Interbook – Gânduri de început pentru un proiect de suflet…

„Unele lucruri sunt iubite pentru că au valoare. Altele au valoare pentru că sunt iubite”. (C.S. Lewis)

Haideți să facem un scurt exercițiu de imaginație. Suntem în anul 1939, Germania, descoperind oroarea celui cel de-al doilea Război Mondial. De parcă tot acest tablou al morții nu ar fi de ajuns, trăim și într-o modestă familie numită Hubberman. Câți dintre noi am mai citi într-o astfel de lume? Câți am fi prinși în mreaja descoperirilor? Dar acum… ce ne oprește? Dacă pentru Liesel Meninger cartea devenise o adevărată comoară de care s-a ținut chiar și cu prețul vieții/libertății, noi de ce nu am putea măcar să o considerăm ca pe un tovarăș de drum?

Am fost întotdeauna de părere că nu trăim doar o dată, ci avem atâtea vieți câte cărți citim. Vrei să fii rege, zmeu, aviator, luptător, președinte sau să călătorești în Alaska, Coreea de Nord, SUA, cea de-a cincea dimensiune, dar în același timp nu te-ai depărta de responsabilitățile tale? Atunci… CITEȘTE ca să TRĂIEȘTI. Pe mine cărțile m-au salvat de disperare, lașitate, plictiseală, lacrimi. De multe ori mi-am cuibărit sufletul printre paginile volumelor cu satisfacția că, prin lectură, scap de povara existenței cotidiene. Și tot de atâtea ori am mers spre raftul bibliotecii la fel ca la cei mai dragi prieteni pentru a le spune motivul zâmbetului meu. Uneori m-au înțeles, alteori am încercat eu să înțeleg cum procedează familia mea de hârtie. Am crescut împreună, am asimilat informații împreună și, chiar dacă uneori o părăseam, ea mă aștepta tăcută tot în același loc.

📖 Citesc pentru că nu pot fi altfel.
👩‍🏫 Împart, adun, fac grafice și limite pentru că nu pot fi altfel.
✒️Și învăț… pentru că nu pot fi altfel. Toate acestea fac parte din mine. Peste adevărurile matematicii se potrivesc atât de bine povești de viață, lecții din trecut și idei pentru viitor încât cartea și științele exacte tind să realizeze un întreg greu de observat din perspectiva unora.

Îmi place să simt vibrația oamenilor fericiți, încrezători, înțelepți, dar mai ales cititori. Iubesc să stau în jurul lor și să îi ascult. De ce? Deoarece transmit emoție, dăruiesc iubire, așază câte o cărămidă la zidul cunoașterii, au curajul să greșească și puterea să învețe, vorbesc despre cărți ca despre vechi prieteni și, nu în ultimul rând, au puterea de a vedea frumosul indifrent de norul ce s-a așezat în fața lor.

INTERBOOK a apărut atât ca o provocare, cât și din pasiune pentru oameni și cărți. Ce facem dacă sighetenii chiar citesc și în Sighet nu a ajuns încă acest virus al ignoranței? Ce facem după ce citim o carte: cu cine o dezbatem, cum analizăm ingredientele care au lipsit, ce am învățat din ea și ce punem în practică? Într-o astfel de situație ce ți-ai dori mai mult decât un club de carte, o întâlnire între prieteni prin care să ajungi să te cunoști chiar pe TINE!

Miercuri (4 martie 20202) a avut loc prima noastră întâlnire. Mai sfioși sau îndrăzneți, pasionați de lectură sau doar curioși, dornici de cunoaștere sau de a lega prietenii, ne-am strâns pentru prima dată. Fără a aștepta recompense, ceilalți ne dăruiesc prietenia, înțelepciunea și timpul lor. Pentru toate acestea aș dori să vă mulțumesc tuturor celor care ați făcut ca acest proiect să devină realitate: participanților, Clubului Interact Sighet, echipei de proiect, The Coffe Factory… și nu numai.

➡️ Ce am făcut și ce vom mai face?
De toate… Pentru cei care încă nu știți, INTERBOOK este un club de carte destinat tuturor (indiferent de vârstă, școală, pasiune) celor care doresc să tranforme lectura într-o activitate cool de grup și astfel să fie creatori de viitor. Vom avea două întâlniri pe lună în care vom dezbate cartea, vom sta de vorbă cu diferiți invitați, vom avea parte de abordări la care nu ne-am fi gândit și vom cunoaște povești, frânturi de istorie. Pentru detalii puteți vizita pagina de facebook – CLUB INTERACT SIGHETU-MARMAȚIEI, iar pentru orice nelămuriri mă puteți contacta.

➡️Ce surprize pregătim și ce așteptări avem?
Știm că nu va fi ușor, dar un drum fără obstacole nu duce nicăieri. Vom fi uneori obosiți, alteori dezamăgiți că nu am putut face mai multe, dar întotdeauna vom fi dornici să vă întâlnim. Zâmbetele de pe fața voastră vor alunga orice umbră. Vă pregătim jocuri, activități practice, teste, provocări, deoarece o dragă participantă spunea că avem „apucături faine de tot” și îi dau dreptate.

➡️Ce înseamnă pentru mine INTERBOOK?
Curaj, ieșire din zona de confort, creativitate, prietenie, familie, lucru în echipă, solidaritate, empatie, comunicare, distracție, artă, cărți… Interbook a devenit o parte din mine!

Viața e o carte, iar noi o filă din ea. Haideți să ne scriem povestea în cel mai frumos mod posibil!

Gabriela MICH
Secretar Club Interact Sighet




Fără panică!!… INTERBOOK Sighet vă așteaptă pe toți!

Cartea este un tovarăș care nu te copleșește cu laude, prieten care nu te ademenește, partener care nu te plictisește… este un prieten care nu vrea să obțină nimic de la tine lingușindu-te… prieten care nu umblă să te viclenească, să te mintă. (Al-Djahiz)

S-a declarat panică generală în legătură cu destinul cărților… Tot mai multe biblioteci personale ticsite de cărți prăfuite… Tot mai multe târguri de cărți pline …. pline de oameni care își fac poze. Din ce în ce mai multe televizoare pornite, gadgeturi de ultimă generație în mâinile celor care nu cunosc arta scrisului; tot mai mulți oameni plictisiți, distrași… iar într-un colț de lume o comoară suspină, nimeni nu o atinge. Degeaba ea strigă Citiți ca să trăiți!. Cine o ascultă? Panică generală cică… eu zic că mai degrabă e nepăsare generală.

STOP! Și dacă sighetenii chiar citesc? Dacă în Sighet nu a ajuns încă acest virus al ignoranței? Ești curios să afli? Atunci haide miercuri, 4 martie, ora 16:00, la Coffee Factory cu cartea preferată! INTERBOOK te așteaptă!

Ce este INTERBOOK?

Interbook este un proiect al clubului Interact Sighetu-Marmației prin care se încearcă promovarea lecturii nu ca activitate solitară, ci ca una de grup. Și, ca un secret: încă ești cool dacă citesți. Clubul nostru nu va însemna doar o discuție pro-contra, ci o întâlnire cu alte tipuri de cititori; o întâlnire în care ne vom cunoaște pe noi.

Cum a apărut totul?

De la o simplă întrebare: Am terminat cartea, și ce? Cu cine o dezbat? Fiecare pagină citită e o fărâmă din marele discurs al lumii. Citește și fă ceva! Deșteaptă-ți mintea. Cum vor afla și alții valoarea cărții dacă eu citesc și tot eu înțeleg? Așa s-a născut INTERBOOK: din pasiune pentru oameni și cărți, din dorința de a crea legătura între carte și univers.

Cum funcționează?

Prima întâlnire va fi doar una de cunoaștere, dar dacă vrei cu adevărat să pătrunzi în lumea cărților, Interbook a fost creat special pentru tine. Vom avea două întâlniri pe lună: una va fi o dezbatere informală și prietenoasă despre carte, autor, personaje, iar în cea de-a doua vei putea discuta cu invitații noștri, vei participa la diferite activități practice și nu numai. Important de menționat e că nu va fi obligatoriu să fi finalizat integral cartea, însă îți vei asuma riscul de a auzi câteva spoilere. Vrei să vorbești despre Holocaust, uniformizare sau sacrifiu suprem? Vom încerca să avem de toate. Lectura oferă posibilitatea de a avea aspirații mari și de a continua să progresezi. Vrei să îți faci noi amici, să te împrietenești cu ființele de hârtie sau să fii surprins de abordări la care nu te-ai fi gândit vreodată? Fă primul pas într-un club al bibliobibulilor (ești curios ce înseamnă? Haide în 4 martie, ora 16:00 și vei afla!)

Cine poate participa?

Oricine. Fie că ești cititor amator sau pasionat; tăcut sau vorbăreț; critic literar, blogger, entuziasmat, interesat sau nu, tânăr sau cu mai multă experiență, când vei păși pragul clubului vei fi iubit, special, respectat și ascultat. Cochetezi cu scrisul sau iubești activitățile practice? Atunci te așteptăm alături de noi pentru a-ți pune în valoare talentul creativ. Sportul tău preferat este Maratonul 24 ore de citit? Ești pasionat de film, muzică, teatru, artă? Oricare ar fi pasiunea ta, haide în INTERBOOK – un club cu și despre oameni Nu-ți face griji dacă ești timid! Cititorii INTERBOOK nu se mănâncă între ei, ba chiar își fac viața mai frumoasă unii altora.

Pe mine cărțile m-au salvat de disperare, lașitate, plictiseală, lacrimi. De multe ori mi-am cuibărit sufletul printre paginile volumelor cu satisfacția că, prin lectură, scap de povara existenței cotidiene. Și tot de atâtea ori am mers spre raftul bibliotecii la fel ca la cei mai dragi prieteni pentru a le spune motivul zâmbetului meu. Uneori m-au înțeles, alteori am încercat eu să înțeleg cum procedează familia mea de hârtie. Am crescut împreună, am asimilat informații împreună și, chiar dacă uneori o părăseam, ea mă aștepta tăcută tot în același loc. Vrei să facă același lucru și în cazul tău? Vrei să descoperi valoarea cărții? Haide la INTERBOOK! Îți cer doar o oră! Nu vei regreta!

Gabriela MICH
Secretar Club Interact Sighet (2019 – 2020)




Un nou pian de concert pentru Școala de Muzică din Sighet e pe drum!

“Povăţuiţi copiii spre virtute; ea singură, şi nu banii, îi poate face fericiţi. Vă spun din experienţă.” – Ludwig van Beethoven

În dimineața zilei de vineri, 28 februarie, în cadrul ședinței Consiliului Local Sighetu-Marmației, pe lângă multe alte subiecte, a fost votat bugetul pentru anul 2020. Buget în care, la partea de investiții, era încadrată suma de 150.000 LEI pentru achiziționarea unui pian, sumă cu greu ținută „în viață” de către consilierii care încercau să gestioneze cât mai bine modul în care urmau sa fie cheltuiți banii.

Acest pian care urmează să fie achiziționat și adus în sala „Monica Chifor” a Școlii de muzică, reprezintă cea mai mare mână de ajutor acordată culturii din Sighet din ultimii ani.

Vreau să mulțumesc în primul rând domnului director al Școlii de Muzică, Ioan  Muntean, membrilor Rotary Sighet, Rotary Voievodal Sighet, Rotaract Sighet și Interact Sighet, care m-au susținut, încurajat și ghidat pe calea care ne-a adus unde suntem astăzi (cu un extraordinar instrument muzical pe drum), membrilor Consilului Local, Primarului, Viceprimarului și  nu în ultimul rând, Secretarului Primăriei Sighet, care au agreat această idee ambițioasă și au făcut-o realitate și, tuturor celor care într-un fel sau în altul au susținut acest proiect.

Aurel VIȘOVAN
clasa a XI-a B, CNDV




DEBUT: 2020 – anul „dezastrelor” pe globul pământesc?! (autor, Bogdan Godja)

Bogdan Godja

De-abia am reușit să ne „lansăm” în noul an și deja am fost nevoiți să coborâm cu picioarele pe pământ și să asistăm la dezastrul produs de natură în Australia… milioane de hectare rase de pe fața globului și mii de animale arse și pârjolite de flăcările dezastruoase ale incendiilor! Sute, ba chiar mii de oameni luptând împotriva iadului care s-a extins și a devastat timp de aproximativ patru luni! Mulți dintre martori au rămas cu sechele după acele imagini pe care le-au surprins în timpul luptei cu flăcările iadului!

„De ce ?” practic aceasta este întrebarea pe care și-o pune orice persoană, doar în momentul în care dă de rău! Nu avem un răspuns clar dar știm că vina ne aparține nouă, oamenilor, care nu știm ce să mai facem de la atâta bine… nu știm să ne comportăm și să ne mulțumim cu ceea cea avem și ceea ce ni se oferă, mereu încercăm să obținem imposibilul! Ajunși de multe ori la… înălțime uităm de tot și începem să tratăm lucrurile superficial…
De parcă nu era de-ajuns… o boală infecțioasă atacă omenirea! Sub numele de „Coronavirus” sau mai bine zis „Asasinul globului pământesc”, cel care a ucis aproape trei mii de persoane, i-a adus în stare gravă pe alți câteva mii și din păcate nu se oprește aici! Panica crește în majoritatea statelor, mulți sunt infectați deja iar restul se așteaptă la acest lucru…
Oare „de ce ?” mulți reluăm această întrebare și încă nimeni nu ne-a oferit un răspuns… Să fie un semn al destinului sau doar o criză de stres global pentru o perioadă mai scurtă?

Nimeni nu ne dă un răspuns ferm la aceste „evenimente”… și chiar dacă ar fi „destinul”, ce ar vrea să ne transmită? Faptul că se apropie cu pași repezi „sfârșitul” sau o să fie un nou… început?

Acestea fiind practic unele dintre cele mai frecvente întrebări stârnite odată cu apariția acestor catastrofe! Specialiștii fac tot posibilul să găsească vreun antidot, însă nimic (deocamdată?)! Nu știm de unde au pornit aceste probleme și nici când se satură să ne terorizeze…

Aceste dezastre naturale o să ne ucidă sau o să ne facă mai puternici?! O să reușim să ieșim din aceste situații teferi sau vătămați? Întoarcem și a doua pagină din această carte intitulată „Anul 2020”, a doua pagină fiind luna Februarie, care se încheie cu începutul epidemiei care lovește o dată la zeci de ani!

Să fie doar o coincidență sau un semn divin pentru a ne arăta că putem dispărea de pe o zi pe alta?

Nu știm ceea ce ne prezice viitorul, dar un lucru e cert, o să ne schimbe… în cel mai scurt timp!

 

Bogdan GODJA
clasa a XII-a F, CNDV

NR: foto „Salut, Sighet!”




Anul 1939, un an greu pentru bunicul (partea a II-a)

Andreea Pop

În anul 1939, primăvara, în luna iunie, au început mobilizările. În satul natal al bunicului meu, Vișeu de Jos, a venit batalionul 10 al Vânătorilor de Munte, o iscadrilă de cavalerie. În fiecare casă, fiecare om care avea locuință cu două încăperi era obligat ca o cameră să o dea armatei.

În acea cameră care era dată armatei intrau câte doi ostași, iar în grajdul din gospodărie erau adăpostiți câte doi cai. Fiecare om din sat, de la vârsta de 25 de ani și până la vârsta de 60 de ani, era mobilizat. Armata era împărțită în tot satul, în fiecare casă. Dimineața, la ora 5, un ostaș gornist se urca pe cea mai înaltă casă și sufla din goarnă, iar ceilalți ostași se trezeau toți și scoteau caii din grajduri, îi pregăteau și plecau la adunare. Adunarea era în mijlocul satului, într-o livadă mai mare, acolo luau masa și comandantul le împărțea sarcinile. Ostașii încălecau pe cai și plecau la instrucție, pe o câmpie întinsă din apropierea satului.

Copiii din sat mâncau unde mâncaseră și ostașii, deoarece, îi chemau bucătarii și primeau ce rămânea de la batalion.

În luna septembrie 1940 a avut loc cedarea Ardealului de Nord ungurilor. Armata română a plecat din sat și-n urma lor venea armata ungurească.

Pe la începutul anului 1941 s-a făcut simțit cel de-al Doilea Război Mondial și în Maramureș. Maghiarii au făcut și ei mobilizare și au dus pe front băieții de la vârsta de 16 ani până la vârsta de 62 de ani. Era un fel de armistițiu între români și unguri îndreptat, sub comanda germană, împotriva rușilor.

În timpul războiului, satul Vișeul de Jos a fost ocupat de maghiari. În anul 1942 a fost o foame mare, oamenii neavând ce mânca. Maghiarii au făcut în sat un magazin numit Hoandea. Acolo erau alimentele comunei, iar fiecare om avea cartelă și de-acolo lua ceea ce avea nevoie.

Pe vremea aceea, nu aveai voie ca noaptea să ai lampa aprinsă în casă, deoarece, umblau cenderii și, unde vedeau lampa aprinsă, intrau, te loveau și te amendau. Când unii oameni din sat mureau, preotul nu avea voie să „clopoțască” la biserică, iar la înmormântarea acelor oameni, nu aveau voie să participe săteni, deoarece mergeau cenderii și-i luau la bătaie.

În anul 1944, toamna, nemții și cu ungurii au evacuat tot poporul din sat și l-au trecut pe Valea Izei, deoarece în sat au început luptele, au dat foc la comună, la mori, la poduri și s-au retras. În urma lor au venit rușii și românii și i-au alungat pe nemți și pe unguri.

Poporul care a fost evacuat s-a întors înapoi în sat, după retragerea nemților și ungurilor. Nemții și ungurii au luat tot ce se afla în sat: oi, vaci, cai etc. Satul a rămas gol, iar oamenii care au fost evacuați și s-au întors la casele lor nu au mai găsit nimic, nici mâncare, nici animale. Porumbul care era cultivat pe câmp nu era încă cules și oamenii căutau porumb și îl fierbeau, fiind singura sursă de mâncare; aceștia nu aveau cu ce să aprindă nici focul. Ei se foloseau de iască, cremene, pietre, pilă pe care le loveau pentru a scoate scântei și așa aprindeau focul. Săracii oameni, dimineața, când se trezeau, nu aveau lumină, ardeau puzderii de cânepă ca să aibă lumină în încăperi, ca să se poată îmbrăca. Obișnuiau să facă lumânări din său de oaie.

După război, i-au lovit pe bieții oameni boli grele, tifos, râie, păduchi, stelnițe. Oamenilor afectați de tifos, le pica părul și dinții, iar unii dintre ei, din cauza acestei boli, mureau. Râia era o boală care producea bube și răni; oamenii se dădeau pe corp cu piatră vânătă. Și păduchii se răspândeau printre oameni iar stelnițele apăreau la „încheieturile” paturilor.
Greu au trecut oamenii prin război, greu le-a fost și după terminarea războiului, mi-a spus bunicul.

Andreea POP
clasa a IX-a F, CNDV




Piese pentru suflet (autor, Ioana Trifoi)

Ioana Trifoi

– Ce vei face cu viața ta?
– Îmi voi croi un drum și voi merge pe el până la capăt.
– De ce să îți croiești un drum când există deja atâtea drumuri pe care le-ai putea urma?
– Există, dar acele drumuri sunt pline de gropi!
– Le-ai putea foarte simplu ocoli.
– N-am să-mi arunc visele dintr-o parte într-alta, nu de altceva, dar s-ar putea la un moment dat să alunece și să se risipească printre atâtea gropi.
– Domnișoară văd că orice aș zice esti mult prea sigură pe tine. Apreciez!
– Dumneavoastră dacă ar fi să alegeți un drum pe care ar trebui să circulați cu un BMW seria 8 pe care l-ați alege: cel cu gropi sau cel fără?
– Păi, nu e totuna. Logic, cel fără, doar nu vreau să stric minunăție de mașină.
– Le fel e și cu oamenii, doar că, de cele mai multe ori, ei aleg drumul cu gropi, doar pentru a se deosebi de ceilalți.
– Nu e la fel! La mașină se mai duc telescoapele, frâna, iar dacă dai peste câteva gropi mari s-ar putea să rămână în pană.
– Acestea se pot schimba ușor, dar ce faci când unui om îi moare speranța sau, și mai grav, când unui om i se ,,STRICĂ” sufletul?
– Vorbești numai prostii, cum să ți se strice sufletul?
– Nu o să înțelegeți decât atunci când o să ajungeți cu BMW-ul la mecanic și veți vedea că nu există piese și pentru… suflet.

Maria era mereu pusă pe vorbărie și i-ar fi explicat domnului din trolebuz cum stă treaba, dar fusese nevoită să coboare, deoarece era așteptată cam de vreo 30 de minute.
Deși are numai 25 de ani viața ei este mult prea încărcată: de la ore de pian, până la box și cursuri de gătit e un salt mare, salt pe care Maria îl consideră pueril și pe care îl face sărind dintr-un trolebuz într-altul, momentan nu-și permite o mașină și nu că nu ar avea bani, dar Elveția, Roma, Grecia și Egiptul i se par alegeri mult mai înțelepte decât o amărâtă de mașină.

Iat-o intrând grăbită pe ușa sălii de box, echipată și gata de antrenament.
– Îți cam place să te lași așteptată!
– Ce-i bun mereu se lasă așteptat, i-o întoarce Maria unei colege cam îngâmfate, care mereu o invidiază și mereu agață în ea. Cu părul prins într-un coc lejer, cu o siluetă de invidiat și cu privirea aceea de temut, Maria atrage atenția asupra sa, nu de alta, dar nu intrase bine în ring că vreo trei băieți noi pe la antrenamente îi și cerură facebook-ul. În locul ei altele s-ar fi simțit flatate, însă ea le răspunde cu un zâmbet zeflemitor:
– N-am!
Ziua trecuse mult prea repede și iat-o pe frumoasa Maria cum își caută oferte de vacanță împreună cu prietena ei, Ana.
– Știi, azi am întâlnit un domn cam plin de sine care nu știa altceva decât să scoată lucrurile materiale la înaintare.
– Și iar te-a apucat filozofatul în trolebuz?
– Ce bine mă cunoști!
– Doar tu ai putea vorbi cu necunoscuții despre aspirațiile tale, de parcă i-ai cunoaște de o viață.
– Să știi că azi el m-a abordat primul întrebându-mă ce vreau să fac cu viața mea, dar recunosc că a fost o discuție foarte interesantă.
– Sunt sigură că vei scrie despre ea. De abia aștept să o citesc.
– Hei, parcă ești psiholog, așa mă citești!
– Și totuși, trebuie să recunosc că niciodată nu am găsit vreo carte mai greu de citit și, harul Domnului, sunt câteva sute care mi-au trecut prin mână!
– Autorul contează!
– Nu mai filozofa și hai să mâncăm.

Maria și Ana erau prietene de când se știu, au crescut împreună, au plâns împreună după primele iubiri, au râs împreună și cel mai important au fost mereu una lângă cealaltă, iar cel mai probabil și după ce se vor căsători își vor lua case cu piscină una lângă cealaltă și tot o să-și ducă dorul una celeilalte.
– Bună dimineața! zise Maria plină de entuziasm.
– Bună dimineața! se auzi vocea somnoroasă a Anei la celălalt capăt al firului.
– Sper că nu ai uitat că azi plecăm în Malaysia.
– N-am uitat, însă e abia 7 dimineața, noi avem avion abia la 15.
– Sorry!
– Maria când o să înțelegi că eu nu-mi încep ziua făcând jogging ca și tine, eu vrea doar să dorm.
– Bine, bine, dormi ca o bunică de 80 de ani. Viața e făcută să o trăiești nu să o dormi.
– Ne vedem la aeroport!
Deși cele mai bune prietene, mereu atât de diferite: una îndrăzneață și rebelă, mereu spontană, cealaltă rușinoasă, mult prea calmă și atât de leneșă. Oare unde s-or fi găsit?
La ora 14:30 erau deja amândouă în fața aeroportul nerăbdătoare și dornice de distracție. De cum o zări Ana îi zise Mariei, văzând-o cu o cafea în mână:
– A câta e pe ziua de astăzi?
– Hmmm … a doua sau a treia, ce mai contează acuma.
– Normal că bei atâta cafea, căci în loc să dormi tu mergi la jogging, iar noaptea te iau gândurile…. ce să-ți povestesc!
– Zici că ești bunica.
Apoi se îmbrățișează ca și când nu s-ar fi văzut de cinci ani și porniră pentru a-și aștepta zborul.
Maria mai mereu vedea fețe cunoscute, dar niciodată nu știa de unde să le ia, știa că le cunoaște, dar habar nu avea de unde și, la fel se întâmplase și înainte de zbor. Văzu un domn care o tot fixa cu privirea, dar nu știa de unde l-o fi cunoscând.
– Domnișoară, mă mai ții minte? Discuția din trolebuz?!
– Cum aș putea uita? Dar ce vânt vă aduce pe aici?
– Păi, aștept trenul!
– Știți, aici este aeroportul!…

Ioana TRIFOI
clasa a XII-a F, CNDV




PoetikS – Anastasia Herbil

Anastasia Herbil

Clepsidră

aș vrea să rostogolesc clepsidra
să amețesc nisipu-i neiertător
sau mai bine
aș putea s-o sfărâm total
să-i împrăștii rămășițele
să arunc otrăvuri pe cioburi
să torn foc pe amintiri

aș distruge clepsidra în întregime
aș sfărâma-o fără vreun regret
aș zdrobi ceasurile
iar pe Cronos aș vrea
să-l pot înjunghia
cu un pumnal care să-i curme nemurirea

dacă nu erau toate acestea
și mai ales
dacă nu era acel afurisit zeu
în sufletul tău încă aș fi fost eu
iar timpul
cumplitul
nu te-ar fi transformat
în trecutul meu

Despre infinitul temporal

poate că „totdeauna”
se va termina mâine
iar „mereu”
își va găsi sfârșitul

poate că „niciodată”
nu e atât de permanent
și veșnicia poate că-i o iluzie
ca o reflexie
ce se spulberă
când se întunecă oglinda

până și nesfârșitul
ar putea avea o limită
și pe această notă
Universul ar putea să se lase
cuprins într-o palmă

însă relativă fiind
socoteala lui Cronos
veșnicia e o clipă
iar clipa e o veșnicie

 

Dorul de îngheț

se-mbracă cerul de vată
cu zbor de rândunele
zbor de ciocârlii

neclintit îmi ești
copacul meu
nu te încântă
răsărirea mugurilor
și nici încolțirea
de prin câmpii

nu te mulțumește
nici atingerea de ghiocel
nici aroma violet
de liliac

crezusem că-ți va plăcea
gustul trezirii
și că vei întinde
ramul spre soare

însă mă uimești
copacul meu
căci poți iubi
un coșmar cumplit
și o ură nemiloasă

mă surprinde
că poți duce dorul
unei condamnări
atât de reci
mă miră că numai tu
copacul meu
nu porți ură
vrăjitoarei de zăpadă

Fragilitate

mă prăbușesc
ca o statuie devorată de timp
sau ca un oraș
clădit pe cărămizi muribunde

sunt alcătuită
din fracțiuni de sticlă
care se descompun
și se îmbracă în sânge
mai repede și mai des
decât aș vrea

sunt ca o păpușă de porțelan
nu la fel de frumoasă
însă la fel de ușor de distrus
și de sfărâmat

imaginează-ți
un amestec de cioburi –
cioburi din ce-am fost odată –
lipite între ele
cu un soi de smog
din rămășițele unei umbre
căci asta
e ceea ce am ajuns să fiu

Anastasia Herbil
Clasa a VIII-a
Colegiul Național “Dragoș Vodă”

 

Foto : Kanyuka Mihai




Pe clapele excelenței! Vrem pian nou pentru Școala de Muzică din Sighet! (autor, Aurel Vișovan)

Sala „Monica Chifor” a Școlii de Muzică din Sighet reprezintă sufletul culturii sighetene. De ce? Pentru că, indiferent de eveniment, fie el legat de muzica clasică, fie de folclor, fie „baluri ale bobocilor” etc., sala „Monica Chifor” este singura sală menită și capabilă să susțină astfel de evenimente. Este o sală foarte valoroasă pentru acest oraș, nu numai prin numărul de evenimente organizate acolo ci și prin faptul că, din punct de vedere acustic, este excepțională, nu numai prin arhitectura sa, ci și prin materialele de izolare folosite pentru pereții acesteia.

În ultimele decenii, această sală a găzduit concerte de o anvergură cu mult peste ce s-ar aștepta oamenii de la un oraș de mărimea Sighetului. Cum a fost acest lucru posibil? Simplu: prin talentele de renume internațional care și-au fundamentat educația muzicală în această școală, datorită unui corp profesoral de excepție pentru o școală de acest tip.

Până în urmă cu zece ani, în această sală, Filarmonica din Satu Mare oferea constant concerte care erau mult apreciate și necesare pentru dezvoltarea culturală a oamenilor din Sighet, și, până nu demult aveam un pian care era capabil să facă față mâinilor ferme, dar pline de magie, ale pianiștilor care erau tot timpul întâmpinați de o sală plină, dornică să asculte muzică de înaltă calitate.

Din păcate, toate acestea sunt în momentul de față suspendate. Din ce cauză?

Deoarece în sala „Monica Chifor” există un pian Thomann achiziționat acum 10 ani, care a „îmbătrânit”, fiind tot timpul utilizat cu pricepere de mâinile talentaților copii de la Școala de Muzică, care, de mici au fost aplaudați când susțineau examenele sau câte un concert. Sutele, miile de ore de exersat și concertat și-au pus amprenta asupra… pianului. Astăzi pianul este aproape inutilizabil, se dezacordează în timpul concertelor, fiind incapabil să reproducă un sunet curat și corect din punct de vedere muzical.
Copiii de la Școala de Muzică ce își formează urechea muzicală, acordându-și-o la acel pian din sala „Monica Chifor”, interpreții de mare anvergură care odată susțineau regulat concerte în acea sală și care astăzi doresc să readucă pe acea scenă sufletul muzicii clasice, oamenii care sunt dornici să se dezvolte cultural și să își delecteze auzul cu opere muzicale de cel mai înalt rang, cu toții au nevoie de un instrument principal nou în această sală.

Cum se poate realiza?

Printr-un proiect foarte ambițios; de aceea sora mea Aurelia Vișovan – pianistă, Ioan Muntean – directorul Școlii de Muzică și cu mine, am inițiat acest proiect prin care dorim să achiziționăm un nou pian pentru sala „Monica Chifor”. Convinși că putem reuși, ne-am propus să strângem suma de 30.000 de euro pentru a readuce viața muzicală pe care în trecut această sală o genera, iar un pian Yamaha nou, de concert, ar fi exact ce ar trebui.

Echipa Interact Club Sighet, în colaborare cu Rotary Club Sighet, a preluat această inițiativă de a susține acest proiect atât de util, dar cu un scop atât de nobil.

Pe data de 20 martie 2020, Aurelia Vișovan, actualmente profesor universitar la Conservatorul din Nürnberg și asistent universitar la Conservatorul din Viena, va susține un concert de pian aici, la Sighet, cu scopul de a ne reaminti cât de important este un instrument bun pentru ca și elevii școlii cât și pianiștii de carieră să poată evolua la nivel maxim.

Suma este una enormă, dar nu ne descurajează, căutăm sponsori dornici să susțină proiectul și implicit aproape tot ce înseamnă viața culturală a acestui oraș. În momentul de față colaborăm cu majoritatea ONG-urilor din Sighet fiindcă dorim ca tot orașul să fie implicat în această acțiune care va face sala „Monica Chifor” să renască și totodată și Școala de Muzică. Și nu în ultimul rând, am făcut demersul necesar, solicitând sprijin financiar și de la Consiliul Local al municipiului Sighet. Împreună putem reuși!

Aurel VIȘOVAN, membru Interact Sighet,
clasa a XI-a B, CNDV




DEBUT: Viața bunicului meu (Copilăria)

Andreea Pop

În anul 1935, bunicul meu avea vârsta de 6 ani. În luna mai, bunicul meu s-a dus cu bunicul lui la munte cu șase vaci. El era îmbrăcat într-o cămașă lungă de tort, făcută de bunica lui, opinci din piele de oaie, ața opincilor era făcută din lână de capră.

Bunicul sta cu vacile cu moșul lui, iar noaptea dormeau în colibă. În colibă, era așternută cetină de brad și noaptea, moșul lui îl învălea cu o țolincă făcută din lână. Moșul lui îl lega de el cu curelele de la opincile lui, ca să nu-l ia fata pădurii.

Demult, pe vremuri, umbla fata pădurii. Ea lua copiii și-i ducea în codrul des și-i omora. Moșul bunicului fuma pipă. El îl trimitea pe bunicul meu cu o cofiță de lemn după apă rece de izvor. Distanța de la colibă până la izvorul unde se afla apa era de aproximativ 100 de metri. Bunicul meu mergea după apă fumând din pipa moșului său, deoarece el se temea să meargă seara după apă, de aceea bunicul învățase să fumeze.

Într-o zi frumoasă de mai, bunicul s-a dus cu moșul lui cu vacile pe un câmp, la păscut. Pe bunicul meu îl trimisese moșul lui să întoarcă vacile și, mergând să întoarcă vacile, pe câmp găsește multe pietricele mici. Bunicul ia pietricelele și le aruncă din vârful unei pante. Sub pantă, se afla moșul lui, iar bunicul, cum aruncase pietrele, îl nimerise în obraz și acestuia a început să-i curgă sânge. Bunicul s-a speriat și a luat-o la fugă spre pădure. A rămăs în pădure lipit de un fag și, apropiindu-se noaptea, a adormit. Moșul lui l-a căutat disperat prin pădure, cu câinele. Câinele l-a găsit culcat lângă fag și, lătrând foarte tare, l-a dus pe moșul lui la culcușul bunicului. El s-a trezit și a început să plângă, dar moșul l-a luat și l-a dus în brațe la colibă.

În anul 1936, bunicul coborâse împreună cu moșul lui în satul său natal. Căsuța lor era lângă râu, unde moșul lui țîpase vacile la râu, să bea apă. O vacă îl aruncase pe bunicul în mijlocul râului, iar acesta se prinsese de niște lodbe de răchită, de unde striga speriat după ajutor. O femeie spăla rufe la râu și s-a repezit să-l scoată de acolo. Bunicul  a scăpat ca prin minune cu viață.

Bunicul se trage dintr-o familie numeroasă, mai avea trei surori și un frate. Bunicul era cel mai mare dintre frați, iar mama sa obișnuia să-l lase acasă cu frații, deoarece ea pleca la lucrul câmpului. Acasă la bunicul veneau mulți copii din vecini să se joace.

La un moment dat, prietenilor bunicului și, bineînțeles și bunicului meu, le-a venit o idee trăsnită: să ia ușa de la grajd și să-i dea drumul pe baltă. Balta avea legătură cu râul. O puseseră pe sora bunicului pe ușă și o plimbau cu ușa pe baltă. Însă, aceștia au scăpat ușa, aceasta fiind trasă de curenții apei. Scăpând ușa, bineînțeles că au scăpat-o și pe sora bunicului. Din nou norocul i-a ajutat, o femeie spăla rufe la râu și aceasta a prins-o pe sora bunicului. Femeia a dus-o la ea acasă. Seara, a venit de la câmp mama bunicului și nu l-a găsit pe bunicul acasă, găsindu-i doar pe ceilalți frați. Mama bunicului, străbunica mea, l-a căutat pe bunicul și pe sora acestuia pe la vecini. A găsit-o doar pe sora bunicului, a dus-o acasă, iar pe bunicul l-a găsit în podul șurii, băgat sub fân, deoarece acestuia îi era frică de mama lui și se ascunsese. N-a fost pedepsit prea tare, a scăpat cu niște scatoalce părintești.

Autor, Andreea-Maria POP
clasa a IX-a F, C. N. „Dragoș-Vodă”

Foto stânga: străbunicul Andreei, Grigore Pop

Foto dreapta: bunicul Andreei, Grigore Pop (în dreapta imaginii)




Praf de stele și dorințe împlinite… (Andrada GRAD)

Andrada-Lacrima Grad

Era o dimineață destul de friguroasă pentru începutul lunii octombrie. Mă trezisem greu, având în vedere faptul că noaptea trecută dormisem aproximativ trei ore.

În ultimul timp, eram din ce în ce mai distrasă de realitate. Nu mai înțelegeam nimic din tot ce era în jurul meu. Devenisem o străină atât pentru mine, fata care eram altădată, cât și pentru cei apropiați, care odată ce se ciocneau de zidul meu de indiferență, preferau să plece fără a încerca să mă înțeleagă. Dintre toate persoanele apropiate mie, Casandra, colega de apartament era ceea care uneori îmi mai punea câte o întrebare pentru a se asigura că mai sunt în „viată”. Este atât de ciudat
cum oamenii pe care cândva îi numeam „prieteni”, atunci când avem cu adevărat nevoie de ei, pleacă.

Abia atunci ne luptăm cu „dura realitate”. Abia atunci conștientizăm, iar „conștientizarea este o ușa deschisă către schimbare”. Însă viața nu este întotdeauna roz, nu-i așa? Uneori ne luăm la trântă cu ea, alteori o îmbrățișăm asemeni unui vechi și bun prieten, uneori nu o înțelegem deși ne oferă cele mai frumoase lecții de viață, ne arată ca lumea nu este ceea ce pare, ci poate, mult mai bună…

Totul a durat aproximativ cinci minute, iar decorul camerei mele a fost înlocuit cu o pajiște imensă de narcise galbene care emanau un miros atât de amețitor și atât de cunoscut, era mirosul copilăriei… caramel și căpșuni. În mijlocul pajiștii altceva mi-a atras atenția. O narcisă albă printre sutele de narcise galbene. Nu știu dacă părea tristă, sau doar dezamăgită, însă un lucru era destul de clar. Nu era bine, dar față de toate narcisele galbene era diferită… Părea naturală și atât de vulnerabilă. Și tocmai lucrul acesta o făcea frumoasă. Extrem de frumoasă. Iar în frumusețea ei nu observa răutatea din jur. Atunci într-un moment de libertate, un moment în care mi-am permis cu adevărat să fiu liberă, am comparat narcisele cu noi, oamenii. Semănam atât de mult și totuși suntem atât de diferiți! Motivul comun este dragostea. Simțim dragoste și corespondăm ascultându-ne inima. Însă, o facem de puține ori printre acaparările vieții. Ne ghidăm întreaga viață după modele și idealuri. După tabloidele unei societăți tare ciudate… unde binele este răsplătit cu rău și nu viceversa.

Un zgomot ciudat, o căldură înăbușitoare, și praf de stele…. mi-am deschis ochii speriată. Visasem. Capul mă durea groaznic însă simțeam că eram alta. O nouă persoană începea să se contureze în corpul meu care până acum scurt timp era lipsit de vlagă, de entuziasm, de viață… M-am uitat în jur. Camera în care stăteam arăta groaznic. Lucrurile îmi erau la fel ca și gândurile; prezente și atât de depărtate… O carte deschisă, cine știe de când, mi-a atras atenția. Atunci am văzut: „În momentele în care inimile noastre iau cunoștință de comorile care sălășluiesc în interiorul nostru, atunci ne putem declara vii”. Acesta a fost momentul în care mi-am promis că a avea grijă de fericirea proprie este o responsabilitate, nu o să pot să zâmbesc în fiecare zi, dar este cel mai frumos cadou pe care mi-l pot face.

Andrada-Lacrima GRAD
Colegiul Național „Dragoș Vodă”, Sighetul Marmației
clasa a 11-a F




PoetikS – Anastasia Herbil

Anastasia Herbil

Din douăzeci și opt

Magia, aparent, se termină prin „două’ ș-opt”.
Apoi, nu are același gust nici cozonacul copt,
Nici bucătăria parcă nu-i la fel de parfumată,
Nici ciocolata de pe brad nu e atât de aromată.

Clopoțeii nu mai sună, beteala-i dată jos din brad,
Și-n fiecare noapte, temperatura pierde-un grad.
Sania pe zăpadă nu mai alunecă atât de bine,
Și nu mai zice nimeni „Moșul vine”…

Nu mai sclipește zăpada, nici vreun ochi blând de copil,
Iar vântul mândru și sălbatic, brusc a devenit umil.
Farmecul s-a șters din stradă, armonia a pierit.
Roșul, verdele, albastrul… vechiul gri le-a-nlocuit.

****

E iar…

E iar decembrie afară,
În urlet dureros de sincer,
În gust de dragoste amară,
Dar cu Crăciun și glas de înger.

E iar ianuarie afară,
Gheața din inimi se întinde
Și frigul sufletelor – fiară –
Focul încearcă a-l aprinde.

E iar februarie afară,
Și haosul se potolește.
Învie vis de primăvară,
Iar vrăjitoarea se-odihnește.

Anastasia HERBIL
clasa a VIII-a, CNDV

foto: Kanyuka Mihai




Drumuri care duc spre nicăieri… (autor, Andrada Grad)

Andrada Grad

Acum, la început de an, fiecare dintre noi sperăm să ne deschidem propriile poveşti, să ne cunoaştem toate oportunitățile şi să ne urmăm toate drumurile care sperăm că o să ne aducă sau o să ne ducă pe meleaguri presărate de flori și, de puține ori, doar de frunze.

Dragii mei, există astfel de drumuri pe cărările cărora să nu te pierzi niciodată, ci să te regăsești pe tine însuți?! Drumuri mult prea misterioase şi ciudate pentru vremurile în care trăim, acele „drumuri” despre care bunica îmi spunea de fiecare dată când avea ocazia, că duc spre „nicăieri”. Vreți să urmați aceste drumuri, iar la finalul lor să nu vă mai recunoașteți?! Sau o să fie mai misterios să vă urmați toate drumurile, pe care întâmplarea sau voința destinului o să le scoată în fața voastră, urmând ca la final să creeze din voi cea mai bună copie, care să bată până și originalu’ ? Voi decideți dacă cu ajutorul inimii, al rațiunii sau al ambelor…

Trăim intr-o lume destul de ciudată, unde ambalajul face mai mult decât conțintul, unde adevărul pălește în fața minciunii, unde sufletele se plimbă pe stradă noaptea având nevoie de felinare, pentru că lumina lor proprie s-a stins demult, cu timpul.
Realitatea este de multe ori subiectivă. Avem „realitatea” pe care o găsim atât de ușor în lucruri atât de complicate și nu „realitatea” pe cate o merităm. Trăim intr-o lume unde nonculorile capătă mai multă valoare decât curcubeul însuși. Pământul suferă asemenea nouă, natura suferă, cu toții suferim, iar oamenii preferă să rămână aceiași, asemeni unor roboți; înfăptuind aceleași lucruri de fiecare dată… Acesta este unul dintre drumurile care duc spre „nicăieri” şi totuși, decidem, mulți dintre noi, să îl urmăm, dar, cel mai trist, alegem să-i atragem și pe ceilalți în „capcana vieții”, o capcană care nu te face nici mai bun, nici mai frumos, nici mai inteligent, ci doar te lasă să stagnezi, iar noi, oamenii, uităm de cele mai multe ori că viața este mișcare, dorințe, eșecuri, bucurii dar și o nesfârșită „fugă” de celălalt sau poate doar de tine însuți.

Alege tu ce vrei să devii, dar alege întotdeauna să iubești, să faci bine și să te bucuri de „binele” celuilalt, pentru că în fiecare „bine” ți se oglindește propriul chip, iar oamenii sunt oglinzi unii altora.

Andrada-Lacrima GRAD
Clasa a XI-a F
Colegiul Național „Dragoș Vodă” Sighetul Marmației

foto: Peter Lengyel




Gânduri de final pentru un nou început (autor, Gabriela Mich)

Cea mai mare descoperire a tuturor timpurilor este aceea că o persoană își poate schimba viitorul doar schimbându-și atitudinea. (Oprah Winfrey)

Oare de ce ne e frică să ne uităm în oglindă și să ne întrebăm cât mai curând cine suntem și ce avem de schimbat? De ce nu spunem acum De azi îmi rescriu povestea? De ce amânăm? Pentru că ne e frică de vreo primejdie care ne-ar putea apărea în cale și astfel ne ascundem în spatele amânării pe care o considerăm cea mai sigură cale de a scăpa. Așa se scurge o oră, mai apoi un an și, într-un final, se scurge viața și noi tot nu înțelegem că primejdia de care încercam să ne apărăm era doar în mintea noastră. Realizăm mult prea târziu că amânarea a fost doar un hoț de timp și regretăm că nu am acționat… dar e prea târziu. Fiecare nou an vine cuminte, nu ne întreabă, nu zăbovește să apară și ne găsește la fel de nepregătiți și încărcați de liste cu obiective nemăsurabile. Dar AZI și ACUM încă se mai poate schimba ceva.

E 31 decembrie… o zi în care facem bilanțul, adunăm, scădem, împărțim, mai trișăm…. dar tot 2019 dă… un 2019 cu bucurii, întristare, lacrimi, zâmbete, realizări, eșecuri, pace, război. Orice am încerca noi să evaluăm, privind înapoi vedem numai ce am făcut. Azi se trag linii, se bifează dorințele împlinite și se trec pe listă, din nou, cele neîndeplinite; se face curățenie în minte și se intră în noul an cu sufletul la gură. Viitorul e o enigmă. Dar, cu toate acestea, e legat de trecut și prezent.

Ce am mai făcut eu anul acesta?? Am explorat întreaga lume: de la Coreea de Nord până în Alaska alături de ființele mele de hârtie și nu regret nici măcar o secundă timpul petrecut citind. Dacă nu ar fi existat cărțile care mi-au devenit și destinație, și drum; și lacrimi, și zâmbete cel mai probabil că azi nu mai eram aceeași EU. Am întâlnit oameni; oameni emotivi, realiști, iubitori, introvertiți, extrovertiți, deschiși, valoroși, educați, calmi, stresați, creatori de viitor, întemeietori de prezent, oameni de nota 10… diferiți, dar toți minunați; oameni care m-au inspirat să devin un creator de viitor oricât ar fi de greu. Am făcut doar ce îmi place: am învățat, am încercat să îmi fac timp pentru fiecare pasiune, am participat la câteva evenimente care mi-au schimbat radical percepția despre viață și dacă ar fi să iau fiecare pagină din cele 365 probabil că nu aș avea destule cuvinte să o descriu. Anul acesta a fost cu de toate:cu proiecte finalizate, dar și în așteptare; cu clipe de la agonie la extaz; cu prietenii noi, dar și vechi regăsite și consolidate. Dar, mai ales a fost un an dominat de implicare, creativitate, muncă, pasiune, efort, regăsire, devenire, susținere, dăruire, iubire, supărare, fericire și recunoștință. Și aș lua-o mereu de la capăt numai că… nu pot. Timpul fuge și nu se mai întoarce, noi trecem prin el și uneori nu ne recunoaștem, iar ocaziile bat mereu la ușa noastră…. noi trebuie doar să le deschidem la timp.

Ce am învățat anul acesta?
• Că oamenii vin și pleacă, iar cei care rămân sunt cu adevărat cei care vor sta lângă tine și când vei fi pe tronul de aur, și când vei cădea în mocirlă;
• Că poți cunoaște atât de ușor oameni minunați dacă le dai voie să fie minunați;
• Că oricât de greu ar fi,nu ești singur niciodată;
• Că poate nu ai tot, dar ai mai mult decât suficient;
• Că nu se poate face bine omului fără a-l iubi;
• Că le-am găsi tuturor calități dacă ne-am osteni puțin să mergem măcar o milă în pantofii lor;
• Că viața poate fi schimbată în doar câteva ore de oameni pe care abia îi cunoști;
• Că de fiecare dată avem câte ceva de învățat, însă doar noi alegem ce;
• Că în orice moment avem nevoie de o mică „trusă de ajutor” formată dintr-o BUSOLĂ pentru a ne regăsi scopul când îl pierdem prin valurile lumii, un STILOU pentru a ne scrie povestea, o FOAIE pentru a ne stabili obiectivele și un CEAS pentru a nu irosi vremea cu ucigașii de timp. Un adevărat lider învață mai întâi să-și fie propriul lider pentru ca apoi să fie lider pentru ceilalți;
• Că Valoarea personală e dată din prima clipă de viață, iar stima de sine o construim pe parcurs;
• Că povestea mea nu trebuie să fie într-o competiție cu a ta.
• Că Dacă ceva ne-a dezamăgit ieri, nu înseamnă că trebuie să ne descurajeze azi. Fiecare Azi e o noua ocazie de a fi mai bun, de a cugeta mai mai mult, de a dărui din inimă;
• Că eu sunt un generator de iubire și tu esti un generator de iubire. Iar dacă am învăța să oferim și să primim această energie, am învinge totul, am înțelege totul…. am avea totul.

Cum mă simt după 2019? Mai puternică, mai sigură pe mine și totuși… la fel. De ce? Pentru că odată de descoperi lumea, îți dai seama câte mai ai de învățat. Și te zbați, și cauți, și descoperi, și cunoști și, tot nu atingi apogeul. Iar acesta e farmecul vieții: din învățare, iubire și dăruire nu ne putem opri niciodată. Ce conține bagajul meu pentru noul an? Nu foarte multe, deoarece am învățat că întotdeuna cantitatea pălește în fața calității! Iau cu mine numai cele mai frumoase amintiri și cele mai importante lecții. Nu voi renunța nici la oamenii care mi-au transformat anul într-un vis. Știu că Mulțumesc! nu e numai de rostit, ci și de dovedit,iar azi, mai mult ca oricând, țin să le mulțumesc tuturor celor care m-au ajutat să visez, m-au învățat că e atât de frumos să îi ajuți pe alții, mi-au arătat frumoasele lor povești de viață, mi-au oferit siguranță, speranță, curaj și aripi să zbor. Mulțumesc necondiționat părinților mei, familiei Salut, Sighet!, organizatorilor și participanților evenimentului Champions United 2019 și camporeei Upgrade the story, clubului Interact, profesorilor mei și lista poate continua la infinit. Albert Einstein spunea că Sunt două feluri de a trăi viața. Unul de a crede că nu există miracole și altul de a crede că totul este un miracol. Vă mulțumesc tuturor că sunteți un miracol pentru mine!

2019…. ai fost ieri și ai trecut repede. Încet, încet pleci și te arunci în negura vremii.

2020… Nu știu cum vei fi sau cum voi fi eu. Dar dacă înveți ceva de la bătrânul 2019, voi fi mai mult decât mulțumită. Te rog doar să nu ne furi pe nimeni și nimic și, dacă se poate, să ne aduci nu ce ne dorim, ci doar ce avem nevoie.

Vă doresc tuturor o călătorie fericită și binecuvântată. Nu știu prin ce ați trecut în acest an. Știu doar că puteți deveni cea mai bună versiune a voastră. Pendulul bate un nou an…. pendulul bate a schimbare. Să începeți noul an nu cu voi face, ci cu voi fi: Voi fi EU. Știu că nu sunt vreun milionar de carton, nici vreun zeu, atlet de nota 10, artist și nici măcar un prinț. Dar sunt EU și îmi ajunge. Iubiți cu toată bucuria de a iubi, ieșiți în întâmpinarea celui ce vă evită, dăruiți din inimă cui nu cere. Faceți primul pas pentru a observa, analiza și concluziona; restul vor veni de la sine. Nu fiți indiferenți, deoarece, așa cum spunea Cehov Indiferenţa este paralizia sufletului, o moarte prematură . În noul an învățați să nu puneți etichete: oamenii nu sunt ceea ce par și uneori nu sunt nici măcar ceea ce cred ei că sunt. Doar priviți-i dincolo de privirea sobră… priviți în sufletul lor și veți găsi numai iubire. Poate la unii veți vedea un curcubeu de zâmbet și iubire, la alții iubirea va fi ascunsă de grijile vieții, iar unora inima și iubirea le vor fi frânte. Și după ce ați observat atent sufletul lor, voi alegeți ce faceți cu iubirea: o reparați și creați un diamant de iubire sau o îngropați mai tare?

Ca gând de final: ce e viața? Dacă ați întreba un matematician v-ar răspunde fără ezitare că viața e ecuația din care scoate răul, mințile obtuze, durerea și îi dă ca rezultat fericirea. Un critic literar ar răspunde că viața stă în puterea cuvintelor. Un medic ar zice că viața e mai subțire decât un fir de ață, iar un profesor ar răspunde că viața înseamnă dăruire. Dacă m-ați întreba pe mine, în acest moment v-aș spune că viața înseamnă schimbare și devenire exemplară . Și așa vreau să fie și noul an: schimbare, iubire, pace, prietenie, dăruire,implicare.

Timpul își deschide, din nou, cartea…. Voi să vă deschideți inima! Fiți binecuvântați!

Gabriela Mich
clasa a XI-a A
C. N. „Dragoș Vodă”