Focșani – profesor Carmen Ion – și Asociația Grow Up Project Focșani) care oferă participanților o formă de instruire bazată pe dezvoltare personală și mijloace nonformale: citire, actorie, scriere creativă, montare-editare video, cinematografie.

DE CE?

Scopul concursului constă în motivarea elevilor să citească în mod conștient prin realizarea unui book-trailer care să surprindă esența unor romane reprezentative pentru viața adolescentului din toate timpurile și din toate zonele lumii. Cultivarea interesului pentru lectură, dezvoltarea empatiei și a capacității de lucru în echipă, crearea unei viziuni multiculturale sunt câteva dintre obiectivele acestui festival.

PENTRU CINE?

Pentru toți elevii din ciclul gimnazial/ liceal ce iubesc filmul, cartea…. arta.
Pentru toți elevii creativi, pasionați, dornici de a cunoaște și  de a face.
Pentru mine, pentru tine, pentru noi – echipa CLUBUL NORDIC DESTINAT VIZIONARILOR (CNDV).

Totul  a început cu o extraordinară profesoară  vizionară, iubitoare de lectură, film și viață. Cum 1 e un număr prea mic pentru a atinge măreția, s-a format o echipă de 11 tineri.

Cele 11 lebede (așa cum ar spune Augustina – personajul principal al romanului Pelinul Negru) sunt:

  1. Mich Gabriela-Maria, clasa a XII-a A, CNDV (lider, regizor, scenarist, narator);
  2. Semeniuc Raisa-Mirela, clasa a XII-a A, CNDV (actor, scenarist);
  3. Grad Andrada- Lacrima, clasa a XII-a F, CNDV (actor, scenarist);
  4. Rednic Mădălina, clasa a XII-a F, CNDV (actor);
  5. Beșicuță Mihaela, clasa a XII-a F, CNDV (actor);
  6. Pop Andreea, clasa a X-a F, CNDV (actor);
  7. Pop Alina, clasa a X-a F, CNDV (actor);
  8. Chindriș Antonia, clasa a XI-a E, CNDV (actor, machiaj);
  9. Boroica Denisa, clasa a XI-a B, CNDV (actor, operator cameră video);
  10. Vișovan Aurel, clasa a XII-a B, CNDV (actor);
  11. Babotă Sebastian, clasa a XI-a B, CNDV (operator cameră video, montaj audio-video).

Alături de profesoarele coordonatoare, Brîndușa Oanță și Otilia Chindriș, experiența nu putea fi altfel decât minunată.

Emotivi, cu rețineri, oarecum sceptici, curioși, creativi, inteligenți, începând cu 31 ianuarie am format o echipă.  Alegerea cărții, discuții, dezbateri aprinse, idei, creativitate, mai multe idei, crearea scenariului, repartizarea rolurilor, învățarea replicilor, filmare, stres, oboseală,  cadre peste cadre, zâmbete, scurtă pauză și din nou la treabă. Mai cu stângăcie, neîncredere, cu sau fără comunicare, dar cu dorința arzătoare de a fi parte din Boovie ediția a V-a,  a apărut  și rezultatul final: book-trailer-ul romanului Pelinul Negru.

Pandemia COVID-19 părea să încurce planurile celor 69 de echipe, dar ce nu știa virusul e că nu avea cum să oprească  echipa de organizatori. Când vrei ceva, poți! Am trecut prin: Aplicația Boovie; Mentori și întâlniri online; Book-trailere trimise; Organizatori dedicați ce strălucesc în momentele de Tutuană, deoarece au  știut să depășească momentele de Drugă!

Astfel, finala Boovie 2020 a început. În perioada 28-30 august, deși zilele au avut gust a dor de Focșani, ne-am putut bucura de festivalul Boovie doar la noi acasă.

CARE A FOST REZULTATUL?

Mii de informații aflate, deschiderea unor noi orizonturi spre cinematografie, romane, cultură  și  MENȚIUNE pentru echipa CLUBUL NORDIC DESTINAT VIZIONARILOR. Pentru noi, experiența Boovie nu s-a terminat! Purtăm în suflet fiecare moment trăit până anul  viitor când o vom lua de  la capăt mult mai pregătiți, mai adaptabili, mai disponibili și comunicativi.

CE PUTEȚI FACE VOI?

Să credeți în noi, să ne sfătuiți, să ne ajutați să putem zbura!!! Iar dacă credeți suficient în noi, vă invit să votați echipa CLUBUL NORDIC DESTINAT VIZIONARILOR pe canalul de youtube BOOVIE (nu uitați să dați mai întâi subscribe/abonează-te canalului Boovie)!

CE ÎNSEAMNĂ BOOVIE PENTRU NOI?

Pentru mine, Boovie înseamnă acceptare, disponibilitate, dorință, dăruire, implicare, creativitate și, bineînțeles, carte. Boovie e asemenea unei păpuși Matrioska: cu cât descoperi despre ce e vorba, cu atât te pasionează mai mult; cu cât te pasionează mai mult, cu atât te implici mai mult, iar la final vezi cât de mult ai evoluat ca  scenograf, regizor, scenarist, dar mai ales ca persoană. Sunt mai mult decât recunoscătoare cadrelor didactice și organizatorilor Boovie pentru că au crezut și cred în continuare în elevi care, deși greșesc, nu sunt o greșeală.  Zilele pe care le-am petrecut lucrând la book-trailer sunt zile de neuitat, pentru că Boovie e MINUNAT! (n.r. Gabriela Mich)

***
Cum a început totul?! Îmi aduc aminte de ziua în care una dintre prietenele mele a venit visătoare cu propunerea de-a participa la un concurs, despre care, atunci, nu știam nimic. Nici măcar cum avea la final să mă transforme, să-mi ofere șansa să mă descopăr pe mine, să învăț că unele prietenii indiferent de obstacolele pe care le întâlnești rămân pe viață. Mi-a arătat că, uneori, ai nevoie doar de câteva persoane care să creadă orbește în tine, și că un grup restrâns de necunoscuți care devin prieteni, dornici de aventură și care cred cu tărie în potențialul lor, pot face lucruri minunate. Boovie nu a fost pentru mine o competiție. Boovie a fost mai mult de atât. A fost despre modul cum încerci și improvizezi pentru a te descurca chiar și atunci când treburile o iau razna. A fost despre dorința de a face lucrurile cum poți mai bine chiar dacă ai certitudinea că nu o să iasă totul ca la carte. Boovie a fost despre vise care devin realitate. Despre necunoscuți care devin cei mai buni prieteni. Despre cadre didactice care îți oferă aripi pentru a reuși. Pentru aceasta și pentru încă o mie de motive vreau să le mulțumesc! Alături de echipa Clubul Nordic Destinat Vizionarilor (CNDV)  am înțeles că de cele mai multe ori obstacolele pălesc si devin mici în fața dorinței și că împreună puterea noastră crește pentru a face lucruri minunate. (Grad Andrada)

***
Sincer, Boovie a fost un proiect pe care l-am privit inițial cu scepticism, nefiind un cititor înrăit… Dar odată cu citirea cărții și alegerea temei trailer-ului, am ajuns să realizez cât de major poate fi acest proiect pentru percepția tineretului românesc în ceea ce privește producția de filme/trailere, al conținutului de calitate pe Youtube etc. Scopul educației copiilor este de a le explora inteligențele, de la cele matematice, la cele muzicale și practice, iar Boovie este un explorator al inteligenței artistice și de creație. Sunt sigur că Boovie va descoperi (asta bineînțeles, explorând perseverent) următorii regizori, producători, actori, scenariști și cameramani! (Vișovan Aurel)

***
Boovie este un vis împlinit. Personal, cred că proiectele de genul acesta ar trebuie promovate mai mult. Eliberează creativitatea elevilor de liceu cărora li se spune, din păcate, din ce în ce mai rar să fie creativi. (Semeniuc Raisa)

***
Până  la începutul acestui an, probabil ar fi însemnat un alt festival de care nu știu prea multe, o știre la televizor sau poate n-ar fi însemnat nimic. Acum înseamnă mândrie pentru ce am reușit toți să facem împreună și înseamnă oameni faini fără de care Boovie n-ar fi însemnat nimic acum pentru mine. (Beșicuță Mihaela)

***

3 cuvinte care să descrie Boovie

Din persepectiva de lider al echipei voi spune doar un cuvânt: ECHIPĂ! Când spui Boovie, spui Echipă! Oare o echipă fără oameni maturi, perseverenți, creativi, adaptabili, comunicativi, responsabili, disciplinați, entuziasmați, dedicați, altruiști, s-ar mai putea numi echipă? (n.r. Gabriela Mich)

Lectură, Creativitate, Echipă. (Semeniuc  Raisa)

Cel mai probabil, dacă aș căuta aș găsi mult, dar mult mai multe cuvinte. Totuși, având în vedere că mi se cer doar trei  o să încep cu MATURITATE, o să continui cu PERSEVERENȚA și,  cel mai potrivit cuvânt pentru a încheia, cred că  este AJUTOR. Avem nevoie de maturitate pentru a pune la punct toate „mărunțișurile”, avem nevoie de perseverență pentru a le pune în aplicare și a crea ceva tangibil și  mulțumitor și avem, de asemenea, nevoie de ajutor unul din partea celuilalt pentru a putea modela un întreg. (Beșicuță  Mihaela)

***

CE AM ÎNVĂȚAT DIN ACEASTĂ EXPERIENȚĂ?

  1. Oricine poate alege să fie un om bun de echipă!
  2. A coopera nu înseamnă neapărat a colabora.
  3. Una e să crezi în ceea ce faci și alta e să îți iei angajamentul.
  4. E important să te oprești când ai terminat, nu când ai obosit.
  5. Gestionează-ți timpul!
  6. Să nu spun niciodată NU  vreunei șanse ce m-ar ajuta să mă dezvolt ca persoană. (n.r. Gabriela Mich)

***

Un proiect de calitate cere implicare, timp și răbdare. Și dacă  ai oameni deschiși și creativi alături de tine, rezultatul te poate uimi. (Semeniuc Raisa)

***
Pentru început, Boovie m-a ajutat destul de mult să-mi îmbunătățesc talentul actoricesc. Am avut ocazia de a cunoaște mai bine echipa, am învățat o mulțime de lucruri benefice de la ea. Fiecare moment de pe „platourile de filmare” ne-a apropiat și m-a făcut să înțeleg că dacă suntem uniți, totul e posibil. Găsind idei împreună, dezvoltăm o altă formă de creativitate. Să fii actor, nu este ușor. Ca să profesezi, e nevoie de multă muncă și susținere. Mi-am dat seama că elementele cheie sunt încrederea, echilibrul, pasiunea și agerimea pentru a intra în pielea personajului. Da, naturalețea e importantă în jocul actoricesc, dar dacă vom combina toate elementele, va ieși cu siguranță ceva frumos.  Așadar, aștept cu nerăbdare noile experiențe pe care mi le va pregăti Boovie! (Pop Alina)

***
Cum ar trebui să fie munca în echipă. M-a surprins atât de plăcut cum fiecare din noi aveam câte ceva de făcut și toți eram indispensabili unii pentru alții. (Beșicuță Mihaela)

Depășiți-vă limitele! Citiți mereu, tot ce vă pică în mână și distingeți binele de rău! Imaginați-vă cum ar fi să regizați un film, creați-vă o echipă și începeți munca. Fixați-vă drept scop scrierea unei cărți, alergarea la un maraton, scrierea unei melodii, combinați diferite pasiuni  și lista poate continua la nesfârșit! Ieșiți din zona de confort, deoarece puteți! Creați-vă un plan, pregătiți-vă pentru acțiune, fiți altruiști, tenace, dedicați, încrezători, dornici de a învăța și de a face totul mai bine! Nu uitați, pentru a termina primul  o competiție, trebuie să o termini! Iar competiția poate fi chiar cu tine!

        Așa că….. LET’S BOOVIE! Hai să punem țara la cale indiferent de domeniu!

Gabriela MICH
(lider, regizor, scenarist, narator… elevă)
Clubul Nordic Destinat Vizionarilor

P.A. (post articol) în loc de P.S.: Deși articolul spune totul și este „lămuritor” pentru toată lumea, nu m-am putut abține să nu intervin și eu în a aprecia această echipă (în care, de data asta, ei au fost profesorii) cu nota…. 10!!! În competiția națională am obținut mențiune, dar experiența și comunicarea au fost de locul I! Felicitări, Vizionarilor! Felicitări, BOOVIE! (prof. Brîndușa Oanță)