CUNOAŞTERE DE SIGHET
Pomeneşti numele vreunui concetăţean, sau numai te gândești la el, şi-l vezi de-îndată pe stradă. Oraşu-i ticsit de oameni care se cunosc. Trec unul pe lângă altul zâmbind, doldora de ştiinţa despre celălat – se salută tacit. La Sighet se zâmbeşte ştiinţific.

AUREOLĂ
Sighet, seară de vară, strada „Eminescu”. Tineri de mână se strecoară cu umbrele spre Grădina Morii. În memoria lor, mai presus de orice, orăşelul se salvează ca loc al iubirii. Cei fără noroc îl vor ţine minte la fel.

TONETA
O bancă în faţa statuii lui Buteanu. Nişte mâţe şed acolo, lângă troşcoleta cu îngheţată, cu genunchii sub bărbie. Povestesc despre „băieţii care aşteaptă ca fetele să facă primul pas”. Alteori, se hârjonesc cu te-miri-cine. Numa’ râd!…

PROBĂ DE MICROFON
Mai nou, Duminica, la Sighet, nu mai e clar când şi unde harangozik, unde şi când clopoţe’. E-un dangăt uniform – electronizat sau chiar digitalizat. Cuvântul este difuzat prin staţii de amplificare, boxe: „Unu, unu… 2, 3 …2,3… Luca şi Matei… şi Matei… şi Matei…”. La Sighet, clopotul vechi nu mai umple seara…

SEARĂ DE IUNIE
Duminică, seara pe la 7. Un mic ministrant blond, în alb și negru, plânge în fața bisericii. Aparținătorii îl liniștesc. Are gulerul, cota și fusta prea largi, nu-i deloc în largul lui.

CĂLDURĂ MARE
La măcelărie. Când să caute mărunțișul, cumpărătorului îi cad pungile, banii pe jos.
– Ce mai căldură! Toate se lasă, se năruie, cad…
– Puteți să știți!… – aprobă jupânița vânzătoare.

EZOTERICĂ
Seară. Bătrânul şofer revine în autobuz, cu două pâini mari, proaspete, bine coapte. Are faţa cuminte ca pâinea. „De unde le-o fi cumpărat?” – întreabă un călător. „E-he!…, de la Spicu” – răspunde altul, mai vârstnic, mai avizat.

ORAŞUL CHIOR
Seara, în staţia de autobuz de lângă Troiţe, tineri de la „liceauă” blochează trotuarul. Gunoi, întuneric, înjurături. Pentru o clipă le văd chipul duios, după chipul şi asemănarea…. Sunt însemnaţi cu frumuseţe.

TĂPŞANUL
Un nene cam la 40 ani trece cu maică-sa de braţ, prin spate, la blocuri. Se tot întoarce să vadă cum evoluează idila canină de pe tăpşan. Bătrâna îl tot trage după ea.

TENDRESS
În micul oraș, taximetriștii aşteaptă ore pentru câte o cursă. Unul își şterge și își șterge maşina. „O mulţumeşti?…” – intră în vorbă un bătrân de pe bancă.

NEVASTĂ
Vinerea Mare. Pot face, în sfârşit, câţiva paşi cu prietenul casnic. Până îi sună mobilul. Apoi:
– Hrean? Ghimbir? – îl întreb.
– Nu, mărar – râde şi-o ia la picior, spre piață.

ÎNTRECEREA SOCIALISTĂ
Zilele trecute, foştii şefi ai unei „citadele industriale” defuncte din oraşul nostru au aniversat o jumătate de veac de la înfiinţare. Au chemat şi nişte maiştri, dar de petrecut au petrecut separat de ei, la un hotel de lux. Un fost muncitor al combinatului cu pricina îmi povesteşte că, în secţia lui, echipele vesele, bine-dispuse, îşi făceau mereu norma. În schimb, cele formate din „băieţi şi fete comuniste” – serioşi, cu obrajii supţi, „cu mers de scândură” – râmâneau sistematic în urmă și le arătau obrazul celor din echipa veselă. (& F. S.)

LA PIAŢĂ
– Oo, săru-mâna! Nu v-am văzut de mult. Ce mai faceţi?
– Hát, fost ocupat, el vágtunk a diszno… – răspunde bătrâna.
– Şi? Nagy diszno vagy? – întreabă curioasă tânăra nevastă.

AJUNUL
Întoarsă acasa de la grădiniţă, fetiţa anunţă plină de bucurie: „Mami, mami, mîine preede Jézuska!”

COLEGI
Undeva, pe drum mergând, un el şi o ea, cam la 50 de ani. El:
– …És? Mit csinál a barátod?
Ea:
– Noa! Szé descurcă!

PADLIZSÁN
Câmpulungeni la Sighet: „Kel vegyek Janinak vinetát!”

UN SIGHETEAN
– Tiszteletel urak! – salută un domn înalt, cărunt, intrând în frizerie.
– Jó napot, Dezsö bácsi, luaţi loc! – îi răspund frizerii.

MAGAZEN
Vânzătoarea îmi împachetează marfa:
– Atăt?
– Atăt – îi răspund. ( N-am ce lucra!… )

Marin Slujeru (din culegerea în manuscris „CAPTURI DE MARAMUREŞ”)

Singura sinagogă care a rămas până în prezent, construită între anii 1901-1902 de către comunitatea sefardă, aparţinea de fapt familiei Káhán.

Faţada monumentală realizată în stil eclectic, interiorul bogat ornamentat, balcoanele pentru femei susţinute de coloane din fontă frumos decorate; lumina pătrunde în interior prin geamurile de sticlă colorate, conferind sinagogii un aer mistic.

Ulterior, în partea de nord a sinagogii se alipeşte o mică încăpere, folosită ca heder (şcoală primară religioasă pentru băieţi).

La fel ca şi celelalte sinagogi, în timpul războiului, Wisnitzer Kloiz a fost folosită ca depozit de lenjerie de pat, plăpumi, perne şi saci cu pene şi puf. După 1944, când locuitorii oraşului află de tragica soartă a celor deportaţi, sparg uşile sinagogii şi jefuiesc depozitul; cum penele n-au prezentat interes, după un timp, acestea au fost împrăştiate în întreg oraşul.

Întorşi din lagărele de concentrare, cu puţinele resurse pe care le deţineau, cei câţiva supravieţuitori încep renovarea sinagogii, salvând astfel de la pieire un valoros monument de cult şi arhitectural.

Ultimul rabin al sinagogii a fost dr. Samuel Danzig, un om de mare educaţie, autor al mai multor volume de teologie şi psihologie.

(Imaginea grafică și text Pal Robert Zolopcsuk, din volumul „Sighetul Marmației”, Editura Valea Verde, 2012)

În anul 1775, evreii stabiliţi în Sighet cer aprobarea construirii unei sinagogi, permisiunea fiindu-le acordată de către Curtea Imperială. Ca urmare, între anii 1778-1779, se construieşte o sinagogă din lemn. Deteriorându-se încetul cu încetul şi în timp devenind neîncăpătoare, comunitatea hotărăşte construirea unei noi sinagogi, de data aceasta din piatră.

Noua sinagogă este ridicată între anii 1834-1836: o clădire simplă, cu faţada ritmată de şase pilaştri. Ulterior, în primii ani ai secolului XX, faţadei i se adaugă un timpan pictat cu elemente baroce. Interesant de notat că, la fiecare renovare, timpanul este pictat diferit.

Gardul din faţa sinagogii a fost realizat cu minuţiozitate, acordându-se atenţie sporită calităţii lucrării. Azi, din impozanta clădire a sinagogii a rămas doar o parte din gard.

Cunoscută de sigheteni sub numele de „Sinagoga Mare”, aceasta a fost clădirea în care au fost înghesuiţi evreii înainte de deportare. După deportare, sinagoga a fost folosită de armata germană ca depozit de alimente, în special pentru sacii de fasole care se înălţau până-n tavan. La retragere, clădirea şi acareturile au fost incendiate, arzând mocnit luni de zile. Ruinele au fost demolate, la fel ca şi şcoala, casa rabinului şi tipografia aflate în curtea sinagogii. Ulterior, în locul ei a fost ridicat un monument în memoria celor ucişi în lagărele de concentrare naziste.

Singura clădire salvată de la demolare a fost baia rituală, care a fost folosită ani de-a rândul ca baie comunală, zona purtând şi astăzi acest nume.

De la edificare şi până la Holocaust, în sinagogă au servit rabinii celebrei dinastii Teitelbaum.

(Imaginea grafică și text Pal Robert Zolopcsuk, din volumul „Sighetul Marmației”, Editura Valea Verde, 2012)

Disputele dintre enoriaşii români şi cei ruteni privind proprietatea bisericii (nr: din apropierea actualei Primării Sighet) au condus la situaţia în care enoriaşii greco – catolici români au rămas fără un lăcaş de cult. Pentru a-i ajuta, episcopia Bisericii romano – catolice le-a oferit spre folosinţă capela „Bunul Păstor”, aflată la vremea aceea în centrul oraşului. Pe locul ei, azi se află farmacia „Manna”: clădirea a căzut pradă mai multor incendii, fiind demolată în 1892.

În urma creşterii numărului de enoriaşi şi mutării la Sighet a Protopopiatului Bisericii Greco-Catolice a Maramureşului, se hotărăşte construirea unui lăcaş de cult propriu. Finalizarea acestui proiect a avut loc în 1892, cu sprijinului financiar acordat de prefectul Lónyay János şi contribuţia enoriaşilor.

Sfinţirea noii biserici a avut loc la 20 martie 1892, fiind oficiată de către reprezentantul episcopului greco-catolic român de Gherla, canonicul Erdöss Sándor, predica fiind rostită de vicarul Titus Bud.

Biserica, bijuterie arhitecturală, este construită în stil neogotic, fiind una din puţinele clădiri din oraş care are un stil unitar.

Picturile interioare poartă semnătura mai multor artişti renumiţi, dintre care, cei mai cunoscuţi sunt: Traian Bilţiu Dăncuş, Tasso Marchini și Lucreția Munteanu, toate fiind realizate în perioada interbelică.

În jurul bisericii a fost amenajat un frumos parc englezesc, având într-o parte a bisericii ridicată o cruce de fontă. Lângă biserică se află o construcţie mică în care a funcționat prima şcoală românească din Sighet.

(Imaginea grafică și text Pal Robert Zolopcsuk, din volumul „Sighetul Marmației”, Editura Valea Verde, 2012).

N.R.: Azi biserica este ortodoxă și are hramul „Adormirea Maicii Domnului”.

În anul 1872 acoperişului turnului este distrus de un incendiu, ulterior fiind reconstruit pe baza unei fotografii.

În 1887, în urma eforturilor depuse de protopopul Shönherr Ágoston, este restaurat interiorul bisericii: altarele laterale sunt refăcute în stil neorenascentist şi este repictat interiorul.

Scena încoronării Fecioarei Maria, aflată pe tavanul absidei, este opera pictorului Iakobely Károly, colaborator al pictorului Lotz Károly, ajutat de ucenicii Greiner si Altenbuchner, artişti din Budapesta.

Statuile policrome din incintă sunt sculptate în lemn: „Pieta” este realizată în atelierul lui Ferdinand Stuflesser, iar „Sfânta Ana cu Maria” este semnată de sculptorul Josef Reifesser, din Tirol.

Cele două vitralii din absidă, înfăţişându-i pe Sfânta Elisabeta a Ungariei şi Sfântul Gheorghe, au fost realizate de firma „Forgo”, continuatoarea firmei „Kratzman”. Fondurile pentru realizarea acestor vitralii au provenit din donaţiile mai multor familii sighetene, printre care: Urányi Imre, Kászonyi Erzsébet, şi văduva Medvezky Ádámné Jezerniczky Gizella care a adus un omagiu tatălui ei Jezerniczky György.

În 1892 altarul principal este refăcut pe modelul bisericii Ordinului Servit din Budapesta, iar în luna iunie a aceluiaşi an are loc sfinţirea bisericii de către episcopul sătmărean Meszlėnyi Gyula.

Biserica romano-catolică din Sighet este cea mai impunătoare construcţie de acest fel din întreg judeţul Maramureş, fiind reprezentativă pentru stilul baroc.

(Imaginea grafică și text Pal Robert Zolopcsuk, din volumul „Sighetul Marmației”, Editura Valea Verde, 2012)

LA NOI...
”La Cireșu”, Aprilie, de dimineață. Părea că un sensei stă înmărmurit, singur cu ”33”-ul său la masă. – La noi asta n-ar fi o minune, poate să se întâmple oricând.

O ALTĂ MULȚIME
Duminică, spre amiază, pe străzi aproape nimeni, vezi-auzi fiecare om în întregul său (” Sé-tált a városban … Katival… , meg láttam, tegnap… ” – trec și trec doi bicicliști șterși …). Clădirile se relaxează, în sfârșit, se-arată fiecare așa cum este, pe larg, în întregul ei. Ajung perfect obosit la destinație, mai încărcat decât dacă aș fi trecut printr-o mare mulțime.

BORNE, TRAVERSE
Felicitări. Sub „ Happy New Year!”, stă, totuşi, scris: două mii şaptesprezece. * Flori galben-muştar – din tulpini, frunze moarte – zăpadă la bloc. * Cópii albastre, de xerograf pe sfârşit – iarna la Tisa * Februarie – roşii răchiţi la Tisa – iluminare. * Casă-n livadă – ţurţuri clari la verandă – lemnul cald, sonor. * Nu-i spun haikú-ul – zâmbeşte la altceva – îl surâd – sunt un surâjin. * Expoziţie de pictură abstractă în micul oraş. Nimic mai urât decât publicul prezent morţiş, în haine de biserică – excelează vorbitorii. * “Ce să păţim? ‘Ce dacă plouă? Avem pelerini. Cu picăţele.” * Bătrânii blocului se-ntorc împreună, osteniţi, de la vot. Sunt mulţumiţi, sunt importanţi. Au ‘plinit Numărul. * Duminică. În grădinuţa cabinetului său privat, cardiologul palpită cu trandafirii. * Consult. Medicul constată o îmbunătăţire. Pacientul, un om altfel tăcut şi lent, devine dintr-odată guraliv şi grăbit. * Iunie în oraş – gloria perucilor noastre argintii. * Privesc aerul. Suntem mulţi privind astfel. Adânc de vară. * Dimineaţă de vară. Grădinuţa de la bloc a rămas necosită. Roua scânteiază pe urzici, întârzie tolănită pe brusturi. În umbră, arbustul cu ciucalăi aurii încă nu s-a îndreptat. * Casa cu arbori. Chiar astfel, înalt păzită, o împresoară seara. * În geamul spre livadă, pomii, brazii au treabă numai cu cerul. * Micul târg, vara – noi nu plecăm, stăm aici – spre …ilustrare. * Seară de vară – ziua lungă şi ternă vraişte peste haijin. * Stau în parc, vara – fără prietenul meu – cel puţin o spun. * La “Second hand”, o clientă: ”Bună ziua! Nu mai sunteţi în Învăţământ? Aţi deschis ceva?”.* “Mă calcă nevoia, asta am! Nu mă-ntreba atâtea! Hai, odată!” – strigă un moş la dispecerul de la 112. * Vecinele de scară mă compătimesc. Ar merita să mă îmbrac în zdrenţe. * Duminică, toamna. Bătrâna din fereastră ţine la suprafață toată strada cu ochii ei obosiţi. * Vara pe corzo, un nou bătrân. O zi poartă pălărie à la ”Roland Garros”, o zi şapcă albă. La urmă, mișunăm prin oraș. În locul imaginii noastre sfinte stingându-se, purtăm, vai, bonomia.

GRABĂ
Trec unul pe lângă altul în pas elastic, fără să se privească: ea în jeanși negri, bluză neagră, brunetă, mică, vorbind la celular, el – jeanși negri, bluză neagră, blond, scund, vorbind la celular. Apoi, se vede din spate, ei i se inroșesc progresiv urechile.

MEMORIES
Are vreo doi ani şi ceva. Trece ţinută de mână:
– Tatiii, mai ţii minte când eram mică?…
– Siigur că da…

Marin Slujeru

sursă foto: Peter Lengyel

Apariţia calvinismului în oraş a dus la dispariţia, aproape completă, a romano-catolicismului. Revenirea lui are loc în anul 1717 odată cu sosirea din Baia Mare a călugărilor aparţinând Ordinului Minorit. Aceştia s-au stabillit temporar în oraş pentru a pune bazele unei noi comunităţi catolice şi pentru a organiza viaţa religioasă.

Ordinul din Sighet a fost înfiinţat de către regele Carol al III-lea, sprijinindu-l financiar prin intermediul trezoreriei imperiale.

Piatra de temelie a bisericii romano-catolice a fost pusă la 28 mai 1736, biserica primind hramul Sfântului Carol de Borrromeo.

La origini, biserica era amplasată în centrul pieţei centrale a oraşului dar, odată construit Palatul Finanţelor (partea dinspre parcul central al clădirii Curtea Veche), biserica a ajuns în colţul pieţei.

Stilul bisericii aparţine barocului târziu. Iniţial, turnul, în stil baroc transilvănean, a fost acoperit cu tablă de cupru, iar nava cu şindrilă. Din mobilierul original au rămas doar amvonul, bancile şi cele patru picturi ale altarelor laterale. Peretele opus amvonului păstrează epitaful comitelui Kvassay Josef, care marchează anul 1774. Altarul principal a fost realizat în anul 1862, fiind pictat de artistul Mezey József în stil neobaroc.

Un detaliu deosebit de interesant este reprezentat de aşa-numitul „altar armean”, realizat în stilul rococoului austriac, care prezintă scene din viaţa episcopului martir, Sfântul Gregorie. Pictura altarului a fost adusă la Sighet de către armenii stabiliţi în oraş. Originea altarului a rămas până astăzi necunoscută.

La sfârşitul secolului al XIX-lea, candelabrul, inițial pentru lumânări, a fost adaptat utilizării curentului electric.

(Imaginea grafică și text Pal Robert Zolopcsuk, din volumul „Sighetul Marmației”, Editura Valea Verde, 2012)

PROFESIONISM
Supermarketul cel mai cel. Ajuns la casă, un bătrânel se face roşu-bujor precum cămaşa casieriţei şi-i răspunde: „…Bine, mulţumesc! Dumneavoastră?” Apoi, păleşte brusc: „ Vă pune să zâmbiţi, aşa-i?!”

REALIA
De Sărbători, în mijlocul noului sens giratoriu din oraş a coborât un cal alb, întraripat. Copiii fug la el, traversând aiurea, trăgându-şi părinţii de mână. O ocazie pentru aceştia să se convingă şi ei, că, într-adevăr, există, este aievea.

ANUL NOU
Tătic la blocuri: “Hai, măi copii, lăsaţi, n-o mai împodobiţi atâta, că nu se pun globuri pe Sorcovă! Duceţi-vă odată, că se-ntunecă!”

RECLAMĂ
Doi bătrânei trec agale pe lângă un mic magazin de mobilă, la sfârşit de plimbare. Unul din ei exclamă: „ Fotoliul final”! Îmbrăcat în roşu, obiectul indicat era cu adevărat impozant. Râdeau ca doi copii la vitrina cu jucării.

RITUALURI NOI
Un tip şters, cu ochelari groşi stă concentrat în faţa bancomatului. Apasă tastele rar, apăsat, din tot corpul – îşi cere pensia. Bancomatul i-o dă. După care, se dă doi paşi în spate, îşi întinde mâinile pe lângă corp şi face plecăciune.

S.O.S.
Martie, liceu. La toate sălile de clasă – pânze umflate de vânt. Iele cu mânecuţe scurte – pe chei, pe punţi, la catarg. Şcoală în derivă.

INTEMPERII
Plouă. O bătrânică trece abia, de la biserică. Are o umbrelă închisă în braţe – că-i plouă.

ÎNAINTE DE UNU
Martie, lumină, zăpadă. Pe strada „Eminescu”, îmi răsar în faţă un băiat şi o fată. Conversează ţinând distanţă, se-ndreaptă agale spre râu. Au tot timpul să ajungă, să facă digul, să se întoarcă în oraş, să se despartă, să se pregătească pentru următoarea întâlnire. Un vraf de bucurii neatinse îi aşteaptă.

EFERVESCENŢĂ
Sunt câţiva bătrâni în oraş – în parc, pe corso, în piaţă. Povestesc, se însufleţesc, adunați în jurul cuvintelor. Țin pasul cu vuietul verii, al vremii.

AŞTEPTARE
Intersecţie – o fată la volanul unui jip – verde – dirty – şatenă – trage din ţigară – cu sete.

MATERIAL…
Apropiindu – se de biserică, domnişoara dă să-şi lungească niţel rochiţa – un mini-mini, de tiul – e cu maică-sa – materialul nu se lasă.

O NOUĂ CULOARE
„ Végül! – îşi smuceşte femeia copilul şi traversează zebra în zbor. În centru s-au pus semafoare pietonale. Aştepţi “o oră” să traversezi în câteva secunde. O nouă culoare la Sighet: verde finalmente.

INGLIŞI
Automobil lat la pas prin ninsoare pe centru – negru, gol. La urmă, un ins chircit la volan, pe dreapta.

TABLETA
Blondina trece aranjându-şi chipu-n oglinjoară /– e-mail-urile?/.

MARTIE
Lume plin pe corso, freamăt, soare. Toți vorbesc. Martie a băgat oraşul în teleconferinţă. Cade rețeaua!

APRILIE
– Uite cum străluceşte salcia aia de lângă supermarket! Parcă-i lângă râu.
– Plângă – mă corectează prietenul.

Marin Slujeru

Situat lângă Grădina Morii, pe parcursul multor ani a fost locul unde se sacrificau animalele pentru consum, ceea ce nu putea fi utilizat fiind aruncat în râul Iza. Într-o perioadă, abatorul a funcţionat ca şi carmangerie în care se preparau şi specialităţi tradiţionale locale.

Locuinţa de serviciu era amenajată în partea dinspre râu.

La începutul anilor 1900, aici a funcţionat şi o fabrică de gheaţă.

(Imaginea grafică și text Pal Robert Zolopcsuk, din volumul „Sighetul Marmației”, Editura Valea Verde, 2012)

Partea cea mai veche a clădirii Prefecturii Maramureşului este cea de nord-vest, construită în perioada 1690-1691. Pe parcursul timpului, clădirea a fost extinsă în mai multe etape, în 1834 ea fiind închisă în dreptunghi cu o curte interioară.

La mijlocul secolului al XIX-lea, faţadele sunt modificate, iniţial în stil romantic, iar în 1891, în stil eclectic clasicizant. Clădirea are o spectaculoasă sală festivă cu tavanul bogat decorat, cu stucatură aurită şi pictată, pereţii tapetaţi cu imitaţie de piele albă cu frunze argintii.

Tablourile care înpodobeau interioarele erau de o inestimabilă valoare: “Regele Franz Josef”, pictat de Abrányi Lajos, “Regina Elisabeta în rochie albă” de Keszthelyi Sámuel, tablouri reprezentând comiţii de Maramureş, Ion Man de Şieu, Lónyay Iános, baronul Roszner Ervin, sau vicecomitele Mihálka László, toate în mărime naturală.

Balconul era destinat exclusiv doamnelor, fiind utilizat cu ocazia festivităţilor locale. În cele cinci încăperi aflate în colţul sud-vestic al parterului, funcţiona arhiva comitatului. Subsolul adăpostea închisoarea comitatului, iar curtea era locul unde au avut loc cele mai multe execuţii prin spânzurare. Aripa de vest a fost, pentru mult timp, sediul Pompierilor Voluntari.

În 1896, în faţa clădirii, demnitarii vremii au plantat castani.

(Imaginea grafică și text Pal Robert Zolopcsuk, din volumul „Sighetul Marmației”, Editura Valea Verde, 2012)

Prima instituție de învăţământ care oferea educaţie tinerelor fete din Sighet îşi deschide porţile în 1792 când călugăriţe romano-catolice organizează o şcoală elementară. Iniţial, limba de predare era cea germană, ca apoi să fie înlocuită cu limba maghiară.

La 11 noiembrie 1863 soseşte în Sighet episcopul de Sătmar, Haász Mihály, împreună cu călugăriţele ordinului Sfântul Vicentiu de Páli, pentru a îmbunătăţi situaţia şcolii: sunt închiriate încăperile de la etajul casei Ember Miksa din centrul oraşului.

Piatra de temelie a noii şcoli este pusă la 6 aprilie 1885, de către protopopul Schönherr Ágoston, în cadrul unei festivităţi grandioase. Clădirea, ridicată pe baza proiectului inginerului Nagy György, este terminată în anul 1886. În anul 1912, şcoala este extinsă printr-o nouă aripă, plasată în stânga intrării principale, dublându-se astfel capacitatea instituţiei de învăţământ.

Capela, cu hramul Imaculata Concepţie, se afla în locul intrării principale de azi, ulterior ea fiind mutată la etaj.

La intrare au fost amplasate două statui policrome: Sfântul Anton de Padova şi Sfânta Elisabeta a Ungariei.

Cantina era amenajată într-o clădire mică, lipită de şcoală, ea fiind şi locuinţa măicuţelor venite la Sighet.

Instituţia purta numele de “Şcoala Maria Valeria”, iar după 1940 a devenit “Institutul Sfânta Margareta”, cu toate că sighetenii o numeau simplu “zárda”.

(Imaginea grafică și text Pal Robert Zolopcsuk, „Sighetul Marmației”, Editura Valea Verde, 2012)

N.R.: Azi imobilul găzduiește Școala generală „Dr. Ion Mihalyi de Apșa”.

VIAŢA CONTINUĂ
Înmormântare. Din corul minimal se desprinde o coristă. Aleargă la intrarea în cimitir (acolo locuieşte) şi îşi adună rufele de pe sârmă. Tot în pas alergător, se-ntoarce în formaţie. Ajunge fix când se reia cânticelul. Se-anunţă ploaie.

CARTIER
În spatele blocului, doi burlaci masivi pornesc agale, legănat, într-o nouă zi cu spirt. Câinii, copiii, toţi îi petrec. Până să golească sticlele, oamenii ăştia umplu locul, de dimineaţă.

ÎMBRĂCAŢII
O poză din anii ’70. Serată dansantă la liceu. Băieţii, cu mâna stânga în faţă, păstrează o distanţă speriată. Ele se lasă conduse cu greu, drepte ca scândura. Cu toţii, încheiaţi la ultimul nasture. Doamne, ce-mbrăcaţi eram!…

ANOTIMPURILE
Ticsit oraşul de-atâta mamiţe şi cuconiţe, încât, doar un miros puternic de muşeţel mă face atent la bătrâna de-mi trecu razant pe sub nas.

ADEVĂRATE CUMPĂRĂTURI
Vine admirată de trecători, dinspre „Piaţa ruşilor”, agăţată de mămica ei. E toată o încântare. Are o rochiţă nou-nouţă, cu broşă şi se tot împiedică, de bucurie, în ea.

PROLEGOMENE…
Apar pe aleile noului hipermarket, afundate în cizmuliţele lor. Îmi plutesc prin faţă, cu zâmbetul desenat, prora uşor ridicată. – Aşa se vor preumbla şi prin Rai…

SĂRBĂTOARE
Trei fire semimoarte de iasomie, o băbucă cu ele în mâini – se duc la slujba de Înălţare, tremură plăpând. La geamurile farmaciei au înflorit toate „pirulele”.

STRANIERII
Iată-i şi vara asta! Se plimbă pierduţi prin oraş, cu şi mai puţină bucurie pe faţă. Revin an de an în oraşul natal. „Cum s-ar face inventarul”, remarcă prietenul meu, fost magazioner.

ANGRENAJUL
Ea râde, el îi mai toarnă o cupă de şampanie argintie. La urmă, el citeşte şi reciteşte nota de plată (ochelari întristaţi), ea priveşte Solovanul, îmbufnată (s-a reîntors, în sfârşit, de la grupul sanitar muzical). La masa de-alături, doi nemţi dau calificative angrenajului hotelier: „ţais!, Zeiss!”.

ATENTAT…
În zona pieţei ambulante de la „Big” se încalcă inviolabilitatea persoanei. Mă hărţuiesc, sar pe mine ceapa verde, ridichile, busuiocul, pătrunjelul, îmi puşcă-n nări și-n ochi mărarul. Ca să nu mai vorbesc de florile aduse din grădinile dinspre râu – cum îmi caută faţa, cât se mai unduie în aerul prin care trec!

Marin Slujeru

Teatrul de Vară a fost ridicat în parcul oraşului, în locul vechii Arene care, la acea dată, se afla într-o stare avansată de degradare.

Din cauza resurselor financiare limitate, proiectantul clădirii, inginerul Nagy György, a adoptat varianta unei structuri de lemn îmbinate cu cărămidă, proiectată la o capacitate de 750 de locuri, întreaga construcţie fiind evaluată la 35.000 florini. După finalizarea construcţiei, strada, care până atunci era cunoscută sub numele de „Stea”, a devenit Strada Teatrului.

Deschiderea a avut loc la 21 mai 1887 cu un prolog scris de Szabó Sándor în interpretarea Emmei Szabó, urmată de comedia în trei acte „Buborékok” („Baloane de săpun”) de Csiki Gergely.

Actriţa Prielle Kornelia a donat teatrului o cortină somptuoasă, adusă de la Budapesta. La etaj, deasupra intrării, a fost amenajat un mic muzeu dedicat istoriei teatrului din Sighet, cu documente şi diferite obiecte de gen. În principal, stagiunea teatrală era susţinută de trupe itinerante în special din Debrecen, dar, pe scenă au urcat şi – pe atunci numeroasele – trupe de amatori locale.

Din cauza materialelor folosite, Teatrul de Vară necesita reparaţii frecvente, iar la sfârşitul anilor ‘30, sub pretextul pericolului unor incendii, a fost demolat.

(Imaginea grafică și text Pal Robert Zolopcsuk, din volumul „Sighetul Marmației”, Editura Valea Verde, 2012)