Oameni și oameni… (autor, Anca Corneștean)

Salut tuturor! Azi m-am hotărît să “evadez” și să plimb în sufletul meu și o bucățică din “Salut, Sighet!”. Mi-am luat ghiozdanul în spate, agenda de articole, încălțămintea de călătorie, geaca de blugi și am plecat să îmi găsesc inspirația. Și iată că am găsit-o tocmai într-o Mocăniță și în spatele unor aburi fumurii care lovesc munții și stârnesc în mine mii de emoții. Pătrunzându-mi aburii prin gând, m-am decis să vorbesc despre oameni.

Acum, în jurul meu pot vedea o mare de oameni. Înalți, scunzi, unii mai grași, alții mai slabi, dar fiecare bucurându-se de farmecul pe care natura îl oferă. Sunt fericită că de-a lungul vieții, Dumnezeu mi-a dat ocazia să întâlnesc mii de oameni și să învăț că fiecare om intră cu un scop în viața ta, pentru a-ți arăta ceva și pentru a-ți da o lecție. De multe ori, suntem dezamăgiți de oameni și de faptele lor, dar nu avem cum să știm dacă acea atitudine pe care ne-o oferă, nu are să ne ajute să realizăm anumite aspecte ale vieții.

Cunosc multe persoane de la care am primit lecții și care m-au învățat că oamenii vin și pleacă din viața ta, lăsând în urmă amintiri atât plăcute cât și neplăcute. Sufeream mult din cauza oamenilor, până să învăț cum să mă comport cu ei. Am învățat că pe oamenii aroganți trebuie să îi evit, cu cei mai puțin deștepți, dar pe deasupra și fuduli, trebuie să fac cum spun ei și să tac ca să ne fie bine tuturor. Pe oamenii agitați, am învățat să îi liniștesc, iar pe cei triști am încercat să îi alin cum am putut eu mai bine. Cu oamenii buni și inimoși am făcut în așa fel încât să le ofer și inima mea. Alături de cei fericiți, am râs, iar pe cei care nu știu să râdă, i-am învățat. Nu m-am ferit niciodată de nimeni, am încercat să văd mereu binele la toți și să nu judec nicio persoană până nu o cunosc cu adevărat. Bineînțeles că am îndepărtat o mulțime de oameni de lângă mine, pentru că nu aveau o influență pozitivă asupra mea. Am primit o mulțime de oameni în sufletul meu. Cei care mi-au demonstrat că țin la mine, sunt și acum în inima mea și aș risca orice pentru ei. Viața ne oferă o mulțime de oportunități care ne ajută să ne maturizăm, să devenim din ce în ce mai conștienți de persoanele pe care le avem lângă noi. Cunoscând mulți oameni, e mult mai ușor să alegi pe cine vrei să ai lângă tine. Din punctul meu de vedere, cu cât ești mai retras, necomunicativ, vei ajunge sa fii foarte dezamăgit de lume, pentru că nu vei știi cum să selectezi, cum să faci diferența dintre un om bun și unul mai puțin bun. Nu vreau să atac pe nimeni, toți oamenii au farmecul lor aparte, dar sunt mulți oameni falși care pe față îți vor binele, te iubesc, iar pe la spate, te bârfesc și îți vor răul. De acești oameni m-am ferit mereu, dar Dumnezeu mi i-a dat în cale pentru a mă învăța să nu îi bag în seamă, să îi las să își facă jocul și să merg mai departe.

De fiecare dată când văd un om bun, încerc să îl țin aproape de mine, să mă comport frumos și să îl îndrăgesc. Singurii oameni pe care nu i-am înțeles au fost cei invidioși. Cei care nu se mulțumesc cu ceea ce au și îți poartă ură pentru ceva ce tu ai și ei nu. Invidia mi se pare cel mai urât lucru, după părerea mea, fiind pălăria sub care se ascund toate celelalte păcate. Trebuie să apreciezi ceea ce ai, să te bucuri că nu e mai rău, iar dacă îți dorești ceva ce deține cel de lângă tine, muncește și poate cândva vei avea și tu. Eu nu am purtat invidie niciodată și muncind, am avut numai de câștigat, iar cei ce mi-au purtat mie invidie, acum sunt tot acolo, fără nicio evoluție. Când întâlnesc oameni inteligenți, caut să învăț ceva de la ei, să știu să îi apreciez și să acumulez cât mai multe informații. La oamenii care mi-au atins inima cu o poezie sau un cântec am încercat să îmi stăpânesc lacrimile, iar cu oamenii înțelepți mi-am luat doza de bucurie și puritate.

Acum, aici, văzând mulți oameni care mai de care mai “sofisticat”, îi mulțumesc lui Dumnezeu că am doar oameni frumoși în viața mea, cu care mă pot lăuda și cărora le mulțumesc că au apărut odată cu timpul pentru a-mi face viața minunată. Chiar dacă voi fi acasă când se va publica articolul, vreau să vă spun că aici, în Vișeu de Sus, am înghețat de frig în perechea mea cea nouă de Vans-uri, dar numai aici mi-am găsit inspirația, deci a meritat să mă plimb cu Mocănița și să îmi limpezesc gândurile. Mă bucur că am lăsat o amprentă de “Salut, Sighet!” și aici. Chiar vă recomand să dați o tură cu Mocănița, să vedeți cât de minunat e, dar până atunci, dragii mei, vă îmbrățișez și vă iubesc. Fără voi, nu eram ceea ce sunt acum…

Anca Maria Corneștean
Cls. a X-a A, Liceul Pedagogic “Regele Ferdinand”




Barocul în pictura bisericilor de lemn din Țara Maramureșului (autor, Dragoș Ilieș)

Dragoș Ilieș

Barocul în pictura bisericilor de lemn din Țara Maramureșului

Argument
Ansamblul bisericilor de lemn din Țara Maramureșului (Fig. 1, cu precizarea că biserica din Sarasău este construită parțial din piatră) reprezintă unul dintre cele mai de seamă repere istorice și culturale ale României în lume, definind caracterul unei regiuni istorice de o importanță crucială pentru formarea poporului român. Aici își au originea descălecătorii Dragoș și Bogdan, părinții mitici ai statului medieval Moldovean, și tot de aici provin și cele mai vechi traduceri în limba română (1). Importanța bisericilor din Țara Maramureșului este atestată de faptul că cinci dintre acestea, alături de încă trei din imediata vecinătate geografică a regiunii, au fost incluse în Patrimoniul Mondial UNESCO în anul 1999. Este vorba despre bisericile din Desești, Budești-Josani, Bârsana-Jbâr, Ieud-Deal și Poienile Izei, alături de bisericile din Șurdești, Plopiș și Rogoz.

Dacă arhitectura bisericilor de lemn din Maramureș a fost studiată încă din a doua jumătate a secolului al XIX-lea (2), cercetările evoluând până în stadiul în care există și o serie de datări dendrocronologice (3) care încearcă să clarifice vechimea unora dintre aceste biserici, mult mai rar menționată este pictura murală care le împodobește la interior. Realizată într-o sumedenie de stiluri diferite de către meșteri zugravi mai mult sau mai puțin pricepuți, pictura murală maramureșeană reflectă vremurile în care a fost creată, oglindind gândurile și problemele comunității în care a apărut.

Identificarea particularităților de creație și înțelegerea motivelor din spatele acestora ne pot ajuta să construim o imagine mai clară a locuitorului Maramureșului de la cumpăna veacurilor XVIII și XIX, a cărui mod de viață și sistem de valori, influențate și de contextul istoric, social și politic în care se regăsea, au pătruns în creația populară. Prin descifrarea contextului în care a fost produsă pictura murală amintită avem acces la o imagine de ansamblu a perioadei istorice în cauză, fără intervenția unei instanțe intermediare care să perturbe realitatea istorică. Este cu atât mai importantă conservarea acestei mărturii a unei perioade de mari schimbări politice și sociale în istoria Maramureșului, Transilvaniei și implicit României.

Context istoric: Reforma maghiară și Contrareforma habsburgică – efecte asupra Transilvaniei și Maramureșului
Țara Maramureșului reprezintă o entitate geografică, istorică și culturală de sine stătătoare și bine definită, de către locuitorii ei într-un mod nescris și de către autoritățile maghiare care au intervenit de multe ori în evoluția ei într-un mod scris. Singurele date concrete referitoare la Maramureșul medieval provin din surse maghiare (4), pe măsură ce regalitatea maghiară începe să manifeste un interes pentru această zonă. Astfel, o primă inițiativă de delimitare a hotarelor Maramureșului apare în 1271 (5), când se stabilește hotarul cu nou formatul comitat vecin de Ugocea, pentru ca în 1299 (6), la doar un secol de la prima menționare a Maramureșului, să se consemneze pătrunderea „oaspeților regali” de origine germană în „Terra Maramoros”, pătrundere care se soldează cu formarea celor patru orașe (7) de oaspeți regali: Visc, Hust, Teceu și Câmpulung, cărora li se adaugă și Sighetul.

Foarte puține se știu despre Maramureșul anterior acestor diplome, dar prin analiza documentelor putem deduce că sistemul politic era format din cnezate de sat grupate în cnezate de vale care formau Voievodatul Maramureșului. Contactul cu regalitatea maghiară i-a prins pe maramureșeni încă în plin proces de autodefinire politică, dar aceștia se administrau deja după propriul lor sistem de legi strămoșești (8), atestat chiar de către diplomele maghiare.

Făcând presiuni între cnezii maramureșeni și folosindu-se de conflictele civile iscate, regalitatea maghiară a încercat să dezbine rândurile maramureșenilor pentru a impune Comitatul. Încununarea eforturilor de dezbinare este reprezentată de numirea voievodului Balc (9) în funcția de Comite al Maramureșului, fapt care a pecetluit soarta Maramureșului și a atestat irevocabil ocupația maghiară a regiunii începând cu anul 1373 (10).

Reforma maghiară a reprezentat un eveniment important în istoria Maramureșului. În timpul ei oaspeții regali, acum maghiarizați complet, au fost convertiți integral la calvinism. Principalele două menționări ale oaspeților regali din Maramureș se leagă de biserica lor din Sighet (11). În 1334 este menționat un paroh catolic al Sighetului în listele papale, un anume Benedict (12). Până în 1556, populația catolică a Maramureșului era deja convertită integral (13).

Dacă efectele Reformei nu i-au afectat în mod direct pe maramureșeni, eforturile adepților Contrareformei se vor solda cu apariția unei noi religii pentru românii din Transilvania. Habsburgii sunt cei care au impus Contrareforma în Transilvania, după ce Principatul Transilvaniei a trecut sub curtea de la Viena (14) în 1699. Soarta Maramureșului a fost legată de cea a Transilvaniei până în 1732, când acesta a fost anexat Ungariei (15), aservită direct Habsburgilor. În acea perioadă are loc și revenirea catolicilor în Maramureș (16), în 1717 minoriții din Baia Mare sprijinând ridicarea unei capele catolice la Sighet (17). În 1730 încep demersurile pentru construcția mânăstirii Sfântul Carol de Borromeo, după ce la Sighet sosesc primii 9 călugări piariști (17). Construcția bisericii a început în 1736 (17), dar aceasta a fost sfințită de abia în 1783 (18). Din cauza rivalității cu calvinii, a avut loc și un conflict în 1768, când populația catolică a orașului a încercat să preia cu forța vechea biserică catolică utilizată de către reformați (19).

Încununată de succes a fost însă reformarea credincioșilor români, care s-a soldat cu apariția Bisericii Unite cu Roma. Încă de la primul sinod, cel din februarie 1697, reprezentanții clerului au fost de acord cu unirea cu Biserica Latină, atât timp cât ritul propriu Bisericii Române nu va fi afectat de acest lucru (20). Anexarea Maramureșului la Ungaria însă îl va izola de această formațiune religioasă, deși clerul românesc din Maramureș se considera inclus în Biserica Unită cu Roma din Transilvania, iar episcopii acesteia se considerau episcopi legitimi ai Maramureșului (21). În 1720 are loc o intervenție a Împăratului, care ordonă Comitatului Maramureșului să respecte autoritatea episcopului rutean de Muncaci (21), căruia i-a fost aservit clerul din Maramureș. Situația problematică a Bisericii din Maramureș a contribuit și ea la diversificarea manifestărilor artistice în pictura murală maramureșeană.

De la postbizantin la baroc: O scurtă istorie a picturii murale maramureșene
Tumultoasa istorie a Maramureșului a contribuit la apariția unei variate game de exprimări artistice în arta populară maramureșeană. Deși regiunea geografică a Maramureșului este una izolată, resursele naturale și pământurile fertile ale acesteia au atras în mod constant noi locuitori, românii din Maramureș intrând în contact cu aceștia. Astfel, în creația populară și-au făcut simțită prezența influențe culturale slabe sau puternice din mai multe direcții. Ele se reflectă foarte bine și în pictura murală a bisericilor (Fig. 2), care acoperă trei secole de exprimări artistice prin care autorii au căutat să își exprime în mod plastic felul în care văd lumea, dar și nemulțumirile la adresa altor popoare conlocuitoare (22). Extrem de des întâlnită este scena luptei Sfântului Nestor cu păgânul Lie 923), unde acesta din urmă este îmbrăcat în husar (24), simbolizând ura pe care locuitorii asupriți ai Maramureșului le-o poartă soldaților imperiali (Fig. 3).

În evoluția ei, pictura murală maramureșeană a pornit de la fondul postbizantin specific artei religioase a românilor. Cel dintâi zugrav maramureșean ale cărui opere se mai păstrează este presupusul zugrav comun al bisericilor din Breb și Mânăstirea Giulești (25). Despre pictura murală a bisericii din Breb știm că a fost realizată în 1626 (26). Alte două exemple de pictură de secol XVII găsim în cazul ușilor împărătești ale bisericilor din Oncești (27), datate printr-o inscripție din anul 1621 (28), și respectiv Budești-Susani (29), datate tot printr-o inscripție din anul 1628 (30).

Puternic infuzat de valențe locale, filonul postbizantin al picturii murale maramureșene a cunoscut o perioadă de înflorire în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, prin prisma a doi mari meșteri zugravi activi în zona Maramureșului. În primul rând, se remarcă zugravul Alexandru Ponehalschi din Berbești, probabil cel mai mare pictor de biserici maramureșene, zugrav muralist dar și de de icoane, meșter itinerant care marchează prin prezența sa în Maramureș evoluția stilistică a picturii din zonă. Lui i se datorează unul dintre cele mai vechi ansamble picturale conservate în întregime (31), cel de la Călinești-Căieni, realizat în anul 1754 (32). Celălalt mare zugrav postbizantin este Radu Munteanu din Ungureni, originar din Țara Lăpușului dar care și-a desfășurat o parte considerabilă a activității în Maramureș. Lui este cel mai probabil să i se datoreze realizarea ansamblului pictural de la Săliștea-Bâleni (33) (Fig. 4), care a fost pictat în 1775 (34). Cei doi zugravi au colaborat și în realizarea ansamblului pictural al bisericii din Desești, pe care l-am considerat cel mai elocvent exemplu de picturală murală de inspirație postbizantină, la care voi reveni. De luat în considerare este și pictorul anonim al bisericii din Oncești, care redă programul iconografic specific lui Ponehalschi într-o manieră proprie (35).

La începutul secolului al XIX-lea pătrunde într-un final și curentul Baroc în zona Maramureșului, datorat climatului politic în continuă schimbare. Reprezentatul principal al acestui curent este zugravul Toader Hodor din Vișeu de Mijloc, care aduce Maramureșului un aspect rococo al Barocului, cu puternice influențe locale și care păstrează multe elemente postbizantine. Lui și ucenicului său Ioan Plohod din Dragomirești li se datorează și ansamblul pictural al bisericii din Bârsana, realizat în 1806 (36) și păstrat doar fragmentar, considerat cel mai elocvent ansamblul pictural structural după legi baroce din Maramureș, la care voi reveni.

Introducerea curentului baroc nu a rezultat în toate cazurile în trecerea directă la un nou stil. Foarte mulți zugravi din prima parte a secolului al XIX-lea au ales să folosească componentele ale ambelor curente stilistice, realizând ansamble picturale eclectice de foarte mare valoare. Cel mai important zugrav eclectic este Ioan Plohod din Dragomirești, care a fost ucenic al zugravului baroc Toader Hodor. Dintre autorii anonimi, îi amintim pe cei ai bisericilor din Poienile Izei și Borșa, amândoi pictând bisericile respective spre sfârșitul secolului XVIII (37).

Biserica de lemn din Desești

Primul ansamblu pictural pe care îl voi analiza aparține bisericii cu hramul „Cuvioasei Paraschiva” din satul Desești (Fig. 5), pe care am vizitat-o ultima dată în data de 26 martie. Aici am fost întâmpinat de parohul acesteia, preotul ortodox Ardelean Ioan, singurul preot care are ocazia să slujească într-o biserică de lemn din Maramureș inclusă în Patrimoniul Mondial UNESCO. La momentul respectiv, cunoștințele mele în domeniul picturii murale maramureșene se reduceau la ceea ce observasem cu proprii ochi în interiorul bisericilor pe care le vizitasem până atunci. Dânsul a fost cel care mi-a prezentat pictura bisericii, și multe dintre informațiile interesante legate de compoziția scenelor pictate de Radu Munteanu le-am aflat de la acesta.

Context geografic și istoric

Satul Desești se află pe valea Marei, pe terasele de la baza Piemontului Mara-Săpânța ce mărginește Depresiunea Maramureșului, pe malul opus desfășurându-se Piemontul Gutâiului, marcat de vârful Creasta Cocoșului care străjuiește regiunea (38) (Fig. 6).

Trecutul satului Desești este strâns legat de existența Cnezatului Marei, din care a făcut parte. Conform diplomelor de secol XIV, acesta era alcătuit din 8 sate. Satele Giulești, reședință a familiei cneziale, și Mestecăniș (absorbit ulterior de Giulești) au reprezentat nucleul domeniului giuleștenilor. Prima diplomă care îi amintește datează din 1317. O nouă diplomă din 1349 rezumă domeniul giuleștenilor doar la satele Giulești și Mestecăniș, lucru întărit de o hotărnicie din 1355. Restul satelor din Cnezatul Marei sunt amintite în diploma din 1360 care îi conferă lui Dragoș, fiul lui Giulea, drept de posesiune asupra întregii „Possessio Zlatina” formată din satele Șugatag, Hărnicești, Desești, Slatina (Onca Șugatag), Breb și Copăcești (sat astăzi dispărut). Ulterior acestei diplome, la scurt timp, apare o corectare, care atribuie domeniul întregii familii, fapt care atestă că acesta reprezenta totuși domeniul strămoșesc al giuleștenilor. Cnezatului i se adaugă și satul Crăcești, astăzi denumit Mara, întemeiat în secolul XV (39).

Construirea bisericii din Desești
Biserica de lemn din Desești a fost construită cel mai probabil în anul 1770 (40), pentru a fi pictată la scurt timp, în anul 1780, de către cei doi mari zugravi ai vremii. Este vorba despre zugravii Alexandru Ponehalschi din Berbești și Radu Munteanu din Ungureni. Dacă munca lui Ponehalschi s-a rezumat doar la pictarea tâmplei, Radu Munteanu, ajutat de un anume Gheorghe zugravul amintit de o inscripție din altar (41), a realizat integral pictura murală a altarului, naosului și pronaosului. Tocmai faptul că biserica a fost pictată la puțin timp după construire pare să fi influențat conservarea atât de bună a stratului pictural în timp. Gradul extrem de bun de conservare al ansamblului pictural cât și valoarea lui au fost factori hotărâtori în includerea bisericii în Lista Patrimoniului Mondial UNESCO în decembrie 1999.

Elemente arhitecturale ale bisericii
Biserica din Desești este o construcție destul de impunătoare față de alte biserici de lemn din zonă, faptul că aceasta nu a fost suferit modificări radicale la exterior păstrându-i aspectul unitar. Singura modificare radicală a avut loc la interior, în 1920 (42), când a fost montat un balcon pentru cor în naos, acțiune care a expus pereții din acea parte la distrugerea cauzată de oamenii care urcau în balcon. Tot atunci au fost tăiate și ferestre în peretele dintre naos și pronaos, pictura extrasă fiind pierdută. Cu toate acestea, ansamblul pictural din Desești rămâne unul dintre cele mai bine conservate din Maramureș. La exterior se remarcă ușa sculptată (Fig. 7) și funia răsucită ce înconjoară biserica.  Deosebit este și geamul central al altarului, cu o margine frumos sculptată (Fig. 8), precum și un geam lateral al acestuia ce păstrează fragmentar aceiași decorație (43).

Pictura pronaosului
Biserica maramureșeană este alcătuită din trei încăperi, fiecare cu un rol precis. Prima încăpere este reprezentată de pronaos, cunoscut și ca biserica femeilor. Acesta era spațiul destinat femeilor din sat, care puteau asculta slujba dar nu aveau voie să o vadă. Programul iconografic abordat în această primă încăpere era unul necanonic, zugravii maramureșeni alegând scene considerate potrivite pentru o audiență feminină. Și pictura pronaosului din Desești respectă tiparul clasic pentru Maramureș, pronaosul fiind dominat de ansamblul Judecății de Apoi, care începe de pe peretele opus intrării și se întinde pe pereții din stânga (Raiul și Cetele Drepților) și dreapta (Iadul și Cetele Necredincioșilor, Fig. 9). Deasupra intrării spre naos apare Iisus în ipostaza de judecător, înconjurat de cei 12 apostoli. La picioarele lui Iisus, în poziție de rugăciune, apare perechea primordială, Adam și Eva, reprezentați la o vârstă înaintată, Adam cu o barbă albă iar Eva cu un batic pe cap. În partea din dreapta apare scrisă pe o bârnă pisania bisericii: „1780 au plătitu această tindă deo au zugrăvitu gazdele satului azu pisană Radu Munteanu zugravu” (44). Aflăm astfel atât anul pictării cât și numele autorului.

Tot pe peretele din dreapta, sub bârna cu pisania bisericii, începe seria Cetelor Necredincioșilor. Primul este „Moisi” (Moise) urmat de popoarele păcătoase ale lumii: „Jidovi” (Evrei), „Turci”, „Nemț”, „Tătari” și „Frnci” (Franci) (45). Sub acestea se desfășoară prima parte a Judecății de Apoi, scenă marcată de focul iadului scuipat de monstrul Leviatan, în care sunt chinuiți păcătoșii. Alții sunt torturați de diavoli sau cărați în roabe pentru a fi aruncați în foc. Printre păcătoși putem să descoperim, cu ajutorul inscripțiilor, pe „vărsători de since” (vărsători de sânge, ucigași), „prăcurvari” (desfrânați), „gudecători nedrepț” (judecători nedrepți), „furi” (hoți), „călugării curvari”, „fata curvă” precum și pe (fata) „care dorme dumi(nic)a” (46).

Printre ei apare și un personaj tras într-o căruță de către un drac, cu un sac de bani în mână. Inscripția ne spune că el este „Șpanu” (47) (Fig. 10), nimeni altul decât comitele maghiar al Maramureșului. Prezența lui în iad a pus pictura în primejdie în perioada comunistă, deoarece autoritățile au considerat că reprezentarea este interpretabilă (48). Astfel, scena iadului a fost văruită, fiind descoperită de abia în urma restaurărilor. Tot în această scenă apar, în dreapta sus, stând pe scaune, cei patru călăreți ai apocalipsei, în varianta locală. Dacă în varianta canonică ei sunt Foametea, Războiul, Ciuma și Moartea, aici Războiul a fost înlocuit de un personaj mai elocvent. Astfel, cei patru călăreți au devenit „Fomete”, „Lene”, „Ciuma” și „Morte”, ultimul fiind reprezentat în picioare, cu coasa intr-o mână și cu un arsenal de alte arme în cealaltă (49).

Pictura naosului

A doua încăpere a bisericii maramureșene este reprezentată de naos, denumit și biserica bărbaților. Aici este locul în care se strânge partea masculină a satului pentru a asista la slujbă, și tot aici are loc sfatul satului. Decorația picturală a aceste încăperi este una mai degrabă canonică, ilustrând cât se poate de coerent scene biblice, prin paralele între Vechiul și Noul Testament, dar și prin expunerea unor pilde care poartă învățături importante. Pe boltă apar Maica Domnului în ipostaza de orantă (în rugăciune) și Iisus în ipostaza învățătorului. Pe timpan, peretele opus tâmplei, este reprezentat „Vi patriarși dinu vița lui Avraamu”, o scenă unică în pictura murală maramureșeană (Fig. 11).

Registrul superior al naosului este dominat de Geneză, care începe din partea dreaptă și se rezumă la doar patru scene din Rai. Prima scenă  înfățișează Facerea lui Adam. Aici primul om este înfățișat într-o stare infantilă, copilărească, părând să se țină cu greu pe picioare în fața Tatălui protector, de dimensiuni impresionante față de Adam. A doua scenă reprezintă Facerea Evei (Fig. 12), inscripția care o însoțește spunând: „Și pre Eva dinu costa lui Adamu”. Următoarea scenă este Înșelarea Evei (Fig. 13), în care șarpele o păcălește să culeagă un măr din pomul cunoașterii, așa cum spune și inscripția: „Șerpele au înșelatu pre Eva”. Pomul cunoașterii este reprezentat într-un mod foarte naiv, ca un trunchi de pe care cresc flori mari și colorate, pe care se încolăcește șarpele. Atât Adam cât și Eva țin în mână câte un măr, lucru care contrazice versiunea canonică în care Eva ia un măr și il dă lui Adam. Mâinile cu care cei doi se întind după acestea sunt extrem de lungi, demonstrând nepriceperea zugravului când vine vorba de proporții și distanțe. Ultima scenă reprezintă Alungarea din Rai.

În continuarea registrului superior apar alte scene din Vechiul Testament, dintre care se remarcă prima, cea a uciderii lui Abel de către Cain (Fig. 14). În reprezentarea lui Radu Munteanu, Cain a fost împins la păcat de un diavol cenușiu (50), care pare să îi dirijeze mișcările lui Cain, postat victorios peste trupul fratelui său, aplecat peste o lună cu chip uman. Cu această ocazie merită menționate și semnificațiile profunde ale simbolurilor lunii și soarelui în iconografica creștină, așa cum le-am aflat direct de la preotul Ardelean Ioan, cel care slujește în biserică. Soarele, ridicându-se din pământ, în fiecare zi, reprezintă viața, nașterea și renașterea, pe când Luna, coborând în pământ, în fiecare noapte, reprezintă moartea, sfârșitul vieții și trecerea în viața de dincolo. Moartea lui Abel fiind prima moarte din istoria omenirii, a reprezentat prima cădere a lunii în pământ, la fel cum Maica Sfântă pe bolta naosului este reprezentată ca ieșind din Lună, având putere de dincolo de moarte. De menționat este și scena Arderii Sodomei și Gomorei (51), în care cetățile deviante sunt reprezentate la propriu „pe dos”.

Următoarele registre se axează pe Noul Testament (Fig. 15), îndeosebi pe ciclul Patimilor lui Iisus. Aici remarcăm inscripția scenei în care Iisus este pus pe cruce (Fig. 16). Ea se citește: „Pironitau pre IC pre cruce jidovi” și astfel îi acuză pe evrei de crucificarea Mântuitorului. Autorul face o confuzie între faptul că evreii l-au condamnat pe Iisus la crucificare, adică l-au pus pe cruce în mod figurat și actul propriu-zis al crucificării. Nu este exclus ca această confuzie să fie una intenționată cu scopul de a instiga la ură rasială față de evrei (52).

Tâmpla bisericii

Tâmpla bisericii din Desești (Fig. 17) iese în contrast față de restul ansamblului pictural atât prin registru stilistic cât și prin tehnică și paletă de culori. Prin alcătuire și program iconografic, îi este specifică lui Alexandru Ponehalschi (53). Tâmpla este alcătuită din trei registre pictate, completate de un al patrulea alcătuit din icoane mobile. Registrul superior este dominat de scena Răstignirii, unde Mântuitorul de pe cruce este flancat de soare la stânga și lună la dreapta. Crucea acestuia este înfiptă într-un delușor sub care apare craniul lui Adam, simbolizând Golgota – dealul căpățânei (54). Sub primul registru se regăsește următoarea inscripție, descifrabilă doar parțial: „(IC atuncea) au zis: Părintele mieu iartă lor (păcatele) lor ca nu (știu) ce fac ei… Către talharul… vei fii cu mine în rai.” de pe primul rând, iar de pe al doilea: „… se temi de (tine)… cu durere… în mănule tăle dau sufletulu mieu.”.

Altarul bisericii

Altarul reprezintă ultima încăpere a bisericii, destinată clerului religios și în care se săvârșesc sfintele taine. Deoarece biserica din Desești este în folosința comunității ortodoxe din sat, în altarul acesteia încă se slujește, motiv pentru care nu am avut acces la ansamblul pictural al acestuia.

Biserica de lemn din Bârsana

Al doilea ansamblu pictural pe care îl voi analiza aparține bisericii cu hramul „Intrarea Maicii Domnului în Biserică” din satul Bârsana de pe dealul Jbâr (Fig. 18), pe care am vizitat-o ultima dată în data de 12 mai. Aici am fost întâmpinat de persoana responsabilă cu vizitarea bisericii, din moment ce aceasta nu mai este destinată cultului. De data aceasta am venit înarmat cu cartea Ancăi Bratu, volumul „Pictura murală maramureșeană” (55), care prin grija autoarei este dotat cu scheme ale programului iconografic care m-au ajutat să îl urmăresc.

Context geografic și istoric

Satul Bârsana se află într-un punct superior al Izei inferioare, la sfârșitul strâmtorii ce separă în două bazinul Izei. Localizarea satului în acest punct, cu deschidere spre bazinul Izei inferioare și spre bazinul Mara-Cosău, l-a făcut să fie un important punct strategic (Fig. 19).

Prima atestare a satului datează din 1326, când se afla în stăpânirea cneazului Stanislau (56). Se pare că satul a făcut parte din Cnezatul Varaliei, împreună cu satele Nănești, Oncești și Valea Porcului (57). Radu Popa consideră că familia cnezială de Bârsana a fost subordonată inițial celei de Oncești (58), acolo aflându-se și cetatea Onceștilor, construită în secolul XIV (59).

Construirea bisericii din Bârsana

Biserica din Bârsana a fost construită ca biserică de mânăstire în 1711 (60) în locul Părul Călugărului de pe valea Slătioarei, la circa 2 km în aval de confluența cu Iza. În 1739 (61), mânăstirea s-a mutat în locația actualei Mânăstiri Bârsana (Fig. 20), pe locul unui cimitir apărut pentru victimele luptei cu tătarii din 1717. Tot atunci, ea este ultima reședință cunoscută a unui episcop clandestin al maramureșului, Gavril Ștefanca de Bârsana (62). Mânăstirea Bârsana a supraviețuit mult timp politicii de desfințare a mânăstirilor românești din Maramureș, funcționând până în anul 1795 (63). După desfințarea mânăstirii, biserica este mutată pe dealul Jbâr din interiorul satului Bârsana (64), unde a fost pictată în 1806 în calitate de biserică parohială.

Elemente arhitecturale ale bisericii

Biserica din Bârsana reprezintă o construcție modestă, de mici dimensiuni, clar destinată vieții monahale la momentul construcției. Ca o particularitate, pentru că biserica aparținea unei mânăstiri de călugări, pronaosul este extrem de mic față de restul bisericii, o biserică a femeilor încăpătoare negăsindu-și locul. Până și turnul bisericii este foarte scund. Se remarcă funia sculptată de-a lungul bisericii, care se desface în două cercuri, fiecare pe câte o laterală, motiv regăsit și pe ușă. O fereastră a naosului are schițat un pom al vieții deasupra ei (Fig. 21).

Pictura pronaosului

Din pictura pronaosului s-a păstrat doar un singur fragment pe peretele drept (Fig. 22). Acest fragment pare să surprindă o parte a Cetelor Drepților (65), putându-se distinge ușor trei cete diferite. Categoriile sociale cărora le corespund aceste cete nu pot fi identificate, deoarece personajele nu au o costumație specifică vreunei categorii sociale distincte. Prima ceată, cea mai estompată, este formată din bărbați tineri, celelalte două cete fiind formate din bătrâni cu plete albe și barbă. De remarcat că fiecare astfel de ceată este formată din exact trei personaje.

Pictura naosului

Adoptarea stilului baroc nu a afectat doar stilul pictural și alcătuirea personajelor și decorațiilor, ci și programul iconografic abordat. Toader Hodor reformulează programul iconografic clasic, abordat de pictorii de factură postbizantină dinaintea lui, impunerea barocului susținut de Contrareforma catolică soldându-se cu pătrunderea unor noi teme în pictura murală maramureșeană. În naos, observăm în registrele inferioare scene din viața Mariei și din copilăria și adolescența Mântuitorului, care au apărut foarte rar sau chiar deloc în pictura murală a Maramureșului de până atunci. Se remarcă scena care reprezintă vizita lui Iisus, copil fiind, la Templu (Fig. 23). Inscripția se citește: „Când sau întrebat IC cu dascali în dovești (povesți)”. În mulțime, la dreapta, se remarcă și Maica Sfântă. O altă scenă reprezentativă este Fuga în Egipt (Fig. 24), în care Maria și Iosif fug cu pruncul Iisus ca să îl scape de mânia regelui Irod. Inscripția, păstrată fragmentar, se citește: „Când o vrut (Irod)… lo l(ua)t Maria… ca lui Irod: în braț în Egi(p)tie” (66). Scena, păstrată și ea fragmentar, este dominată cromatic de Maria, cu pruncul Iisus în brațe, aceasta fiind înveșmântată într-o haină de un roșu intens. Lângă ea este reprezentat și un înger, care i-a prevenit pe părinții Mântuitorului de planul lui Irod de a ucide toți pruncii din Țara Israelului. Prezența scenelor de acest tip marchează o mică victorie a autorităților catolice în Maramureș, mai ales pentru că acestea se află în biserica fostei Mânăstiri Bârsana, una dintre ultimele instituții religioase maramureșene care au rezistat în fața influențelor străine.

Găsim în pronaos, deasupra unei ferestre, și pisania bisericii (Fig. 25), care se citește: „În anu Dmnului 1806 am zugrăvi(t) această sfânt beseri(c)ă eu Hodo Toade zugrav di Vi(șeu) de mijlc și eu Plohod (din) Dr(agomi)raș(ti)” (67). Bolta naosului este dominată de Înălțarea Sfântului Ilie, aflat într-un car tras de cai înaripați și cu un bici de foc, trecând peste nori și pe deasupra unor oameni care fug speriați de ploaie (68). Tot pe boltă apare și Arhanghelul Mihail, înarmat cu o sabie și o balanță, sugerând Judecata de Apoi. Ambele teme indică o afinitate a autorului spre sfera catolică a reprezentărilor pictografice de acest fel.

Tâmpla bisericii

Tâmpla bisericii din Bârsana (Fig. 26) preia programul iconografic utilizat și de zugravii postbizantini, Toader Hodor aducând puține modificări în transpunerea lui în arta barocă. Singura modificare o reprezintă ultimul registru, în care este figurată Duminica tuturor sfinților, avându-l pe Iisus în centru, înconjurat de cete de sfinți din ce în ce mai mici pe măsură ce se îndepărtează de el, sugerând o continuare la infinit a acestora. O altă diferență constă în inversarea poziției soarelui și a lunii în scena Răstignirii din registrul superior.

Pictura Altarului

Deoarece biserica nu mai este utilizată de cultul ortodox, altarul acesteia a fost desacralizat, drept pentru care am putut urmări programul iconografic al acestuia. În altar, temele dezvoltate de Toader Hodor cunosc o înflorire deosebită. Pe bolta altarului tronează Încoronarea Fecioarei de către Sfânta Treime (69) (Fig. 27), scenă de mari dimensiuni, în care se remarcă stângăcia autorului. Dintre registrele altarului, se remarcă cel superior, în care sunt reprezentate cele 9 cete îngerești. Cele mai interesante reprezentări din punct de vedere plastic sunt cele ale cetelor Heruvimilor și ale Serafimilor. Primii sunt reprezentați acoperiți de ochi pe tot corpul, așa cu spune și inscripția care se citește: „Ceata Herovimilor cielor cu ochi mulți”, iar ceilalți sunt acoperiți de aripi, însoțiți de inscripția: „(Ceata Serafimi)lor clor cu mult(e) aripi” (70).

 

Concluzie

În concluzie, prin analizarea și compararea programelor iconografice ale bisericilor UNESCO din Desești și Bârsana, realizate la aproape trei decenii distanță, putem observa momentul aproximativ al pătrunderii curentului baroc în pictura bisericilor de lemn din Țara Maramureșului și felul în care acesta se manifestă, pe măsură ce presiunile autorităților austriece catolice se intensifică și în plan religios, nu doar în cel politic. Conservarea și descifrarea picturii murale maramureșene este de maxim interes pentru o mai bună înțelegere a schimbărilor cultural-politice dar și sociale survenite în Maramureș la cumpăna secolelor XVIII și XIX.


(1) Este vorba despre textele rotacizante, despre care se presupune că au fost traduse la Mânăstirea Peri în secolul al XV-lea sau chiar mai devreme. Ele au supraviețuit indirect, prin intermediul a patru copii, care pot fi datate între 1420 și 1570, cf. Ioan Bota, Începuturile culturii scrise, p. 86 și 180.
(2) Când o echipă de școlari maghiari a remarcat pentru prima dată unicitatea monumentelor de lemn din nordul Transilvaniei, în anul 1862, cf. Alexandru Baboș, Tracing a Sacred Building Tradition, p. 12.
(3) Datările dendrocronologice ale unor biserici de lemn din Maramureș au fost realizate de Alexandru Baboș și publicate în câteva lucrări ale acestuia, amintite în bibliografia acestei lucrări.
(4) Prima atestare documentară a regiunii datează din anul 1199, când se menționează în cronica curții maghiare că regele Emeric al Ungariei participă la o partidă de vânătoare în „Pădurea Maramureș”, pădure care este deja denumită „pădure regală” în anul 1231, cf. Radu Popa, Țara Maramureșului, p. 45.
(5) Atunci când, după presupunerea lui Radu Popa, începe pătrunderea oaspeților regali, în op.cit., p. 48.
(6) cf. op.cit., p.48
(7) Cele patru așezări primesc privilegii orășenești de la regele Carol Robert de Anjou în anul 1329. În 1352, acestea se vor extinde și asupra Sighetului, prin diploma acordată de Ludovic I, cf. Alexandru Filipașcu, Maramureșul, p. 7.
(8) Cunoscute ca dreptul românesc sau Jus Valachicum, cf. op. cit., p. 10.
(9) Nepotul lui Dragoș Vodă, el a fost gonit din Moldova de către Bogdan Vodă, revenind în Maramureș în jurul anului 1365, unde devine ulterior voievod, cf. Ștefan Berci și Rodica Berci, Drăgoșeștii, p. 26.
(10) Atunci este numit Balc, alături de fratele său Drag, Comite al Maramureșului, cf. op. cit., p. 29.
(11) Din aceasta se mai păstrează o secțiune de secol XIV în cadrul actualei biserici reformate, cf. Teofil Ivanciuc, Sighetul Marmației, p. 32.
(12) cf. Radu Popa, Țara Maramureșului, p. 102.
(13) cf. Alexandru Filipașcu, Istoria Maramureșului, p. 96.
(14) În urma Tratatului de la Karlowitz, prin care Transilvania trece sub stăpânire austriacă, cf. Gábor Ágoston, Encyclopedia of the Ottoman Empire, p. 309-310.
(15) cf. Alexandru Filipașcu, Istoria Maramureșului, p. 133.
(16) Primii simpatizanți catolici au fost semnalați în jurul anului 1711, cf. op. cit., p. 121
(17) cf. op. cit., p. 137-138.
(18) cf. Teofil Ivanciuc, Sighetul Marmației, p. 35
(19) cf. op. cit., p.33.
(20) cf. Radu Nedici, Identitatea confesională, p. 96.
(21) cf. Alexandru Filipașcu, Istoria Maramureșului, p. 125.
(22) Așa cum se observă și în pictura pronaosului bisericilor din Maramureș, de unde nu lipsesc popoarele păcătoase, precum evreii, tătarii sau chiar țiganii, așa cum am putut observa personal în cazul bisericii din Săliștea-Bâleni, pictată în 1775.
(23) Pe care am observat-o în pictura bisericilor din Călinești-Căieni (1754), Săliștea-Bâleni (1775), Desești (1780), Bârsana (1806) și Rozavlea (1810-1825).
(24) cf. Anca Bratu, Pictura murală, p. 185, în cazul bisericii din Desești, respectiv p. 254 pentru Bârsana.
(25) „Compararea acestor picturi murale cu fragmentele din pictura bisericii din Breb ne-au sugerat că ne aflăm în prezența unor lucrări datorate aceluiași meșter zugrav.”, cf. op. cit., p. 89.
(26) cf. op. cit., p. 92.
(27) Care a fost mutată în cadrul Muzeului Satului Maramureșean din Sighetu Marmației în 1974.
(28) cf. Marius Porumb, Biserici de lemn, p. 127.
(29) Acestea au fost mutate în biserica UNESCO din Budești-Josani.
(30) cf. op. cit., p. 112.
(31) Celălalt ansamblu pictural bine conservat și la fel de vechi este reprezentat de pictura murală a bisericii din Cuhea (actualul Bogdan Vodă), cf. Anca Bratu, Pictura murală, p. 194.
(32) cf. op. cit., p. 103.
(33) Stratul pictural de la Săliștea-Bâleni a fost descoperit în urma unor lucrări de restaurare demarate în 2010, lucrări nefinalizate până la data la care am vizitat biserica (16 iunie 2018). Atât prin stil artistic dar și prin program iconografic, el este încadrabil în opera lui Radu Munteanu, așa cum am putut observa cu ochiul liber. Se aseamănă mai ales cu ansamblul pictural de la Desești, semnat de acesta în 1780.
(34) Conform pomelnicului bisericii, păstrat astăzi în Muzeul Mânăstirii Bârsana, semnat de către „Ștefan Radu Zu(gravu)”, așa cum am reușit să îi descifrez numele, și care specifică anul 1775. Cf. și cu Marius Porumb, Biserici de lemn, p. 118 și Anca Bratu, Pictura murală, p. 342.
(35) Așa cum am putut observa personal, dar și cf. op. cit., p. 193. Biserica a fost pictată în 1802, cf. Marius Porumb, Biserici de lemn, p. 127.
(36) Conform inscripției din naos pe care am descifrat-o, dar și cf. Anca Bratu, Pictura murală, p. 237.
(37) Este vorba despre manifestări precoce, deoarece ansamblul pictural de la Poienile Izei datează din 1794, cf. Anca Bratu, Pictura murală, p. 314, iar cel de la Borșa din Jos din 1775, cf. op. cit., p. 302.
(38) Aceste informații de ordin geografic au la bază hărțile din atlasul geografic alcătuit de Marin Ilieș, Gabriela Ilieș și Mihai Hotea, Țara Maramureșului, p. 22.
(39) cf. Radu Popa, în Țara Maramureșului în veacul al XVI-lea, p. 157-161 și Cnezatul Marei, p. 10-13.
(40) cf. Ana Bârcă, Biserici de lemn, p. 63.
(41) „Pentru zugrăvitu au plătit boerii satului, zugrav: Radu Munteanu și Gheorghie”, cf. Anca Bratu, Pictura murală, p.174-175 și nota 209.
(42) cf. Ana Bârcă, Biserici de lemn, p. 63.
(43) Deși există varianta ca această decorație să fi fost lăsată neterminată, nu poate fi exclusă ipoteza ca, inițial, toate cele trei geamuri ale altarului să fi avut această decorație, ea fiind pierdută prin înlocuirea materialului lemnos în timpul diverselor lucrări de reparație.
(44) Descifrarea îmi aparține. O altă variantă: „1780; au plătit această tindă de o au zugrăvit jupînesele satului; (eu am scris) Radu Munteanu zugrav”, cf. Anca Bratu, Pictura murală, p. 174-175, n. 209.
(45) „Reprezentarea „frâncilor” printre neamurile condamnate în scena Judecății de Apoi ilustrează conflictul surd dintre Imperiul Austriac și Franța aflată în pragul revoluției.”, cf. op. cit., p. 189, n. 223.
(46) Toate descifrările din acest paragraf, precum și cele din continuare, îmi aparțin.
(47) Șpan = s. m. (În Evul Mediu în Transilvania) Titlu dat nobilului care avea funcția corespunzătoare vicontelui sau contelui din Apus; nobil care deținea acest titlu; stăpânitor sau (mai târziu) șef administrativ al unui ținut. Din magh. span, cf. DEX-ului Academiei Române, 2009.
(48) Nu pot confirma această informație, deoarece ea nu a fost menționată în nicio lucrare acreditată.
(49) Reprezentări ale morții sunt des întâlnite în pictura de inspirație poztbizantină a bisericilor din Maramureș. Astfel, la Săliștea-Bâleni întâlnim aceiași reprezentare a morții ca la Desești, doar că de mai mari dimensiuni. La Oncești moartea apare călare pe un cal alb, cosind capetele păcătoșilor, pe care calul le mănâncă. Cf. observațiilor proprii dar și ale Ancăi Bratu, op. cit, p. 194, pentru Oncești.
(50) Așa cum observă și Anca Bratu: „Zugravul popular și l-a imaginat pe Cain împins la păcat de un diavol cenușiu; odată cu primul omor o uriașă semilună cu chip uman, a căzut de pe cer si zace pe sol, sub Avel.”, cf. op. cit., p. 181, n. 211.
(51) Așa cum spune și Anca Bratu: „Scena, de o deosebită expresivitate plastică, înfățișează întreg orizontul întors cu capul în jos, odată cu arhitecturile fanteziste ale celor două orașe.”, cf. op. cit., p. 181, n. 214.
(52) Prima menționare a unor evrei în Maramureș datează din 1728, cf. Alexandru Filipașcu, Istoria Maramureșului, p. 146, autorul arătând că aceștia nu erau foarte agreați nici de către locuitorii români ai Maramureșului și nici de către autorități.
(53) cf. Raluca Betea, Tâmpla bisericii de lemn din Desești, p.46.
(54) cf. Anca Bratu, Pictura murală, p. 164, n. 188.
(55) Editura ACS, București, 2015, ediție adăugită și îngrijită de Ana Bârcă.
(56) cf. Radu Popa, Țara Maramureșului, p. 68.
(57) cf. op. cit., p. 161.
(58) În 1360 Ludovic I le întărește Onceștilor doar jumătatea apuseană a cnezatului, cf. op. cit., p. 161.
(59) cf. op. cit., p. 234.
(60) Anul a fost confirmat de cercetări dendrocronologice, cf. Olafur Eggertsson și Alexandru Baboș,p. 44.
(61) Data se susține prin datarea bazei turnului, modificată în urma mutării, op. cit., p. 44.
(62) cf. Alexandru Filipașcu, Istoria Maramureșului, p. 124 și Ana Bârcă, Biserici de lemn, p. 71.
(63) cf. Alexandru Filipașcu, Istoria Maramureșului, p. 143 și Ana Bârcă, Biserici de lemn, p. 71.
(64) Data se susține prin datarea unei console, care a fost schimbată în urma mutării, cf. Olafur Eggertsson și Alexandru Baboș, p. 44.
(65) cf. Anca Bratu, Pictura murală, p. 257.
(66) Ambele descifrări îmi aparțin.
(67) Descifrarea îmi aparține. O altă variantă: „În anul Domnului 1806 am zugrăvit această Sfântă beserică eu Hodor Toader zugrav… și eu Plohod… zugravu din Dragomirești.”, cf. op.cit., p. 237-238 și n. 274.
(68) Anca Bratu consideră că această temă își are originea în asocierea Sfântului cu zeul roman Jupiter, cf. op. cit., p. 238 și n. 277.
(69) Tema este reprezentată într-o redactare occidentală și deci de origine apuseană, cf. op. cit., p. 239.
(70) Ambele descifrări îmi aparțin.


Sursele bibliografice utilizate, în ordinea menționării lor în notele de subsol:

  • Ioan M. Bota, Începuturile culturii scrise în limba română, Editura Dragoș Vodă, Cluj-Napoca, 1999, pp. 82-88 și 146-180.
  • Alexandru Baboș, Tracing a Sacred Building Tradition. Wooden Churches, Carpenters and Founders in Maramureș until the turn of the 18th Century, Department of Architectural History, School of Architecture, Lund Institute of Technology, Lund University, Sweden, 2004, 307 p.
  • Olafur Eggertsson, Alexandru Dumitru Baboș, Dendrochronological dating in Maramureș with special emphases on objesct from the Maramureș museum in Sighetu Marmației, în Tradiții și Patrimoniu nr. 2-3, Sighetu Marmației, 2002, pp. 40-49.
  • Radu Popa, Țara Maramureșului în veacul al XIV-lea, Editura Academiei Republicii Socialiste România, București, 1970, 304 p.
  • Alexandru Filipașcu, Istoria Maramureșului, Editura Gutinul, Baia Mare, 1997, 240 p.
  • Alexandru Filipașcu, Maramureșul, Editura Echim, Sighetul Marmației, 2002, 83 p.
  • Ștefan Berci și Rodica Berci, Drăgoșeștii. Între legendă și adevăr, Editura Casei Corpului Didactic Maria Montessori, Baia Mare, 2017, pp. 24-41.
  • Teofil Ivanciuc, Sighetul Marmației. Ghid cultural-turistic, Editura Echim, Sighetul Marmației, 2007, 144 p.
  • Gábor Ágoston, Encyclopedia of the Ottoman Empire, Infobase Publishing, New York, 2010, pp. 309-310.
  • Radu Nedici, Identitatea confesională a ortodoxiei ardelene în preajma unirii cu Roma, în Buletinul Cercurilor Științifice Studențești nr. 11 al Universității „1 Decembrie 1918”, Alba Iulia, 2005, pp. 93-101.
  • Anca Bratu, Pictura murală maramureșeană. Meșteri zugravi și interferențe stilistice, ediție adăugită și îngrijită de Ana Bârcă după ediția din 1982 de la Editura Meridiane, Editura ACS, București, 2015, 391 p.
  • Marius Porumb, Biserici de lemn din Țara Maramureșului, în Monumente istorice și de artă religioasă din Arhiepiscopia Vadului, Feleacului și Clujului, Editată de Arhiepiscopia Ortodoxă Română a Vadului, Feleacului și Clujului, Cluj-Napoca, 1982, pp. 97-130.
  • Ana Bârcă, Biserici de lemn din Maramureș, în România. Monumente UNESCO, Editura Noi, București, 2013, pp. 51-81.
  • Marin Ilieș, Gabriela Ilieș și Mihai Hotea, Țara Maramureșului. Atlas geografic, Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2013, 103 p.
  • Radu Popa, Cnezatul Marei, Muzeul Județean Maramureș, Baia Mare, 1970, 79 p.
  • Raluca Betea, Tâmpla bisericii de lemn din Desești, în Buletinul Cercurilor Științifice Studențești nr. 14 al Universității „1 Decembrie 1918”, Alba Iulia, 2008, pp. 46-60.

 

Suport fotografic

 

Precizări

Toate resursele fotografice utilizate în acest proiect au fost realizate de către autorul lucrării. Proiectul a fost realizat de Ilieș Dragoș Ionuț, absolvent al Colegiului Național „Dragoș-Vodă” Sighetu Marmației și susținut în cadrul etapei naționale a Sesiunii de referate și comunicări științifice ale elevilor din învățământul liceal la disciplina istorie, la Arad, în data de 27 iulie, sub coordonarea domnului profesor Voinaghi Marius Cornel.

Pentru a afla mai multe despre pictura bisericilor de lemn din Maramureș, dar și pentru a afla mai multe despre patrimoniul cultural și istoric al României, vă recomand cu încredere să îmi accesați profilul de Instagram, la @travelguster.

 




Anglia – o experiență uimitoare! (autor, Antonia Ștețiu)

La câteva zile după terminarea școlii, am reușit să îmi îndeplinesc una dintre cele mai mari dorințe ale mele: să vizitez Anglia. Plecasem într-o zi de luni, ploioasă, o zi în care simțeam atât fericire, cât și tristețe că părăseam familia și prietenii de-acasă, din România.

Drumul, care a fost foarte lung, mai ales că ai de mers cu mașina atât de mulți kilometri, a fost foarte distractiv și am apucat să văd o mulțime de locuri din Ungaria, Austria, Germania, Luxemburg, Belgia și Franța. În Franța, am apucat să mă plimb și printr-un oraș și să văd marea, pentru prima dată în acest an. Dimineața, când am urcat pe vapor, emoțiile erau din ce în ce mai mari, nu știu de ce, poate pentru faptul că îl revedeam pe tata după o perioadă lungă de timp sau pentru că visul meu era din ce în ce mai aproape de a deveni realitate.

Am ajuns în Anglia, eram foarte fericită și uimită de peisaje dar și emoționată, pentru că nu cunoșteam aproape pe nimeni. După ce am ajuns în Londra, iar tata mă luase cu mașina, mă simțeam dintr-o dată ca acasă. În seara aceea, am trecut peste Tower Bridge, dar și prin tunelul de sub Tamisa. Autobuzele roșii supraetajate îți furau privirea. În aceeași seară, am mers la niște prieteni de familie, acolo unde mi-am făcut și prima prietenă, Elena, care era și ea de vârsta mea.

Primele zile, nu am făcut mare lucru, mă uitam mai mult la filme sau mă uitam pe telefon, până venea Eli (așa cum ii spuneau toți pe acolo) de la școală, apoi ieșeam prin parc. În general, mergeam în Stratford Park, locul unde, cât timp am stat în Anglia, am “acumulat” o mulțime de amintiri și am cunoscut mai mulți copii de vârsta mea, care erau și ei din România. Acel parc, era imens. Avea ditamai terenul de fotbal, niște căsuțe unde puteai sta, iar după ce ajungeai în capătul parcului, era ditamai ”groapa” de joacă, în mijlocul ei fiind un mic lac cu nuferi. În Stratford, am apucat să văd multe ”femei ninja” sau bărbați negri cu părul lung, prins în mai multe codițe. Al doilea loc unde am mers, a fost Plaistow Park, un parc care nu prea era vizitat, dar în care ne distram din plin, râdeam sau ne fugăream. Și din câte parcuri am mai văzut, pe lângă Plaistow și Stratford, pot spune că Anglia are cele mai frumoase parcuri pe care le-am putut vedea în toată viața mea. Și… de-asemenea, cele mai frumoase uniforme școlare, fiecare școală având propria culoare, fetele purtând fuste și cravată în funcție de culoarea școlii, iar băieții purtând cravată și sacou în tonul adecvat.

În week-end, în general, mergeam la mall. Westfield era la aproximativ 15 minute distanță de mers cu autobuzul. Ca să putem merge cu autobuzul aveam nevoie de Oyster, un card pe care puneai o anumită sumă de bani, ca să poți merge cu orice mijloc de transport în comun. Westfield e cel mai mare mall pe care l-am văzut eu. Timp de o lună, cât timp am stat acolo, nu am apucat să văd toate magazinele, dar magazinul meu preferat a fost unul cu bombe de baie. Puteai simți mirosul de lămâie sau de căpșuni de la o distanță uriașă. Și, referitor la asta, pot spune că totul în Anglia, după părerea mea, e mult mai organizat decât la noi în țară.

Știind că o să merg în Londra, l-am înnebunit pe tata, cu un loc pe care am vrut foarte mult să îl văd: Madame Tussauds, un muzeu cu figurine de ceară. Până la acel muzeu, care era în centru, am avut de mers aproximativ două ore cu metroul, dar a meritat. Am stat în acel muzeu aproximativ 4 ore, dar nu o să uit niciodată ce am văzut acolo. Am văzut familia regală, pe prințul Harry si Meghan, pe actorul meu preferat, Leonardo DiCaprio, și multe alte celebrități, dar și personaje din Star Wars sau din benzi desenate. După ce am ieșit din muzeu, a trebuit să mergem să luăm ceva de mâncare, atunci am avut ocazia să văd o paradă LGBTQ, a unor oameni care își cereau drepturile. Ca să putem ajunge la acel local, trebuia să trecem prin stația de metrou, drumul fiind blocat de paradă, atunci mi-a zis tata ”Ai grijă la pick-pockets”. Acei pick-pockets erau hoții de buzunar, de care era plin prin stații de metrou sau prin zonele aglomerate.

Pentru că următoarea zi, fusese ziua mea de naștere, eu, Eli și Ioana, o altă prietenă de acolo, am făcut o petrecere în pijamale, iar dimineața, eu, Eli și familia mea am mers la mare. Din nefericire, ambele plaje la care am fost erau de… piatră, nu prea găseai nimic, doar… pietre dar, am apucat să ne bălăcim puțin. Adevărul este că plaja cu nisip e de o mulțime de ori mai bună decât cea cu pietre!

Alt lucru pe care l-am vizitat a fost Longleat Safari Park. Era mai departe de Londra, dar drumul a meritat. Am avut ocazia să îmi fac poză cu o girafă (știu că sună ciudat, dar a fost foarte distractiv!), să hrănesc niște reni și să văd cum se plimbă maimuțele pe mașină. Dupe ce am terminat safariul am fost să vizităm Longleat House, un fel de castel pe care îl puteai vedea la final și, să ne plimbăm cu barca până lângă Insula Gorilelor, să hrănim focile și să vedem hipopotamii care stăteau liniștiți ca niște bolovani în apă.

Timpul a trecut foarte repede, iar despărțirea de prietenii mei de acolo a fost grea dar, adevărul e că m-am bucurat că mă întorc acasă, deoarece îmi lipseau prietenii din România. Pentru mine, Anglia acum e ca o a doua casă și îmi doresc foarte mult să mă reîntorc, pentru că este totul radical diferit față de România. E un loc unde, după părerea mea, te poți exprima într-un fel aparte, iar oamenii fiind foarte diferiți față de cei de aici.

Sinceră să fiu, Anglia e un loc unde m-aș muta oricând, și acolo am fost foarte fericită!

Ștețiu Antonia llaria,
Colegiul Național „Dragoș Vodă”




Germania – O experiență de neuitat! (autor, Anca Corneștean)

Anca Corneștean

După lungi călătorii prin Italia, Israel, Polonia și Ucraina, fac un popas în Germania. Poate vă întrebați de ce. Ei bine, vreau să vă împărtășesc faptul că Germania e țara mea de suflet. În perioada martie-august 2018, în cadrul Liceului Pedagogic „Regele Ferdinand” s-a desfășurat un schimb de experiență între Germania și România. Anul acesta, cinci eleve din Germania au venit în România respectiv, cinci eleve de la noi au plecat în Germania, iar una dintre norocoase am fost eu. Mulțumesc școlii pentru că mi-a oferit această oportunitate!

Ei bine, acum să vă povestesc despre impresiile mele. Germania e o țară educată și disciplinată din toate punctele de vedere. Ceea ce am apreciat la ei este mentalitatea care diferă enorm față de cea a noastră. În cele două săptămâni în care am stat acolo am primit câte un mare „șoc” în fiecare zi. Dacă ar fi să încep cu școala și cu condițiile de acolo, aș spune că sunt perfecte. Condițiile lor sunt la cele mai înalte standarde. O săptămână am avut oportunitatea de a participa la orele de curs, însă ceea ce m-a impresionat este faptul că profesorilor le pasă de elevi și îi pun pe ei pe primul loc. Ceea ce am observat și admirat este faptul că la începutul fiecărei ore, profesorii îi întrebau cum se simt, ce mai fac, dacă totul le merge bine, ceea ce un lucru minunat. Profesorii le sunt prieteni, nu oameni de care să le fie frică. Ei au cursuri pentru tot ce e legat de viață, ei fac teste de logică în timpul orelor, ei pur și simplu se dezvoltă în toate domeniile. Toți sunt buni la toate materiile. Într-adevăr, fiecăruia îi place altceva, de aceea din clasa a unsprezecea, fiecare învață doar materiile pe care și le alege, ceea ce e extraordinar. De ce să învăț chimie și fizică, dacă mie îmi place româna și engleza și vreau să mă specializez în acest domeniu? Din punctul acesta de vedere, nota 10. Nu mai vorbesc de laboratoarele lor ultra moderne, de sala lor de muzică plină de instrumente, de terenul de sport cu pistă de alergare și biblioteca cât 5 clase de la noi. Cu toții le putem avea, dar nu vrem. Am rămas blocați pe un sistem de acum 50 de ani și nu îl mai abandonăm. Degeaba cumpărăm video-proiectoare, că le folosim în pauze ca să ascultăm muzică, sau ne uităm la filme. La noi, totul pe caiet, tocit, răspuns și… gata, ai luat nota. Pentru două săpămâni, în care am văzut ce înseamnă Germania, m-aș fi mutat acolo fără doar și poate. Copiii merg cu dragoste la școală, își iubesc profesorii și profesorii îi iubesc pe ei. Vreau să văd și aici așa ceva. Să văd când profesorii nu vor mai fi controlați de elevi. Sunt sigură că la noi nu va fi niciodată disciplină.

Pe lângă acestea, vreau să vă mai spun că, dacă elevii au autobuz la ora 13:20 si e ora 12:00, își lasă ghiozdanele cu bani și telefoane acolo și pleacă să se plimbe în curtea școlii. Am fost șocată să văd că nimeni nu se atinge de ele. Nimeni nu fură nimic. Sunt niște oameni foarte calculați, iar la ei cuvântul e cuvânt. Se respectă reciproc, se ajută enorm și sunt uniți. Nu se mânâncă între ei, ba mai mult, dacă cineva are o problemă, îi sar în ajutor o mulțime de oameni. Sunt oameni veseli. Când am fost în Nürnberg, oamenii cântau pe stradă, iar unii dintre ei erau plătiți de primărie ca să înveselească lumea în timp ce mergeau prin căldura mare de afară. Îmi place că le pasă de cei din jur. Din punct de vedere al curățeniei, în Germania nu vei găsi deloc mizerie pe jos. Dacă nu este un coș de gunoi în preajma ta, iar tu ai o mizerie, o pui în geantă și nu pe jos. Sunt foarte ordonați. Animalele nu sunt folosite pentru lucru. Caii nu sunt legați la căruțe, caii sunt pentru călărit. Dacă un câine poposește la casa ta ești obligat să îl iei acasă și să îi fii stăpân, drept pentru care, nu vezi un câine vagabond de care să te temi noaptea că te atacă.

Până să merg acolo nu am realizat câte lipsuri are România. Da, nu contest, e o țară frumoasă, plină de tradiții, dar ne lipsește mentalitatea, educația pentru a ne face viața mai frumoasă. Mi-a fost dor de casă, dar nu aș fi vrut să vin acasă, ci mai degrabă să îi duc pe toți cei dragi acolo și să îmi reconstruiesc viața până nu e prea târziu. Acum înțeleg de ce foarte mulți tineri aleg să studieze în străinătate și nu se mai întorc, realizăndu-se extrem de bine în domeniile preferate. Nu vreau să credeți că nu sunt patriotă. Nu. Îmi iubesc țara, dar știu că putem mai mult și nu o facem. Din punctul meu de vedere ar trebui să fim mai cinstiți și să dăm startul modernizării, începând de la spitale până la școli, grădinițe, cămine de bătrâni etc. Sincer, îmi pare rău că elevii români nu pot beneficia de acele lucruri minunate. Sunt extrem de norocoasă că timp de o săptămână am fost elevă acolo!

Așadar, Germania e o țară pe care vă recomand din tot sufletul să o vedeți. Vă veți umple de energie pozitivă din momentul în care veți intra în prima biserica, primul tren, primul oraș, pentru că atât oamenii, cât si locurile sunt extraordinare. Mulțumesc Liceului Pedagogic „Regele Ferdinand”, dar și familiei care m-a găzduit și care s-a ocupat de mine ca și cum aș fi fost fiica lor, pentru cele mai frumoase două săptămâni din viața mea!

Anca Maria Corneștean,
Liceul Pedagogic „Regele Ferdinand”




Libertatea îți dă aripi! (autor, Mădălina Danci)

Mădălina Danci

Adolf Hitler scria în cartea sa autobiografică, Mein Kampf, că, dacă vrei să rămâi la conducere, trebuie să menții țara în frică. Societatea ne condiționează. Ne pierdem principiile și ni se schimbă valorile. Societatea e la fel ca o închisoare, ne oferă „condiții rezonabile și siguranță”. În momentul în care dispar certitudinile pe care le-am primit, apare frica. Frica ne limitează la un mediu cunoscut, ne limitează orizonturile gândirii.

Suntem dezbinați și dresați încă din școala primară să fim concentrați numai pe ce ne separă. Se cultivă în noi sentimentul de mândrie, dacă rodim trufie, culegem robie. Suntem înconjurați de influențe, iar așteptările pe care le avem acoperă realitatea. Așa ajungem în închisoarea condiției umane unde uităm să fim umani. Ajungem în condiția tragică a omului strivit de frică și neliniște.

Sistemul nu o să se schimbe dacă nu ne schimbăm noi. Noi suntem cauza, iar viața noastră este efectul. Cea mai mare frică din lume este frica de părerea celorlalți. Dacă ne limităm la ceea ce spun cei din jur o să rămânem blocați la un anumit nivel. Trăim în turmă și ne etichetăm reciproc. Preferăm să generalizăm în privința oamenilor și căutăm mizeria fiecărui suflet chinuit.

Am creat o imagine – definiție pentru ceea ce înseamnă „frumos” și pentru ceea ce înseamnă „urât”. De ce să ne limităm la așa ceva? Dacă nu atingem un anumit ideal, apare frustrarea. Am ajuns să călcăm pe cadavre pentru a obține ceea ce ne dorim, de-aici și dezbinarea. Suntem inconștienți de forța pe care o avem dacă suntem uniți. Dacă am fi uniți prin conștiința colectivă majoritatea falselor valori ar fi nule, fiind fictive.

Doar în momentul în care exteriorul nu mai are efect asupra stării noastre am învins sistemul. Realizează că orice te afectează, orice supărare, orice frică constituie un potențial de evoluție. Dacă, în ciuda fricii, îți asumi riscul, înseamnă că ai curaj.

Când ai ieșit din sistem ai devenit un neadaptat, dar ești liber. Când sufletul tău se eliberează de condiționări, în tine se dezvoltă un soi de bunătate. N-ai cum să mai urăști oamenii, pentru că în tine se află doar iubire. Din clipa în care știi că ești absolut liber să fii tu însuți, viața începe să aibă o calitate dinamică.

Frica încătușează, libertatea dă aripi!

Mădălina Danci,
clasa a XII-a F,
C. N. „Dragoș Vodă”




DEBUT – Ecoul care-mi risipise liniștea… (autor, Andreia Petreuș)

Andreia Petreuș

Mi-aduc aminte ca și cum aș fi cunoscut-o ieri, atât de clar și suav retrăiesc fiecare amintire în parte și, totuși, atât de îndepărtate sunt vremurile despre care vorbesc…

Involuntar și demn de aceeași vicisitudine, îmi adun seară de seară gândurile, le presez și totuși le țin, circumspect, într-o carte aflată pe noptiera de la geam, așteptând ca ziua următoare să le tratez cu nonșalanță până la ivirea lunii.

Îmi surâde perfid amintirea acelei seri, peronul gării, trenul cu destinația precisă, oamenii, toți acei oameni aparent exuberanți, în fapt, instabili. Îi priveam realizând marea asemănare dintre noi, când, mă trezesc parcă dintr-un vis, buimac, și ascult fără a fi capabil de a reacționa în vreun fel, vocea juvenilă a unei făpturi pe care n-o mai văzusem niciodată, adevărat lucru, nu mai văzusem pănă atunci un om atât de frumos.

– Aștepți trenul de la ora 15:00 sau, încotro mergi?

Stătea în fața mea, cu ochii insistând să-i dau un răspuns, însă, atât de incapabil de a vorbi, de a gândi n-am mai fost niciodată, totuși, senin, cu o oarecare iritare față de întrebarea ei, îmi ridic cămașa, mă uit la ceasul de la încheietură – arăta undeva ora 14:00 – și răspund la rându-mi:

– Da, aștept trenul cu destinația spre mare, iubesc apusul, răsăritul, marea și tot ce-mi poate oferi ea... (mai târziu am rămas și eu uimit de persuasiunea tonului meu însă omului din fața mea nu-i părea nimic mai mult decât un răspuns fastidios, realizasem asta după expresia feței) . Mi se părea și mie, ce-i drept, dar tot mai potrivit decât să nu răspund nimic, căci da, nu eram nimic mai mult decât un om care, deși așteaptă trenul de la ora 15:00 nu știe încotro se-ndreaptă, nimic mai mult decât un om cuprins în întregime de anxietate dar, totuși, care disimulează un zâmbet larg asemeni tuturor oamenilor.

Noemi, surâde ea copilăros și-mi întinde mâna.

Îmi las un oarecare timp de gândire căci, pentru un moment, nu eram sigur nici de realitatea propriului nume, și răspund asemeni unui om atât de nesigur:

– Sergiu, îmi pare bine!

Și am pierdut orice urmă de rațiune, am pierdut noțiunea cu realitatea, contactul cu oamenii din jur, am rămas încremenit privind-o timp de câteva minute și, la rândul ei, nu era nimic mai puțin decât un om frumos… Frumoase nu erau hainele de vară care-i infășurau trupul ars de soare, aproape rumen, nici accesoriile potrivite atât, dar atât de bine – fizionomie demnă de un om normal, însă, avea o naturalețe aparte, un aer friabil de copil, o naivitate a chipului atât de bine conturată și ochii… acei ochi despre care poți spune că i-ai privi o viață și tot n-ar fi suficient pentru a le descoperi taina. Și acestea din urmă o făceau cea mai frumoasă dintre toți oamenii sau, cel puțin, cea mai frumoasă în ochii mei, un chip, o imagine care mi-e atât de clară chiar și după atâția ani trecuți.

A urmat apoi o conversație scurtă despre posibila întârziere a trenului și alte lucruri spuse pentru a acoperi liniștea devastatoare, lucruri pe care nu mi le mai amintesc cu atâta exactitate.

Îi răspundeam sec, ramolit, căci, deși nu mi se părea insolentă abordarea ei, îmi întrerupse gândurile, supravegherea bolnavă a oamenilor, căutarea unui sens vieții mele, într-o frază standard, era „ecoul care-mi distrusese liniștea”.

Mă uitam destul de des la ceas, care mi se parea că nu se mișcase niciodată atât de lent, mă uitam la ceasul de pe mâna, la ceasul de la perete, la omul fericit care se așezase în fața mea, la ceasul de la mână, la ceasul de la perete și tot așa, încercând să-mi adun iar gândurile abrogate în liniștea asurzitoare. Șovăiam din când în când prin geantă, așteptând, parcă, nerăbdător, anormal lucru pentru un om care nu trebuie să ajung nicăieri, pentru un om pierdut sufletește și de această dată, pierdut în mulțime.

– Ce gând te îndreaptă spre mare? În afară de apus și soare și tot ce ai spus, completează ea în timp ce căutam și eu un răspuns potrivit. Iubesc și eu marea, fericirea și liniștea sufletească ce mi-o oferă, valurile care-mi iau odată cu ele toată suferința și neliniștea din suflet, continuă ea cu o oarecare melancolie.

O ascultam și încercam să-mi imaginez și eu toate acestea, lucruri pe care nu le-am simțit de multe ori și, totuși, încuviințam aprobator. Vedeam și eu seri liniștite așezat pe sofa, seri de lectură ce-mi oferă pace sufletească, seri în care neliniștea și aglomerația vieții nu-și au locul și, toate acestea pentru mine erau lucruri atât de fictive, atât de îndepartate de real, de realitatea în care trăiesc eu. O realitate demnă de un om singur, atât de singur… un om care de mult a renunțat să mai cunoască adevăratele sentimente care-i mențineau echilibrul, care-i mențineau mijloacele de a fi coerent în comportament, în poziția pe care o adoptă zi de zi față de ceilalți, dar și la sentimente care de mult prea multe ori, în numele, sau sub pretextul lor, l-au afundat în legături care l-au distrus, care nu au avut oricum șansă de reușită și l-au făcut să se înstrăineze de sine însuși și de lume.

Profitam de liniște, lucru iar destul de anormal având în vedere agitația gării, unde numai liniște nu poți să ai, și o aud întrebându-mă cu o oarecare plictiseală în glas, căutând probabil să-și alunge nerăbdarea vizibilă.

– Cum de ai decis să mergi singur?

Nu știam exact ce să-i răspund, căci nu puteam să-i spun că sunt un om atât de singur, un om care își ia câteva lucruri și pleacă în căutarea fericirii despre care a citit de atâtea ori în cărți, despre care a auzit de la oameni care au trăit demult, pe care nu a avut-o niciodată și o dorește cu tot dinadinsul și, totuși, i-am răspuns că prefer uneori singurătatea în detrimentul oricărei companii, lucru atât de neadevărat când eu tânjeam după afecțiune.

Nu mai știu exact cursul evenimentelor următoare, știu că se anunțase îmbarcarea în tren, oamenii s-au împrăștiat, s-au strâns, s-au grăbit, la rându-mi mi-am ocupat locul nerăbdător, aveam să ajung la mare și îmi căutam în fiecare om care urca tovarășa de călătorie pe care n-o mai zăream și mă îngrozea lucrul acesta!

Știu că apăruse de nicăieri cu același zâmbet și inocență de copil, se așeză cu capul pe umărul meu drept, și-mi liniștise demonii cu simpla-i prezență. Eram fericit, căci, deși atât de nesigură era viața mea, ei, îi puteam oferi siguranță, simțeam asta, cu atât mai mult îmi venea să o sărut, să o strâng în brațe lacom, să o înnăbuș în dragostea pe care nu am oferit-o nimănui – ciudat simțământ de vreme ce era doar un străin întâlnit în gară. Singura explicație cât de cât logică la care ma gândesc acum, este faptul că noi, ca oameni, stabilim legături personale pentru a nu pluti în derivă într-o lume nesigură, undeva la limita unui univers necunoscut. Legăturile noastre cu ceilalți se formează pe un fond interior de dorințe, de goluri, temeri, nevoi și așteptări. Toate acestea dau senzația unui labirint în care, este practic imposibil să înțelegi substratul unei legături.

Își lasă palma în mâna mea, ca și cum mi-ar fi auzit gândurile și-mi arăta un gest aprobator simțămintelor mele. Atunci plecam de la premisa că are și ea aceleași dorințe, aceleași nevoi, aceleași gânduri ca și mine, acum însă, abia acum am realizat că nu era nici ea mai mult decât un om singur, un om nemaipomenit de singur.

– Ce te frământă? o auzeam cum șoptește atât de aproape de pieptul meu, încât îmi accentua bătăile inimii…

– În serile în care mă simțeam tristă îmi deschideam cufărul, un întreg șifonier de amintiri, și atunci nostalgia mea devenea melancolie… o ascultam, ca și cum vocea ei fredona cel mai frumos cântec.
Mă descosea cu fiecare cuvânt în parte, mă privea în modul în care eu nu m-am mai văzut de mult, mă făcea să mă simt viu, îndrăgostit, o doream.

– Simt o nemărginită nevoie să te sărut... i-am șoptit fără a avea puterea să mă controlez.

Mă privea de parcă am spus cel mai nepotrivit lucru, amenințător, dar începe să-mi spună sub forma unui discurs bine învățat că:

– Cererile de natură sexuală sunt cele care strică cel mai mult relațiile. Pentru că cererea se adresează mai ales dorinței celuilalt. Doresc ca tu să-ți dorești chiar în momentul în care eu îmi doresc să… tace, o tăcere morbidă cuprinde compartimentul, iar după o tăcere de câteva minute îmi cuprinde fața-n latul palmelor și mă sărută lung, apăsat, ca și cum ne-am fi iubit dintotdeauna.

Eram fericit, cum poate nu am mai fost și nu mai aveam să fiu vreodată, nu era singura femeie pe care o iubeam, iubisem înainte de ea și credeam cu tărie că voi iubi la fel de mult alte femei, ce aveam să le întâlnesc după ea.

Adormise preț de câteva ore, timp în care mă gândeam la toate neliniștile vieții mele și liniștea ce mi-o oferă ea, mi-amintisem că am plecat în căutarea fericirii și că-mi jurasem să nu mă opresc fără a o găsi, dar nu m-am gândit că fericirea mea mă așteaptă pe peronul unei gări a cărui tren întârzie mereu, tren care în momentele acelea mi-aș fi dorit să nu se mai oprească niciodată!

Autor, Andreia Petreuș




O-ntrebare, un răspuns (autor, Oana Tomșa)

Oana Tomșa

Ce e ăla comuntism, bunico?

Tanti Persida tresare, smulsă din visări de vocea subțirică a nepotului ei. Se uită buimăcită prin jur, până ce privirea i se așterne asupra unor ochi verzi, verzi ca piatra de marmură și ascunși de niște ochelari imenși, cu ramă rotundă.

– Ce-ai zis, drăguță? Cuvintele îi șuieră incert printre buzele subțiri, arcuite într-un zâmbet.
Ce e ăla comuntism? Băiețelului îi lipsesc dinții din față, iar cuvintele ies stâlcite, aproape stângaci, însă ochii îi sclipesc cu seriozitate, iar inima bunicii e inundată de un val de iubire.
– Comunism, vrei să spui.

Băiețelul se uită pătrunzător la ea, de parcă vrea să-i fure toate secretele din suflet, și toată înțelepciunea care vine cu ele.
– Așa am zis și eu.
– Bineînțeles, dragă, îi răspunde tanti Persida, aplecându-se greoi să-l ridice pe genunchii ascuțiți, ascunși de o rochie veche, înflorată. A fost cel mai bun lucru care s-a întâmplat acestei țări, continuă ea, dezmierdând părul bălai al băiatului.
– Și ce s-a întâmplat cu el?
Bunica oftează, simțindu-și inima de plumb, prizoniera unei cuști fragile de carne și oase.
Ca toate lucrurile bune, și-a găsit sfârșitul.
– A fost ucis? Băiatul întreabă solemn, privind-o pe tanti Persida de sub un evantai de gene blonde.
Oarecum, zice ea. Oarecum, de către oamenii cu prea puțină viziune și prea mult timp liber.

Băiatul nu înțelege; nu îi place să recunoască, dar cuvintele lungi și tonul criptic al bunicii îl obosesc, îl obligă să realizeze că încă are un picior în afara cercului exclusivist al adulților – și este atât, atât de plictisit de sintagme precum „Îți explic când mai crești.” sau ”Ești prea mic să înțelegi.” (Dar în tăcerile ei scurte simte un fel de tristețe profundă și veche, agățându-se de vorbele ei precum pânze de păianjen colbuite – ar vrea să le alunge, să le exileze cum face soarele cu ploaia, însă nu știe cum. Așa că mai pune o întrebare.)

– Și ce făcea comuntismul atât de bun, bunico?
Tanti Persida zâmbește stins, dar în ochii ei – violete presate-ntr-un album – trecutul răsare glorios, aducând cu el lacrimi și umbre.
– Păi, drăguțule, gândește-te că își dorea tot ce e mai bun pentru toată lumea. Totul era bazat pe egalitate, așa că nu existau diferențe între oameni – sau dacă existau, erau atât de mici, încât nimănui nu îi păsa.
– Și ăsta e un lucru bun? Băiatul pare că se gândește intens, sprâncenele adunându-i-se într-o încruntătură pe care tanti Persida i-o întinde numaidecât cu degetele-i înăsprite de viață și timp.
– Un lucru foarte bun, băiețaș. Toată lumea avea un loc de muncă, să știi, așa că băieții și fetițele ca tine nu duceau lipsă de nimic. Ba mai mult, se jucau atât de frumos afară! Uneori era chiar greu să-i ademenești înapoi în casă.

Melancolia îi îndulcește bunicii chipul, iar nepotul ei e surprins de schimbarea pe care o aduce – ridurile nu mai par atât de adânci, și ceva sclipește în ochii ei, o luminiță sprintenă ce pare că o întinerește.
(Sunt lacrimi, dar el nu știe.)

– De ce se jucau numai afară? Nu le plăceau jocurile pe calculator?
– Vai, dragă, dar nu existau calculatoare pe atunci! Tanti Persida continuă veselă, neobservând privirea alarmată a băiețelului.
Cum? izbucnește nepotul, indignarea ascuțindu-i vocea.
Mhm, se aprobă bunica pe sine însăși, o oarecare satisfacție interioară colorându-i vocea. Și copiii erau mult mai fericiți și-ascultători pe-atunci. Școala era școală, și joaca era joacă, și niciunul nu îndrăznea să iasă din cuvântul părinților. Aceea era disciplină adevărată, nu ce faceți voi acum la școală.
Bieții copii! lamentează el șoptit, un fior șerpuindu-i pe șira spinării. Dar ciocolată aveau, nu-i așa?
Nu, nu, spune bunica. Băiețeii de atunci nu mâncau atât de multe prostii câte îți dă maică-ta acum, dar erau mult mai sănătoși. Numai lapte și brânză și ouă pentru ei, să crească mari și puternici!

Nepotul, oripilat, sare din brațele Persidei și se năpustește spre ușă, vrând parcă să întreacă trecutul. Se oprește în prag, cu un picior cufundat în pământul jilav de afară, și îi aruncă bunicii niște ultime vorbe peste umăr, pe un ton sentențios, parcă profetic.

Nu știu ce era așa de bun la comunism, atunci, dar mă bucur că s-a dus!
(- Fără ciocolată, auzi, bombăne el stins, ca pentru sine, însă departe de parfumul înecător al bunicii și de îmbrățișările ei strânse.)

Tanti Persida își țuguie buzele, displăcerea gravându-i linii pe față cu abilitatea unui sculptor. Se uită lung după băiat, după cum soarele i se împletește în bucle, și deplânge o altă tinerețe demult apusă.
(O altă tinerețe, cu plete castanii și alte veselii, scăldată de alt soare, mai mare și mai galben și mai strălucitor.)

– Iar îi umpli capul cu prostii, mamă? se aude o voce stridentă, de femeie, ce o rupe pe bătrână din reverii și aduceri-aminte.
Nu sunt prostii, fata mea. Este trecutul meu, și-al tău, și-al tatălui tău, și-al unei întregi națiuni.
– Cum spui tu, pufnește ea cu rasa de dispreț civilizat (aparte) pe care îl rezervă tinerii pentru părinții lor. Numai să nu fie și viitorul lui!

Autor, Oana Bianca Tomșa
clasa a XI-a A, C.N. „Dragoș Vodă”
(prof. coordonator, Marius Voinaghi)

 

Lucrare înscrisă și premiată în cadrul concursului de creaţie pentru liceeni „Ce a însemnat comunismul în istoria României?”, ediția 2018, concurs organizat de Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc.




Coadă la tacâmuri de pui (autor, Letiția Apan)

Letiția Apan

În urma evaluării proiectelor înscrise în concursul de creație pentru liceeni „Ce a însemnat comunismul în istoria României?”, organizat de Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc (IICCMER), juriul a desemnat câştigătorii ediției 2018.

Drept premiu, cei 23 de liceeni selctați – printre care se numără și două eleve de la Colegiul Național „Dragoș Vodă” din Sighet: Letiția Teodora Apan (clasa a XI-a B) și Oana Bianca Tomșa (clasa a XI-a A), coordonate de prof. Marius Voinaghi – vor participa la cea de a IX-a ediție a Școlii de vară pentru liceeni (clasele IX – XI) , care anul acesta se va desfășura la Brașov, în perioada 2 – 7 iulie 2018, iar absolvenții clasei a XII-a, vor participa la Universitatea de vară de la Râmnicu Sărat, care se va desfășura în perioada 19 – 25 august 2018.

Concursul de creație „Ce a însemnat comunismul în istoria României?” a avut ca scop cunoașterea istoriei comunismului din România și înțelegerea efectelor pe care regimul instaurat între 1945-1989 le-a avut asupra societății românești.

Azi, vă propunem spre lecturare eseul câștigător al Letiției Apan.

*

Coadă la tacâmuri de pui

Cămașa lui în carouri și pantalonii palizi de la atâta stat la soare urmau să abia de suferit. Legănatul trenului nu avea să-i ierte păhărelul cu cafea ieftină care la prima frână se răsturnase și se hotărâse să îi păteze hainele. M-am uitat la el lung. Se vedea clar că încerca să se abțină. Cu un oftat de resemnare, bătrânul a început să se certe:

-Cafea mi-a trebuit! Și așa m-am apucat eu să beau doar de cațiva ani, că deh… înainte era scumpă. Mai bine să nu fi fost deloc. Mai bine… așa ca pe vremea lu’ nea Nicu. Vai, cafea mi-a trebuit…

Cu ultimele lui cuvinte întipărite în minte, i-am oferit un șervețel.

-Mai bine era când n-a fost, nu? L-am întrebat zâmbindu-i și așteptându-i răspunsul curioasă.
-Da, dom’șoară. Mai bine.
-Aveți dreptate. Cât de bine era atunci când n-a fost cafea, când n-a fost libertate, când n-au fost multe. Păcat de nea Nicu, ăsta.
-Ce știi dumneata despre cum a fost atunci? spuse, ștergându-și agitat carourile cămășii. Ce, ai trăit tu pe vremea aia să vezi?

Atenția tuturor din compartiment era îndeptată asupra mea. Avea să fie un drum lung până la Sibiu, dar și mai lungă călătoria aceasta în trecut.

-Nu știu, n-am trăit, dar vă ascult pe dumneavoastră. Cum a fost de-a fost așa bine?
-Eee, n-au fost toate cum am vrut noi nici atunci, dar decât cum e astăzi, mai bine era în comunism. N-ai văzut tu economie ca a noastră. Pește cât voiai și ieftin, agricultura era puternică, oamenii muncitori. Ieșea lumea de pe băncile școlii și deja avea un loc de muncă. Nu mai vorbesc de locuință. Nu ca acum, te chinui douăzeci de ani să îți faci și să îți dregi și tot în chirie sfârșești să stai. Eu, la vremea mea, eram inginer proiectant și ieșeam din țară ori de câte ori voiam. Voi spuneți că nu aveam voie în străinătate, dar, cei care știau să se descurce, reușeau să facă orice.

Îl priveam și simțeam cum cuvintele lui îmi apasă sufletul. Ceea ce povestea el nu era câtuși de puțin adevărata față a comunismului. Da, au existat oameni cu relații și care au încercat să facă tot ce le stă în putință să le fie mai bine, însă, cei care au reușit cu adevărat, puteau fi numărați pe degete.

-Aveam proiecte prin China, RDG, URSS și alte țări de unde mă întorceam acasă cu brațele pline. Nu era energie electrică? Făceam. Aveam un generator și, când se întrerupea lumina, îl porneam. Tutun și alcool? Nici pomeneală. Tinerii se distrau frumos, așa cum trebuie, nu erau prin șanțuri de la atâta băutură. Și se făcea carte, dom’ le. Fiecare trebuia să meargă la școală să învețe. Cărți erau peste tot, fiecare avea uniformă, erai încurajat să înveți bine și să îți respecți țara.
-Și, poate, cel mai important, spuse domnul de lângă mine, cu câțiva ani mai tânăr și care trăsese cu urechea la discursul emoționant al bătrânului nostalgic după vremurile „fără”, ne-a curățat de datorii.
-Exact. Pe toate le-a plătit. Acum, câte milioane și miliarde de euro avem de dat înapoi, nici nu se știe…

S-a lăsat o tăcere bruscă, toți dând aprobator din cap. Fiecare în parte, parcă, avea în el regretul trecerii vremurilor de demult. Am zâmbit iar și i-am arătat bătrânului peisajul ce se vedea pe gemulețul bătut de ploi și timp al trenului.

-De libertate nu v-am auzit să spuneți. Vedeți ce frumos e afară? Și ce soare minunat și cald… Bunicul meu nu mai poate decât să îl simtă. Timp de cinci ani grei, umilitori și pe care nu îi va putea uita niciodată, a fost închis în închisoarea din Pitești împreună cu alte „elemente ostile”. Ca să se asigure că toți se supun regimului, orbiți de ideologie, comuniștii căutau orice metodă de a-i face să renunțe la părerile proprii și să le preia pe ale lor. Acolo, la Pitești, pe lângă faptul că îndurau o foame cumplită și un frig din cauza căruia mulți s-au îmbolnăvit, au fost și torturați. Bătăile crunte la care a fost supus și bunicul, au făcut ca acesta să-și piardă vederea. Cu greu a reușit să iasă din închisoare, acolo unde și-a văzut prietenii uciși pe capete, colegii de cameră înfometați până la moarte, iar pe cei de suferință torturați și umiliți. Singurul lucru care îi mai ținea în viață era credința. Nici măcar speranța nu le mai rămăsese, resemnându-se până la urmă și acceptându-și ororile zilnice ca pe un destin.

Domnul de lângă mine devenise curios. Mă privea și aștepta să-mi continui ideea. Cu o încruntătură și cu pata deja întărită pe cămașă, bătrânul părea la fel de interesat.

-Nu știu cum ați trăit dumneavoastră, dar sunteți printre puținii care s-au bucurat de anii tinereții. Să trăiești cu frica în sân și să nu poți să îți exprimi liber opiniile așa cum o facem și noi acum, aici, fără să fii închis sau dat afară de la locul de muncă, era ceva cumplit. Ați amintit de economie. Ei bine, nu era așa cum credeți dumneavoastră. S-a făcut o industrializare forțată care a dus la sufocarea întregii economii. Nu numai că ne aflam pe ultimul loc la aceasta, dar și speranța de viață era scăzută. Locurile de muncă pe care le ridicați în slăvi erau, de fapt, fără sens. Șomajul nu trebuia să existe, așa că s-a supradimensionat numărul de angajați, vagabondajul fiind pedepsit cu închisoarea. Locuință nu aveau toți, mare parte din cei care primeau câte o garsonieră, plăteau chirie, iar dacă voiau să o cumpere, era nevoie ca numele lor să se afle pe o listă de așteptare ani de zile. Învățământul are lacunele lui și acum, dar, de la a învăța să ai spirit critic și opinii, până la suprimarea totală a lor, e drum lung. E dureros și să știi că ai acasă copii care au nevoie de lucruri și tu să ai bani, dar să nu le poți cumpăra mai nimic. Să vezi cum ultima pâine e luată de cel din fața ta care are un văr la brutărie sau ultima bucată de carne, de cel al cărui socru o livrează la alimentară, te face să vrei să nu te fi născut.

Aș fi putut continua la nesfârșit. Și nu îi condamnam pe ei, sau partea lor care și-a trăit și atunci viața cu bucurie, ci acea parte din ei care a decis să ignore suferințele celorlați și asupririle regimului doar pentru că ei erau fericiți. Speram să îi fi făcut, măcar puțin, să înțeleagă cum a fost, de fapt, comunismul.
Trenul urma să ajungă la destinație în câteva minute, așa că m-am ridicat, iar la plecare, salutându-i, le-am spus cu cuvintele lui Zoe Petre:

-Nu pot să vă doresc decât să mai stați doar o dată la coadă la tacâmuri de pui!

Autor, Letiția Apan,
clasa a XI-a B, C.N. „Dragoș Vodă”
(prof. coordonator, Marius Voinaghi)




Tehnologie vs. Umanitate (autor, Anca Maria Corneștean)

Salut tuturor! La începutul verii, vreau să abordez o temă importantă pentru societate. V-ați întrebat vreodată de ce suntem așa distanți? De ce trecem pe stradă și, poate, nu ne mai salutăm? De ce puștoaicele de 15-16 ani au iubiți de 35? Sau de ce suntem atât de antisociali? Stând de vorbă cu părinții mei, am aflat că pe vremea lor nu existau smart-phonuri și tablete de ultimă generație. Oamenii comunicau față în față, își scriau scrisori, aveau contact vizual. Ei bine, acum, dragii mei, să îmi spuneți și mie ce se întamplă cu noi? Nu contest, ne este mult mai simplu să trimitem un mesaj virtual deoarece ajunge mai repede la destinatar. Da, tehnologia are avantejele ei, însă ceea ce mă deranjează cel mai mult la noua generație este că efectiv se “droghează” cu tehnologie, pur și simplu uită cine sunt, uită cum arată prietenii lor în realitate, nu se mai cunosc pe stradă, dar, cel mai rău, se folosesc de acel facebook pentru a-și arăta calitățile, virtual.

Nu pot să înțeleg de ce nu putem interacționa în realitate. Cunoști o persoană pe facebook, iar pe stradă nici nu o bagi în seamă. Avem peste 1000 de prieteni pe facebook, dar pe câți dintre ei îi cunoaștem? De unde știm ce ascunde fiecare dintre ei? De când cu aceste rețele de socializare, ne încredem în oricine, fără să știm ce e în spatele lor. O mulțime de conturi anonime ne cer prietenia și acceptăm crezând că totul e în regulă, dar nu este. Sunt prea multe tinere care se încred în așa ceva. Își creează relații și iluzii virtuale, iar când întâlnesc persoana în realitate, se dovedește a fi… altcineva. Ne-am pierdut curajul de a comunica față în față. Nu mai oferim zâmbete, doar emoji-uri. Nu mai ieșim nicăieri fără să dăm check-in. Sincer vorbind, cred că nu suntem ceea ce ar trebui să fim. Vreau să trag un semnal de alarmă. Vreau să se schimbe ceva. Mi-aș dori să nu mai fim controlați de un aparat cu butoane, să nu ne mai ascundem sentimentele în spatele unui telefon. Tehnologia are rolul ei, dar hai să nu uităm de umanitate, să nu uităm de frumusețea vieții, crezând că totul e mai nașpa în viața reală. Nu un telefon ne oferă iubirea, fericirea și împlinirea, ci viața. Urăsc să văd persoane care pe stradă sunt cu ochii nedezlipiți de telefon, nevăzând ce se petrece în jur.

Oferiți iubire și nu una viruală. Priviți în jur, comunicați, legați prietenii pentru că doar așa viața va deveni frumoasă. Nu vă lăsați “înghițiți” de tehnologie. Folosiți-o cu măsură: să nu lăsăm ca tehnologia să ne “acapareze” viețile! Să nu creăm o societate fără viață, o societate rigidă, unde lipsește comunicarea face to face. Jucați-vă și în parc cu copiii. Nu le dați telefoane copiilor. Eu, în clasa a doua, mă jucam “elastic” în fața casei. Acum, copiii se joacă pe iphone-uri. Sunt antisociali și nici nu vor să audă de ieșitul pe afară. Voi, părinți, încercați să vă ocupați mai mult de copii. Dacă le dați telefoane doar ca să aveți câteva ore de liniște, greșiți. Așa nu își vor dezvolta niciodată capacitățile de comunicare. Nu își vor face prieteni adevărați. Cele mai multe rele se întâmplă din cauza tehnologiei folosite în exces. Accidente provocate din cauza live-urilor pe facebook, fete ucise de „prietenii” de pe facebook. Haideți să creăm o societate frumoasă, veselă, controlată de sentimente, nu de telefoane. Haideți să ne salutăm pe stradă, să ne oferim o îmbrățișare și să fim prieteni. Lăsați să vă conducă inima, nu tehnologia! Încercați să cunoașteți oamenii în realitate, nu virtual. Fiți comunicativi, spuneți-vă părerea în realitate, nu prin reacțiile de pe facebook. Nu mai judecați oamenii, dacă nu ați cunoscut acele persoane în realitate. Sunt de acord, tehnologia e ceva util, ceva ingenios. Până la urmă, fără ea nu puteam publica acest articol, dar haideți să o facem să ne ajute, să o utilizăm în folosul nostru pentru a face o lume mai bună, nu una în care devenim niște roboți.

Și, nu uitați să fiți oameni!

Anca Maria Corneștean
Liceul Pedagogic „Regele Ferdinand”




Alexandru Roșu, expert CNDV-ist în Științe pentru Juniori!

La faza județeană a Olimpiadei de Științe pentru Juniori (fizică, chimie, biologie), Alexandru Roșu, elev în clasa a IX-a la Colegiul Național „Dragoș Vodă” din Sighet, s-a clasat pe locul II, calificându-se astfel în etapa națională. Cadrele didactice care l-au îndrumat în acest dificil, dar frumos demers, sunt: prof. Alina Oana Ilieș (fizică), prof. Enache Nița și Georgeta Mihalache (chimie), prof. Emilia Țiplea (biologie). De asemenea, Alexandru s-a calificat și la faza națională a Olimpiadei de Chimie, care s-a desfășurat în vacanța de Paști.

Alexandru Roșu: Pentru că și în gimnaziu am mers pe același drum, în momentul în care am ajuns la liceu, am știut ce îmi doresc să fac: chimie, matematică și fizică. Am sperat că aici nu va mai trebui să depun efort și la celelalte materii și să mă axez doar pe ce-mi place, dar m-am înșelat. Chimia mi-a plăcut din prima clipă, pur și simplu pentru că eram bun. O făceam cu plăcere, iar asta m-a ajutat să obțin rezultate. Odată ce am început să mă pregătesc foarte bine, m-am simțit atras și de celelalte  materii înrudite cu ea: fizica și matematica. Acum, sunt hotărât să merg mai departe la o facultate bazată pe aceste discipline. Aici sunt cel mai bun și mă simt bine practicând aceste… științe! Sper ca și voi, dragi colegi, să vă simțiți inspirați așa cum mă simt eu!

În 2017, Alex, pe-atunci elev la Șc. gen. „George Coșbuc”, a obținut Mențiune Specială la Olimpiada Națională de Chimie, pregătit fiind de prof. Reghina Dragoș, clasându-se, împreună cu lotul, pe locul I.

Olimpiada Științe pentru Juniori se adresează elevilor din învățământul obligatoriu, clasele a VII-a, a VIII-a, IX-a și a X-a, cu respectarea condiției ca participantul să nu împlinească vârsta de 16 ani până la data de 31 decembrie, anul curent. Această olimpiadă are următoarele etape: etapa județeană/a municipiului București (19 mai 2018), etapa națională (22-27 iulie, Vrancea) și etapa internațională (decembrie, Botswana).  Pentru etapa națională a olimpiadei se califică elevii care au obținut cel puțin 50% din punctajul maxim acordat rezolvării subiectelor de la etapa județeană. Lotul lărgit pentru olimpiada de Științe – etapa internațională va fi format din primii 15 elevi din lista clasamentului final al olimpiadei-etapa națională.

Brîndușa Oanță




PoetikS – Mădălina Rednic

Mădălina Rednic

PALATUL INIMII

Pline de versuri, foile aruncate,
Pătate cu amintiri hainele sfâșiate,
Resturi de sentimente pe mesele răsturnate
Și lacrimi de sânge prin cioburi de cristal.

Totu-i răscolit, grăbit, zdrobit:
În inima palatului stă un rege răvășit.
Și totu-n jurul lui dispare,
Rugină și praf peste lucruri de valoare.

Dar ce poate să facă, el de-acuma știe…
Cunoaște palatul, sufletul, inima, prinse toate-n robie.
Trase perdelele, ca nimeni să nu vadă,
Iar lumina soarelui începea să se piardă.

Ș-acum e întuneric, frig și pustiu
Dar îi place singurătatea, liniștea de sicriu.
Și-nchise ușile toate cu zăvorul
Ca nimeni să nu-i vadă chipul sau să-i simtă dorul.

Nimeni nu știe, nu cunoaște, nu vede,
Nu-și închipuie dezastrul din spatele ușilor – embleme.
Toți trec și admiră marmura sculptată, strălucirea, exteriorul răvășitor.
Pe când în interior, rând pe rând, visele mor.

Putea-vor oare, vreodată, trecătorii
Să cunoască palatul admirat ce-atinge norii,
Să sfâșie întunericul, să cuprindă adâncimea
Și să umple golul cu lumina?

Mădălina Rednic
clasa a IX-a F, C. N. „Dragoș Vodă”




CNDV-ista Mădălina Danci, în dialog cu regizorul Cătălin Saizescu și actrița Georgiana Saizescu

Mădălina Danci

În filmul „Scurtcircuit” (proiectat la Sighet sâmbătă, 26.05.2018, la Școala de Muzică, Sala „Monica Chifor”), regizorul Cătălin Saizescu a atins multe subiecte sensibile și interesante prin care a încercat să ne trezească la realitate. Filmul o prezintă pe Melania, o adolescentă care se „alege” cu o sarcină nedorită. Se regăsesc probleme sociale: lipsa educației sexuale din școli, sistemul de adopție deficitar din România, focalizarea unor jurnaliști doar pe subiectele de scandal, stereotipiile, diferențele sociale peste care nu pot trece oamenii, faptul că biserica este mult mai venerată decât spiritualitatea și noi nu observăm ceea ce contează – să fim uniți și plini de compasiune. Prin arta cinematografică, se evidențiază astfel, probleme sociale bazate pe fapte reale.

Am stat de vorbă, în exclusivitate, pentru site-ul www.salutsighet.ro, cu regizorul Cătălin Saizescu și cu actrița Georgiana Saizescu (rolul asistentei), prezenți la gala sigheteană a filmului „Scurtcircuit” (organizator, Rotary Club Sighet).

Cătălin Saizescu: Acest film este o ficțiune inspirată din realitate, ne-am documentat intens, am studiat tot ce a însemnat parte de dosare, de procuratură, ne-am întâlnit cu toți oamenii care s-au implicat direct mai ales în partea de reconstituire a tragediei pentru că am încercat să fim destul de obiectivi. Nu am luat direct legătura cu cei care au avut de suferit: cu părinții victimelor sau cu asistenta de la Giulești. Inspirația vine din faptul că ambii copii pe care îi am cu Georgiana: Maria și Matei, sunt născuți în aceeași maternitate. În momentul în care a apărut această catastrofă efectiv m-am simțit ca fiind unul dintre acei părinți care puteau să aibă copilul la terapie intensivă, am luat-o destul de personal și mi-am zis că acest caz trebuie spus exact așa cum e pentru că are mult mai multe valențe. Tocmai de aceea filmul e prezentat din punctele de vedere ale diferitelor personaje care au fost parte din aceeași situație.

Mădălina Danci: Credeți că prin aceste povești de viață ați putut „atinge” mai mulți oameni? 
Cătălin Saizescu: Noi am încercat un soi de manifest artistic. Puterea de schimbare și această „revoluție” ar trebui să se afle în fiecare din noi. Noi putem să ne schimbăm pe noi, degeaba încercăm să dăm întotdeauna vina pe alții indiferent că e vorba de politică, de administrație sau de orice altceva. Până la urmă, fiecare dintre noi ar trebui să ne schimbăm și să fim mai responsabili, așa putem să mișcăm acest mecanism ancrasat. Căci nu degeaba titlul filmului tradus în engleză, acest Fault Condition, duce și cu ideea la o stare de blocaj.

Mădălina Danci: Credeți că prin acest film puteți schimba mentalitățile adolescenților?
Georgiana Saizescu: Eu cred că da, sunt mulți adolescenți care au văzut filmul și mi-au spus că au rămas impresionați. Tinerii au descoperit anumite sentimente pe care le aveau și nu știau că le pot avea. Eu cred că tinerii sunt viitorul. 

Viața noastră e un dar. Am venit aici ca să fim noi înșine. Avem puterea să ne exprimăm.
Să fim aici, atenți, conștienți. Ne ridicăm prin recunoștință, iubire, gânduri, cuvinte și acțiuni bune. Risipim întunericul doar prin lumina pozitivității. Noi putem face o schimbare. Oamenii sunt adevărații revoluționari.

Autor, Mădălina Danci
clasa a XI-a F, C. N. Dragoș Vodă




Dincolo de noi (autor, Ionela Teleptean)

Ionela Teleptean

Uită-te în jurul tău! Sunt atâtea persoane diferite, fiecare cu o poveste pe care noi, poate, nu o știm.

E doar un suflet pierdut, într-o lume atât de mare, o lume atât de rea. L-ai privit o  singură dată și deja l-ai judecat. Recunoaște, toți facem așa. Îl doare sufletul, dar ascunde totul în spatele unui zâmbet. Acel zâmbet fals, care maschează nenumărate emoții, probleme sau, pur și simplu, o notă proastă. L-ai judecat mereu după cum se îmbracă, după religia pe care o are sau în funcție de starea financiară, pentru că așa suntem noi, ăsta e „trendul” în ziua de azi, ne credem perfecți, dar nu e așa.

Te-ai gândit oare și la persoana de lângă tine, la faptul că, dacă o critici mereu, chiar dacă nu îți arată, suferă? Nu, nu ai făcut acest lucru. Să îți spun și de ce? Pentru că trăim într-o lume în care cel de lângă noi nu mai contează, în care suferințele celorlalți devin motivul nostru de fericire, însă, toate astea sunt momentane. Pe tine te doare când cineva te judecă și, cu toate că încerci să te arăți indiferent, știm cu toții că acest lucru te afectează. Gândește-te puțin și la faptul că acel suflet nevinovat, poate a încercat să se schimbe sau să facă ceva ce îi place, dar întrebarea  „Ce vor spune ceilalți despre mine dacă fac asta?” i-a spulberat orice vis, orice dorință. Sunt siguură că, cel puțin o dată, ți-ai pus și tu această întrebare atunci când ai renunțat la ceva doar pentru a încerca să fii pe placul celorlalți. Dă-mi voie să-ți spun, exact la fel e și persoana de lângă tine! Sufletul tăcut care stă mereu deoparte, persoana pe care tu o consideri săracă sau, pur și simplu îl consideri imperfect din cauza fizicului.

Așa că, încearcă să nu mai distrugi suflete doar pentru a primi tu satisfacția dorită! După ce ai distrus un suflet, ori de câte ori vei încerca să îl repari, acesta se va sparge din nou în bucăți.

Autor, Ionela Teleptean,
clasa a X-a E, C. N. „Dragoș Vodă”