Elevii Colegiului Național „Dragoș-Vodă” au participat saptămâna aceasta, în zilele de 20 și 21 aprilie, la workshop-ul „Învățând din istoria secolului 20 – Tineri de azi faţă în faţă cu tineri de ieri”, ocazie perfectă pentru a-și îmbogăți cunoștințele de istorie, a afla cum își trăiau viața de zi cu zi copiii din secolul trecut, și a cunoaște persoane cu povești de viață impresionante.

Acest workshop, parte a proiectului „În spatele ușilor închise – Copilărie sub regimuri totalitare/ Copilărie în vreme de război” este finanțat de Uniunea Europeană prin programul „Europa pentru Cetăţeni – Memoria Europei” și derulat printr-un parteneriat între Fundaţia Academia Civică – Memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei (România), Asociaţia URBAN (Bosnia şi Herţegovina), Asociaţia ATRIUM (Italia) şi Post Bellum (Cehia), cu scopul de a-i determina pe tineri să reflecteze asupra modului în care regimurile totalitare şi conflictele armate au afectat viaţa copiilor, pentru a înţelege şi aprecia beneficiile şi drepturile pe care le oferă o Europă non-beligerantă şi democratică, dar şi pentru a comemora şi a transmite mai departe poveştile victimelor.

Am rămas plăcut surprinsă de disponibilitatea, interesul şi extraordinara implicare a elevilor în proiect. Sincer, eram oarecum sceptică, întrucât, din cauza situaţiei speciale în care ne aflăm – neputând invita participanţii la muzeu (partenerii din proiect, elevii şi mai ales martorii) – nu îmi dădeam seama în ce măsură vor reuşi să interacţioneze cu toţii, să se transmită prin intermediul ecranului acele sentimente, trăiri, pe care evident le percepem altfel stând de vorbă – faţă în faţă – cu cineva. Aşa cum le-am spus şi elevilor, sper ca în urma mărturiilor audiate, a dialogului inter-generaţii, să îşi fi găsit un posibil model de urmat în viaţa lor cotidiană, fie că e vorba de consecvenţa faţă de un crez, de puterea de a lupta pentru un ideal, fie că ne referim la spiritul de sacrificiu, spune Andrea Dobeș, muzeograf în cadrul Memorialului Victimelor Comunismului și al Rezistenței și gazdă a întâlnirii.

În prima zi a evenimentului, desfășurat pe platforma on-line Zoom, scriitoarea italiană Marisa Fabbri, autoarea cărții „Non ho mai avuto una bambola”, a vorbit despre povestea Antoniei Laghi, mesager al partizanilor italieni în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, și a răspuns numeroaselor întrebări și curiozități ale elevilor în legătură cu viața curajoasei „Tonnina”. A doua zi, a fost consacrată prezentării, de către elevi, a unor proiecte despre copilăria sub regimuri totalitare sau în vreme de război, urmate de discuții pe baza mărturiilor lui Carlo Flamigni (Italia), Jarmila Krockova (Cehia), Voica Potârcă (România) și Sead Vrana (Bosnia-Herțegovina).

„Tinerii de azi”, elevii CNDV-iști, coordonați de prof. Claudia Dura, care au luat parte la acest workshop, dornici să învețe din experiența „tinerilor de ieri”, au fost:

• Proiectul „Communism trough children’s eyes”: Crina Andreca, Carolina Burcuș, Sonia Duma, Patricia Furtos, Anastasia Herbil, Maria Moiș
• Proiectul „Childhood during fascism in Italy”: Diana Alina Dolca, Nicola Colopelnic, Larisa Pașca, Izabela Tivadar, Antonia Ștețiu
• Proiectul „Childhood in the Czechoslovak Socialist Republic”: Ariana Onișa, Andreea Petrar, Mihaela Ioana Trifoi, Silviu Pontoș
• Proiectul „Childhood during the Bosnian War”: Daria Bococi, Cristian Hera, Cosmin Rusneac, Hannah Utan, Vasile Gabriel Vouciuc.

Cred că este un proiect extrem de util pentru noi, cei născuți după ‘89. Mărturiile pe care le-am ascultat sau le-am prelucrat, completează informațiile dobândite la orele de istorie, despre un capitol tragic al istoriei recente. Faptul că a trebuit să lucrăm în limba engleză a fost un motiv în plus să ne mobilizăm. Mă bucur că ne-am implicat într-un număr așa de mare, reușind să înțelegem o parte a trecutului nostru, văzută prin ochii celor care au trăit în acele vremuri – Patricia Furtos, clasa a IX-a B.

*
Am prezentat, alături de colegele mele, un proiect despre cum a afectat comunismul viețile tinerilor din România. Cred că prin intermediul acestei activități am reușit să înțeleg cu adevărat diferențele dintre modul în care trăim noi acum și modul în care trăiau cei cărora le-au fost spulberate visele de comunism. Am avut oportunitatea să văd ce a însemnat să crești într-o lume filtrată de conducere și să trăiești după cum spun ei, prin ședințele on-line în care am vorbit cu martori – Carolina Burcuș, clasa a IX-a E.

*
A fost o experiență cu adevărat unică şi valoroasă. Am fost profund impresionată de mărturiile invitaților şi sunt foarte recunoscătoare pentru această ocazie de a-mi îmbogăți cunoştințele istorice şi de a auzi poveştile de viață ale celor care au trăit în vremuri atât de tulburi – Larisa Pașca, clasa a X-a B.

*
Această activitate mi-a deschis ochii spre realitatea trecutului înfiorător. Invitații din diferite țări au avut povești tulburătoare care m-au ținut cu sufletul la gură. Mi-a făcut plăcere să particip împreună cu colegii mei și pot spune că am învățat multe lucruri din această experiență emoționantă – Nicola Colopelnic, clasa a X-a B.

*
Totul afectează totul. O simplă privire la un fluture în grădină sau doar o secundă în plus privind la stelele nopții ne schimbă viața pentru totdeauna. Dacă aceste lucruri au puterea de a face o diferență între cine suntem și cum va fi viața noastr, imaginați-vă ce poate face războiul unui copil. Pe durata războiului jocurile devin realitate. De-a v-ați asunselea îți  poate salva viața pentru că te ascunzi de inamic și bombardamente. Șahul se transformă în strategia părinților tăi de a împărți mâncarea pentru a ajunge toată luna. Nu mai sari jucând șotron, sari pentru a evita gropile făcute de bombardamente. Copilăria pe durata războiului, nu este doar o traumă, este puterea de a zâmbi în orice circumstanță și speranța că zile mai bune, cu pace, vor veni. Aceia care au trăit pe durata războiului sunt notificări vii că dacă uităm și nu învățăm despre o istorie atât de recentă, s-ar putea repeta – Daria Bococi, clasa a X-a E.

*
Există atât de multe filme despre războaie și despre regimuri politice înfiorătoare ce au răpit libertatea din viața oamenilor. Deși transmit anumite mesaje, par lucruri foarte îndepărtate, aflându-se la granița dintre realitate și închipuire. Dar apoi, apar oameni care deși au trecut prin atâtea orori, reușesc încă să zâmbească. Oameni ce au înțeles că una dintre misiunile lor este să-i oprească pe cei tineri din a repeta greșelile trecutului. Oameni în a căror voce se aude suferința și teroarea experiențelor, în a căror privire se citește hotărârea pe care au avut-o luptând cu nedreptatea și a căror chip dezvăluie satisfacția reușitei lor. Acest eveniment le-a oferit o voce tuturor celor ce au fost amuțiți de regimul politic și i-a ajutat să imprime în sufletele noastre mesajul „Aduceți pace. Nu-i lăsați să înceapă alte războaie. Nu-i lăsați să vă suprime libertatea. Aveți grijă de viitor. Aveți grijă ca istoria să nu se repete.” – Mihaela Ioana Trifoi, clasa a X-a B.

*
Pentru mine, participarea la această activitate a fost o experiență plăcută, având oportunitatea de a asculta și învăța din mărturiile unor oameni (din Bosnia și Herțegovina, Italia, România și Cehia) care au trecut prin perioade grele ale istoriei. A fost o experiență minunată de învățare care, sper să se mai repete. – Silviu Andrei Pontoș, clasa a X-a B

*
Am avut deosebita plăcere de a participa la acest eveniment, unde tinerii din ziua de azi au avut onoarea de a discuta cu tinerii de altădată, prezentându-ne perioada în care au trăit, dar și regimurile politice impuse de societate, precum și modul în care acestea au reușit să le schimbe copilăria și adolescența. Pentru mine, această experiență a fost unică întrucât, ascultând mărturiile celor prezenți am realizat cât de norocoasă sunt să trăiesc într-un prezent în care am o copilărie lipsită de griji, libertatea de a-mi alege propriul drum în viață, de a-mi exprima opiniile și dorințele public, fără să simt frica războiului, și teama că lumea din jurul meu s-ar destrăma din cauza exploziei unei bombe. Cred că este foarte important ca tinerii de azi să participe la astfel de activități, întrucât doar așa putem deveni oameni mai buni, învățând din greșelile trecutului. – Onișa Ariana Ionela, clasa a X-a B

*
Consider că discuțiile active din cadrul workshop-ului au relevat o față necunoscută  a trecutului istoric. Pe parcursul activităților, elevii au demonstrat abilitatea de comunicare în limba engleză, analiza și gândirea critică. În calitate de profesor, a fost o onoare să lucrez cu elevi pasionați de istorie. Sper ca și în viitor să colaborăm în cadrul unor proiecte în care istoria prinde viață. – prof. Claudia Dura

Noi, tinerii din ziua de azi, avem șansa să conștientizăm unde pot duce răutatea, prostia și inconștiența. Și avem, în același timp, obligația să ne asigurăm că astfel de orori, ca cele petrecute in timpul fascismului din Italia, comunismului din Cehia și România, și al războiului civil din Bosnia-Herțegovina, să nu se mai întâmple niciodată. Fie ca istoria să nu fie niciodată uitată, și nici repetată!

Vasile Gabriel VOUCIUC
clasa a X-a E
Colegiul Național „Dragoș-Vodă”

Jurnalul de Sabat

Ziua I de Sabat – Introducere
Nu știu de cât timp zac aici, în încăperea asta rece, gri și sufocantă, plină de umezeală, ciuperci și mușchi pe alocuri. Îmi lipsește lumina soarelui… Căldura e un lux de care nu are rost să aduc aminte… Singurele chipuri „umane” pe care le-am văzut de când sunt prizonieră, se aseamănă unor umbre… Toate amintirile mele s-au scurs odată cu timpul. Am rămas o carcasă firavă, ștearsă, gri…
Despre trecut n-are rost să scriu, paginile oricum se vor face scrum. Astăzi, după paru sute cincizeci și șase de linii pe peretele celulei, oamenii-umbră mi-au dat o nouă poruncă. Mi-a fost încredințat in jurnal în care trebuie să scriu ce-mi trece prin minte. (totuși trebuie să mă gândesc și la consecințele însemnărilor mele)…
Cum sunt forțată să am propria noțiune a timpului, voi denumi fiecare însemnare „zi”.

Ziua IV de Sabat – Mama…
Astăzi s-a întâmplat ceva minunat. Cât oamenii-umbră îmi verificau progresele, din neatenție, unuia dintre ei i-a căzut o floare din haină. Era un mac sălbatic cu petale de foc. Intensitatea culorii petalelor a stors din mineta mea o fărâmă a vremurilor trecute… Mi-am adus aminte de mama și de cum culegeam flori de câmp împreună… Mi-am adus aminte de cuvintele pe care mi le-a spus când ne-am văxut ultima dată. Au răsărit atât de clare în mintea mea, ca și cum mama ar fi fost lângă mine și mi-ar fi vorbit. Le voi scrie aici pentru a fi sigură că nu se vor pierde iar în negura trecutului.
„Și de-ar fi să plec într-un loc în care soarele nu mai răsare. Într-un pustiu, pe-un fund de mare. Ori pe-un vârf de munte, unde păsările-s mute. Să-mi petrec ani de-a rândul în adâncul unei peșteri. Sau într-un codru pustiu unde frunza-i de mult moartă și nici vântul nu mai bate, de frică să nu rupă crengile îngreunate de vreme.
Dacă aș dispărea, măcar pentru o zi, ce-ai face? O zi în care, timpul parc-ar sta în loc. O zi în care chipul, vocea și prezența mea ar rămâne doar o amintire. Ce-ai simți, dacă, pentru o zi n-aș exista? Aș fi ceva ce n-a fost acolo niciodată. Ceva între închipuire și trecut. Ceva ce moartea n-a luat, dar nici viața nu a dăruit.
Dacă păsările n-ar mai cânta pentru mine, pentru tine ar face-o? Dacă ființa mea ar fi închisă în amintirile tale și n-aș mai putea să mă bucur de nimic, ai face-o tu pentru mine? Te-ai uita la stele în fiecare noapte știind că dorințele mele străluceau la fel? Te-ai plimba pe plajă doar s-auzi vântul rostindu-mi numele? Ai strânge la piept animalele să-mi simși căldura? Ai zâmbi străinilor pentru a-mi vedea surâsul pe chipul fiecăruia? Ai asculta cântecele mele preferate pentru a-mi auzi vocea? Ai privi în oglindă pentru a te uita în ochii mei? Ai aștepta apusul pentru a-mi vedea umbra și răsăritul pentru a-mi vedea ființa? Ce-ai face dacă m-aș afla pretutindeni, dar nicăieri? Cu timpul m-ai uita? Ai putea face asta?
Probabil. Amintirile rămân și aduc odată cu ele cele mai puternice trăiri. Dacă nu ești suficient de puternic, poți rămâne prins în trecut. Și totuși… nu prea cred că viitorul contează. Ci felul în care îți construiești soarta și o trăiești. Felul în care te bucuri de lucrurile simple ce te înconjoară. Felul în care te bucuri de tine. Lucrurile sunt trecătoare. Oamenii sunt trecători. Poți avea totul și poți pierde totul doar clipind. Ce rămân sunt amintirile. Fă-le frumoase. Dar mai important, ai grijă ca atunci când dispari, să rămi o amintire frumoasă.”
Mi-e dor…

Ziua IX de Sabat – Povestea oamenilor-copac
Am aflat un indiciu valoros. Închisoarea mea se află în pădure. Poate nu vă e ușor să credeți ce voi scrie în continuare, cum nici mie nu mi-a fost, dar stând aici am învățat că nimic nu e imposibil… Am aflat acest indiciu de la copaci… I-am auzit plângând. Am ales să-i ascult și în felul acesta le-am aflat povestea… Pare o nebunie pentru cineva ce-a trăit afară, dar eu tind să-i cred… Oricum nu am de ales.
Vi s-a întâmplat vreodată să treceți noaptea pe lângă o pădure și să auziți suspine sau orice fel de sunet ce nu pare la locul său? Ați avut vreodată acest sentiment de neliniște sau că sunteți priviți când v-ați aflat într-o pădure? Ei bine… nu era doar mintea voastră ce vă juca feste. Cineva chiar suspina ori vă privea. Erau copacii. Copacii au suflet. Nu toți și nu au avut mereu suflet… aici intervin păcatele omenești.
Povestea spune așa: fiecare om ce-a murit cu sufletul zbuciumat, ce a fost ucis pe nedrept, ori în război, ori a fost răpus de vreo boală și-a murit cu regrete, nu a reușit să părăsească lumea pământească. Sufletul său a rămas blocat în trunchiul unui copac. Acolo își petrece eternitatea până își atinge scopul, pentru a putea pleca de pe Pământ.
O legendă spune că, acum foarte mult timp, oamenii ce stăteau în apropierea pădurilor auzeau suspine după miezul noții. Unii mai curajoși se înfățișau înaintea regelui pentru a reclama acest lucru, spunând că sigur e vreo uneltire a vrăjitoarelor. La început, nu erau luați în seamă și de multe ori erau chiar pedepsiți pentru îndrăzneala lor. Asta pâmă într-o zi…
Regele plecase la vânătoare. Fiind ocupat să prindă vânatul, a pierdut noțiunea timpului. Întunericul l-a prins hoinărind prin pădure. Atunci, a auzit și el pentru prima dată plânsul copacilor. Pentru prima dată de când era rege, frica îl stăpânise întru totul. Cum a ajuns la palat, nu se știe. Se zonește că l-ar fi condus un grup de femei îmbrăcate în negru. Cert e că a doua zi a poruncit să se caute toate vrăjitoarele din regat și a pus o recompensă enormă pe capul fiecărei vrăjitoare găsite. De atunci a început șirul nedrept al persecuțiilor.
Pădurile s-au umplut de suflete răzbunătoare sau îndurerate, iar suspinele copacilor pot fi auzite și ziua dăcă cineva ascultă cu mare atenție.
Mi-au spus că legenda trece din generație în generație deoarece regele în cauză a căzut pradă mâniei copacilor… Morala pe care fiecare povestitor o învăluie într-o aură aparte e „Copacii nu-ți uită regretele, iar oamenii nu-ți uită păcatele.”

Ziua XIII de Sabat – Rătăcire
Oamenii-umbră mi-au făcut ultimele zile greu de suportat. Nu le place ce scriu. Mi-au spus că vor să afle „știu eu ce”.Nu am idee despre ce vorbesc. Mă simt mai veșdetă pe zi ce trece… încep să cred că era mai bine să putrezesc în singurătate decât să suport asemenea ființe de piatră…
Aș vrea să-mi conduc pașii spre soare. Să mă înec în lumină și căldură. Să mă preschimb într-o rază și să cutreier pământul și universul. Fără griji, fără emoții, călătorind cu singurătatea de mână.
Mi-aș dori atât de mult să mă fac una cu oceanul. Să plutesc cu fiecare val. Să văd fiecare răsărit și apus. Să mă izbesc de maluri sau să mângâi nisipul rece, sub cerul înstelat al nopții. Aș vrea să fiu o stea. Să stau singură pe boltă și-n negura ce mă înconjoară. Să visez la vremuri ce n-au să vină niciodată. Să-mi țin iar singură de urât. Vreau ca lumina mea să rămână singura pe care o cunosc. Mi-aș dori să fiu un nor ce străbate cerul și vede lumea. Să plutesc într-o mare albastră de vise. Să simt un fulger ce-mi încălzește trupul, ca apoi să dispar pentru veșnicie.
Tânjesc după ce nu pot avea, dar mai ales după vechea singurătate. Vreau să fiu cucul ce-și pierde urma-n codru. Să trăiesc precum lupul pierdut de haită. Sunt fulgerul fără furtună, floarea-n vârf de munte și luna dintre nori. Știu că în adâncul sufletului, tot ce-mi doresc acum e liniște. Liniștea de care nu m-am bucurat până nu am pierdut-o…

Ziua XV de Sabat – Ce sunt umbrele?
M-au lăsat în pace. Iar rătăcesc prin pustiurile minții mele. Astăzi am dat de o întrebare ciudată. Ce sunt umbrele? Ce înseamnă pentru oameni umbrele lor? Pentru mine înainte însemna doar un joc al luminii, poate un fenomen fizic… Nu știu, nu o luam prea des în seamă…
Stând aici, am descoperit că umbra e cu totul altceva. Desigur, sunt doar teorii de ale mele, dar, având în vedere că nimeni (din câte știu eu) nu a mai văzut oameni-umbră, nu pot fi contrazisă.
Am ajuns să cred că umbrele sunt de fapt diferitele măști pe care le purtăm. Sunt diferite laturi ale personalității noastre. Unele sunt bune, altele sunt îngrozitoare. Cumva, toate vor să iasă la suprafață și să se materializeze, însă nu au permisiunea. Trebuie să funcționeze ca întreg. De aceea, tot ce pot face e să se răsfrângă din când în când în preajma noastră.
O altă teorie ar fi că, umbrele sunt de fapt reflexiile îndrumătorii noștri. Nu îi putem auzi, dar se pot face observați prin diferite metode. Își pot face simțită prezența prin sentimente puternice, prin diferite tipare (observi des un anumit număr, un anumit animal, etc.) și prin umbre. Ni se arată într-o înfățișare asemănătoare cu a noastră pentru a ne avertiza sau a ne spune că suntem în siguranță.
În cele din urmă, umbrele pot fi ceva mult mai morbid. Umbrele sunt de fapt creaturi are întunericului ce vor să pună stăpânire pe forma noastră fizică pentru a avea putere în lumea oamenilor. Se dau drept ceva cunoscut pentru a ajunge cât mai aproape de pradă, și, la momentul potrivit, vor profita de nepăsarea noastră.
Oamenii-umbră de aici mi-au confirmat toate cele trei teorii. Sunt mulți, însă mi-au atras atenția doar aceștia trei, ce par stăpâniți de umbrele descrise mai sus.

Ziua XVI de Sabat – Să fie oare sfârșitul?
S-au înfuriat. Nu aveam voie să scriu despre ei. Acum, totul se dărâ,ă în jurul meu. Singurul turn al siguranței se prăbușește. Cred că acesta e sfârșitul. Nu am să plâng. În loc de rămas bun, voi lăsa aici un lucru foarte important pe care l-am învățat pe calea grea.
Dacă ai ști că lumea se sfârșește mâine, cum te-ai bucura de azi? Ce ai vrea să faci în ultimele tale clipe? Ce-ți dorești să mai vezi măcar o dată? De la cine ai vrea să-ți iei rămas bun și pe cine ai vrea să strângi la piept ultima oară?
Cum ai reacționa în astfel de momente, când ai afla că ziua de mâine îți rezervă ție doar mormântul? Ai închide ochii și ai spera că nu e adevărat? Ți-ai urma rutina zilnică? Ai încerca ceva nou? Ai spune ceva ce n-ai avut curajul? Ți-ai revărsa fiecare gând fără a ține seama de consecințe? Ai fi cu adevărat tu, măcar pentru o zi? Care ar fi ultima ta dorință?
Nu aștepta ziua de mâine. Poate nu mai vine niciodată. Nu te întoarce la ziua de ieri, nu o poți schimba. Bucură-te de ziua de azi. Doar pe ea o ai. Valorific-o! Spune tot ce gândești. Fă tot ce-ți aduce zâmbetul pe buze. Râzi cât poți. Iubește-i pe toți, începând cu tine. Nu-ți fie frică să greșești. Ai nevoie de greșeli pentru a învăța și a crește. Dă cu capul, cazi și te ridică. Și ce dacă doare? Fără durere nu ai mai ști să apreciezi fericirea.
Fă totul fără mâine sau ieri, fără acolo sau dincolo, fără dacă și cu poate. Există doar aici și acum. Construiește-ți propriul prezent. Fă-l să merite. Fericirea ți-o faci cu mâna ta. Oprește-te uneori să privești în jur, observă detaliile. Vei întelege atunci lucrurile cu adevărat importante. Și nu mai aștepta ziua de mâine. Mâine poate nu mai vine…”
Strâng la piept aceste cinci pagini găsite în scrum. Cine a vrut să distrugă acest jurnal nu a pus prea mult efort în asta. Trebuie să plec mai repede. Celula asta îmi dă fiori. Observ cum ceva îmi fuge în colțul ochiului și – NU. Nu. Nunununu…. Am auzit ușa din metal ruginită cum s-a trântit în spatele meu… E prea târziu. Acum înțeleg de ce nu a fost mistuit de foc tot jurnalul…

Nu vă ignorați niciodată instinctul. Nu vă opriți să lecturați în locuri stranii. Nu vă aventurați niciodată în umbră. Eu am făcut-o și acum împart soarta cu cei care au fost ca mine. Și-au lăsat amprentele pe pereții celulei. Și eu sunt ca ei acum. Și eu voi scrie un jurnal cu care vă voi ademeni să-mi luați locul. Nu am de ales. E dorința oamenilor-umbră. Iar dacă citești asta, e prea târziu și pentru tine.

Mihaela Ioana TRIFOI
Colegiul Național „Dragoș-Vodă”
Clasa a X-a B

N.r.: Lucrare premiată cu locul I, la Concursul „Talente Sighetene”, ediția a IV-a (organizator, Centrul Cultural Sighet), la secțiunea Proză/Liceu.

La mulți ani, iubită mamă!

La mulți ani, iubită mamă
Cântec dulce ce mă cheamă,
Floare scăldată-n soare,
Un cuvânt special… chemare!

Îți doresc noroc și sănătate,
Căci fără ele, nimic în lume nu se poate!
În suflet să ai mereu lumină și iubire,
Inima să îți fie cuprinsă de fericire!

Dacă tu n-ai exista,
Cine m-ar mai mângâia?
Cine m-ar îmbrățișa,
Atunci când viața-i grea?

Mamă dragă, de-aș putea
Luna de pe cer ți-aș da,
Soarele de l-aș lua,
Te-ai scălda în raza sa!

Toate florile din lume ți-ar zâmbi,
Fluturii ți s-ar prinde-n păr, zglobii,
Păsările doar ție ți-ar cânta,
Tu ești scumpa mama mea!

Poți să-ți dăruiesc doar iubire,
În inimă să-ți aduc mândrie,
Să te îmbrățișez cu tot sufletul meu,
Să mă rog pentru tine la Bunul Dumnezeu!

O mamă printre mame ești,
Însă doar tu cu adevărat mă iubești.
Ești bună, sufletistă și miloasă,
Ești mama cea mai frumoasă!!!

*

Paştele nu e la fel pentru toți!

Azi în casa mea e Paște,
Poate-n alta nu-i.
Eu am bucate alese,
De-abia ştii unde să le pui.
Cozonaci de casă, pască bună este,
Mi se pare totul ca de poveste!

Bunica-i tare hărnicuță,
Gătește şi muncește ca o albinuță!
Nici mămica nu se lasă mai prejos,
Aranjează totul enorm de frumos!
Eu stau cumințică, mai ajut câteodată,
Mă asigur că locuința e frumos decorată!

Într-un moment de reculegere, mult aşteptat,
Mă gândesc la familiile care n-au Paşte adevărat,
Cu iubire şi fericire decorat.
Nu așteaptă sărbătorile cum le-aşteaptă familia mea.
La unii le-a murit speranța,
Că s-ar mai putea schimba ceva!
Au rămas înlăcrimați cu durere mare, mare,
Nu pot să-și înfrunte soarta, stând drepți în picioare.
Mulți nu au cu cine sărbători
Acest minunat Paște… prea slăvit în inima noastră!
Copiii sunt departe, prin țări străine plecați,
Amărâtă le este soarta acestor părinți îndurerați!
Nu vin să-i viziteze, nu se sinchisesc,
Nu vin nici măcar să le zică: „Paşte fericit! Vă iubesc!”
Doare acest adevăr, cu vârf şi îndesat,
Dar în zilele noastre îl auzi mai tot mereu, nu-i ceva nou,
Este ceva vechi, ce răsună în ecou!

Şi-apoi printre lacrimi sărate, spunând aceste cuvinte,
Văd că-ntinde mâna un copil sărac şi cuminte,
Şi zice sărmanul la un domn stilat: „N-aveți ceva de mâncat?”
Dar bărbatul întoarce capul,
Nici nu se uită la copilaş,
Nici nu-i vede lacrimile ce-i curg pe obraji!

Mă ridic de pe scaun repejor,
Şi mă duc la bucătărie să iau un ouşor,
Mai iau câte ceva, un cozonac,
Unul bun, umplut cu mac.
Fug către uşă, o deschid frumos,
Mă duc către copilașul acela zdrențăros:
„Hai, ia aceste bucate, să ai şi tu Paşte!”…
Cu lacrimi în ochi, el mi-a răspuns: „Domnul mi te-a trimis!
Eşti un înger din cer adus, de la Mântuitorul de Sus!”
Aceste vorbe mă bucur că le-am primit!
Să-l ajute Dumnezeu! Paşte fericit!

Sărbători luminate, asta le doresc,
Tuturor oamenilor creștini
De pe acest glob pământesc!
Prea multă durere văd în jur, deși sunt Sfintele Paşti!
Trăim într-o lume rea şi perfidă,
Nu vor oamenii să facă o faptă vestită,
Să ajute un copil sărman şi zdrențuros,
Că oricum îi va răsplăti Iisus Hristos.
Domnul le va da înzecit,
Mult mai mult decât au dăruit!
Vă doresc un Paşte fericit şi luminat,
Hristos a înviat!

*

Vino, primăvară!

Vino, primăvară, tânără fecioară înmiresmată
Și ne dăruiește în suflete bucuria de altădată!
Vino, copilă frumoasă și parfumată
Și ne dă o bucățică din inima ta curată!

Adu din nou pe cer strălucitorul soare,
În suflete noastre să stârnești o bucurie mare.
Împletește cum știi tu mai bine, multă iubire și speranță,
Căci în aceste zile grele ce le trăim, au foarte mare importanță!

Vrem să auzim prin aer zumzet de veselie,
Inimile noastre pierdute prin zăpadă, să sune-a bucurie!
Vrem să ne umplem sufletele cu credință,
Dar putem să facem asta doar prin propria noastră voință!

Prin tine dulce și binevoitoare primăvară,
Renaște întregul nostru pământ, întreaga țară,
Cu florile tale plăpânde, pure și frumoase,
Faci din zile întunecate, zile luminoase!

Tânără, iubită și adorată, fiică a bătrânului an,
Cu ajutorul tău răsună ogoarele, a pornit la muncă cinstitul țăran,
Prin tine pomii își capătă straiul de floare,
Peste tot prin păduri și poiene se simte în aer sărbătoare!

Și animale se trezesc somnoroase la viață,
Zboară și fluturii multicolori, de degete ni se-agață.
O aură pozitivă se așterne peste întregul pământ
Și florile primăvăratice au ieșit din recele mormânt.

A apărut și cea mai blândă floare, gingașul ghiocel.
A răsărit sfiosul de sub zăpadă, a răsărit și el,
A răsărit prin propria sa voință, fiind puternic și curajos,
Ne învață o lecție importantă ce nu e de prisos!

În viață dacă nu avem putere și voință,
Nu putem străluci, e totul cu prisosință!
Să avem sufletul unui ghiocel curajos,
Să-l îngrijim cu soare, iubire, să-l încântăm cu tot ce-i mai frumos!

A plecat iarna înțeleaptă și bătrână,
S-a dus cu tot cu haina ei cea veche, albita zână.
Ai sosit tu, dragă primăvară, dăruitoare de viață,
Te rog din suflet, îndepărtează de pe inimile oamenilor întreaga gheață!

*

Bunica mea, o stea

La amurg de noapte,
Pe-un colț de stea,
Stă îngândurată, visătoare,
Și mă face să ascult al poveștilor chemare, bunica mea.

Negre plete încâlcite
Îi fluturau pe fața-mi moale.
Mă mângâia ca nimeni alta,
Oh, dulce-a mea, bunica mea…

În lumea asta mare
Ca ea nimeni nu era
Și nu va fi oricât ar vrea!

Îmi povestea cu glasu-i dulce
Că într-o zi va deveni steaua mea,
Că mă va veghea de pe o boltă,
Va patina în sufletul meu ce se revoltă.

Dar de ce o stea și nu o rază de soare
Să mă lumineze în splendoare?
De ce nu un val puternic și sărat
Să mă scalde luminat?

Răspunsul a fost unul vag
Ce nu putea fi uitat.
„Doar o stea poate să-ți trimită un vis frumos
Să mă zărești pe mine cum te-mbrățișez duios.
Doar ea poate să-ți fie felinar în întuneric
Ca să te-ndrume veșnic”.

Poate a fost-un mesaj sofisticat
Dar de mine jur, nu va fi uitat!
Chipul ei îmi va rămâne în vecie,
Te rog Doamne, n-o lua de lângă mine!

Eliza Elena STĂNESCU
Colegiul Național Pedagogic „Regele Ferdinand”
clasa a VII-a

N.r.: Creații premiate cu locul I, la Concursul „Talente Sighetene”, ediția a IV-a (organizator, Centrul Cultural Sighet), la secțiunea Poezie/Gimnaziu.

Ultimul înger

îngerii se ascund sub pat
simt până în șira spinării
când se izbesc sălbatic cu capul de saltea
își smulg unghiile unii altora
iar când își scobesc ochii din orbite
îi îngroapă sub perna mea

unul dintre ei are mai mult curaj
într-o seară de iarnă s-a cuibărit lângă mine în pat
mi-a spus să nu țip
și n-am țipat, pentru că îmi plăceau ochii lui
foarte mult

îngerul curajos mi-a spus
că îl cheamă Ascellix
nu e sigur dacă e băiat sau fată
sau înger sau un baubau
eu și Ascellix suntem prieteni

are aripi nu foarte mari
cu plasturi și cusături
și sunt puțin jumulite
cu urme de dinți și de cuțit
mi-a spus că ceilalți îngeri sunt foarte agresivi

într-o noapte când Ascellix s-a urcat în pat
îi lipsea un ochi și avea mâna bandajată
– nu plânge, kvitochka moya*
poate mâine nu voi mai veni
dacă ceilalți îngeri mă vor îngropa sub pat
să mă îngropi și tu în inima ta

i-am cusut o aripă ruptă
cu ață roșie, nouă, pe care am cumpărat-o special pentru el
tremurau oasele sale negre
de sub ambalajul palid de piele
Ascellix e foarte curajos
n-a urlat, chiar dacă se zbătea impulsiv de durere
i-am pus bandaje curate și albe precum ochiul său
și am strecurat în ele flori de lavandă
și flori de iubire și lacrimi de iubire
el zâmbea cu colții ascuțiți dezveliți de buze
m-am uitat la îngerul meu curajos
și l-am ținut de mână pentru că plângea

nu am vrut să-l las să se întoarcă sub pat
am vrut să mă târăsc eu acolo
și să-i trag afară pe ceilalți îngeri
să-i spânzur de tavan
ca să-i poată dezmembra îngerul meu curajos

îngerașul
moare dacă-l vede soarele
așa că l-am vârât în dulap
sub pat am pus otravă de șoareci

dar îngerii agresivi n-au murit din păcate
au ronțăit otrava ca pe bomboanele bunicii
trebuie să găsim o soluție mai repede
– poate chiar soluție cu clor –
când luna se umple ca o ceașcă prăfuită
îngerii trebuie să moară
dintre ei unul singur va trăi
pentru că eu i-am decis supraviețuirea

eu și îngerul ales așteptăm
să adoarmă mami și tati și toți frații
doarme soarele dorm vecinii
am adormit și eu dar Ascellix mi-a lins nasul
ca să îmi deschid ochii așa cum un chirurg
deschide corpuri pe mese de metal
mama a ascuțit cuțitele alaltăieri
nu mai țin minte pe cine a tăiat

lamele lungi și subțiri lucesc de parcă
ar avea furnici de lumină gri alergând pe ele
sunetul lor metalic e un cântec de leagăn
somn ușor, îngeri împielițați
vă alunecă pleoapele peste ochii de lapte
luna vă e aproape, plină ca
o bunică ce adoră prăjiturile cu cenușă pudrată
somn ușor, e prima dată când dormiți
visul e nesfârșit
visați un rai agonic
oasele sunt negre unghiile sunt rupte
nu știți ce culoare are sângele
dar veți afla din trădare

eu sunt viața și moartea
sfârșitul ce nu va fi un început niciodată
dreptatea o creez dimineața
și o distrug seara dacă doresc
îl aleg pe unul dintre voi
și îi dăruiesc viața pe care
am stors-o din măruntaiele voastre

înainte de răsărit Ascellix a spălat totul
ce a curs a băut, ce s-a sfâșiat a gustat
eu am un vis frumos
cuțitele sunt în sertar
mama mi-a făcut clătite
le-am împărțit cu ultimul înger

*kvitochka moya = floricica mea (lb. ucraineană)

*

Aproape pe jumătate

rânduri
și rânduri și rânduri
și fraze și propoziții
și un stilou cu cerneală neagră
aproape pe jumătate
la fel de neagră
ca un gând rătăcit
în mintea mea
ce a apărut când ai plecat tu

cuvinte
și litere și slove
și linii de caiet
și o cafea prea dulce
aproape pe jumătate
la fel de dulce
ca tine
de dinainte să devii
o amintire amară

pagini
și linii de caiet și file
și un creion aruncat peste ele
căci nu mai pot să scriu
și nu mai pot să fiu
nici măcar vie
fără tine

deci stiloul
avea cerneala
aproape pe jumătate
la fel de neagră
ca batista ta
lângă mormântul meu

dar tot moartea
e de mii de ori mai întunecată

*

Stelele nopții noastre

stelele noastre
au înflorit în ochii tăi
au împânzit tavanul de cerneală

întunericul de ianuarie
s-a vărsat peste noi
într-o seară în care tu-mi erai lumină
iar eu îți eram floare

frigul nostru cald
a îmbătrânit (și noi la fel)
s-a preschimbat în gerul acesta mușcător
care mă roade pe dinăuntru

ochii tăi poate sclipesc pentru altcineva acum
însă luna înfrigurată în ianuarie
încă sclipește pentru noi
și ne veghează, deși stă să se stingă

stelele nopții noastre lucesc în ochii tăi
iar dragostea noastră învechită
lucește în ai mei
dar ochii tăi nu o mai zăresc

*

Mi-ai fost

mi-ai fost
lumină
și beznă cumplită
și lumânare și candelă
și foc de artificii

în fiecare tresărire de foc
din fiecare chibrit
chipul tău se mistuia
ca un paradis copleșitor

dacă tu erai
iadul îngeresc
nimic n-aș fi dorit mai mult
decât să-mi adâncesc în pământ
al meu mormânt

mi-ai fost
ce n-am putut nici eu să-mi fiu

și aș vrea să răsucesc
limbile ceasului
și să mă prefac că încă-mi ești
tot ce mi-ai fost

*

Celest

s-a îngreunat luna
căci o port pe spate
și tot mai multe stele
se agață de brațele mele

mă poticnesc
sunt prea adâncită
în smoală
și nu știu
dacă mai pot face
vreun pas

se dărâmă cerul
și mă îngroapă sub el
iar cărămizile sale
se preschimbă
într-un ocean de beznă

și mă înec
în negurile galaxiei
iar infinitul constelațiilor
mă înghite cu totul

Anastasia HERBIL
Colegiul Național „Dragoș-Vodă”
Clasa a IX-a B

N.r.: Creații premiate cu locul I, la Concursul „Talente Sighetene”, ediția a IV-a (organizator, Centrul Cultural Sighet), la secțiunea Poezie/Liceu.

Azi nu am să vorbesc despre mine ci despre tine, străine. Stai de câteva minute bune în fața unei oglinzi. Mare, gri, rece, îți arată realitatea fizică, însă ceea ce vezi tu depășește acest hotar, e ceva mult mai adânc.

Ciudat, nu? La prima vedere, același om de ieri, totuși, nu te recunoști. Ți-ai pierdut demult acea abilitate, ori poate chiar ești altcineva de fiecare dată.

Când renunți în totalitate la măștile pe care le expui mereu, acum din pură obișnuință, ajungi în fața celui mai aspru judecător, propria ta persoană, ființa aceea care încă stă cu ochii ațintiți în imaginea oglinzii.

Frica ta, pe care o credeai a fi cauza oamenilor, a timpului, sau a obstacolelor întâlnite în goana ta spre fericire, a crescut în fiecare zi. Acum ești înconjurat de un scut, în a cărei protecție îți pierzi încrederea încet. Ți-ai descoperit sursa fricii dar nu o accepți. Încă speri să nu fii tu cel de care ai încercat de atâta amar de timp să te ferești.

Minutele trec, ești încă blocat în același loc. Începi să vezi imagini din trecut, imagini în care te regăsești de fiecare dată sub aceeași formă dar totuși cu spiritele unor străini trecători, aflați în continuă schimbare, în orice caz, nu reușești să îți găsești propria definiție, oricât ai incerca. Nu știi încă dacă mintea e cea care încearcă să-ți demonstreze ceva sau oglinda asta ciudată chiar are puteri magice. Ai pleca dar ești mult prea captivat de ce se întâmplă, deși nu înțelegi exact ce.

Te deștepți spontan atunci când cineva bate la ușă, deschizi încet. E viața. Te-a luat de mână, m-ai salutat scurt și ai plecat. Speranța mea este că va veni un moment în care nu vei mai trăi pentru alții , renunțând astfel mai des la măștile sociale. Te rog să accepți în egală măsură binele și răul, să strângi tare în brațe prezentul și să nu mă uiți. Dacă vreodată vei vrea să te întorci, voi fi tot aici… așteptându-mi în liniște rândul la reflexie.

Drum bun, străine!

Diana Nadir ȘTEFĂNESCU
Liceul de Muzică „Sigismund Toduța”
Cluj-Napoca

foto: Diana Nadir Ștefănescu

Femeia.
Mereu mă gândesc la puterea emanată de acest cuvânt. Sună blând și inocent, dar totuși îți trezește acel sentiment de duritate. Cu toții știm că „ea” nu este cineva de care ar trebui să ne temem, dar voința ei este ceva de temut. O vreme, femeia a fost văzută sub alți ochi față de zilele noastre, iar eu sunt fericită că trăiesc vremea în care vocile femeilor încep să fie auzite, sunt fericită că le aud strigând din toți plămânii și sunt fericită că și ceilalți le aud. Totuși, un lucru cert pe care l-am putea spune despre femei este că acestea nu au încetat niciodată să fie puternice. Chiar dacă nu au primit de la începutul timpurilor apreciere pentru efortul depus, pentru pasiunea cu care gestionează lucrurile, pentru tenacitatea din ochii lor cu care ajung într-un sfârșit unde și-au propus, ele nu s-au arătat neputincioase fie și în neputința văzută de bărbați.

Femeia.
Ea este cea care îndură, care crește, care muncește, hrănește, satisface nevoile copiilor, care cade și se ridică, care speră și cea care găsește lumina acolo unde întunericul zace în liniște. EA este femeia.
Ceva neprețuit, o creție grațioasă a universului și totuși lacrimile ei prețioase vărsate atât de des.
Cineva adorat, un zeu, o divinitate printre oameni și totuși atât de lipsită de credința lor.
Undeva aproape, un acasă pentru fiecare suflet și totuși o insulă părăsită, înconjurată de uitare.

Femeia.
Respectul pe care îl merită acel ceva, cineva, i-l datorăm.
Fiecare ne-am născut prin suferința unei femei. Am respirat pentru prima dată prin dorința ei de a ne oferi acest dar, viața, însă viața nu este un joc pe care cu toții reușim să-l câștigăm, iar viața femeii vine cu reguli mai complicate.
În această zi, 8 Martie, o zi dedicată vouă, vă mulțumim că sunteți darul nostru!
La mulți ani, femei! La multi ani, domnișoare! La mulți ani, Mama!

Sonia DUMA
clasa a IX-a B
Colegiul Național „Dragoș-Vodă”

Pentru mult timp, iubirea nu a fost nimic altceva pentru mine decât o altă frică. Nu înțelegeam cum e posibil ca din puținul meu să dau de bunăvoie altcuiva. Cum aș putea să simt că fără o persoană nu pot să trăiesc? Cum aș putea eu, o simplă ființă sub talpa timpului, să simt așa ceva pentru o altă ființă ca mine? Acestea nu sunt decât avertismente ale vieții că nu ne preocupă ce trebuie, nu-i așa? Căci e clar că vor duce la o dezamăgire adâncă, în care cazi și nu te mai poți ridica.

Așa mă gândeam pe vremuri, când încă lumea mi-era necunoscută, pe când mă uitam în sus să văd oamenii din jur și mă fascina orice străin care trecea pe lângă mine. Am citit cărți și am văzut filme cu ajutorul cărora se pictau în fața mea frumoasele tablouri ale unor relații ce conștientizam că nu sunt reale. Îmi spunea o voce interioară să nu cad pradă farmecului acestui pericol prefăcut în fericire și viață. Dar uite-mă acum, cititorule, cum stau cu capul rezemat de cimentul rece și privesc spre soare, pe acoperișul celei mai înalte clădiri din oraș, cu mintea plină de ea.

A fost o prostie, a fost pericolul temut dar dulcea izbândă, căci din momentul în care am vorbit prima oară am simțit gustul euforiei. Ca atunci când îți auzi piesa preferată pentru prima oară, înainte să știi că va deveni cea pe care nu vei putea să ți-o scoți din cap. Mi-am dat seama că e precum un asasin profesionist iubirea asta; te ia încet, tăcut și până să-ți dai seama că ești în mâinile ei, deja e gata. Adesea mă gândeam că împărțim un suflet și o minte, că ceva din ea a fost sădit în sufletul meu de dinainte să calc pe pamânt și a răsărit încetul cu încetul până ne-am întâlnit și mi-am găsit scopul în viața. Toate întrebările aveau brusc răspunsuri, și lumea căpăta în sfârșit culoare sub ochii noștri. În ea vedeam tot ce mi-aș putea dori, de parcă toate visele și nevoile mele acumulate pe parcursul anilor au prins viață. Nu am avut timp să mă gândesc la nimic rău, căci în ea găsisem toată bunătatea din lume. Îi urmăream zâmbetul oriunde, precum floarea soarelui care tânjește după razele calde. Cu ea timpul se oprea și se grăbea, sălta și mă învăluia într-un așa fel încât aveam impresia că momentul de fericire maximă nu se mai termină. Era un dans cu diavolul, dorința și dependența care îmi acopereau ochii ca să nu văd ce urâtă e lumea de fapt. Atunci am înțeles cu adevărat ce este iubirea, și de ce oamenii depind atât de mult de ea. Nu neapărat persoana în sine îi face să se simtă bine ci pur și simplu ideea că există cineva care să țină la ei fără nici o obligație, cineva care să creadă în ei. Ea era pentru mine un umăr pe care să mă sprijin, o vorbă bună și niște brațe calde care să mă primească așa cum sunt, fără să ceară nimic în schimb. Nici eu nu mai știu dacă m-am îndrăgostit de ea sau conceptul că ea există și mă iubește. Dar ce mai contează? Trăiește în gândurile mele, în amintirile intense, în privirea și atingerea mea – căci ea e o parte din mine acum. Pot încă s-o văd, dacă-mi întorc capul, lângă mine, pe ciment. Are părul în toate părțile și se uită la cer ca la ultima destinație. Cuvintele ei trec pe lângă mine precum anii tinereții, repede și nemilos, dar cu o oarecare grijă. Mereu am învățat multe de la ea și din spusele ei, dar nu credeam că o să am parte și de lecții dureroase. Cu glasul ei mai dulce ca mierea până și cuvintele care mă rănesc sună frumos.

La un moment dat, nu mai știam dacă ea m-a călăuzit puțin în confuzia mea sau a fost motivul pentru care m-am pierdut în primul rând. I-am dat ei toată iubirea, și mie nu mi-a mai rămas nimic. Un gol interior, adânc ca o gaură neagră, mă înghite cu totul. Sunt sub soare, și căldura se revarsă asupra mea, dar totuși mi-e atât de frig. V-am spus că e o capcană. Și cu toate acestea, încă mă gândesc la cum mă privea de parcă aș fi singura persoană de pe Pământ, la cum vorbea cu atâta drag și mă ținea de mână precum un copil ține un balon cu heliu ca să nu-și ia zborul. Dar, balonul s-a spart sau l-a lăsat sau naiba știe ce a făcut cu el de a ajuns în halul ăsta.

Oare așa se simte când ajungi la capăt? Când nu mai sunt întrebări de pus, ce se întâmplă? În timp ce-mi aruncam privirea asupra orașului și a străzilor pe care obișnuiam să le cutreierăm împreună, mi-am adus aminte ce i-am spus cândva, că suntem noi împotriva lumii. M-am gândit la tot ce mă ține captivă în aceste valuri teribile de sentimente și am dat drumul la tot. Știam că indiferent de cum bătea vântul, iubirea ei avea să-mi dea aripi să mă înalț.

Carolina BURCUȘ
clasa a IX-a E
CNDV

sursă foto: https://weheartit.com/entry/334031602

Mă ridic de la birou, din fața computerului, și mă duc la fereastră. Privesc albul infinit ce mi se așterne în față. Un „covor alb imaculat”, cum ziceam în compunerile din clasa întăi. O fi oare un covor de zăpadă în fața mea? Sau un covor de visuri încă neîmplinite, de scopuri nerealizabile, de experiențe netrăite e ceea ce văd în fața ochilor? Dar nu am timp acum de introspecții profunde, mă întorc la birou, pun manualul de psihologie deoparte, și mă pregătesc pentru următorul curs. Mai am 5 minute la dispoziție, și sunt nehotărât dacă să mănânc o portocală sau să-mi recitesc lecția.

De ce oare aveam obsesia de a folosi o figură de stil care să conțină cuvântul „covor” în clasele primare? „Covor de frunze” toamna, „covor alb imaculat” iarna, „covor viu colorat” primăvara. Vara nu aveam niciun fel de covor în vocabularul literar, fie pentru că în lunile de vară se spală covoarele din casă, fie pentru simplul fapt că era vacanță și nu eram nevoit să creez vreo compunere. De ce oare tocmai cuvântul „covor”? Poate că se datorează țesăturilor groase, indestructibile (poate exagerez), precum însăși trecerea timpului și schimbarea anotimpurilor, proces ce nu poate fi oprit. Poate că acel „covor de frunze” e un covor de întâmplări, plăcute și neplăcute, care se îmbină laolaltă pentru a crea propriul nostru depozit de sentimente și simțiri, pe care îl numim „amintiri”. Poate că acel „covor …

Îmi vibrează telefonul, verific să văd dacă e ceva important, un coleg mă întreabă care a fost ultima lecție, un altul mă întreabă la ce oră terminăm azi cursurile. Le răspund rapid, am deja răspunsurile pregătite, mă așteptam, ba chiar îmi făceam probleme că nu are nimeni de aflat nimic de la mine. Nu mă deranjează, ba chiar îmi fac plăcere aceste „întrebări și interpelări”, la fel cum îmi place atunci când îmi curge pe mâini zeama proaspătă a portocalei, pe care am decis să o mănânc, în detrimentul citirii lecției.

Poate că acel „covor alb imaculat” e așa alb pentru că încă nu a fost nimic așternut pe el, niciun vis împlinit, niciun scop realizabil, nicio experiență trăită… și poate că își dorește să fie așternut ceva pe el, să nu mai fie alb, poate își dorește atât de mult încât strigă prin vocea unei bufnițe sau a unui câine hoinar (iată ce sinonim am găsit pentru „vagabond”), sau poate strigă în tăcere și așteaptă să fie auzit de către cineva, oricine. Poate că acel „covor viu colorat” e plin de forță, de dorință, de determinare, e viu pentru că e colorat, e colorat pentru că e viu, e o sursă de energie cinetică ce trebuie transformată în energie potențială, în limbaj de fizician, sau de visuri ce trebuie să devină realitate, în limbaj de visător. Iar spălarea covoarelor în timpul verii poate nu este nimic altceva decât…

Aud sunetul alarmei, alternativa găsită de mine pentru clasicul clopoțel din curtea școlii, de care mă leagă amintiri plăcute și neplăcute, visuri și experiențe, energii supranaturale (poate exagerez din nou) și dorințe puternice. Nu îmi dădusem seama cât de atașat pot fi de unele aspecte ce par neînsemnate. Aud sunetul alarmei, ceea ce înseamnă că trebuie să intru la curs. Nu am terminat de mâncat portocala, dar am toată ziua la dispoziție, nici lecția nu mi-am recitit-o, dar am toată săptămână la dispoziție, și nici cugetarea nu mi-am încheiat-o, dar pentru asta am toată viață la dispoziție.

Vasile Gabriel VOUCIUC
clasa a X-a E, C. N. „Dragoș-Vodă”

sursă foto: istockphoto.com

Ne-am întrebat oare – măcar o dată – dacă știm să apreciem ceea ce avem? Știm oare să apreciem fiecare mesaj de „Bună dimineața!”, „Salut!” sau mai simplul „Ce faci?’’? De multe ori trăiesc cu impresia că oamenii pun mai mare preț pe cadourile scumpe și nu pe micile gesturi care nu mai sunt la „modă’’. Întrebarea este: de ce?

De ce este mai atractiv ca cineva să ofere ceva valoros, în timp ce niște cuvinte spuse din suflet sunt mult mai puțin prețioase? Cuvântul a avut dintotdeauna o influență foarte mare asupra noastră. Însă, nu vorbele tuturor contează, o încurajare care vine din partea celor dragi cântărește mai mult decât o vorbă spusă de oricine altcineva. Și compania familiei a ajuns să nu mai conteze pentru unii. Trăim cu gândul că este vreme și mâine pentru a petrece timp cu părinții sau bunicii noștri, însă viața este o călătorie sinuoasă a cărei destinație nu o știm. S-ar putea ca mâine să nu mai existăm, să dispărem precum o păpădie suflată de vânt. Și în final cu ce rămânem? Cu amintirile frumoase petrecute alături de oamenii pe care îi iubim, nicidecum cu darurile care odată ne-au încântat mai mult decât acele clipe unice. Nu ne dăm seama de importanța unui „Te iubesc!’’ spus din suflet, nu ne gândim că cineva, în câteva secunde ale vieții sale, s-a gândit la noi.

Odată cu această pandemie am devenit mai delăsători, mai rigizi. Această schimbare din viața noastră ar putea fi percepută ca fiind o pedeapsă. Înainte nu știam să apreciem libertatea de care aveam parte, faptul că puteam interacționa cu prietenii ori de câte ori doream și că puteam merge oriunde. Acum, că suntem separați de toate aceste bucurii ale vieții, începem să conștientizăm cât de norocoși eram nu cu foarte mult timp în urmă.

Așadar, nu ezitați să le spuneți – online și/sau live – celor pe care îi prețuiți, cât de minunați și cât de importanți sunt pentru voi. Chiar și un mic gest „virtual” ne poate aduce bucurii… reale!
Cu un efort mic puteți deschide drumuri generoase!

Crina ANDRECA
Clasa a IX-a E, C.N. „Dragoș Vodă” Sighetul Marmației

Milioane de fii și fiice… i-a iubit pe fiecare în mod egal. A râs la râsul lor, a vărsat lacrimi amare la vaietele ce nu conteneau să apară, a sperat că dreptatea își va găsi locul pân’ la urmă, și-a deschis brațele ca să aline inimile frânte și, ca o mamă, le-a dus pe toate. A încercat să rămână puternică, să nu pară firavă, să se uite la lucrurile bune și să se ambiționeze că a făcut tot ce a fost cu putință. Nu e vina ei că o parte dintre copii îi sunt plecați, alții o hulesc, iar altora le e rușine cu propria mamă. Omul și le face cu mâna lui și dacă ceva nu iese bine, câteodată mai dă vina pe altul. A încercat să se amăgească și așa, dar a obosit.

Lumea pe care credea că o cunoaște i-a devenit peste noapte necunoscută. Acel URA! strigat cu ardoare la 1 decembrie 1918 s-a transformat în ură și o doare, tare, chiar dacă nu zice nimic. Odată Romândrie… a rămas doar Românie.

Responsabilitate
Onoare
Mândrie
Autenticitate
Neam
Iubire
Altruism
Așa și-a dorit să fie și chiar așa a rămas. Doar noi ne-am schimbat. Ne-am obișnuit să ne jucăm cu cinstea și onoarea, iar ea, mama noastră, și-a pierdut mândria. Limba și legea, portul și datinile au rămas în urmă, carevasăzică ne-am modernizat, ne-am dezvoltat și am ieșit în prima linie ca să arătăm că noi putem. Noi, noi și iar noi, dar am uitat că un popor fără istorie este un popor fără viitor; un neam fără iubire de patrie e un neam fără iubire de sine. Patria suntem eu și cu tine, el și cu ea. Înainte și după furtună pâmântul nu e la fel. Așa este și cu încrederea pierdută. Fiecare dintre noi greșim, dar greșeala cere iertare, nu acuzare! Judecă și vorbește drept, iar dacă unii nu lucrează punând dragostea de oameni, credința și dreptatea pe primul loc, nu da vina pe țară, n-o asupri! Răsplata lor va veni la locul și momentul potrivit! Iubirea de patrie e chiar iubirea de oameni.

1 decembrie 2020… Mama noastră are 102 ani. De dureri și bucurii nici nu o întrebăm, sigur are multe. Haideți ca măcar acum să nu treacă această zi de parcă nici n-ar fi fost. Dacă ne-am adus aminte pe 1 cine suntem, să facem asta și pe 2, și pe 3. Marile făuritoare ale caracterului – copilăria și tinerețea – aici le-am trăit!

Te binecuvântez, iubită Românie, țara bucuriilor și durerilor mele (…) Frumoasă țară pe care am văzut-o întregită, a cărei soartă mi-a fost îngăduit să o văd împlinită. Fii tu veșnic îmbelșugată, fii tu mare și plină de cinste, să stai veșnic falnică printre națiuni, să fii cinstită, iubită și pricepută. (Maria, Regina României)

Ani buni, dragi români! Ani buni, nu doar mulți! Iar ca să fie anii buni, fiți și voi buni! Tot ce-i românesc nu piere! Greșeala are și iertare, iar iertarea cere rezolvare și îndreptare! Înflorește tu ca să înmugurească și țara!

Gabriela MICH
clasa a XII-a A, Colegiul Național „Dragoș-Vodă”

foto: Salut, Sighet!

Veninul cuvintelor

Cuvântul are două părți: una bună, una rea!
Prin cea bună reușim să ne exprimăm gândurile, sentimentele, opinia, să comunicăm, atât oral cât și în scris. Putem să facem ziua mai frumoasă doar prin câteva cuvinte: „Te iubesc!”, „Ești minunat/ă!”, „Vei reuși!”.
Prin cea rea, reușim să rănim oamenii, să spulberăm visurile, să distrugem prietenii. Putem să stricăm starea de spirit a cuiva. Aici apare și expresia „Ce va spune lumea?”

Anul 2020 nu a fost cel mai bun. A schimbat lumea și totodată și oamenii. În ce fel? Încredere, comportament, limbaj, sunt doar câteva exemple. Oare aceste schimbări sunt bune? Oare viața era mai bună înainte? Aici fiecare are un răspuns, doar trebuie să-l analizăm. Cel mai bine acum, ca să nu regretăm pe viitor!

Revenind la subiect… Oare de ce m-am oprit la acesta? Cu un singur scop. Odată cu această pandemie, toți am devenit mai reci, mai nemiloși, precum… vipera. Animalul acesta ucide cu sânge rece, fără să gândească, iar noi spunem cuvinte grele fără să ne pese. Există vreo diferență? Eu zic că nu! De ce să fim șerpi când putem să fim OAMENI?! Costă doar zero lei, nu 1000!

Din dorința de a împărtăși iubire, am ajuns să transmitem ură. Merită acest lucru? Rănim oameni care nu ne-au făcut nimic. Zâmbim și spunem cuvinte frumoase și apoi înjunghiem pe la spate fără milă. Vă place ce am ajuns? Acesta ne este scopul? Mă gândesc dacă pandemia este de vină. Oare așa eram și înainte? Acestea sunt fețele noastre adevărate?

Viața este o poveste, dar toate poveștile au și un sfârșit. Noi decidem dacă va fi unul frumos sau unul trist, așa că nu-ți irosi cuvintele cu oameni care nu merită. Invidioșii nu se vor opri din vorbit, tu dă drumul la muzica și fii fericit!

Nu uita! Ești o persoană minunată și mereu va fi undeva, cineva, care va crede în tine, în cuvintele frumoase!

Casian Andrei ARDELEAN
clasa a 9-a E, C. N. „Dragoș-Vodă”

sursă foto: Facebook

Nu ți-am spus să nu te duci acolo? Nu ți-am spus că, în ciuda oamenilor din viața mea, nu te cunosc, cu adevărat, decât pe tine? Nu ți-am spus că în această lume a lipsurilor, eu sunt fântâna vieții? Nu ți-am spus? Dacă într-o zi te vei supăra pe mine și vei pleca, și vor trece o sută de mii de ani, nu ți-am spus că eu sunt locul în care o să te întorci? Nu ți-am spus să nu te mulțumești cu ceea ce primești? Nu ți-am spus? Tărâmul tău este al meu, eu îl decorez, nu ți-am spus? Nu ți-am spus că eu sunt marea? Nu ți-am spus că tu ești un pește? Nu ți-am spus să nu mergi în acele locuri întunecate? Nu ți-am spus că eu sunt marea ta curată? Nu ți-am spus să nu intri în capcană ca păsările? Nu ți-am spus că eu sunt cea care te-a făcut să zbori? Nu ți-am spus că eu sunt aripa inimii tale? Nu ți-am spus că te vor împușca în drum, dar în loc de gloanțe vor folosi cuvinte? Nu ți-am spus că te vor face rece? Cu toate astea, focul tău sunt eu. Nu ți-am spus că eu te voi încălzi? Nu ți-am spus că îți vor spune multe lucruri care te vor răni? Nu ți-am spus că vei avea obiceiuri proaste? Nu ți-am spus că vei pierde sursa imoralității, adică nu ți-am spus că o să mă pierzi?
Spune-mi, nu ți-am spus mereu asta?
Nu ți-am spus că această inimă este precum un întuneric? Oricine cade în ea se îneacă. Nu ți-am spus că eu sunt adevărata ta iubire? Nu ți-am spus că, atunci când vei rămâne fără speranță, eu voi fi încăpățânarea ta? Nu ți-am spus că, cu cât iubești mai mult o persoană, cu atât mai mult o să te doară sufletul? Te gândești la persoana pe care ai pierdut-o, dar îți dai seama că acolo unde ar trebui să fie dragoste, e durere. Și eu am avut nevoie de timp ca să înțeleg cum e posibil. Nu ți-am spus că îți voi fi și durere, dar și fericire? Nu ți-am spus că povestea mea, datorită ție, are un început, un mijloc și un sfârșit? Nu ți-am spus că nimeni nu va înțelege durerea din sufletul tău, în afară de mine? Nu ți-am spus să nu permiți nimănui să se uite de sus la tine? Căci doar cerul e mai înalt decât tine. Să nu plângi din cauza mea și să nu spui nimănui că suferi din iubire. Nu ți-am spus că iubirea are întotdeauna un scop egoist? De aceea, la sfârșit, îți lasă un gol în suflet. Lasă-i pe cei care vor să te vindece să o facă. Oamenii sunt leacuri unii pentru alții, dar nimeni nu poate fi vindecat atâta timp cât nu dorește. Unele răni dispar, iar altele se vindecă, lăsând în urma lor cicatrici. Nu ți-am spus că amintirile urâte, în timp, vor fi înlocuite de unele frumoase? Nu ți-am spus că viața va continua să fie frumoasă, atâta timp cât crezi în ea? Nu ți-am spus să pui fericirea ta pe primul loc, deoarece nimeni nu o va face pentru tine? Nu ți-am spus că oamenii sunt egoiști?
Spune-mi, nu ți-am spus mereu asta?
Dacă privești lumea cu toată inima, atunci vei fi capabil de a înțelege totul. Și, nu ți-am spus de atâtea ori, că iubirea noastră nu are loc nicăieri? Și cu toate astea, m-ai iubit și știu că încă mă mai iubești. Chiar și în ciuda timpului, vei continua să mă iubești, deoarece eu am devenit rana ta, de care nu vrei să te vindeci. Vor apărea mulți oameni în viața ta. Unii vor rămâne, iar alții vor pleca. Să nu-i învinuiești pe cei care aleg să plece din viața ta, poate, prea repede. Să nu mă învinuiești pe mine că am plecat prea devreme…
Sufletul tău va continua să ardă împreună cu al meu până în ziua când se vor reuni, deoarece sufletele nu cunosc timpul. Nu ți-am spus că ochii tăi îmi vor aduce sfârșitul? Acei ochi pentru care merita să mori, dar mai ales să trăiești. Acei ochi care aveau forma și culoarea a două perle negre de pe fundul mării. Vezi tu, ți-aș spune că te iubesc, dar iubirea mea nu se măsoară doar în două cuvinte. Iubirea mea este precum Marea Neagră… profundă și întunecată. Iubirea mea este o iubire imposibilă, iar tu nu poți iubi ceva imposibil, deoarece ai risca să te îneci în amăgiri și promisiuni deșarte. Atât valoarea, cât și calitatea unei iubiri, este determinată întotdeauna de cel care iubește și nu de cel iubit. Orice om vrea să fie el cel care iubește, deoarece, într-un fel profund și tainic, mulți nu pot suporta faptul că cineva îi iubește, din cauza fricii. Mulți dintre cei iubiți, nu se cred vrednici de a dobândi iubirea celor din jur, și de cele mai multe ori, cel care iubește, este urât de către cel iubit, căci cel care iubește, pătrunde mereu în sufletul celui iubit.
Astfel, am descoperit iertarea. Oamenii nu iartă pentru că iubesc. Oamenii iartă pentru a se simți liberi, iar cei iertați vor fi mereu cu un pas în urma celor care iartă. Nu ți-am spus că nu poți pierde ceva căruia nu îi simți lipsa? Mereu te purtam în suflet, doar ca să nu îți simt lipsa, pentru că, dacă ajungeam să îți simt lipsa, te-aș fi pierdut, iar dacă te pierdeam pe tine, mă pierdeam pe mine. Nu te-am iubit pentru că erai diferit. Te-am iubit pentru că, în ciuda a toate, erai acolo pentru mine. Te-am iubit pentru simplul fapt că erai tu și nu o mască pe care o porți zi de zi. Nu ți-am spus că atunci când reușești să închizi în cuvinte clipe de fericire și viață adevărată, ai dobândit ceva mult mai prețios decât toate frazele frumoase din lume?
Spune-mi, nu ți-am spus mereu asta?
Dragostea este dincolo de orice îndoială. Dragostea este pur și simplu certitudine. Nu o vezi venind și de cele mai multe ori nici nu o aștepți. Simți că îți stârnește sufletul și nu poți să reușești să o oprești. Este ca o reflectare în oglindă a ta, ce te face să te simți mai viu ca oricând și să vrei să te descoperi cât mai mult. Nu îmi amintesc momentele în care m-ai dezamăgit, dar în schimb, nu voi uita momentele în care mi-ai umplut sufletul de fericire. Nu îmi amintesc lacrimile pe care le-am vărsat în lipsa ta, dar în schimb, nu voi uita niciodată râsetele cu tine, în miez de noapte. Pentru că așa e viața. Nu o să îți amintești niciodată momentele în care ai suferit, ci doar acelea în care ai fost cu adevărat fericit.
Cine sunt eu?
Chiar așa, cine sunt eu? Sunt doar un om ca toți oamenii. Un om cu calități și cu defecte în armonie, un om care s-ar putea mândri cu câteva fapte mărețe, dar totodată ar trebui să se simtă rușinat de anumite fapte care nu-i fac cinste. Un om cu greșeli omenești, cu experiențe de viață frumoase, dar și urâte, un om cu frământări interioare și cu temeri, un om care a fost foarte fericit, dar și cumplit de nefericit, un om care s-a prăbușit și s-a ridicat de multe ori, un om care de câteva ori s-a abandonat pe sine, dar care s-a regăsit de fiecare dată. Un om care a crezut orbește în oameni, în fericire și în iubire și care a cunoscut gustul amar al eșecurilor și al dezamăgirilor. Sunt un om care a avut și căderi, care a mințit, care a trădat, care a vorbit de rău, care a judecat fără să cunoască, dar care, într-un final, conștient și dezgustat de toate căderile lui, le-a regretat și s-a străduit să evolueze spre bine. Sunt un om care a înțeles, într-un târziu, că viața nu trebuie să fie perfectă, pentru a fi fericit- și că fericirea nu este condiționată de a avea totul, ci de a te avea pe tine, de a fi liber și de a avea iubire. Un om care s-a trezit adeseori în rutină și amorțit, care a rătăcit pe drumuri incerte și care a făcut alegeri proaste. Sunt un om care a înțeles că iubirea nu oferă garanții, că ea devine uneori amărăciune, că fiecare fluture din stomac își ia zborul și că, oricât de mult am iubi și oricât de mult ne-am dărui, oamenii ne pot abandona, ca și cum nu am însemnat nimic pentru ei.
Sunt un om care a cunoscut binele și răul, care a ales rațional, dar și irațional, un om care atunci când privește în urmă, are multe regrete, multe lucruri nespuse, promsiuni neonorate, neîmplinite.
Sunt un om care te-a iubit, dar nu îndeajuns încât să te facă să rămâi. Iar atunci când ai fost tu, am plecat eu. Poate acesta este cel mai mare regret al meu, faptul că ne-am iubit, dar nu în același timp…
În fiecare seară, el se plimba astfel cu scrisoarea în mână, pe plajă, strigând, și parcă certându-se cu marea: Spune-mi tu, Marea Neagră, câte iubiri s-au scufundat în adâncurile tale?
Ochii săi nu făcură nimic din ceea ce descriem în mod obișnuit a fi șoc. Fără vreun pocnet, fără vreo plesnitură sau vreo zdruncinătură. Astfel de lucruri se întâmplă când te trezești dintr-un vis rău, nu când te trezești într-unul. Nu, și-a deschis ochii cu greu, din întuneric spre crepuscul. Corpul a fost cel care a reacționat ridicând din umeri și aruncând în aer un braț, ca să înhațe aerul.

Andreea MARINCA
clasa a XI-a F, CNDV

Orele se scurg cu o viteză neobișnuită, realizezi că e vineri seara. Oboseala acumulată pe parcursul săptămânii își face simțită prezența. Te urci în autobuzul speranței, precum ți-e rutina mult prea bine cunoscută. Aștepți răbdător ultima stație.

Deși știi că stația este aceeași de câțiva ani buni, aștepți parcă să se întâmple ceva. Orice. Ceva ce va face diferența dintre azi, ieri, august, anul 2000.

Cerul începe să plângă iar tu privești lung pe geamul prin care abia se mai văd luminile orașului. Nu e vreo scenă de film vechi, în ciuda aprențelor. Muzica din căști este la volum maxim. Nu, nu e Mozart nici Metallica, doar un instrumental rătăcit prin lista de redare.

Înainte de a te deconecta complet de ce se întâmplă în jur, observi definiția vieții prin chipuri, lacrimi și zâmbete. Copilul inocent care așteaptă cuminte să ajungă la destinație, adolescentul cu ochii captați de telefon, femeia vizibil extenuată după programul de lucru, cuplul de bătrâni care își păstrează intact focul din priviri încă de când s-au îndragostit.

Ești doar unul dintre cei mulți, totuși ești altceva. Reușești să te distanțezi psihic de tot și toate. Gândurile îți invadează mintea. Reconstitui neîncetat secvențe, conversații, imagini; te gândești la ce ai fi putut face diferit. Printre multe alte întrebări pe care ți le adresezi, te bântuie clasicul „cum ar fi fost dacă?” sau banalul „de ce?”. Ești conștient că nu poți schimba nimic dar alegi să îți transformi viața într-un scenariu doar de tine știut. Alegi să lași aceste fantezii ale trecutului la o parte și începi să îți reamintești programul pentru următoarele zile.

Orice ai face, gândul îți fuge undeva. Acel „undeva” este un loc, o persoană sau o dorință. Nici măcar muzica tare, acompaniată de picăturile de ploaie nu mai poate acoperi vocea ta interioară pentru ceva timp. Ești doar tu și… restul lumii.

Te trezești din transă brusc atunci când o voce de robot te anunță că urmează stația unde trebuie să cobori. Te întristezi când realizezi că totul s-a întâmplat la fel ca de fiecare dată.

Cobori din autobuz și te îndrepți spre casă. Ai ajuns în stație dar nu la destinație. La destinația la care visezi vei ajunge când vei întâmpina acel „ceva” pe care îl aștepți.

Timpul trece. E dimineață. E seară. Îți păstrezi zâmbetul pe buze orice ar fi și o iei de la capăt…

Diana Nadir ȘTEFĂNESCU
Liceul de Muzică „Sigismund Toduța”
Cluj-Napoca