Sighet – Turnul Puskapor

Din cauză că depozitarea prafului de puşcă era interzisă în interiorul oraşului, armata a construit pe malul râului Iza un turn special destinat acestui scop, în care, praful de puşcă era depozitat în butoaie de lemn. Clădirea, sub forma unui mic bastion, avea perimetrul împrejmuit şi păzit cu stricteţe.

Terminarea Primului Război Mondial a dus la schimbarea tipului de armament, astfel că turnul, ca depozit de praf de puşcă, a devenit inutil, el fiind dat în chirie unui anume Klein Dávid, comerciant de combustibil. Datorită frecventelor scurgeri de petrol care au poluat chiar şi fântânile din zonă, adminsitraţia a luat decizia de a închide turnul, pentru ca în anul 1930 să fie demolat.

Numele de „Puskapor” (Praf de puşcă) s-a păstrat până în prezent, el fiind şi numele podului de peste Iza aflat în imediata vecinătate.

Pietrele rămase în urma demolării au fost utilizate la construirea unor mici case, ridicate în locul vechiului turn.

(Imaginea grafică și text Pal Robert Zolopcsuk, din volumul „Sighetul Marmației”, Editura Valea Verde, 2012)




Sighet – Tribunalul Regal Maghiar

Clădirea Tribunalului a fost ridicată între anii 1896 -1897, cu bani provenind din visteria Regatului Ungar, administraţia locală contribuind doar cu achiziţionarea terenului. Clădirea a fost proiectată cu faţa către strada Rákóczi, pe partea laterală fiind deschisă o stradă care a purtat mult timp numele de „strada Tribunalului”, deschisă circulaţiei odată cu terminarea construcţiei.

Pentru ridicarea clădirii au fost folosite aproximativ 3 milioane de cărămizi. Tribunalul regal avea 14 curţi interioare şi încăperile decomandate, toate fiind accesibile direct din culoare.

La parter şi etajul întâi au funcţionat Tribunalul, Judecătoria şi Cartea Funciară, iar la etajul doi se afla locuinţa preşedintelui Tribunalului.

Faţadele sunt bogat ornamentate, cea principală fiind dominată de o cupola falsă, cu rol exclusiv decorativ acoperită cu eternit colorat şi ornamente din fier forjat. Pe fronton se zăreşte stema ţării, încadrată de doi îngeri din marmură alba, acroterii şi două lampadare romane din fontă ce accentuează aspectul artistic al clădirii.

La intrare, o placă de marmură neagră aminteşte că această clădire a fost ridicată “În timpul domniei lui Franz Josef I, asistat de ministrul Erdély Sándor, sub supravegherea preşedintelui de tribunal Lászlófalvi Eördögh Virgil, după proiectul arhitectului Wagner Gyula, construit de antreprenorii Gerster Béla şi Kreiszel Géza la 1896 – 1897.”

Până în secolul XX, Tribunalul Regal Maghiar a fost singura clădire cu două etaje de pe teritoriul comitatului Maramureş.

(Imaginea grafică și text Pal Robert Zolopcsuk, din volumul „Sighetul Marmației”, Editura Valea Verde, 2012)

N.R. În această clădire funcționează azi Primăria Municipiului Sighet




Sighetenii lucrează doar „schimbul 2” (autor, Camelia Pesek)

Nu o dată mi s-a întâmplat ca în intervalul orar 9:00-16:00 să trebuiască neapărat să străbat orașul în grabă spre o destinație precisă și să mă blochez…. în „trafic”! De ce „trafic”?… Ei bine, eu încerc pe cât posibil să mă deplasez dintr-un loc în altul mergând pe jos, lucru deseori îngreunat de aglomerația urbei noastre. Stimați cititori ai siteului „Salut, Sighet!”, nu, nu locuiesc în New York sau Moscova, ci în orășelul Sighetu-Marmației, unde, aparent, toată lumea lucrează… în „schimbul 2″. Nu îmi explic altfel cum orașul mișună de oameni într-o veșnică plimbare, cu câteva staționări la terasele din oraș și făcând jaloane printre diferitele instituții sau casierii într-un interval orar la care se presupune că se muncește!

Probabil la noi or fi lucrurile pe dos… pentru că, înspre seară, când promenada ar trebui să fie și mai frumoasă, sighetenii sunt…”schimbul 2”. Sau poate sunt obosiți de la tot ce au „rezolvat” pe parcursul dimineții și își încarcă bateriile pentru o nouă zi…de „muncă”.

Dacă tot a venit vremea bună eu zic să încercăm să limităm plimbările la ore la care soarele nu e prietenul nostru și poate să ne bucurăm de aerul condiționat sau, după caz, de răcoarea de la locul de muncă și să lăsăm plimbatul spre apus! E și mai sănătos și mai economic… pe termen lung!

Camelia Pesek




Sighet – Moara de sare

Moara de sare fusese ridicată în zona numită Cămara Sighet, lângă calea ferată. Hornul morii, înalt şi impunător, putea fi remarcat de la distanţă.

Clădirea din imagine, o construcţie specifică anilor 1900, construită din cărămidă roşie decorativă, găzduia birourile morii.

O particularitate deosebită reprezintă modul în care a fost demolat hornul. În partea de jos, cărămizile au fost înlocuite cu lemn, căruia i s-a dat foc, hornul înclinându-se spre râul Tisa, ceea ce a produs frângerea acestuia în două jumătăţi egale, partea de sus prăbuşindu-se vertical.

Şeful fabricii a fost Fenyvesi Vécsey Artur, fratele baronesei Groedel Melania.

Sarea adusă la moară provenea din minele de la Ocna Şugatag, Coştiui şi Ocna Slatina, pentru transportul ei construindu-se calea ferata îngustă.

(Imaginea grafică și text Pal Robert Zolopcsuk, din volumul „Sighetul Marmației”, Editura Valea Verde, 2012)




Locale (X) – autor, Marin Slujeru

CUNOAŞTERE DE SIGHET
Pomeneşti numele vreunui concetăţean, sau numai te gândești la el, şi-l vezi de-îndată pe stradă. Oraşu-i ticsit de oameni care se cunosc. Trec unul pe lângă altul zâmbind, doldora de ştiinţa despre celălat – se salută tacit. La Sighet se zâmbeşte ştiinţific.

AUREOLĂ
Sighet, seară de vară, strada „Eminescu”. Tineri de mână se strecoară cu umbrele spre Grădina Morii. În memoria lor, mai presus de orice, orăşelul se salvează ca loc al iubirii. Cei fără noroc îl vor ţine minte la fel.

TONETA
O bancă în faţa statuii lui Buteanu. Nişte mâţe şed acolo, lângă troşcoleta cu îngheţată, cu genunchii sub bărbie. Povestesc despre „băieţii care aşteaptă ca fetele să facă primul pas”. Alteori, se hârjonesc cu te-miri-cine. Numa’ râd!…

PROBĂ DE MICROFON
Mai nou, Duminica, la Sighet, nu mai e clar când şi unde harangozik, unde şi când clopoţe’. E-un dangăt uniform – electronizat sau chiar digitalizat. Cuvântul este difuzat prin staţii de amplificare, boxe: „Unu, unu… 2, 3 …2,3… Luca şi Matei… şi Matei… şi Matei…”. La Sighet, clopotul vechi nu mai umple seara…

SEARĂ DE IUNIE
Duminică, seara pe la 7. Un mic ministrant blond, în alb și negru, plânge în fața bisericii. Aparținătorii îl liniștesc. Are gulerul, cota și fusta prea largi, nu-i deloc în largul lui.

CĂLDURĂ MARE
La măcelărie. Când să caute mărunțișul, cumpărătorului îi cad pungile, banii pe jos.
– Ce mai căldură! Toate se lasă, se năruie, cad…
– Puteți să știți!… – aprobă jupânița vânzătoare.

EZOTERICĂ
Seară. Bătrânul şofer revine în autobuz, cu două pâini mari, proaspete, bine coapte. Are faţa cuminte ca pâinea. „De unde le-o fi cumpărat?” – întreabă un călător. „E-he!…, de la Spicu” – răspunde altul, mai vârstnic, mai avizat.

ORAŞUL CHIOR
Seara, în staţia de autobuz de lângă Troiţe, tineri de la „liceauă” blochează trotuarul. Gunoi, întuneric, înjurături. Pentru o clipă le văd chipul duios, după chipul şi asemănarea…. Sunt însemnaţi cu frumuseţe.

TĂPŞANUL
Un nene cam la 40 ani trece cu maică-sa de braţ, prin spate, la blocuri. Se tot întoarce să vadă cum evoluează idila canină de pe tăpşan. Bătrâna îl tot trage după ea.

TENDRESS
În micul oraș, taximetriștii aşteaptă ore pentru câte o cursă. Unul își şterge și își șterge maşina. „O mulţumeşti?…” – intră în vorbă un bătrân de pe bancă.

NEVASTĂ
Vinerea Mare. Pot face, în sfârşit, câţiva paşi cu prietenul casnic. Până îi sună mobilul. Apoi:
– Hrean? Ghimbir? – îl întreb.
– Nu, mărar – râde şi-o ia la picior, spre piață.

ÎNTRECEREA SOCIALISTĂ
Zilele trecute, foştii şefi ai unei „citadele industriale” defuncte din oraşul nostru au aniversat o jumătate de veac de la înfiinţare. Au chemat şi nişte maiştri, dar de petrecut au petrecut separat de ei, la un hotel de lux. Un fost muncitor al combinatului cu pricina îmi povesteşte că, în secţia lui, echipele vesele, bine-dispuse, îşi făceau mereu norma. În schimb, cele formate din „băieţi şi fete comuniste” – serioşi, cu obrajii supţi, „cu mers de scândură” – râmâneau sistematic în urmă și le arătau obrazul celor din echipa veselă. (& F. S.)

LA PIAŢĂ
– Oo, săru-mâna! Nu v-am văzut de mult. Ce mai faceţi?
– Hát, fost ocupat, el vágtunk a diszno… – răspunde bătrâna.
– Şi? Nagy diszno vagy? – întreabă curioasă tânăra nevastă.

AJUNUL
Întoarsă acasa de la grădiniţă, fetiţa anunţă plină de bucurie: „Mami, mami, mîine preede Jézuska!”

COLEGI
Undeva, pe drum mergând, un el şi o ea, cam la 50 de ani. El:
– …És? Mit csinál a barátod?
Ea:
– Noa! Szé descurcă!

PADLIZSÁN
Câmpulungeni la Sighet: „Kel vegyek Janinak vinetát!”

UN SIGHETEAN
– Tiszteletel urak! – salută un domn înalt, cărunt, intrând în frizerie.
– Jó napot, Dezsö bácsi, luaţi loc! – îi răspund frizerii.

MAGAZEN
Vânzătoarea îmi împachetează marfa:
– Atăt?
– Atăt – îi răspund. ( N-am ce lucra!… )

Marin Slujeru (din culegerea în manuscris „CAPTURI DE MARAMUREŞ”)




Sighet – Noua Sinagogă Sefardă sau Sinagoga Wisnitzer Kloiz

Singura sinagogă care a rămas până în prezent, construită între anii 1901-1902 de către comunitatea sefardă, aparţinea de fapt familiei Káhán.

Faţada monumentală realizată în stil eclectic, interiorul bogat ornamentat, balcoanele pentru femei susţinute de coloane din fontă frumos decorate; lumina pătrunde în interior prin geamurile de sticlă colorate, conferind sinagogii un aer mistic.

Ulterior, în partea de nord a sinagogii se alipeşte o mică încăpere, folosită ca heder (şcoală primară religioasă pentru băieţi).

La fel ca şi celelalte sinagogi, în timpul războiului, Wisnitzer Kloiz a fost folosită ca depozit de lenjerie de pat, plăpumi, perne şi saci cu pene şi puf. După 1944, când locuitorii oraşului află de tragica soartă a celor deportaţi, sparg uşile sinagogii şi jefuiesc depozitul; cum penele n-au prezentat interes, după un timp, acestea au fost împrăştiate în întreg oraşul.

Întorşi din lagărele de concentrare, cu puţinele resurse pe care le deţineau, cei câţiva supravieţuitori încep renovarea sinagogii, salvând astfel de la pieire un valoros monument de cult şi arhitectural.

Ultimul rabin al sinagogii a fost dr. Samuel Danzig, un om de mare educaţie, autor al mai multor volume de teologie şi psihologie.

(Imaginea grafică și text Pal Robert Zolopcsuk, din volumul „Sighetul Marmației”, Editura Valea Verde, 2012)




Sighet – Sinagoga Mare Ortodoxă

În anul 1775, evreii stabiliţi în Sighet cer aprobarea construirii unei sinagogi, permisiunea fiindu-le acordată de către Curtea Imperială. Ca urmare, între anii 1778-1779, se construieşte o sinagogă din lemn. Deteriorându-se încetul cu încetul şi în timp devenind neîncăpătoare, comunitatea hotărăşte construirea unei noi sinagogi, de data aceasta din piatră.

Noua sinagogă este ridicată între anii 1834-1836: o clădire simplă, cu faţada ritmată de şase pilaştri. Ulterior, în primii ani ai secolului XX, faţadei i se adaugă un timpan pictat cu elemente baroce. Interesant de notat că, la fiecare renovare, timpanul este pictat diferit.

Gardul din faţa sinagogii a fost realizat cu minuţiozitate, acordându-se atenţie sporită calităţii lucrării. Azi, din impozanta clădire a sinagogii a rămas doar o parte din gard.

Cunoscută de sigheteni sub numele de „Sinagoga Mare”, aceasta a fost clădirea în care au fost înghesuiţi evreii înainte de deportare. După deportare, sinagoga a fost folosită de armata germană ca depozit de alimente, în special pentru sacii de fasole care se înălţau până-n tavan. La retragere, clădirea şi acareturile au fost incendiate, arzând mocnit luni de zile. Ruinele au fost demolate, la fel ca şi şcoala, casa rabinului şi tipografia aflate în curtea sinagogii. Ulterior, în locul ei a fost ridicat un monument în memoria celor ucişi în lagărele de concentrare naziste.

Singura clădire salvată de la demolare a fost baia rituală, care a fost folosită ani de-a rândul ca baie comunală, zona purtând şi astăzi acest nume.

De la edificare şi până la Holocaust, în sinagogă au servit rabinii celebrei dinastii Teitelbaum.

(Imaginea grafică și text Pal Robert Zolopcsuk, din volumul „Sighetul Marmației”, Editura Valea Verde, 2012)




Sighet -Biserica greco-catolică română

Disputele dintre enoriaşii români şi cei ruteni privind proprietatea bisericii (nr: din apropierea actualei Primării Sighet) au condus la situaţia în care enoriaşii greco – catolici români au rămas fără un lăcaş de cult. Pentru a-i ajuta, episcopia Bisericii romano – catolice le-a oferit spre folosinţă capela „Bunul Păstor”, aflată la vremea aceea în centrul oraşului. Pe locul ei, azi se află farmacia „Manna”: clădirea a căzut pradă mai multor incendii, fiind demolată în 1892.

În urma creşterii numărului de enoriaşi şi mutării la Sighet a Protopopiatului Bisericii Greco-Catolice a Maramureşului, se hotărăşte construirea unui lăcaş de cult propriu. Finalizarea acestui proiect a avut loc în 1892, cu sprijinului financiar acordat de prefectul Lónyay János şi contribuţia enoriaşilor.

Sfinţirea noii biserici a avut loc la 20 martie 1892, fiind oficiată de către reprezentantul episcopului greco-catolic român de Gherla, canonicul Erdöss Sándor, predica fiind rostită de vicarul Titus Bud.

Biserica, bijuterie arhitecturală, este construită în stil neogotic, fiind una din puţinele clădiri din oraş care are un stil unitar.

Picturile interioare poartă semnătura mai multor artişti renumiţi, dintre care, cei mai cunoscuţi sunt: Traian Bilţiu Dăncuş, Tasso Marchini și Lucreția Munteanu, toate fiind realizate în perioada interbelică.

În jurul bisericii a fost amenajat un frumos parc englezesc, având într-o parte a bisericii ridicată o cruce de fontă. Lângă biserică se află o construcţie mică în care a funcționat prima şcoală românească din Sighet.

(Imaginea grafică și text Pal Robert Zolopcsuk, din volumul „Sighetul Marmației”, Editura Valea Verde, 2012).

N.R.: Azi biserica este ortodoxă și are hramul „Adormirea Maicii Domnului”.




Biserica Romano-Catolică (II)

În anul 1872 acoperişului turnului este distrus de un incendiu, ulterior fiind reconstruit pe baza unei fotografii.

În 1887, în urma eforturilor depuse de protopopul Shönherr Ágoston, este restaurat interiorul bisericii: altarele laterale sunt refăcute în stil neorenascentist şi este repictat interiorul.

Scena încoronării Fecioarei Maria, aflată pe tavanul absidei, este opera pictorului Iakobely Károly, colaborator al pictorului Lotz Károly, ajutat de ucenicii Greiner si Altenbuchner, artişti din Budapesta.

Statuile policrome din incintă sunt sculptate în lemn: „Pieta” este realizată în atelierul lui Ferdinand Stuflesser, iar „Sfânta Ana cu Maria” este semnată de sculptorul Josef Reifesser, din Tirol.

Cele două vitralii din absidă, înfăţişându-i pe Sfânta Elisabeta a Ungariei şi Sfântul Gheorghe, au fost realizate de firma „Forgo”, continuatoarea firmei „Kratzman”. Fondurile pentru realizarea acestor vitralii au provenit din donaţiile mai multor familii sighetene, printre care: Urányi Imre, Kászonyi Erzsébet, şi văduva Medvezky Ádámné Jezerniczky Gizella care a adus un omagiu tatălui ei Jezerniczky György.

În 1892 altarul principal este refăcut pe modelul bisericii Ordinului Servit din Budapesta, iar în luna iunie a aceluiaşi an are loc sfinţirea bisericii de către episcopul sătmărean Meszlėnyi Gyula.

Biserica romano-catolică din Sighet este cea mai impunătoare construcţie de acest fel din întreg judeţul Maramureş, fiind reprezentativă pentru stilul baroc.

(Imaginea grafică și text Pal Robert Zolopcsuk, din volumul „Sighetul Marmației”, Editura Valea Verde, 2012)




Locale (IX) – Marin Slujeru

LA NOI...
”La Cireșu”, Aprilie, de dimineață. Părea că un sensei stă înmărmurit, singur cu ”33”-ul său la masă. – La noi asta n-ar fi o minune, poate să se întâmple oricând.

O ALTĂ MULȚIME
Duminică, spre amiază, pe străzi aproape nimeni, vezi-auzi fiecare om în întregul său (” Sé-tált a városban … Katival… , meg láttam, tegnap… ” – trec și trec doi bicicliști șterși …). Clădirile se relaxează, în sfârșit, se-arată fiecare așa cum este, pe larg, în întregul ei. Ajung perfect obosit la destinație, mai încărcat decât dacă aș fi trecut printr-o mare mulțime.

BORNE, TRAVERSE
Felicitări. Sub „ Happy New Year!”, stă, totuşi, scris: două mii şaptesprezece. * Flori galben-muştar – din tulpini, frunze moarte – zăpadă la bloc. * Cópii albastre, de xerograf pe sfârşit – iarna la Tisa * Februarie – roşii răchiţi la Tisa – iluminare. * Casă-n livadă – ţurţuri clari la verandă – lemnul cald, sonor. * Nu-i spun haikú-ul – zâmbeşte la altceva – îl surâd – sunt un surâjin. * Expoziţie de pictură abstractă în micul oraş. Nimic mai urât decât publicul prezent morţiş, în haine de biserică – excelează vorbitorii. * “Ce să păţim? ‘Ce dacă plouă? Avem pelerini. Cu picăţele.” * Bătrânii blocului se-ntorc împreună, osteniţi, de la vot. Sunt mulţumiţi, sunt importanţi. Au ‘plinit Numărul. * Duminică. În grădinuţa cabinetului său privat, cardiologul palpită cu trandafirii. * Consult. Medicul constată o îmbunătăţire. Pacientul, un om altfel tăcut şi lent, devine dintr-odată guraliv şi grăbit. * Iunie în oraş – gloria perucilor noastre argintii. * Privesc aerul. Suntem mulţi privind astfel. Adânc de vară. * Dimineaţă de vară. Grădinuţa de la bloc a rămas necosită. Roua scânteiază pe urzici, întârzie tolănită pe brusturi. În umbră, arbustul cu ciucalăi aurii încă nu s-a îndreptat. * Casa cu arbori. Chiar astfel, înalt păzită, o împresoară seara. * În geamul spre livadă, pomii, brazii au treabă numai cu cerul. * Micul târg, vara – noi nu plecăm, stăm aici – spre …ilustrare. * Seară de vară – ziua lungă şi ternă vraişte peste haijin. * Stau în parc, vara – fără prietenul meu – cel puţin o spun. * La “Second hand”, o clientă: ”Bună ziua! Nu mai sunteţi în Învăţământ? Aţi deschis ceva?”.* “Mă calcă nevoia, asta am! Nu mă-ntreba atâtea! Hai, odată!” – strigă un moş la dispecerul de la 112. * Vecinele de scară mă compătimesc. Ar merita să mă îmbrac în zdrenţe. * Duminică, toamna. Bătrâna din fereastră ţine la suprafață toată strada cu ochii ei obosiţi. * Vara pe corzo, un nou bătrân. O zi poartă pălărie à la ”Roland Garros”, o zi şapcă albă. La urmă, mișunăm prin oraș. În locul imaginii noastre sfinte stingându-se, purtăm, vai, bonomia.

GRABĂ
Trec unul pe lângă altul în pas elastic, fără să se privească: ea în jeanși negri, bluză neagră, brunetă, mică, vorbind la celular, el – jeanși negri, bluză neagră, blond, scund, vorbind la celular. Apoi, se vede din spate, ei i se inroșesc progresiv urechile.

MEMORIES
Are vreo doi ani şi ceva. Trece ţinută de mână:
– Tatiii, mai ţii minte când eram mică?…
– Siigur că da…

Marin Slujeru

sursă foto: Peter Lengyel




Sighet – Biserica Romano-Catolică (I)

Apariţia calvinismului în oraş a dus la dispariţia, aproape completă, a romano-catolicismului. Revenirea lui are loc în anul 1717 odată cu sosirea din Baia Mare a călugărilor aparţinând Ordinului Minorit. Aceştia s-au stabillit temporar în oraş pentru a pune bazele unei noi comunităţi catolice şi pentru a organiza viaţa religioasă.

Ordinul din Sighet a fost înfiinţat de către regele Carol al III-lea, sprijinindu-l financiar prin intermediul trezoreriei imperiale.

Piatra de temelie a bisericii romano-catolice a fost pusă la 28 mai 1736, biserica primind hramul Sfântului Carol de Borrromeo.

La origini, biserica era amplasată în centrul pieţei centrale a oraşului dar, odată construit Palatul Finanţelor (partea dinspre parcul central al clădirii Curtea Veche), biserica a ajuns în colţul pieţei.

Stilul bisericii aparţine barocului târziu. Iniţial, turnul, în stil baroc transilvănean, a fost acoperit cu tablă de cupru, iar nava cu şindrilă. Din mobilierul original au rămas doar amvonul, bancile şi cele patru picturi ale altarelor laterale. Peretele opus amvonului păstrează epitaful comitelui Kvassay Josef, care marchează anul 1774. Altarul principal a fost realizat în anul 1862, fiind pictat de artistul Mezey József în stil neobaroc.

Un detaliu deosebit de interesant este reprezentat de aşa-numitul „altar armean”, realizat în stilul rococoului austriac, care prezintă scene din viaţa episcopului martir, Sfântul Gregorie. Pictura altarului a fost adusă la Sighet de către armenii stabiliţi în oraş. Originea altarului a rămas până astăzi necunoscută.

La sfârşitul secolului al XIX-lea, candelabrul, inițial pentru lumânări, a fost adaptat utilizării curentului electric.

(Imaginea grafică și text Pal Robert Zolopcsuk, din volumul „Sighetul Marmației”, Editura Valea Verde, 2012)




Locale (VIII) – Marin Slujeru

PROFESIONISM
Supermarketul cel mai cel. Ajuns la casă, un bătrânel se face roşu-bujor precum cămaşa casieriţei şi-i răspunde: „…Bine, mulţumesc! Dumneavoastră?” Apoi, păleşte brusc: „ Vă pune să zâmbiţi, aşa-i?!”

REALIA
De Sărbători, în mijlocul noului sens giratoriu din oraş a coborât un cal alb, întraripat. Copiii fug la el, traversând aiurea, trăgându-şi părinţii de mână. O ocazie pentru aceştia să se convingă şi ei, că, într-adevăr, există, este aievea.

ANUL NOU
Tătic la blocuri: “Hai, măi copii, lăsaţi, n-o mai împodobiţi atâta, că nu se pun globuri pe Sorcovă! Duceţi-vă odată, că se-ntunecă!”

RECLAMĂ
Doi bătrânei trec agale pe lângă un mic magazin de mobilă, la sfârşit de plimbare. Unul din ei exclamă: „ Fotoliul final”! Îmbrăcat în roşu, obiectul indicat era cu adevărat impozant. Râdeau ca doi copii la vitrina cu jucării.

RITUALURI NOI
Un tip şters, cu ochelari groşi stă concentrat în faţa bancomatului. Apasă tastele rar, apăsat, din tot corpul – îşi cere pensia. Bancomatul i-o dă. După care, se dă doi paşi în spate, îşi întinde mâinile pe lângă corp şi face plecăciune.

S.O.S.
Martie, liceu. La toate sălile de clasă – pânze umflate de vânt. Iele cu mânecuţe scurte – pe chei, pe punţi, la catarg. Şcoală în derivă.

INTEMPERII
Plouă. O bătrânică trece abia, de la biserică. Are o umbrelă închisă în braţe – că-i plouă.

ÎNAINTE DE UNU
Martie, lumină, zăpadă. Pe strada „Eminescu”, îmi răsar în faţă un băiat şi o fată. Conversează ţinând distanţă, se-ndreaptă agale spre râu. Au tot timpul să ajungă, să facă digul, să se întoarcă în oraş, să se despartă, să se pregătească pentru următoarea întâlnire. Un vraf de bucurii neatinse îi aşteaptă.

EFERVESCENŢĂ
Sunt câţiva bătrâni în oraş – în parc, pe corso, în piaţă. Povestesc, se însufleţesc, adunați în jurul cuvintelor. Țin pasul cu vuietul verii, al vremii.

AŞTEPTARE
Intersecţie – o fată la volanul unui jip – verde – dirty – şatenă – trage din ţigară – cu sete.

MATERIAL…
Apropiindu – se de biserică, domnişoara dă să-şi lungească niţel rochiţa – un mini-mini, de tiul – e cu maică-sa – materialul nu se lasă.

O NOUĂ CULOARE
„ Végül! – îşi smuceşte femeia copilul şi traversează zebra în zbor. În centru s-au pus semafoare pietonale. Aştepţi “o oră” să traversezi în câteva secunde. O nouă culoare la Sighet: verde finalmente.

INGLIŞI
Automobil lat la pas prin ninsoare pe centru – negru, gol. La urmă, un ins chircit la volan, pe dreapta.

TABLETA
Blondina trece aranjându-şi chipu-n oglinjoară /– e-mail-urile?/.

MARTIE
Lume plin pe corso, freamăt, soare. Toți vorbesc. Martie a băgat oraşul în teleconferinţă. Cade rețeaua!

APRILIE
– Uite cum străluceşte salcia aia de lângă supermarket! Parcă-i lângă râu.
– Plângă – mă corectează prietenul.

Marin Slujeru




Sighet – Abatorul

Situat lângă Grădina Morii, pe parcursul multor ani a fost locul unde se sacrificau animalele pentru consum, ceea ce nu putea fi utilizat fiind aruncat în râul Iza. Într-o perioadă, abatorul a funcţionat ca şi carmangerie în care se preparau şi specialităţi tradiţionale locale.

Locuinţa de serviciu era amenajată în partea dinspre râu.

La începutul anilor 1900, aici a funcţionat şi o fabrică de gheaţă.

(Imaginea grafică și text Pal Robert Zolopcsuk, din volumul „Sighetul Marmației”, Editura Valea Verde, 2012)