Fluieram o piesă în timp ce încercam din greu să-mi curăț păcatele cu săpunul ieftin de la supermarket, pe care l-am cumpărat doar pentru că era negru. Apa roșiatică se scurgea încet, asemenea adrenalinei care încă-mi pulsa prin vene. Nu pot spune că simt mare lucru, în afară de furia obișnuită pe tot – pe mine însumi că sunt mereu în urmă, pe restul că se mișcă prea repede. Ce am făcut nu are scuză, dar nu are nici sens. Nici nu știu de unde să încep să vă povestesc, sau… Sau mai bine, ce anume să vă povestesc și cât sunteți dispuși să ascultați.

E un lucru neobișnuit, să te vezi pe tine însuți. Nu mi-am dat nici eu seama, decât când era prea târziu. S-a întâmplat așa repede că nici acum nu-mi amintesc mare lucru. Stăteam în fața geamului și mă uitam la străduța prost luminată. Îmi făceam tot felul de scenarii. În general, trăiesc mai mult la mine în cap decât în viața reală. Poate de aia mă simt așa bătrână, pentru că în mintea mea deja am trecut prin toate situațiile posibile. În fine, încercam de fapt să nu mă mai gândesc la un anume cineva și speram doar să apară orice să mă distragă. Mă rodea deja un dor din acela periculos, care parcă te îmbată și te face să vrei chestii despre care nu ai vorbi în mod normal. Mă mâncau palmele și strigau gândurile la mine „scrie-i! scrie-i!”, dar știam că nu voiam cu adevărat să o fac. Mă simțeam așa singură, așa uitată, dar îmi era frică să spun cuiva. Și atunci, am auzit un scârțâit familiar de bocanci. Am văzut o figură în întuneric. Interesul mi-a fost stârnit. Mergea încet, ba chiar își târa picioarele pe asfalt. Brusc, parcă și gândurile mi s-au calmat. Avea un palton asemănător cu cel de pe cuierul meu. Era frumoasă, bănuiesc. N-am reușit să-i văd fața prea bine, dar tot nu-mi puteam lua ochii de la ea. Avea o atitudine ce se spirala de jur împrejuru-i și te hipnotiza. Parcă se mișca universul după ea, nu invers. Vorbea la telefon, mi-am dat seama pentru că a început să râdă. Da, vorbea la telefon… Cu, cu cineva… care avea o voce ciudat de cunoscută. Nu, era doar la mine în cap. Dar, totuși, cine? Cred că unul dintre multele mele defecte fatale este curiozitatea asta, care apare doar din cauză că îmi doresc să am dreptate, ca să mă rănesc singură. Nu mi-a trebuit decât să-mi treacă o dată prin cap veninosul nume că eram convinsă deja.

Am sprintat afară din casă și am strigat după ea. S-a întors să se uite la mine și am văzut cum toată expresia-i relaxată se prefăcuse într-una îngrozită. N-am înțeles de ce, decât prea târziu. Auzeam acum vocea lui curgând din receptor „ce vrei să spui cu asta? alo? mai ești acolo? alo?”. Mereu l-am urât un pic pentru că m-a făcut să simt chestii de care îmi băteam joc înainte, dar sentimentul ăsta oribil ce m-a pătruns nu se compara cu niciunul altul. Eram nervoasă și totuși mă gândeam doar la vocea lui, la firul acela de bucurie sădit în mine ce a răsărit odată ce l-am auzit. Însă nu era destul să mă oprească din a face ce am făcut. Mă bântuie încă imaginea feței sale strigând după ajutor după ce am sărit pe ea. Făcea așa de multă gălăgie, nu mai puteam să respir ca tot aerul era plin de urlete. Nu am vrut decât s-o fac să tacă, s-o văd din nou calmă, râzând, așa că am tot lovit până când s-a oprit… din strigat și din mișcat.

Trebuie să-mi înțelegeți motivația. El e neobișnuit. Mă face să cred că aș face lucruri pe care în mod normal nici nu le-aș concepe. Are așa un fel frumos de a fi pur și simplu el însuși. Nu e nevoie să spună ceva sau să fie mai mult decât e. E ușor să fi persoana potrivită la momentul potrivit pentru restul căci știi că nu vei fi niciodată pentru tine, dar e remarcabil și neobișnuit să fi doar tu însuți. Poate de aceea cred că ne potrivim: o mincinoasă și un om sincer care fug amândoi de cine sunt cu adevărat. Eu îi pot da realitatea pe care o vrea, și el mie cea în care nu mă vedeam vreodată, și totuși suntem cumva în altă lume în care nu trebuie să fii fericit ca să fii fericit, ești doar ce ești. Cred că iubirea e ușoară în privat, când ești doar tu cu tine însuți, dar odată ce recunoști că o simți se complică. Pentru unii merită să încerci să-i dai de cap. Ca un strop de cerneală într-un pahar cu apă, simpla prezență a numelui său îmi inundă capul și nu-l mai pot scoate de acolo.

Mi-am dat seama în timp ce-i căram trupul înăuntru că ceva nu e în regulă. Și nu mă refer la faptul în sine, ci la ea. Era la fel de grea ca mine… Avea până și o rochie pe care eram convinsă că am mai văzut-o. Nu, nu se poate, eram doar în șoc. Așa-i? Așa-i, cititorule, că nu am luat-o razna? Dar nu, nu am putut să evit ce se întâmpla. Când am ajuns în baie, sub lumina aceea palidă, mi-a venit rândul să fiu îngrozită de ce aveam în fața ochilor – pe mine însumi. M-am întors să mă uit în oglindă, să mă asigur că nu sunt nebună. Da, eram eu, cu ochii adânciți în nopți nedormite și obrajii palizi, expresia facială lipsită de viață care mă întâmpina în fiecare zi. Doar că nu eram doar eu, eram eu și cealaltă eu din cadă. Mă uram mai mult așa, uitându-mă la mine. Nu puteam, oricum, să dau timpul înapoi, așa că era cazul să mă pun pe treabă.

Am pus piesa lui preferată. Apa rece scotea încetul cu încetul petele de sânge de pe hainele furate. I-am acoperit fața. Era rece, dar nu arăta mai mult a cadavru decât mine. Mănușile de latex se simțeau ca o a doua piele. Mirosul de clor era atât de puternic încât după câteva inspirații, nu-l mai simțeam deloc. Roșul de pe gresie s-a dus așa repede încât parcă nici nu ar fi fost acolo de la bun început. Hainele s-au uscat, le-am luat pe mine. Și așa am ajuns aici. Tot ce mi-a rămas de făcut e să sun. Îmi tremură mâinile așa tare că abia pot ține telefonul. Așteptarea asta mă omoară. Nu știu dacă vreau să răspundă sau nu. Mi se taie respirația de fiecare dată când începe sunetele alea. E o tâmpenie, mai bine închid.

”Alo?”
O, nu! Nu, nu e bine. De ce am făcut asta?
”Hei, ești bine?”
Nu, nu sunt bine. Cred c-o să-mi explodeze capul… și inima. ”Ăăăă… Da, hey. Poți să vii până la mine?”

A acceptat. Nu mă așteptam, dar a spus că vine. Mi-am aranjat rochia și am stins lumina. E mai ușor așa. Am așteptat, cu sufletul la gură. Nu e complet întuneric, căci becul arde în baie și am lăsat ușa între-deschisă. Nu știu de ce, dar cu cât mă uit mai mult la ea parcă o văd cum iese, o altă eu, mai bună. Îi văd umbra, cum se apropie și dă să iasă. Haide, haide lasă-mă să-mi repar greșeala.

Ușa s-a deschis, cea din față, și l-am văzut pe el, cu ochii curioși sclipindu-i în întuneric. S-a așezat lângă mine pe podea, în fața canapelei. N-am rezistat tentației și mi-am rezemat capul de umărul lui. Am început să plâng. E atât de cald, atât de viu. Nu mă mai gândeam la nimic altceva. Vă spuneam că e neobișnuit. Nu-mi place lumina, dar lumina pe care o aduce el când intră în cameră e suportabilă. Nu-mi plac piesele de dragoste, dar pentru el le-aș striga din tot sufletul. Nu-mi place să mă prostesc sau să spun glume, dar o fac dacă știu că o să-i aduc un zâmbet pe buze. Vedeți voi, mereu mi-am dorit să fiu altcineva, dar el mă face să vreau să fiu eu ca să fiu cu el. Lui parcă nu-i stau în cale. Pentru el sunt destul doar fiindcă sunt o fărâmă de materie în lumea asta haotică, rapidă, care stă cu el. Indiferent unde pleacă, mă va găsi aici, fiindcă timpul nu mă sperie, nu așa tare ca și ideea de a-l pierde. De aia plângeam, pentru că mi-aș fi dorit să-i pot spune cât de mult îl iubesc pentru că e el, pentru că e aici și nu a renunțat să se întoarcă la mine. Nimeni nu se compară. Și totuși nu puteam să-i spun, mă gândeam că e ridicol. Da, ridicol, de parcă nu aș avea o altă eu fără viață în cadă. Mai mult mă stresa să-i spun te iubesc decât să-i spun ce-am făcut.

Am mai stat un pic așa, într-o liniște ce ascundea mii de cuvinte care probabil o să rămână la noi în cap pentru totdeauna. Nu am făcut mare lucru pe lângă stat. Nu am simțit nici nevoia să facem mai mult, era de-ajuns. La un moment dat, am hotărât să ne uităm la un film și el s-a ridicat să meargă până la magazin, după ceva de băut. Am rămas din nou singură, cu atenția asupra ușii de la baie. Era super ciudat, să știi că nu ești singur de fapt, dar totuși ești căci nu poți spune că cineva lipsit de viață e prezent – dar atunci, poate că nici eu nu sunt prezentă. M-am dus până acolo. Nu am vrut să intru, dar am făcut-o oricum. Eram chiar în fața oglinzii, și am observat atunci o urmă roșiatică de-a lungul obrazului meu palid. Oare a văzut-o și el? Mai aveam urme și pe mâini, și nu puteam să înțeleg cum de nu le-am văzut. Am început să mă panichez din nou. Cum am putut să mă comport așa liniștită? Când am dat ochii cu ea, s-a năpustit teroarea asupra mea. Sunt un monstru, o mincinoasă și un om oribil. Nu-mi părea așa rău pentru că eram eu, dar dacă era altcineva? Mi s-a făcut dor de el din nou, în momentul ăla. Am vrut iar pace, liniște, am vrut să mă pot opri din plâns și să mă pot simți normal. Am fugit din baie și din casa asta blestemată, dar orice curbă din drum ducea din nou la strada mea… M-am uitat la fereastră, așa ceva nu e posibil! Am mai fugit și m-am uitat din nou. De data asta, eram acolo. Nu, sigur am luat-o razna, nu puteam fi și acolo și aici. Mi-am scos telefonul din buzunar și l-am sunat. Îmi venea să-mi ies efectiv din piele de la durerea pe care o simțeam, de la dor și de la frică. Dar oricât mi-aș fi dorit să fi putut el să mă salveze, nu putea. Nimeni nu te poate salva de tine însuți.

Am continuat să vorbesc cu el deși știam foarte bine că finalul mi-e aproape. Măcar ultimele clipe să-mi fie fericite dacă în rest doar m-am chinuit. Așa că am vorbit cu mai mult avânt ca de obicei, am și râs, și cel mai important, când am auzit ușa deschizându-se, i-am spus acel te iubesc pe care am așteptat să i-l spun. Da, știu că în mod normal i-ar fi fost mult mai greu acum că știe, dar nu suntem intr-o situație normală. Suntem în situația în care el o să audă asta la nesfârșit, de la mine cea de acum, cea care vine după mine, următoarea și tot așa, până când o să aibă el destul curaj încât să rămână. Așadar nu mă deranjează, poate o să fie destule ”te iubesc”-uri încât să știe că am încercat, pentru el, să fiu o persoană demnă de iubit înapoi și mă va iubi și el – pe una dintre eu-uri, oricum.

Carolina BURCUȘ
clasa a X-a E
Colegiul Național „Dragoș-Vodă”

foto: www.pinterest.com

Dacă toată bogăția unui om se află în mintea sa, nimeni nu va putea să i-o fure! (Benjamin Franklin)
A fi Boovie nu înseamnă a face parte din cele peste 100 de echipe înscrise. Nici nu se reduce la a da share diferitelor postări. Poate nu e nici măcar despre a aparține unui grup, despre a avea o diplomă. Boovie nu înseamnă superficialitate și indiferență! Boovie a fost, este și va fi pasiune! Așa că a fi Boovie înseamnă asumare și implicare!

Și totuși, ce o fi cu acest Boovie? Sună ciudat …. Books & Moovie? Și ce treabă are cu elevii? Cum a ajuns tocmai unde se agață harta în cui?

Boovie este un festival-concurs de book-trailere (organizat de Colegiul Național Pedagogic „Spiru Haret” Focșani – profesor Carmen Ion – și Asociația Grow Up Project Focșani) care oferă participanților o formă de instruire bazată pe dezvoltare personală și mijloace nonformale: citire, actorie, scriere creativă, montare – editare video, cinematografie. Scopul concursului constă în motivarea elevilor să citească în mod conștient prin realizarea unui book-trailer care să surprindă esența unor romane reprezentative pentru viața adolescentului din toate timpurile și din toate zonele lumii. Cultivarea interesului pentru lectură, dezvoltarea empatiei și a capacității de lucru în echipă, crearea unei viziuni multiculturale sunt câteva dintre obiectivele acestui festival. Boovie se adresează elevilor de gimnaziu și liceu plini de creativitate, pasionați de artă, dornici de cunoaștere, fiind împărțit pe mai multe secțiuni.

La noi a început pe 8 februarie 2021…. Erau toate în voia lor, parcă nimeni nu le deranja. Însă tocmai atunci, în acea liniște perfectă, s-au gândit 11 fantastici să se înscrie la… Boovie. Și pentru că nimic nu poate sta în calea vizionarilor, zis și făcut. CNDV (Clubul Nordic Destinat Vizionarilor) era pregătit cu totul totului tot. 11 fantastici și o profesoară dornică să le fie alături.

14 februarie- prima întâlnire oficială
Alegerea cărții, dezbateri, teme, oboseală…. Mai multe dezbateri, idei, plan, scenariu, modificări, teancuri de hârtii scrise și rescrise, oboseală din plin. Cine ar trata Boovie cu superficialitate, ar spune că în ultimele luni am fost de-a dreptul împovărați. Și nici nu îi condamnăm pentru asta. Totuși, la mijloc se află o carte de 500 de pagini, pe care e greu să o ții. Ce să mai vorbim noi de scenariu și filmat?? Totuși, nu a fost o povară, ci o adevărată aventură a vieții! Am învățat că de la agonie la extaz e doar un pas, însă contează cum depășești momentele de la extaz la agonie. Am fost colegi și am ajuns prieteni! Nu a fost nevoie să învățăm că a cârti nu e de ajutor, pentru că știam acest lucru. Și astfel am pornit cu dreptul! Ne-am distrat și am râs copios, dar am știut și să ne concentrăm 3 ore pentru a alege cartea potrivită din toate punctele de vedere. Ne-am odihnit, însă atunci când a fost nevoie de o oră și jumătate pentru a filma o scenă, am venit cu idei pentru a ieși așa cum mi-o imaginam! Am lucrat nu doar ca o echipă, ci ca o familie! Ne-am susținut, ne-am înțeles, ne-am contrazis, ne-am împăcat și am visat să mergem împreună la finala de la Focșani!

27 august 2021… Iată-ne porniți spre…………… FINALA BOOVIE, ediția a VI-a! Un întreg oraș mânat de spiritul Boovie, 500 de elevi veniți pentru a-și demonstra iubirea pentru carte și film, traineri care mai de care mai dornici să ne împărtășească povestea vieții lor… Ne-am întors acasă mai bogați nu doar cu experiențe, ci și cu un binemeritat Premiu Special din partea Editurii Corint.

Aventura ediției a VI-a se încheie aici, însă prietenia și dorința de a participa la edițiile viitoare ne vor face mereu să fim BOOVIE: bucuroși, organizați, onești, vizionari, inventivi, entuziaști.

Vă întrebați care au fost cei 11 fantastici și ce cred ei despre această experiență?
1. Mich Gabriela Maria, clasa a XII-a A (lider, regizor, scenarist, scenograf)
2. Pontoș Silviu Andrei, clasa a X-a B, CNDV (actor, operator cameră video, montaj audio-video)
3. Popovici Fabian, clasa a X-a F, CNDV (actor, operator cameră video)
4. Dunca Maria Ecaterina, clasa a XI-a F, CNDV (actor)
5. Brenner Vanessa Noemi, clasa a XI-a A, CNDV (scenarist, costumier)
6. Vouciuc Vasile Gabriel, clasa a X-a E, CNDV (actor)
7. Coroi Alexandra Maria, clasa a X-a F, CNDV (decor)
8. Michnea Ștefania Maria, clasa a XI-a A, CNDV (actor, costumier)
9. Pop Denis Emil, clasa a XI-a F, CNDV (actor, scenarist, art designer)
10. Șofron Giulia Adeea, clasa a X-a D, CNDV (actor)
11. Chindriș Antonia Medeea, clasa a XI-a E, CNDV (machiaj)

3 cuvinte care să descrie Boovie

Continuitate, Amprentă, Disciplină. Pentru mine Boovie nu e doar un festival, ci mai mult decât atât… E o lume pe care o poți explora numai dacă ai puterea să continui pentru că e nevoie de colaborare, atenție, implicare, originalitate… de amprenta fiecăruia. Și pentru a face toate acestea într-un mod organizat, disciplina e cheia. Boovie e greu de descris în trei cuvinte; poate și în 300 ar fi la fel de greu însă ce contează cu adevărat e ca Boovie să fie trăit din plin și frumos.

Boovie în trei cuvinte: dezvoltare, curaj și viitor. De ce această combinație? Pentru că în momentul în care ești înconjurat de atâția oameni faini, pasionați, talentați și ești deschis la noi oportunități, nu ai cum să nu crești, să te dezvolți ca om, să ieși în evidență prin energia pe care o emani. De altfel, pentru a ieși în evidență, pentru a te afirma, pentru a-ți spune părerea, pentru a-ți asuma o responsabilitate ca membru într-o echipă Boovie e nevoie de curaj, este imposibil să nu ieși din zona de confort astfel. Cât despre viitor, Boovie este viitorul, e un exemplu că nu contează cine ești, de unde vii, ce posibilități ai, dacă îți dorești ceva cu adevărat și muncești pentru acel lucru, totul este posibil. (Ecaterina Dunca)

Cooperare, pasiune, creativitate. (Giulia Șofron)

Boovie este cel mai bine descris prin aceste trei cuvinte: creativitate, spontaneitate, colaborare. (Alexandra Coroi)

Inventivitate, Cooperare, Strălucire. (Fabian Popovici)

Prietenie, muncă și creativitate. (Vasile Gabriel Vouciuc)

Pasiune, implicare, coeziune! (Brîndușa Oanță, profesor coordonator)

***

Dacă ar fi să atribui întregii experiențe o melodie, care ar fi aceea și de ce?
Ar fi tare bine dacă s-ar compune o melodie despre Boovie, însă versurile care îmi vin acum în minte sunt Dacă ieri aveam curajul de-a trăi și de-a iubi/Să nu-ți treacă azi prin minte că de sunt lovit și trist/Voi cerși la colț de stradă spre-a uita că sunt artist. Primul pas făcut acest an spre Boovie a fost îngreunat de un prea mare bagaj de curaj. Unii aveau impresia că pe parcurs îl voi pierde sau chiar îl voi lăsa din pricina greutăților și a problemelor. Dar, din contră, acestuia i s-a adăugat o doză de supărare compensată de două de bucurie, una de stres răsplătite de multe altele de speranță și noroc. Și în loc să mă împovăreze, bagajul era parcă din ce în ce mai ușor. Oricât aș fi fost de tristă, eram convinsă că dorința de a crea (la fel ca cea a unui artist) era mai mare decât orice altceva.

Dacă ar fi să atribui un titlu de melodie echipei, acesta ar fi „The Nights”, Avicii, deoarece subliniază că trebuie să trăim o viață pe care să ne-o amintim mereu, iar acest lucru poate fi realizat doar cu formarea unor momente de neuitat cu oamenii din jur. (Fabian Popovici)

„Medicine” de la Daughter este o piesă care exprimă foarte bine pentru mine ceea ce a însemnat Boovie, de la început și până la final. (Ecaterina Dunca)

Daca ar fi să atribui un titlu de melodie echipei noastre ar fi „Victorious” de la Panic! At The Disco, pentru că, indiferent de câștigăm sau pierdem „Tonight we are Victorious”. (Denis Pop)

Melodia care îmi aduce aminte de Boovie e „Adventure of  a liftime” de la Coldplay, pentru că se asimilează cu dinamicitatea și pozitivitatea de care am avut parte pe parcursul acestui proiect. (Giulia Șofron)

Consider că cel mai bine s-ar potrivi pentru echipa mea piesa „Show must go on”. (Alexandra Coroi)

***

Ce înseamnă Boovie pentru tine? Cum te-a ajutat? Ai repeta experiența??
Nu aș renunța la Boovie niciodată! Dar cursul vieții mă forțează să fac acest lucru și sunt momente în fața cărora nu te poți împotrivi. Boovie a fost uneori motivul pentru care stăteam trează nopți întregi fie ca să visez cu ochii deschiși, fie ca să muncesc, la fel cum alteori a fost și motivul pentru care închideam rapid și nervos calculatorul dacă ceea ce doream nu ieșea. Mai bine de un an Boovie a făcut parte din mine și m-a învățat nu doar cum să lucrez, ci și cum să fiu atentă la detalii, să privesc toate cele 360 de puncte de pe cerc înainte să iau decizia finală, să ascult, să înțeleg.

Pentru mine Boovie înseamnă experiență, conexiune, e familie, e un început. A fost o experiență unică, deosebită, m-a ajutat să mă dezvolt, să leg prietenii noi și să mă regăsesc pe mine. Am ales să mă înscriu la Boovie inițial pentru că mi se părea o idee interesantă; suna a ceva ce aș face eu, însă cel mai important lucru pe care l-am învățat fiind într-o echipă este că nu există „eu” ci doar „noi”. (Ecaterina Dunca)

Pentru mine Boovie a reprezentat o experiență nouă și foarte plăcută, deoarece am cunoscut persoane noi, mi-am descoperit pasiunea pentru actorie și mi-a plăcut să ajut la crearea unui trailer pentru o carte. La început, credeam că o să fie dificil și nu vom avea destule idei, nu vom reuși să colaborăm, dar am rămas plăcut surprinsă că am reușit să formăm o echipă atât de frumoasă și ne-am descurcat excepțional. (Alexandra Coroi)

Experiența pe care am avut-o cu Boovie mi-a întărit și mai mult ideea de a mă face actor. (Denis Pop)

Da, aș repeta experiența cu cel mai mare drag. Experiența cu Boovie a contribuit la motivația mea să citesc, să mă las scufundată în cărți, încercând să empatizez mult mai profund cu personajele. Echipa mi-a dovedit că există seriozitate acompaniată de râs copios și zâmbete largi, am descoperit o latură mai creativă a mea, încântată de nou și în afara zonei de confort. (Giulia Șofron)

Boovie a venit pentru mine încă de la început ca o provocare: să colaborez cu persoane pe care de abia le cunoșteam, să mă decid asupra unei singure cărți dintre cele 5 propuse și să rezum în 3 minute și jumătate un întreg roman. Totuși, nu a fost nevoie să parcurg aceste „probe” singur, pentru că am avut alături echipa „Clubul Nordic Destinat Vizionarilor”, o echipă plină de oameni dedicați și creativi. Întreaga poveste Boovie de anul acesta m-a ajutat să fiu mai deschis în fața unor experiențe noi, dar și să am încredere în cei din jurul meu, așadar mi-ar face plăcere să particip și la următoarea ediție. (Vasile Gabriel Vouciuc)

Boovie înseamnă pentru mine o modalitate de a învăța nevoia colaborării și importanța lucrului în echipă. Acest concurs – festival m-a învățat să apreciez cât de mult valorează o echipă pentru finalizarea unui proiect important. Cu siguranță aș repeta experiența trăită. (Fabian Popovici)

Pentru mine înseamnă dăruire și o lecție… atipică! M-a ajutat să-i înțeleg, să-i respect și să-i iubesc și mai mult pe elevi. La aceasta experiență aș schimba…. frecvența! Aș organiza trimestrial astfel de concursuri, chiar și pe plan local! 🙂 (Brîndușa Oanță)

***

Cel mai fericit și cel mai trist moment trăit cu echipa
Dacă ar fi să atribui echipei o stare de spirit, cu siguranță aceea ar fi fericirea! Acești 10 tineri atât de talentați m-au făcut să mă simt atât de împlinită de fiecare dată când ne-am întâlnit și pentru asta le voi fi mereu recunoscătoare. Cel mai fericit moment? Atunci când i-am văzut mândri de ceea ce am realizat împreună!

Am să încep cu cel mai trist lucru trăit cu echipa, însă în așa fel încât să evidențiez cât de bine m-am simțit alături de ei.N-am reușit să particip la festival, ceea ce e un minus pentru mine. Au fost momente plăcute pe tot parcursul proiectului în care elevii s-au străduit pentru binele colectiv, au dat o mână de ajutor oricând era nevoie și s-au implicat, mai mult decât era necesar. Gabriela e un coordonator grozav, jos pălăria, un mare exemplu de urmat, sincer!!! Însă momentul meu preferat a fost când am fredonat câteva strofe dintr-o melodie în franceză, în condițiile în care eu nu știu o boabă de franceză. (Giulia Șofron)

Cel mai fericit moment al echipei a fost finalizarea filmărilor, mai exact timpul petrecut ulterior cu membrii acesteia discutând toate momentele minunate pe care le-am creat împreună. Momentul cel mai trist a fost iarăși finalizarea filmărilor, deoarece asta însemna oprirea muncii de echipă. (Fabian Popovici)

Cel mai fericit moment a fost poate prima întâlnire cu echipa. Oameni frumoși și cu multă ambiție în sufletul lor! Cel mai trist moment? Hmm.. nu prea am avut momente triste. (Denis Pop)

Momentul cel mai fericit a fost vizionarea rezultatului final, atunci când am fost convins că avem un book-trailer de care putem fi mândri și că, indiferent de rezultatul de la Focșani, am realizat tot ceea ce ne-am propus. Nu pot spune că au fost momente triste în timpul filmărilor, deoarece cu orice scenă pe care trebuia să o filmăm de 10 ori, cu orice stare de stres și oboseală, simțeam plutind în aer dorința noastră, a tuturor celor din echipă, de a face o treabă bună. Și această dorință s-a materializat. (Vasile Gabriel Vouciuc)

Nu am avut momente triste… Echipa noastră a fost și este fantastică, inteligentă și… fericită! (Brîndușa Oanță)

***

De ce recomanzi Boovie?
Recomand Boovie nu pentru prietenii, premii, activități sau lucruri ce pot fi comparate cu fericirea de o clipă. Boovie merită trăit pentru satisfacția de a fi făcut un lucru ce va rămâne și mai mult decât atât pentru amprenta pe care o lași în viețile oamenilor cu care lucrezi. Acestea nu vor trece niciodată!

Dacă ești o persoană fascinată de cărți și de film atunci recomand cu încredere o experiență ca Boovie, pentru că dacă există pasiune în ceea ce faci acest lucru se vede în rezultat. Poți să ai o aparatură performantă, mulți oameni cu care să muncești, locații perfecte etc. dar dacă nu există pasiune la mijloc, nu există nici unitate, nici satisfacție, nici.. nimic. (Ecaterina Dunca)

Consider că oricine poate să-și dorească ceea ce reprezintă Boovie-ul, însă nu tuturor li se potrivește. Personal am avut o experienta pozitivă, din care am învățat, care m-a îmbogățit sufletește și a lărgit câmpul spiritului meu de observație și creativitate. Însă un lucru sigur e că Boovie vine la pachet cu responsabilitate, cooperare și implicare. (Giulia Șofron)

Recomand Boovie pentru că nu este un concurs ce se rezumă la a citi o carte și a filma câteva scene care par importante, ci înseamnă să te lași cuprins de magia cititului și să transmiți celorlalți o stare de spirit, o emoție sinceră care să impresioneze, iar satisfacția de a fi reușit să inspiri alți oameni este nemăsurabilă. (Vasile Gabriel Vouciuc)

Recomand cu mare caldură Boovie, deoarece este o experiență plăcută pentru fiecare elev de gimnaziu sau de liceu, iar distracția și amuzamentul sunt garantate. Nu ai nimic de pierdut decât de câștigat! Recomand această experiență oricărui iubitor de cărți, oricărui elev doritor de o experiență nouă, oricărui spirit inventiv și creativ deoarece pentru un rezultat bun, pentru un trailer cât mai bun e nevoie de oameni cu idei diferite și talente diferite. (Alexandra Coroi)

Recomand Boovie deoarece este o modalitate excelentă de a stimula elevii să citească, dar și să-și îmbunătățească spiritul creativ. (Fabian Popovici)

Recomand cu căldură Boovie pentru că este o experiență unică în viețile tuturor, o activitate prin care ne dezvoltăm spiritul artistic și de echipă. (Denis Pop)

Boovie pentru elevi înseamnă un instrument modern de „lectură”. Recomand participarea la Boovie în ideea de a-i „reobișnui” pe elevi cu lectura și de a-i obișnui să gândească (și) în imagini. (Brîndușa Oanță)

***

3 puncte forte ale cărții „Privighetoarea”. De ce tocmai această carte?
Autenticitate, mesaj, viață. E unul dintre puținele romane pe care îmi doresc să le recitesc și Boovie mi-a dat șansa aceasta. Pe tot parcursul realizării trailer-ului m-am împrietenit cu Isabelle și Vianne de patru ori și de fiecare dată mi se păreau mai minunate, mai autentice, mai bine conturate. Privighetoarea îți oferă șansa să trăiești o viață pentru că vezi greșelile adulților, inocența copiilor, altruismul mamelor, răutatea societății într-un context istoric nefavorabil, însă prielnic pentru dezvoltarea tuturor.

E o poveste care te încurajează să-ți asculți intuiția, să faci ce simți că ți-ar aduce împlinire sufletească. În carte găsești personaje în care te poti regăsi, căci, în ciuda faptului că circumstanțele sunt diferite față de situația actuală a cititorilor, sentimentele personajelor sunt comune și des întâlnite. Totul e scris în așa fel încât să te țină în priză, să fii fascinat de întâmplări și cursul lor. (Giulia Șofron)

Foarte mulți din echipa mea am favorizat această carte deoarece este cu adevărat captivantă, te ține în suspans și are puțin din toate genurile de cărți: dramă, iubire, familie, istorie, război. Are multe personaje ușor de interpretat și firul poveștii este extraordinar. (Alexandra Coroi)

„Privighetoarea”, de Kirstin Hannah, este un roman despre dragoste și război, despre sacrificiu și iertare, și sunt convins că am luat decizia potrivită alegând această carte, deoarece povestea lui Isabelle și Vianne este una care te impresionează până la lacrimi, îți rămâne mult timp în minte și te face să-ți dai seama ce contează cu adevărat în viață. (Vasile Gabriel Vouciuc)

Cele trei puncte forte ale cărții „Privighetoarea” sunt: conștientizarea dificultăților din timpul perioadelor de război, dovada că un singur om poate schimba o întreagă lume și importanța familiei în viețile tuturor. (Fabian Popovici)

***

Ce ai învățat din această experiență?
• Ascultă și înțelege!
• Vorbește deschis cu echipa pentru a te simți liber!
• Nu te teme de eșec, ci de un rezultat final pe care l-ai fi putut îmbunătăți și nu ai făcut-o!
• Fii cinstit! Iar dacă ți se pare că ai pierdut ceva procedând astfel, fii convins că nu e așa! Cinstea și onoarea stau la baza societății!
• Prețuiește clipa și trăiește-o frumos!
• Fii organizat, consecvent, atent, deschis!
• O Ușă e închisă doar dacă ești prea firav pentru a forța si cu piciorul. Creează oportunități și acolo unde se văd doar ziduri!
• Nu există altă alternativă decât să reușești!
• Nu suntem puțini atât timp cât avem idei multe!
• Cartea în care se tace e cea mai bună variantă când lumea din jur doar vorbește.

Am învățat să intru în pielea personajului, să interpretez trăirile acestuia la intensitate mare. (Giulia Șofron)

Din această experiență am învățat cum să lucrez în echipă, am învățat că alături de persoanele potrivite poți realiza multe lucruri frumoase, este ușor să legi o prietenie și nu în ultimul rând te dezvolți psihic și pe plan social. (Alexandra Coroi)

Am avut onoarea ca la această ediție să nu fiu doar simplu participant, ci și membru în redacția ziarului Boovreport, iar această oportunitate a fost una cu adevărat specială pentru mine, pasionat fiind de jurnalism. Împreună cu ceilalți reporteri și fotografi, și sub atenta îndrumare a Adelinei Miron, am încercat să redăm în câteva pagini spiritul Boovie, magia care aduce în fiecare an sute de participanți la Focșani și am putut observa îndeaproape munca colosală, dar și pasiunea celor care fac ca Boovie să existe. Experiența primului ziar al festivalului va rămâne pentru mine o amintire de suflet. (Vasile Gabriel Vouciuc)

***

Dacă ar fi să o iei de la inceput, ai repeta experiența/ ce ai schimba?
Experiența e minunată, nu am nimic de adăugat sau modificat, căci dacă ar fi să o traiesc din nou și din nou și din nou, sunt mai mult ca sigură că aș găsi mai multe motive pentru care să fiu mândră de echipă și de amintirile create. (Giulia Șofron)

***

Cât de greu a fost să intri în pielea personajului?
Ca să intru în pielea lui Isabelle a fost ceea ce mi-am dorit pentru mine, mi-am dorit să am acest rol si l-am primit. În timp ce citeam cartea mă regăseam în personaj. Fiind un personaj complex, bine conturat nu mi-a fost greu să intru în pielea ei, toată pasiunea lui Isabelle și dorința de a-și găsi un țel în viață, cât și spirtitul de sacrificiu m-au atras la eroina noastră. (Ecaterina Dunca)

Pentru mine, personal, nu a fost greu să intru în pielea personajului deoarece am știut de la început că este un personaj în care mă regăsesc și cu care mă potrivesc. (Fabian Popovici)

***

Cu ce ai compara Boovie?
Dacă anul trecut comparam Boovie cu o păpușa Matrioska, azi văd acest concurs ca o pânză albă. Poți face ce vrei, în ce mod vrei. Poate ai la dispoziție doar câteva culori, însă dacă știi cum să pictezi cu ele, produsul final va fi impecabil. Și așa, încet, pânza se umple. Și știi în ce constă frumusețea acestei picturi? În faptul că fiecare și-a pus amprenta!

Cum am mai spus, Boovie a fost o experiență unică de la început și până la sfârșit, a fost ca un rooller coaster emoțional care ne-a ținut pe toți cu sufletul la gură până la momentul final când am fost chemați pe scenă. (Ecaterina Dunca)

Aș compara Boovie cu orice inițiativă care reușește să conecteze oamenii, să le impulsioneze spiritul de echipă și pe cel creativ. (Fabian Popovici)

Boovie mi se pare că se asimilează cu o grădină plină de flori; trebuie să te implici și să fii atent cu ele ca sa crească în direcția cea mai bună. Le recomand proiectul persoanelor care nu au ajuns încă să se îndrăgostească de cărți. Consider că experiența ar declanșa startul unei iubiri din partea cititorului față de lumea poetică. (Giulia Șofron)

Pentru mine, Boovie este o experiență incomparabilă, pentru că niciodată nu am mai simțit ceea ce am simțit cât am facut parte din echipa noastră și implicit din acest eveniment. (Denis Pop)

Mi-ar fi greu să compar Boovie cu orice altceva, pentru că Boovie este o stare de spirit, este un proces lung care începe cu o carte și se termină cu mult mai mult decât un book-trailer. „Procesul Boovie” se termină, printre altele, cu prieteni noi, experiență cinematografică și amintiri dragi, și de aceea consider că acest concurs este o adevărată lecție de viață. (Vasile Gabriel Vouciuc)

Aș compara Boovie cu o „ședință” de team building. Boovie înseamnă și… dezvoltare personală. (Brîndușa Oanță)

***

Dragii mei dragi, nu vă spun nici să citiți, nici să regizați, însă vă îndemn să faceți, să creați, să visați, să acționați! După noi rămân vorba și fapta! Fie ca ele să fie din cele mai curate!

Gabriela MICH
absolventă, clasa a XII A
C. N. „Dragoș-Vodă”

P. S.: Mulțumim Memorialului Victimelor Comunismului și al Rezistenței din Sighet pentru că ne-a permis să filmăm câteva scene din trailer în incinta Muzeului și Primăriei Sighet care a asigurat transportul celor 5 echipe CNDV-iste (29 de elevi și profesori însoțitori) – din totalul de 6 –  care au participat cu trailere la Festivalul de la Focșani, în perioada 27-29 august 2021.

Lumina își face loc în camera neagră, devenită în timp casă de inimi și cuvinte nerostite. Se observă prin razele încrezătoare gândurile întunecate ce zboară îngreunând aerul. Aceleași raze aruncă foc în speranța de a încălzi sufletele captive în acel loc. Praful de aur emanat, stârnește un zâmbet șters pe un chip al cărui suflet ce-i aparține, zace, încărcat de povești nemuritoare. Se aude în fundal doar ticăitul unui ceas care pare că și-a uitat timpul, noțiunea sa ajungând străină pentru toți și toate, prefăcută în muzică „surdă”, ascultată de nevoie.

Plutesc în jur iubiri declarate odată sub semnul infinitului, dorințe și cuvinte care nu și-au găsit puterea să fie rostite, ci au rămas țintuite în gânduri și în conștiințe. Pare locul perfect în care armurile ar putea să cadă și zidurile s-ar putea prăbuși, lăsând la iveală ce e mai presus de judecată, însă puterea întunericului nu pare a fi destul de mare încât să împlinească visele secrete ale celor stăpâniți de amor de sine.

Suflete adverse sunt aruncate în acest colț de întuneric pentru a se redescoperi. Acestea duc o luptă de ego, emoții și speranțe, în ciuda faptului că nimeni nu le poate dezvălui următorul pas. O luptă asemenea unui război antic, în care inimi și minți se contopesc, se distrug sau dispar pe veci în umbră fără a avea parte de finalul fericit mult așteptat. Oamenii de acolo se folosesc calic de întuneric, ascunzându-se parcă, din ce în ce mai conștient, fugind de ceea ce ar trebui să dobândească.

Singura scăpare este și cea mai firească. Lumina tânjește să acapareze locul dar este ferm oprită de puterea sufletelor prea prinse să scape. Odată intrată, ar uimi până și aerul încărcat cu probleme. Ieșirea a fost întotdeauna acolo, e doar prea întuneric pentru a fi văzută. În tipul de „povești” întâlnite încă din copilărie, finalul deductibil ar fi ca lumina să reușească să pătrundă în încăpere, din cauza unei aparente slăbiciuni a unui suflet care ar deveni brusc erou. Acum însă, când cuvintele sunt în mâna mea, aleg sa zdrobesc orgolii, cu scop pașnic, și să îndemn acele vieți la acceptare și obișnuință, în speranța că simțul realității va rămâne intact, atât al meu cât și al celor cărora le divulg istoria.

Asta e doar o poveste despre un tablou abstract de cuvinte (în spatele căruia sunt sigură că s-au ascuns acești oameni acum timizi), fără nimic special. Doar un simplu moment de artă, căruia am ținut să-i spun povestea.

Diana Nadir ȘTEFĂNESCU
Liceul de Muzică „Sigismund Toduța”
Cluj-Napoca

foto: Diana Nadir Ștefănescu

Răspunsurile au fost mereu la noi. De cele mai multe ori le căutăm în jurul nostru, în oameni, în situații sau în scuze și pretexte dar, adevărul este că toată claritatea de care avem nevoie, deja există în interiorul nostru. Auzim adesea diverse persoane spunând „Ceva îmi spunea că…” , „Am simțit să…”, aceștia sunt oamenii care-și ascultă intuiția, care doboară bariera dintre ei și sinele superior, lăsând abundența interioară să-i inspire.
Una dintre cele mai eliberante stări este să nu ne mai impotrivim nouă înșine. Ne scufundăm în motive, încerăm să zburăm împotriva vântului, chiar dacă în tot timpul acesta suntem bântuiți de răspunsul pe care-l căutam oriunde altundeva în afara de noi.

Când am început să scriu, nu-mi găseam cuvintele, nu vedeam frumosul pe care să pot să-l transpun în creație, nu era nimic care să mă impresioneze. Multă, multă bătaie de cap până când să înțeleg că aveam soluția: transparența cu mine însămi. Suntem atât de prinși în a încerca să ne umplem golurile imaginare, să fim compleți, încât nu realizăm că de la bun început așa… eram. Tot ceea ce suntem capabili să percem, o facem prin prisma propriilor emoții, propriei gândiri, propriei intuiții. Inconștient, ne scriem scenariul vieții, proiectând existența pe pământ în funcție de propria viziune. Fiecare mică particulă a acestei lumi este o reflexie a sinelui. Nu numai că universul se exprimă prin prezența noastră, ba chiar reprezentăm întruchiparea sub formă umană a acestuia.
Intuiția îți vorbește când ești vulnerabil, când ești sincer cu tine și permiți haosului interior să existe. Este necesar să înțelegem că e esențial să avem emoții, să le trăim, să fim prezenți cu noi înșine. În momentul în care nu te mai ascunzi de tine, nu fugi de stările care te „vânează”, faci un pas în plus în găsirea răspunsului. Pacea sufletească nu reprezintă motive nelimitate de fericire și liniște ci definește ascultarea, înțelegerea și acceptarea. Dacă reușim să petrecem timp singuri, să nu ne judecăm pentru gândurile care plutesc pin mintea noastră, dacă reușim să lăsăm emoția să se consume de la sine, fiind curioși de direcția în care evoluează și sursa de unde și-a început drumul, răspunsul apare, fiind mai evident ca nicicând.

Trebuie să fim îngăduitori și răbdători cu noi înșine ca și cu un copil mic. Așa, pas cu pas, începem să fim ghidați de abundența interioară, șimțim că forma de „ajutor” pe care o căutăm în jur, deja se află în înteriorul nostru, iar răspunsurile de care avem nevoie, devin semne de circulație în călătoria pe care o trăim.

Giulia ȘOFRON
Clasa a XI-a D
Colegiul Național „Dragoș – Vodă” Sighet

Azi-ul și ieri-ul se luptă de parcă și-ar pierde viața dacă unul dintre ele nu ar câștiga. Vântul dansează prin ferestrele cu rame de lemn păcălindu-mă ca afară e cel mai strălucitor soare de până acum. Apare luna mult prea mare pentru a nu o observa: caut haotic stiloul și o rămășiță de hârtie. Opresc toate luminile posibile din cameră și îmi aprind lumânarea cu miros de vanilie: e timpul.

Un apăsat grav de clape mă împiedică să-mi încep versul care avea să fie, cel mai probabil, despre ploaia de afară. Sunetele încep să fie din ce în ce mai înalte amețindu-mi sufletul și capul precum un piuit puternic.
– Ți-am zis să nu mai vii! O să scriu despre altceva. Du-te și învață să cânți la pian în altă parte!
– Știi foarte bine că e orgă! Iar tu vrei să mă omori, zice apăsat și răspicat. Tu vrei să mă omori din nou!
Atunci începe să cânte „Pavane pour une infante défunte” vrând parcă să mă vrăjească și să mă facă să dansez în beția mea, după ce mi-a spus cele mai fatale vorbe.

Și ce dulce a fost gândul că o s-o pot scoate în noaptea asta, măcar în noaptea asta, din gândul, trupul, sufetul și firea ce mi le-a acaparat pe deplin de parcă ar fi fost acolo înainte ca eu sa fiu, pe ființa ce se încăpățânează să stea în poala gândurilor mele nu numai noaptea, nu numai în noaptea asta, ci in fiecare părticică a zilei din viața mea. Iar și din nou m-am predat. Precum o lașă dansez și acum în fața ei. Mă apropii, mă depărtez, închid ochii și îi deschid, iar Ea e tot acolo: de un uriaș deceniu încearcă să învețe să cânte la pian, orgă, clarinet, vioară sau orice instrument la care ar crede că m-ar putea impresiona. Sărmana-mi încă nu a aflat că eu dansez în fața zeității ei, și că nu mai aud muzica de mult, de pe vremea când mi-a cântat ultima oara, fără să știe că e ultima oară. Pe atunci nu știa să cânte la niciun instrument iar acum eu nu o mai aud. Am tras aer în piept și mi-am amintit că lumea e foarte crudă.

Vreau să mă întorc la foaia mea, care era acum pătată cu ceară, când ea începe să mă implore să n-o omor, îngenunchind în fața mea de parcă eu aș fi fost Isis și ea o biată nimfă, și nu invers. Îngenunchez și eu numaidecât vrând să-i mărturisesc credință veșnică precum unui martir, cum fac mereu, cum se cuvine, cum trebuie, și să-i iau mâinile de copilă între palme încercând să-i încălzesc sufletul ce se lupta să nu putrezească în corpul plecat de prea multă vreme pentru a mai fi cum era cândva, pe vremuri, când însăși ea îmi ține mâinile între palme și mă făcea să mă opresc din plâns instantaneu. Nu puteam să fiu atât de slabă încât să nu reușesc să fac și eu ce făcea ea pentru mine. Nu puteam să mă pierd în ochii celorlalți care nu o vedeau și nu o simțeau. Eu nu trebuia s-o las să moară, nici măcar pentru o noapte, nici măcar pentru o secundă. Ea trebuia să trăiască și să facă și universul să trăiască. Nu aveam cum să sting soarele. Avea dreptate: trebuia să scriu despre ea și să dansez în fața ei până când tălpile mi se rupeau scrijelind podeaua. Ce contează că mi se stinge lumânarea? Pot scrie și dansa și pe întuneric, condusă de lumina lunii. Sunt obișnuită.
– Nu o sa te las să mo…

Plecase. Cum am putut să fiu atât de crudă și haină încât să vreau s-o trimit de la mine? Cum mi-am permis să-i spun că voi scrie despre altceva, precum o efemeră ploaie când ea e întreg universul meu? Rămân la podea cu un gol interior care mă roade mai tare decât aș fi putut eu roade podeaua cu tălpile în dansul nesfârșit pe care mi-l propusesem. Adânc precum nemurirea din ochii Ei, vrea să-mi înghită toată ființa. Nu se poate termina aici: un deceniu a trecut precum o clipă. Nu pot avea doar un deceniu, vreau secole și secole, eternități și eternități în care să dansez iar ea să-mi cânte de parcă ar face-o pentru prima și ultima oară.

Revin la foaia mea tot goală și încep s-o devorez prin cuvinte neînțelese, numai despre ea, înfățișând-o pe Ea, apăsând tot mai tare în speranța ca sărmanele mele versuri o vor aduce înapoi. Răsăritul reflecta raze calde peste foaia stacojie de scrijelitul cuvintelor mele cu degetele, când stiloul deja se rupsese. Știam că acum nu mai are cum să se întoarcă. „O s-o aștept de acum în fiecare noapte” îmi zic parcă vrând să mă mângâi să mă îmbărbătez singură. În sinea mea știam că dacă nu vine noaptea următoare, cu siguranță voi merge în pași dansanți și mai plini de grație ca niciodată, după ea, oriunde ar cânta, indiferent de ce instrument ar cânta, și oricât de prost l-ar mânui…

Nicoleta GIURGI
clasa a X-a B
C. N. „Dragoș-Vodă”

sursă foto: Pinterest

Luni, 28 mai 1994
Un cer albastru. Galben. Violet. Portocaliu. Turcoaz. Atât de multe culori pe cer la apus, atâtea picături de rouă pe iarbă, atâtea sentimente într-o simplă inimă. Un cer sub care încap atât de mulți oameni. De ce dintre atâția oameni, el o alesese tocmai pe ea? Întrebarea asta îl bântuie de ceva vreme. Imaginea ei îi invadează zilele și nopțile, serile și diminețile. Culoarea ochilor ei nu o poate uita, oricât de mult ar încerca. Dar vocea ei, glasul ei melodios, nu și-l mai poate aminti, pentru că a transformat-o de mult timp într-un tablou de unde ea îl privește îndepărtată, ireală, moartă. Doar un tablou, pe care l-a agățat în camera sa. Într-una dintre camerele inimii sale, care obișnuia să bată pentru ea, și care nu știe ce să mai facă acum, că ea și-a luat zborul.

***

Marți, 8 martie 2021
O, tu, primăvară nebună, care mereu aprinzi
Focul în inima feciorească,
Nepregătită pentru cruzimea ta și a
Întregii lumi,
Și care mă faci să mă îmbăt în
Propriile sentimente,
Când oare vei înceta din a fugări muritorii
Ca pe niște neajutorate furnici,
Și când vei înceta din a mă
Împinge pe meleaguri necunoscute,
La fel cum vântul împrăștie
Puf de păpădie
În aerul violet și verde de-al tău nărav?

Pierdutu-s-a porumbelul în a ta mireasmă
Dar tu ai continuat să râzi
Mișelește
De bucuria amară și acră și sărată ce în
Aer plutește și mă va înnebuni.

Oprește-te acum din acest jalnic joc,
Tu, crudă, sălbatică primăvară,
Iar ghioceii cuminți lasă-i neschimbați
Căci mâine de mă voi scula printre aceiași
Nebuni ce se învârt
În cerc, chemând iar zeul ce nu-i aude,
Nu-i vede, și nici măcar nu există,
Voi da foc lacrimilor și sclipirilor și
Mai ales păpădiilor,
Iar corpu-mi fără viață la umbra unui cireș
Îl voi lăsa, așteptând
Păsările să-mi ciugulească
Măruntaiele.

***

Miercuri, 30 mai 1994
Azi, după o săptămână de plâns, o săptămână de stat în casă, o săptămână în care nu a pierdut-o doar pe ea, ci s-a pierdut și pe el însuși printre lacrimi și gânduri, azi s-a decis să iasă din casă. S-a decis să se arate privirilor curioase ale lumii care, văzându-l cum se plimbă trist pe aleea cu salcâmi, va gândi <Cum și-a putut imagina el, băiat sărac, cu pletele alea nepieptănate, că ar putea fi împreună cu cineva ca ea?>. S-a decis să-și vadă prietenii la o bere și să asculte cum îi vor spune, printre două fumuri de țigară, <Nu vezi cât de slab ești? Mai mănâncă și tu ceva că te suflă vântul.> . S-a decis să înfrunte vântul, ploaia, praful, sunetele orașului zgomotos care îi zgârie urechile, și clădirile ce se înalță până la nori, acolo unde s-ar urca și el dacă ar putea zbura. Dacă nu ar avea aripile tăiate. Mergând ușor pe străzile pe care s-ar fi putut plimba amândoi, într-o altă viață, a văzut o bătrânică, obosită și uitată de vreme, ce vindea buchete de flori la un colț de stradă. Nu erau trandafiri roși ca flacăra iubirii, nici crini regali care costa o avere la florărie, ci erau flori de lavandă, parfumate și pline de speranță, pe care bătrânica le culesese dimineață din grădina sa, gândindu-se la nepoții plecați departe sau la nesfârșitele medicamente. Erau atât de simple acele flori, dar în același timp speciale, așa cum ar vrea să fie și viața lui. Poate nu azi, dar măcar mâine. Fără a sta pe gânduri, a cumpărat un buchet violet, neștiind cui să i-l dăruiască sau ce să facă cu el. Nu s-a gândit că merită să și-l dăruiască lui însuși, împreună cu o cană de relaxare și un strop de speranță. Speranța unor zile mai bune. Speranța că va putea găsi pe altcineva, sau că va învăța să trăiască singur.

***

Joi, 10 martie 2021
De zile te tot caut printre vise și în spatele
Ușilor închise
Și printre stelele lucitoare de pe cer, căci
Una dintre ele ești tu,
Și într-o florărie cu buchete de
Lacrimi
În care te văd doar pe tine și umbra
Ochilor acelora adânci în care
Demult m-am pierdut, pe care
Am nevoie să-i văd,
Neștiind dacă sunt sincer sau nu;
Te caut și ard de nerăbdare să te
Găsesc.

Dar tu mă observi hoinărind de atâta timp
Pe câmpurile pustiite și printre
Sicriele de piatră
Și vezi pașii-mi ce se îndreaptă mereu
Spre tine și
Știi că o să ajung în iad sau în infern
Sau chiar mai jos, călăuzit de
A ta voce angelică, vocea aceea, și de
Cuvintele deșarte pe care
Ca o bombă le arunci, știind că vor exploda;
Mă observi dar nu vrei să mă lași să te
Găsesc.

***

Vineri, 32 mai 1994
Alarmă. O rază de soare. O cană cu cafea. Aceleași haine largi pe care le-a purtat și anul trecut, și la prima întâlnire cu ea, și ieri. O julitură în genunchi, căpătată atunci când a căzut pe scări, cu florile de lavandă în mână și capul în nori. Încă o dimineață în care se simte la fel de singur ca întotdeauna. Dar totuși, ceva e diferit, ceva s-a schimbat. Nu casa, pe lângă care timpul trece de 7 ani fără a lăsa vreun semn, nici vremea, tot așa de rece ca sufletul său, și nici sunetul scos de porumbeii care îi invadează acoperișul și de care nu poate scăpa. Ceva s-a schimbat în interiorul lui, în fiecare celulă și fiecare culoare a sa. Deși stă singur-singurel în casa goală, parcă nu mai simte nevoia ca cineva să vină și să-l ridice din pat pentru a începe o nouă zi. Nu-și mai simte oasele ieșind prin piele și transformându-l într-un schelet ambulant care urmărește oameni morți și culege regrete ofilite de pe morminte. Privește acum lavanda din vază, porumbeii de la fereastră, raza timidă a soarelui de primăvară târzie și simte că vrea să iasă pe balcon și să strige cât îl țin plămânii. Simte îmbrățișarea puternică, de acum mulți ani, a unchiului său, plecat pe alte meleaguri, și aude cuvintele pe care, mic copil fiind, nu le-a înțeles: <Distrează-te, greșește, suferă, iubește, dar nu uita să trăiești fiecare zi ca și cum ar fi ultima>. Simte că trebuie să ia o foaie de hârtie, un pix, și să scrie ce-i trece prin cap în acel moment:
Nori roz în zare
Sentimente de săpun
Pe cerul minții

Vasile Gabriel VOUCIUC
C. N. „Dragoș-Vodă”
clasa a X-a E

sursă foto: Pinterest

Mama mea, fiind cadru medical, avea de făcut tratament unei familii nou venite pe Valea Izei. Într-una din zile am însoțit-o pe mama mea până la poarta acestei familii, care, văzându-mă, a insistat să intru. În timp ce mama îi făcea tratament domnului, din una în alta, acesta și-a depănat povestea vieții. La început nu am fost prea atent, dar încetul cu încetul am fost captivat….

D. I. avea doar 6 ani când a rămas orfan de mamă. Era o familie formată din șapte copii, doi fiind dintr-o altă căsnicie a tatălui. Abia când a devenit adolescent a realizat că cei doi frați ai săi aveau o altă mamă. Trăiau cu toții o viață grea, cu multe neajunsuri, dar, fiind mici, nu realizau în totalitate greul pe care îl duceau părinții zi de zi.

Liniștea din localitate a dispărut odată cu apariția rușilor în județ. A început războiul, județul Satu Mare a fost împânzit de sovietici. Părinții s-au speriat și au fugit cu toții către Valea Măriei, unde stăteau ascunși toată ziua în stâni și în locuri unde nu era cosit, până au reușit să își facă o colibă. Au stat câteva zile, dar foamea și nevoia de scutece pentru cei mici au determinat-o pe mama lui D. I. să se întoarcă împreună cu copiii acasă. Ajunși în localitate și intrând pe poartă, mare le-a fost surpriza să-și vadă curtea plină de soldați. Așa au stat timp de trei săptămâni, perioadă în care D. I. își amintește cum unii dintre soldați îi luau în brațe, se jucau cu ei și fiecare strângere în brațe le amintea de tatăl lor care a rămas ascuns până când soldații au ieșit din localitatea lor.

A trecut războiul, iar mama lor a murit. Nici unul dintre ei nu a înțeles ce se întâmplă, îl vedeau pe tatăl lor cioplind într-un lemn, dar nu știau că făcea crucea pentru mama lor. Viața grea, abia atunci a început D. I. să o înțeleagă și să o simtă. Au trecut doar șase luni de la moartea mamei când tatăl s-a recăsătorit. Odată venită noua mamă în casă, D. I. a fost dat de slugă la o mătușă, sora tatălui, timp de doi ani unde a stat să îngrijească o ciurdă de vaci. Foame multă a răbdat în cei doi ani petrecuți peste Someș, povestește D. I. cu lacrimi în ochi: „mă duceam pe furiș și mulgeam vaca să nu mor de foame,” până într-o zi când mătușa, sora tatălui, l-a dus înapoi acasă, fiindu-i milă de bătaia de joc pe care trebuia să o îndure D. I. din partea soțului ei.

Reîntors acasă, nu mult a durat bucuria de a-și revedea frații și familia care se mărise cu încă doi membri, că tatăl l-a trimis din nou slugă la un ungur. Fără să aibă vreo putere asupra cuvântului, cu tristețe și durere în suflet, a plecat luând în brațe fiecare soră și frate rămas acasă. Familia ungurului avea și ea două fete care se bucurau de copilărie, de viața frumoasă de la țară, de serile de șezătoare și își amintește cum „fura câte o privire” din bucuria lor.

D. I. stătea câte o săptămână singur cu caii și dormea într-o colibă pe care ungurul i-o pregătise înainte să ajungă. A îndurat multă bătaie și dispreț din partea familiei. O singură dată pe săptămână avea voie să vină acasă la stăpân, unde stătea în podul grajdului, apoi se întorcea călare înapoi pe laz. Își atinge mâinile și îmi arată cum i-au fost biciuite ambele brațe atunci când caii pășteau în altă parte, pe alte proprietăți: „eram mic și nu puteam să îi stăpânesc pe toți, iar pleoapele mi se închideau uneori și ziua, că noaptea nu aveam voie să dorm, trebuia să fac tăciuni și să arunc pe unde stăteau caii, să nu vină lupii să mănânce mânzii.” Nu stătea nimeni lângă el, dar știa că vorba-i sfântă, dacă îi spunea să nu doarmă, nu dormea…

Ungurul i-a promis că îi va da pământ și îi va construi o casă pentru anii petrecuți la ei, dar tatăl, auzind, a venit la ungur și i-a cerut „sâmbrie” pentru el, nu casă și pământ pentru D. I. Auzind discuția dintre tată și ungur, D.I . a fugit de la casa lui, având doar 17 ani și a plecat la Baia Mare, unde, cu ajutorul unuia dintre frați s-a angajat la Furnicular, firmă ce se ocupa cu transportul minereului. După un an de muncă la Funicular, s-a hotărât să intre în mină la Ferneziu. Își dorea cu ardoare o casă și o familie alături de care să trăiască.

Îmi povestește cu cât drag și fară să țină cont de pericolul din subteran, pleca de la locuința unde stătea în chirie până la vestiarul din gura minei. Acolo se încălța cu bocancii de schimb, își lua lampa electrică și se ducea la colivie (lift) care îl urca la orizontul la care lucra. Aici se întâlnea cu noua familie (colegii de muncă) așa cum îi plăcea lui să le spună. Avea zile în care lucra manual cu lopata, ca vagonetar și zile în care era ajutor de miner, când stătea lângă un coleg la copturat frontul adică dezlipea piatra din tavan, după care scotea materialul din front și se arma, se asigura cu lemn sau cu TH-uri metalice, se bandaja cu lemn crăpat și începea perforatul frontului. Ambiția și dorința de a profesa l-au făcut pe D. I. să se înscrie la școala de artificier. Odată ajuns artificier, avea în grija lui alți mineri, iar el era cel care încărca locul de muncă, apoi pușca acel loc, după care ieșea afară din subteran, se spălau cu toții și se întorceau la casele lor. Așa era viața lui de zi cu zi, înafara acelor zile mai puțin norocoase când apăreau unele accidente: „am avut parte și de gazare și zile în care s-au rupt armăturile, dar echipa de salvare a venit în ajutorul meu și al celorlalți, deoarece știam că Dumnezeu ne veghează atât la suprafață cât și sub pământ”.

La 19 ani s-a căsătorit în localitatea în care s-a născut, a venit pe lume un băiat, iar după opt ani a divorțat de prima soție. Copilul a rămas în grija mamei, iar D.I. și-a continuat activitatea în subteran. În această perioadă de singurătate și-a întâlnit a doua soție. A venit pe lume o fetiță, iar după trei ani a divorțat și fata a rămas din nou cu mama. A întâlnit o a treia femeie, cu care a trăit 31 de ani fără să știe dacă a cunoscut dragostea sau așa a fost să fie călătoria lui în această viață.

La 63 de ani, pensionar fiind, s-a întors în Maramureș, loc care îi trezește multe amintiri, el lucrând o perioadă la mină, în M-ții Țibleș. În acea perioadă s-a creat o idilă între el și o femeie din acel loc, ea fiind căsătorită, cu familie și cu o poziție socială în acea localitate.

Într-o zi, hotărât, pleacă în căutarea acelei femei, pe care o găsește, spre bucuria lui, văduvă. Din momentul reîntâlnirii, scânteia s-a aprins în sufletul lui. Trăia din nou acele momente de bucurie și fericire din tinerețe. Rămas în acea casă, află că din dragostea pe care o avea în tinerețe cu acea femeie, s-a născut o fetiță frumoasă foc de care D. I. a aflat de ea abia la 63 de ani. În sfârșit și-a găsit liniștea, băiatul și fata din cele două căsătorii păstrează legătura cu el. Îl vizitează de câte ori le permite timpul, deoarece sunt departe de el. Nu a fost întrebat niciodată de ce a plecat de lângă ei, dar D. I. îmi mărturisește: „știu că într-o zi va trebui să plec în fața lui Dumnezeu, iar acolo va trebui să găsesc răspuns la toate întrebările care îmi vor fi puse”… mă îmbrățișează și îmi urează o viață binecuvântată.

O viață de om…. Uneori realitatea depășește ficțiunea. Câte povești neștiute se ascund în spatele unor chipuri de oameni pe lângă care trecem, îi salutăm, fără să bănuim câtă durere, câtă bucurie, câte neîmpliniri și câte căutări îi definesc! Îmi spun că povestea lui zbuciumată e pe sfârșite, poveștile noastre, ale tinerilor, abia încep….

Mihai Vlăduț MOLDOVAN
clasa a IX-a F
C. N. „Dragoș-Vodă”

Triumful celui care învinge fără să fi riscat este lipsit de glorie. Triumful celui care învinge fără glorie e lipsit de lacrimi. Triumful celui care învinge fără lacrimi este lipsit de smerenie. Triumful celui care învinge fără smerenie este lipsit de prețuirea celor de-o seamă cu el și a trudei drumului parcurs. (Augusto Cury)

4 ani… 680 de zile… 136 Săptămâni… 4000 sunete de clopoțel… Au fost și au trecut ca o poveste. Momentele frumoase zboară, știm asta deja. Dar azi- mă bucur. Nu știu exact de ce. Poate pentru că am dat ultimul test? Nu, mi-aș dori să dau încă unul, și încă unul și ele să nu se mai termine. I-am ascultat pe oamenii mari ce mi-au spus că aceasta e cea mai frumoasă perioadă și acum ce? Școala nu m-a învățat niciodată cum să îmi iau la revedere! Și nici nu aș vrea…

4 ani de liceu…chiar 12 de școală…. Dar educat oare pentru o viață? Pregătit pentru toate probele Împăratului Roșu? Sau sunt încă boboc în felul meu?

Timpul a devenit unitatea de măsură a sentimentelor și regretelor. În cât timp se termină ora? Câte ore mai avem până plecăm? Facem și ora asta?, dar iată că azi nici timpul nu mai stă în loc. I-am cerut să se oprească, să mă mai bucur puțin de bibliotecă, de curtea unde se depănau cele mai faine întâmplări, de sala de clasă cu table noir unde se duceau cele mai aprinse bătălii între derivate și integrale, de locul din a doua bancă, dar mi-a spus că lumea mă așteaptă și nu trebuie să mă opresc. Nu știu ce așteaptă lumea: poate să fac un pas greșit și să cad sau, din contră, să strălucesc. Însă, acum, eu aștept să mulțumesc tuturor și nimănui, să-i îmbrățișez și să le zâmbesc așa cum au făcut ei, aștept…. Aștept să ridic privirea spre bufnița care stă martor de un secol la poarta CNDV și să îi zic Am reușit. Însă, mai trebuie să mulțumesc cuiva în mod special…

Dragă școală,
Ți se pare ciudat să îți spun dragă, nu? Mai rar așa ceva…. Dar chiar îmi ești dragă. Și știi de ce? Pentru că m-ai făcut ceea ce sunt azi. Și nu vorbesc aici de cunoștințe, ci de emoții. M-ai făcut să realizez că mititica poate spune adevărul, la fel cum omul de geniu poate greși. Mi-ai demonstrat că e degeaba să te cufunzi în nori și-n ceruri nalte dacă nu înveți grija de aproape. Mi-ai explicat așa frumos că atunci când totul e plumb în juru-mi, să nu las să mi se frângă aripile, dar nu mereu te-am ascultat. M-ai lăsat să mă coc, până când, precum o leoaică, m-ai mușcat iar să vezi dacă mi-am învățat lecția. Și atunci nu am mai greșit, pentru că am realizat că oricât aș încerca din bube, mucegaiuri și noroi să realizez frumuseți și prețuri noi, testamentul meu va cuprinde ceea ce e cu adevărat valoros: cât am ajutat, cât am iubit, cât am sperat, cât am făcut, cât am fost. Dacă am fugit după glasul pământului sau după cel al iubirii, m-ai trecut prin foc încât să îmi arăți că omul e cel mai recunoscător în coliba sa. M-ai făcut să deschid ochii și să văd că niciodată nu e o minciună, ci un întreg lanț, că e mai important să fii om înainte de a deveni șeful mai multor comitete și comiții, că răzbunarea nu e a mea și că Moțoc se poate schimba doar dacă are voință, nu dacă am eu dorința. Când am vrut să o iau înainte, mi-ai amintit că într-o progresie atât primul, cât și ultimul termen au aceeași importanță. M-ai făcut să îi întâlnesc și pe cei care au vrut să mă țină sub radical, însă mereu dreptatea, cinstea, integritatea vor fi peste puterea lor. Mi-ai dat lecții peste lecții ca să îmi explici că uneori e mai bine să taci, că bunătatea definește un om și că degeaba destăinui prietenului toate secretele că poate deveni orișicând un Ștefan Tipătescu.

Însă acum, la final, rămân cu o întrebare….
De ce drumul spre triumf e atât de strâmt? Pentru că suntem învățați să prindem rădăcini în loc de aripi? Pentru că părinții și profesorii ne oferă totul, însă prea rar ne învață cum să luptăm pentru el? Avem toată informația, dar am uitat că frumusețea ei constă în a o descoperi. Ne facem prieteni din toată lumea, dar nu știm să îl prețuim pe cel care se uită la noi, îndurerat, sperând că vom ridica spre el capul măcar pentru un minut. Am învățat să zburăm, dar nu știm drumul spre casa omului care ne-a făcut să devenim ceea ce suntem azi. Am descoperit multe, dar trăim din ce în ce mai puțin. De ce drumul spre triumf e atât de strâmt? Pentru că nu știm să alegem nici ce învățăm, nici ce prețuim, nici ce aplicăm. Oare tu, dragă școală, să fii vinovată pentru asta? Din ce în ce mai des tot asta aud. Însă eu te scutesc de vină. Și știi de ce? Cu noi se petrece ceva…. O viață de om! Și, Doamne, ce valoroasă e! Pentru că oricât am încerca să o logaritmăm, să o înmulțim, să îi oferim putere, ea tot una e! Nu te simți vinovată că acum, când se strigă pentru ultima dată catalogul, nu realizăm asta. Ne-ai oferit ce ai avut mai bun (uneori, ce considerai tu bun, era un rău peste măsură, dar te iertăm) însă alegerile au fost mereu în mâna noastră.

Azi să știi că te prețuiesc pe tine, școală, cu dascălii, oamenii care te fac atât de specială și toate oportunitățile pe care mi le-ai descoperit! Mi-ai oferit șansa de a crește lângă profesori deosebiți care înțeleg amfiteatrul minții, dar și lângă cei care au blocat arta de a gândi. Am crescut lângă amândoi. De ce? Pentru că în drumul spre triumf oamenii nu sunt ceea ce te aștepți, însă sunt exact ce ai nevoie. Vouă, dragi profesori, maeștri de neuitat sau doar temporari, care m-ați format sau doar informat, care ați devenit mici pentru ca eu să ajung azi mare, care v-ați folosit puterea pentru a vă expune ideile ca niște adevărați lideri NU vreau să vă mulțumesc! Ar fi prea puțin! Vreau să vă promit că o să vă fac mândri!

Părinți, prieteni, familie, vă sunt recunoscătoare pentru că mi-ați arătat că diferența care face diferența e între Ar trebui și Am făcut. Mi-ați explicat că nu e nevoie să sar de pe o stâncă pentru a zbura, ci trebuie să îmi construiesc cu răbdare și perseverență propriul avion.

Vouă, minunata echipă Salut, Sighet! scriitori și cititori deopotrivă, vă mulțumesc că ați făcut ca scrisul să devină piatră de hotar! Lumea are nevoie de oameni care știu când și cum să mustre, dar niciodată nu se feresc să laude! Prețuiți mereu cinstea și omenia!

Viitoare generații, luați-ne drept exemplu sau chiar antiexemplu. Priviți-ne drept rebeli sau înțelepți, însă nu uitați să faceți și să fiți! Aveți un scop: să faceți lumea în care intrați mai bună decât cea din care veți ieși peste un an, doi, trei…. Veți găsi cheia succesului sub alarma voastră. Treziți-vă și trăiți frumos! Să vă dovediți vouă că puteți. Asta e cea mai mare bogăție pe care v-o puteți oferi. Și nu vă temeți de eșec! Întreaga lume nu e împotriva voastră pentru că nu întreaga lume vă cunoaște (încă).

Eu am doar 18 ani. Lume, iartă-mă că poate nu am făcut mai mult până acum, dar vezi că vin! O să-ți arăt tot ce pot, dar pe parcurs. Și alături de mine vin și fantasticii 12A! Nu ne primi ca pe străini, nici măcar ca pe niște fii risipitor, ci privește-ne drept temelia zilei de mâine.

Semnat, o elevă mândră că școala a fost o aventură plăcută

Unde este oare lacul albastru a cărui prezență ne însenina zilele copilăriei? Ți-amintești? De pe vremea în care ne jucam cu viața și ne credeam invincibili în „războaiele” pe care le purtam, la mal, cu flori și bețe pe post de arme? Acum este acaparat de ceață, culori reci și o umbră de sobrietate. Mă aștepți ca pe atunci, însă fără zâmbetul pe care îl știam prea bine. Îmi faci semn să mă apropii și să mă așez. Îmi oferi o ceașcă de ceai și ne pierdem câteva momente în tăcere. Gustul ceaiului amar al zilei de azi, il indulcesc cu speranța zilei de mâine.

Știam! Știam ce urma să-mi spui, știam că o să mă doară dar nu am fugit. Cu glasul tremurând mă întrebi: „de ce am ajuns așa? Unde au dispărut sufletele copiilor de ieri?”. Mi-ai spus că singurul lucru care mi-a rămas de atunci e inconfundabilul meu parfum, cu care și acum inund momentele pe care nu vreau să le uit.

Gândurile mă îndeamnă să țip: „Mi-e dor!”, mi-e dor de mine, de ce eram, de ce aveam. Deși cuvintele au ieșit în șoaptă, le-ai auzit, totuși, nu ai spus nimic. Oprim timpul cu o privire. Ne uităm ochi în ochi, suflet în suflet, de parcă am fi aceași persoană. Poate e adevărat… Nu se poate! Suntem simultan definiția perfectă și corectă a asemânării și a diferitului, sau cel puțin așa pare. E frumoasă nebunia noastră! Mi-ai zis că trebuie să aleg, să rămân pe veci aici, sau să plec departe către lumina spre care am pornit cândva împreună, încă de când am plantat primii arbuști de liliac, pentru ca să îți aducă aminte de mine atunci când voi pleca.

Știu că nu mai trebuie să stau, dar ceva încă mă ține legată de acest loc, de acest moment. Îmi doresc enorm să îmi spui ce să fac, astfel mi-ar fi mult mai ușor, însă tu taci deși ochii tăi îmi vorbesc. Cât să ne mai mințim? Suntem una și aceeași persoană sau am fost până când… Până când lumina mi-a făcut o invitație la veșnicie, arătându-mi că mi-e scris altceva. Mă uit la mine, la noi, pentru ultima oară. Pe tine te las aici, să ai grijă în continuare de acest loc al sufletului nostru.

Plec acum, iau cu mine doar ceașca cu ultimele picături de ceai, lăsând în urmă parfumul de liliac al zilelor trecute.

Diana Nadir ȘTEFĂNESCU
Liceul de Muzică „Sigismund Toduța”
Cluj-Napoca

Fața zilei

Nici n-am înflorit, nici n-am făcut fructe:
Putrezit-am blânzi în propriile colțuri.
Și ca niște rame goale care-și așteaptă tablourile,
Ne-am atârnat sufletele de pereții pictați de lumina soarelui…

Iar acum, ca niște sticluțe goale,
Ce se izbesc de mal când lumina lunii
estompează cu furie ochii noștri;
Se izbește și inima de peretele corpului fraged,
Vrând să alerge în flăcările apelor cu zbucium,
Și să mângâie marea cu nisipul mărgelat de pe tălpi…

Așteptat-am multă vreme, pețitori nu au trecut,
Ne-am înmuiat rănile în apa cu sare;
Venit-a primăvara, trecut-a vara,
Și până în iarnă nu a locuit nimeni
în inimile ce le-am dat spre închiriere
Chiar de toamna trecută…

*

Dor îmbolnăvit

De departe te privesc de acum ochii mei secați,
În cap îmi răsună numai râsul tău caraghios…
Sunt bolnavă de dor printre atâția vindecați,
Rămas-am prizonieră în sufletu-ți orgolios…

Ți-e părul răsfirat pe pat, până-n abis….
Te rog, nu mă trezi!
Să se facă dimineață, eu plec, tu rămâi în vis,
Mai rămâi puțin, oricum inima-mi va putrezi…

Patu-i gol, camera-i goală, farfuriile-s goale,
Pe fața mea întuneric, pe pereți lumina lunii
Tu din nou? Iarăși îmi dai târcoale?
Tu care vii cum vine ziua de sărbătoare…

*

Detalii

Cerul se sfărâmă cu capul în nori,
Vâltorile mărețe acoperă pământul;
Serenade întregi sunt distruse de ciori,
Dar noi tot nu știm de unde bate vântul…

Ființe înlemnite ridică brațe fără frunze,
Spre norii mult prea visători.
Artiștii mor în fața unor muze,
Dar noi tot nu credem că suntem trecători…

Leagănul bătrân de lângă nuc,
Povestind alte timpuri se mișcă scârțâind;
Departe, în ceață, se aud urlete de cuc,
Iar noi în sfârșit simțim primăvara venind..

*

An de doliu

Din nou ești tu, din nou e vals.
Și tare am obosit să-ți spun,
Că mi se rup picioarele cu fiecare dans,
Dar cuminte, tot mi te supun…

De ce revii în amintirea mea,
Când a trecut un an și doliul s-a sfârșit?
Ți-am făcut cumva înmormântarea rea,
De împreună cu iubirea n-ai murit?

Dă-mi nopțile-napoi,
Zilele să fie ale tale!
Lasă arma jos în acest război,
Și măcar o dată lovește cu petale…

Dă-mi te rog puterea de-a dansa,
Și ia-ți înapoi umbrele de scrum…
Lângă mormântu-ți zeflemitor nu mă lăsa,
Căci florile nu-ți mai miros de mult a parfum…

*

Sugrum

Ca pe o veche carte prăfuită,
Te simt mereu și te respir…
Și iar te-aștept în casa de nimeni locuită,
Închinându-mă precum unui martir…

Mă afurisesc în singurătatea mea.
Nu au mai rămas oameni pe lume.
Întoarce-te. M-am săturat să te văd în fiece stea,
Vino-mi. Lipsa ta începe să mă sugrume…

Viorile au amuțit de mult,
Iar simfoniile au devenit doar o epavă.
Eu tot cufundată în fața ta de lut,
Aștept, smerită, de la viață o otravă…

Nicoleta-Daniela GIURGI
Clasa a X-a B
Colegiul Național „Dragoș-Vodă”

N.r.: Poezii premiate cu locul II, la Concursul „Talente Sighetene”, ediția a IV-a (organizator, Centrul Cultural Sighet), la secțiunea Poezie/Liceu.

Undeva, pe o bancă dintr-un parc, stătea ea, bătrânica simpatică de pe strada vecină și hrănea porumbeii din firimiturile rămase din pâinea cumpărată pentru sărbători. Au venit copiii acasă și ea era tare bucuroasă, încât pregătise un adevărat festin, că doar au venit „puii mamei’’. Normal că nu putuseră să mănânce tot, așa că uite-o, stând pe băncuța de la malul râului care curgea pe lângă parc. Era cufundată în gânduri numai de ea știute – poate se gândea dacă au ajuns cu bine copiii acasă, dacă le-a plăcut masa pregătită de ea sau dacă vor mai avea la cine să vină la anul… cine știe? Zilele treceau cu repeziciune, firele albe se înmulțeau din ce în ce mai repede și nepoții creșteau. Rareori o mai sunau, dar nu se supăra; ei erau ocupați cu școala, aveau și ei viața lor, înțelegea asta. Ce bine ar fi fost dacă ar fi avut cu cine să își petreacă bătrânețile – soțul ei murise încă din tinerețe, în război, fiul său era director la o companie în unul din marile orașe ale țării, iar ea nu mai avea pe nimeni altcineva aproape. Toate zilele îi arătau la fel – își făcea plimbarea de dimineață prin parcul din apropierea casei, gătea câte ceva, se uita la telenovela de la ora 16, poate mai sta la o poveste cu vreo vecină, iar seara adormea în fața televizorului care, de o vreme, devenise plictisitor încât știa programul fiecărei emisiuni în parte.

În ciuda tuturor supărărilor ei, era o zi splendidă, cu un soare strălucitor care îi încălzea chipul brăzdat de riduri. Punga de firimituri se goli numaidecât și îndată se ridică și plecă spre casă. O dureau cam toate, dar nu se plânse niciodată în fața fiului… și așa avea el destule griji la serviciu. Trecând pe lângă locul de joacă, o întâlnise pe vecina care stătea la două case distanță de casa ei.
– Ce faci, vecino? Ai ieșit și tu puțin la aer?
– Da, uite, am ieșit puțin cu nepotul în parc că deja o ia razna de la atâta stat cu nasul în telefon, zise, arătând spre un copil zglobiu care se avânta spre tobogane.
– Ce mare a crescut de când nu l-am mai văzut prin curtea ta! Imediat e cât tine.
– Da, într-adevăr! spuse râzând vecina sa; de acum o să îl vezi și mai des pentru că fiul meu s-a mutat cu sediul companiei lui aici în oraș.

Chipul bătrânei se întunecase dar încercă să pară bucuroasă totuși, că nu era vina vecinei că nu avea nepoții aproape și nu se putea bucura de râsetele lor.
– Mă bucur mult pentru voi! Să ajungă acasă cu bine! O zi bună să ai în continuare! zise, după care, plecă abătută.
– Mulțumesc! La fel!

Se simțea mai singură ca oricând. I se părea că toate vecinele sale își petrec timpul cu nepoții, au cine să le scoată peri albi și nu ar fi supărat-o asta. Dar ea… ea nu are nimic. Avea doar o pisică ce îi mai ținea companie în unele zile dar era cam vagaboandă și era mai mult plecată decât acasă. Își mai pierdea din când în când vremea cu o vecină care stătea vis-a -vis, dar nu știe – poate din cauză că îmbătrânise sau poate pentru că vecina devenea din ce în ce mai cârcotașă pe zi ce trecea – ea nu mai avea răbdare să îi asculte toate balivernele, așa că se descotorosise de ea. Drumul i se păruse nesfârșit, cu toate că nu era prea lung și după câteva minute ajunse în sfârșit acasă. Casa era rece, așa cum se așteptase. Deja era obișnuită cu această atmosferă, era obișnuită doar cu propria-i persoană. Totuși, vestea primită de la vecina ei o făcea să se simta ca și cel mai uitat om dintre câți au existat. Se bucura pentru ea, dar ce n-ar fi dat să aibă și ea parte de o asemenea bucurie… sau măcar să o mai sune familia din când în când.

Scotoci printr-un sertar în căutarea unui album de fotografii pe care îl găsi în cele din urmă. Răsfoia albumul și privea pozele sale din tinerețe, alături de soțul și fiul său. Memoriile sale împăienjenite erau reîmprospătate de acele poze, care îi dădeau o stare de melancolie însă totodată îi aduceau zâmbetul pe buze. Pozele de la nuntă, cu fiul ei doar de câteva luni, cu prima zi de școală a acestuia – toate păreau așa de recente, de parcă se întâmplaseră ieri. Nu își putea explica când trecuse așa repede timpul. Timpul ăsta… oare unde se grăbea? Poate concura la maraton, cine era ea ca să îl judece? Lacrimi grele îi brăzdau obrazul măcinat de vreme și ofta, căci nu era cine să i le șteargă. Încă una și încă una până când, fără să-și da seama, umezise albumul de fotografii. Toate aceste retrăiri ale tinereții o epuizaseră complet, ca urmare se întise pe canapeaua din sufragerie și adormi cu albumul de fotografii în brațe și cu lacrimi încă umezindu-i fața, în ciuda eforturilor sale de a se liniști.

Era bolnavă de câteva luni – era obosită și încercată de viață. Nu dorea să spună nimănui de problemele sale, căci nu voia să devină o povară. Se puse liniștită să se odihnească pentru câteva ceasuri. Se trezi mai obosită. Ignorând acest aspect, se târî până la bucătărie ca un copil fără poftă de mâncare și ciuguli ceva, doar cât să prindă puțină putere, după care se tolăni în fața televozorului pentru a urmări telenovela de la ora 4.

Așa-și trecea viața… printre lacrimi, regrete, speranțe deșarte, dar masca toată această durere sub un chip zâmbitor.

Crina ANDRECA
clasa a IX-a E
Colegiul Național „Dragoș-Vodă”

foto: Peter Lengyel

Până la adânci bătrâneți

Încă o pagină albă în fața mea pe care urmează s-o pătez cu gânduri și ambiții, în speranța ca de data aceasta să nu mai ajungă în gunoi. Bine, poate exagerez, dar simt în mine un gol pe care nu-l pot umple nicidecum. Poate aceste foi vor reuși. De câteva zile m-am lipit de scaunul de la birou și încerc să-mi prefac sentimentele în slove, dar parcă mâna mea nu mă ascultă așa cum mi-ar plăcea. Încerc să-mi storc mintea pe o foaie nevinovată și să fac limonadă din toate trăirile mele. Îmi îndrept privirea spre peretele din dreapta mea, plin de poze. Reușesc cumva să trăiesc prin ele când le văd, în acele momente nemuritoare imortalizate care sădesc în inima mea speranță. Dacă au fost cândva timpuri bune, sigur se vor întoarce.

M-am întors la scrisul meu. Lucrez la o poveste despre un băiat, dar am rămas fără un final pentru acest protagonist misterios. A avut o călătorie prin viață destul de turbulentă, dar un simplu „și-au trăit fericiți până la adânci bătrâneți” nu i se potrivește.
O bătaie neașteptată în ușă îmi distrage atenția pentru a doua oară. Mă întorc și văd o figură înaltă, îmbrățișată de razele aurii ale soarelui. Poartă un zâmbet mai vast ca viața în sine, iar părul de-un negru închis i se varsă asupra chipului precum o cascadă moale de smoală ce-ți îneacă sufletul în frumusețea ei. „Credeam că nu mai vii”, am spus, o ușoară ezitare oprindu-se pe buzele mele. Încă văd iubirea precum o capcană care așteaptă șireată să te ia de mână și să te tragă în josul etern al dezamăgirii. Ar fi ironic să mă îndrăgostesc de imaginea persoanei lui, oglindă a mea, dar, totuși, imposibil din moment ce eu l-am creat.

Oamenii sunt făcuți din probleme. Aceste probleme ne fac atractivi în ochii celor ce ne-nconjoară căci ei vor să ne „repare”, să ne rezolve problemele. De aceea și zicala, oamenii vin și pleacă. De fapt, oamenii nu pleacă, doar li se termină problemele care te-au făcut să te agăți de ei în primul rând. Lui, în schimb, nu-i curg problemele prin vene, ci cuvintele mele și cerneala de pe hârtie. El e pacea și armonia și nimic mai mult. Cum aș putea eu oare să rezist ochilor ce tăinuiesc o galaxie-ntreagă și zâmbetului parcă de miere, știind că în spatele lui nu se ascund probleme ce mi-ar pune bețe-n roate să-l iubesc? Cum ar fi să încalc singura regulă dintre creator și creație? Nu există pe lumea asta cineva mai potrivit să-l iubească decât mine. Și simt deja cum mă cuprinde dragul când îl văd așezându-se pe patul meu comod. El s-a ridicat din slove… Slovele mele. L-am clădit cuvânt cu cuvânt iar acum e destul de puternic să se țină pe picioare, dar, dacă mă opresc din scris el se va prăbuși precum gândurile mele pe această foaie. Foaia asta este începutul și sfârșitul nostru, iar asta mă sperie.

„Am găsit o piesă nouă, cred că ți-ar plăcea”, spune el, vocea-i răsunând în mintea mea de mai multe ori. El urmărește mereu rutina, iar eu îl urmăresc pe el mereu. Vine la mine, ascultăm muzică până ne îmbătăm cu notele muzicale, purtăm o conversație fără rost apoi pleacă, și nu se uită înapoi. „Arată-mi”, îi răspund sec în timp ce mă așez lângă el pe pat. Ne rezemăm amândoi de perete și împărțim o pereche de căști pe care le scoate din buzunar. Muzica a fost mediul prin care ne uneam de când am scris prima pagină a poveștii lui.

„Te-ai gândit la ce final să-mi dai?” m-a întrebat pe nepusă masă. Pluteam pe valurile piesei și nu eram pregătită să-i răspund încă și să mă despart de ele. Am stat în liniște câteva secunde, ce se prelingeau pe ceas ca fiind ore, apoi am reușit să spun un „Nu știu, sincer.”. Mi-am aruncat privirea asupra lui. Dintre toți oamenii pe care-i cunosc, el e cel mai fascinant. Fără să mai spună nimic, s-a ridicat și a început să danseze prin cameră. Vom putea noi, cei reali, să ajungem atât de liberi încât să acționăm fără vreun motiv ascuns așa cum face el? Nu m-am putut abține și m-am ridicat și eu, parcă trasă de casca din ureche. Am dansat dintr-o piesă în alta, doar noi doi în cutia de 4 pereți ce ne separa de lumea rece. Am avut dreptate, timpurile bune chiar se întorc – atât timp cât găsești persoana potrivită care să le aducă înapoi.

„Dă-mi finalul în care ți-ar plăcea să mă vezi dacă aș fi real.”, a spus încet, parcă sperând să nu-l aud. Știam eu că de asta a venit. Cuvintele lui s-au lovit de mine și nu știu de ce, dar m-au supărat enorm. „De parcă e așa ușor…”, i-am servit o replică pe un ton dur. M-am oprit din dansat și m-am așezat înapoi, trăgându-l și pe el după mine. „Ți-e ușor să vorbești,” am continuat, uitându-mă în gol și sperând că astfel voi putea scăpa de emoțiile agățate de vocea mea, „Dacă nu este ceea ce cititorul vrea să citească? Dacă mă răzgândesc? Dacă nu-mi place de fapt și-l scriu doar pentru că pare a fi ceea ce vreau?”. Se spune că atunci când vorbești despre problemele tale se simte ca și cum ți s-ar lua o piatră de pe inimă, dar eu mă simt de parcă am mai adunat 10 peste. „E vorba de ce vrei tu! M-am săturat să nu mă asculți! E povestea ta și doar a ta!”, a spus și am putut să-i simt frustrarea din glas. M-am gândit la ce a zis, destul de mult. Poate că are dreptate. „E timpul să-mi dai drumul”, glasul i s-a stins din nou.

„E timpul să-mi dai drumul.” Ce drum? La ce se referă? „Dă-mi drumul!”, am auzit din nou. Simțeam cum inima începe să-mi bată din ce în ce mai tare. Nu mai puteam să-i văd chipul angelic sau să-i aud vocea. „Nu-mi da drumul!” am răspuns, lacrimi umezindu-mi obrajii precum o ploaie de vară peste florile proaspete. Și astfel, totul s-a prăbușit în mâinile mele…

Am deschis ochii și m-am văzut din nou la birou, uitându-mă la pozele de pe perete. Am luat stiloul în mână, și de data asta nu m-am oprit din scris decât după cuvântul „Sfârșit”. Da, e povestea mea și avea dreptate. E finalul meu, al lui, al nostru și stă în gândurile mele, pe foaia asta. Așa că, precum într-o poză, voi trăi și eu, și el, amândoi, prin cuvintele așternute pe foaia asta, pentru totdeauna.

Carolina BURCUȘ,
Colegiul Național „Dragoș-Vodă”,
Clasa a IX-a E

N.r.: Lucrare premiată cu locul II, la Concursul „Talente Sighetene”, ediția a IV-a (organizator, Centrul Cultural Sighet), la secțiunea Proză/Liceu.

Să creăm împreună

Ultimul an a fost unul complicat pentru toată populația planetei, însă, mai ales pentru elevi, a căror viață a suferit cele mai multe modificări. Totul a început cu două săptămâni de vacanță, două săptămâni de relaxare care păreau binevenite, apoi a continuat cu trei luni de școală online, o idee atrăgătoare la început, iar apoi ni s-a promis că din luna septembrie ne vom întoarce în băncile școlii. Însă nu a fost așa, cel puțin nu pentru cei mai mulți dintre noi. După 12 luni cu urcușuri și coborâșuri, cu anxietăți, stări de singurătate, redescoperiri interioare, pierderi și câștiguri, putem analiza în mod obiectiv ce a însemnat și înseamnă în continuare „școala online”.

Cu toții știm că avem un sistem de educație pe alocuri deficitar, iar la capitolul de folosire a tehnologiei și a resurselor de învățare on-line nu excelăm. La un moment dat, majoritatea elevilor au visat să învețe într-un mediu modern, în care platformele on-line, utilizarea telefonului și a laptopului, proiectele și evaluările în format electronic sunt la loc de cinste, însă această realitate ni se părea una îndepărtată, una văzută doar în filmele de peste ocean. Însă, în doar câteva săptămâni, acest vis s-a transformat în realitate pentru toți elevii din țara noastră, deși cu greu îl mai putem numi vis, și cu exagerată indulgență putem zice că așa a fost pentru toți elevii din țara noastră. Am descoperit alte lipsuri ale sistemului: profesori nefamiliarizați cu tehnologia, profesori care nu sunt capabili sau pur și simplu refuză să predea la distanță, elevi plictisiți, care nu își dau interesul, elevi care nu pot asimila informațiile din mediul on-line. Toate astea, în timp ce lumea trece prin clipe grele, marcate de incertitudine și spaimă, de pierderi în familie, de izolare și singurătate.

Însă, nu totul legat de școala on-line este negru, întrucât am descoperit un alt mod de a învăța, un alt mod de a face școală, am învățat să folosim mult mai bine propriile dispozitive electronice, am învățat să fim autodidacți, și am învățat că, oricât de departe am fi unul față de celălalt, putem stabili o legătură extrem de puternică dacă avem încredere și înțelegere reciprocă. Am îmbunătățit relațiile cu școala și cu profesorii, care, între timp, s-au perfecționat în arta predării la distanță și a mânuirii platformelor on-line, deși, în mare parte, nu au fost instruiți în cadrul unor cursuri, după cum era de așteptat. Nici noi, elevii, nu am fost instruiți cum să trecem peste stările de interiorizare și peste anxietatea provocată de pandemie și izolare, însă am învățat singuri să ne ridicăm moralul, ne-am dedicat mai mult pasiunilor noastre și acelor lucruri mărunte care ne fac fericiți, și chiar am descoperit noi pasiuni, talente ascunse și laturi ale noastre despre care nu știam până acum.

Anularea olimpiadelor naționale din primăvara anului 2020 a fost o lovitură grea pentru elevii care s-au pregătit intens, timp de un semestru și jumătate, visând constant la evenimentul care le-ar da posibilitatea să își demonstreze inteligența, să întâlnească alți tineri cu aceleași pasiuni, și chiar să le schimbe radical viitorul. Calificarea la o olimpiadă națională necesită multă muncă, caiete întregi pline cu subiecte și exerciții, ore întregi de pregătire, iar recompensa ar fi trebuit să fie una pe măsură: un premiu la națională înseamnă și admiterea la facultate fară examen, direct cu notă maximă. Elevii olimpici, printre care mă număr și eu, am suferit pe moment, am fost furioși, însă nu din cauza simplului fapt al anulării olimpiadelor, complet justificată având în vedere situația pandemică de atunci, ci din cauza impresiei că toată munca noastră și a profesorilor noștri a fost în zadar, dar ne-am resemnat cu faptul că 2021 ne va da o nouă șansă, o nouă provocare. Această nouă șansă nu a venit nici în 2021, olimpiadele și concursurile școlare fiind, din nou, anulate, fară ca măcar să se ia în considerare organizarea acestora în condiții de protecție sanitară, însă noi, elevii, rămânem optimiști și ne punem speranțele în anul următor, resemnându-ne cu ideea că aceste concursuri nu sunt cele mai prețioase lucruri pe care pandemia ni le-a răpit.

Descoperim, însă, cu regret, și pe zi ce trece din ce în ce mai puternic, câte alte lucruri ne-a răpit pandemia, și de ce școala în format fizic este net superioară școlii on-line: nu ne mai vedem cu prietenii și colegii, nu mai avem parte de nicio interacțiune umană, petrecem prea mult timp navigând pe internet, fie de pe telefon, fie de pe laptop, stăm prea mult în casă și nu mai luăm destul contact cu natura, ne găsim cu greu motivația să ieșim din rutină, iar viața noastră devine una monotonă și lipsită de concretețe. Simțim chiar și lipsa trezirii dimineața devreme precum și a drumului până la școală și înapoi, pentru unii mai scurt, pentru alții foarte lung. Însă, eu consider că acum nu este momentul să ne uităm în trecut, ci trebuie să privim spre viitor, spre viitorul în care ne vom întoarce la școală și vom fi învățat să folosim tehnologia și resurele on-line, vom fi deprins spiritul autodidact, însă ne va lipsi experiența muncii în echipă și a comunicării. Am învățat multe de la școala on-line, atât despre noi înșine, cât și despre lumea din jurul nostru, iar provocarea cea mai mare, odată ce trece pandemia, este să nu uităm ce am învățat, ci să creăm împreună un sistem de educație care să răspundă „noilor vechi” nevoi ale elevilor.

Vasile Gabriel VOUCIUC
Colegiul Național „Dragoș-Vodă”
Clasa a X-a E

N.r.: Lucrare premiată cu locul I, la Concursul „Talente Sighetene”, ediția a IV-a (organizator, Centrul Cultural Sighet), la secțiunea Eseu.