Sighet – Palatul Aurel Szabó

Construit după planurile arhitectului Kreiszel Géza, în anul 1893, în stil neorenascentist, pe locul fostei săli de sport a Liceului Reformat şi a casei părinteşti a actriţei Prielle Kornelia, fapt consemnat de o placă de marmură albă montată în 1896 pe faţada palatului cu ocazia aniversării celebrei actriţe: “Pe locul acestei clădiri s-a aflat casa în care s-a născut Prielle Kornelia, marea artistă a ţării. Această placă memorială a fost înălţată în anul 1896, la a o mia aniversare a existenţei Ungariei”. Cheltuielile plăcii au fost suportate de proprietarul clădirii.

Szabó Aurel, un renumit avocat, a studiat la Budapesta, fiind unul dintre cei mai culţi oameni ai vremii. Palatul a fost construit cu multă grijă. Intrând pe poarta monumentală a faţadei ne aflăm într-un coridor pictat în stil neorenascentist, de o calitate artistică impresionantă. La stânga intrării, din holul principal urcăm treptele de marmură roz, putând admira pereţii şi tavanul bogat pictat. La etaj, salonul de primire a invitaţilor are un parchet ornamentat, de o frumuseţe aparte, sugerându-se modelul unui covor. Fiecare cameră are alt model de parchet, marchetăria fiind de o calitate unică în zonă.

Atracţia clădirii era celebra bibliotecă, care cuprindea mii de volume, aşezate în dulapuri sculptate. Sticla care împodobea uşile acestor dulapuri era marcată cu monograma Sz.A., iar între ornamentele florale se puteau vedea în basorelief portrete ale unor scriitori şi poeţi. Pereţii erau tapiţaţi cu catifea şi mătase, iar sobele erau adevărate opere de artă. Aici au fost păstrate obiectele personale ale actriţei Prielle Kornelia, donate ulterior oraşului.

(Imaginea grafică și text Pal Robert Zolopcsuk, din volumul „Sighetul Marmației”, Editura Valea Verde, 2012)

 




Sighet – Casa Irsa Béla

Atât strada Tanár, cât şi strada Korház au fost deschise la 1892. La intersecţia acestor străzi se află casa Irsa, construită în 1904, în stil neobaroc.

Camera centrală a fost cea mai spaţioasă încăpere a clădirii, motiv pentru care aici a fost amplasată o orgă de cameră, unicat în zonă. Celelalte camere au fost mobilate cu piese splendide, iar pereţii erau pictaţi cu multe ornamentaţii, după moda vremii, pe fond negru cu flori bleu, roşu – brun sau ocru și contur auriu. Merită menţionate şi sobele de maiolică, în stil art nouveau.

Irsa Béla, fondator şi profesor al Şcolii de Muzică din oraş, a publicat o interesantă broşură intitulată “Menirea Şcolii de Muzică din Sighet”. În colaborare cu Hitter Mária, a pus bazele primei orchestre simfonice din Sighet, dând un nou impuls culturii sighetene de la începutul anilor 1900.

O alee de castani împodobea strada, oferindu-i toamna nuanţe aurii.

(Imaginea grafică și text Pal Robert Zolopcsuk, din volumul „Sighetul Marmației”, Editura Valea Verde, 2012)

n.r.: Casa Irsa Béla este amplasată la intersecția străzilor Mihail Kogălniceanu cu Pintea Viteazul




LOCALE (IV) – autor, Marin Slujeru

marinslujeruOBSERVAŢIE
Supermarket, ziua în amiaza mare. Pe culoar, două neveste vârstnice povestesc şi povestesc: „…Noa, ş-auzi tu…” Manipulantul le ocoleşte, bagând viteză: „Nuu mai cumpără aieste nimic astăzi!…”.

SIHOT
Sighet, ninge, frig. Ţigani cu tolcere şi făraşe de tinichea de-a lungul centrului. Felurite tunsori, frizuri, cărunteţe “la 12”. Gene mov, ochi-neon, extensii lila. Vânzătoare blondină cu pantaloni rozosin aleargând după mărunţiş. Neveste învăluite scoţându-şi bănuţii din batiste înnodate. La mijlocul propoziţiei, o unguroaică luând-o pe francovlahă: „ …a sufrágeriábon…”. Cumetrii şi cumetrele locului îmblăniţi ( – ”Ioai, feri Doamne!”) În mijlocul trotuarului, între Crăciun şi Anul Nou pe stil vechi, nişte femei în blănuri artificiale, la sfat. Pe prietenul meu îl umflă râsul: „N-ai auzit? Se duc la magazenul chizinesc.” Ăsta-i oraşul meu! Pe el îl iubesc! În el mă simt în siNguranţă.

TONETĂ ÎN SOARE
El vinde ţigări, în mişcare. Ea vinde bilete la Bingo, pe loc, în soare – se confesează unei prietene: „ Tătă ziua îmi rulează ăsta prin faţa ochilor, tu!”

ÎN ADĂPOSTURI
„ Ce tăt strâgaţi atâta, mă? Nu ne auziţi pe noi cum tăcem?” – dă să-i admonesteze pe tinerii vecini un vechi locatar de pe scară. Tace, însă, în continuare. E Duminică, a venit seara.

NEPOATA
Sala de aşteptare la medicul de familie. O bătrânică explică: „Io am ştiut dinainte. Mi-o spus nepoată-mea. O pus Internetu în poală şi mi-o citit tot: ce boală am şi ce leacuri trebuie să ieu”.

ANIVERSARĂ
– Noa, ce să scriu pe el, Ilea’? – întreabă din spatele tejghelei cofetăreasa, în mâini cu un tort imens, în culori zvăpăiate.
– “Pentru cel mai iubit soţ!” – strigă de la o masă o nevastă, cu cheile de la maşină alături. Înfulecă nişte haioşe uriaşe, dimpreună cu alte două cumetre. Poartă năframe verzi tustrei.

Marin Slujeru

sursă foto: internet




Sighet – Palatul Culturii

Ridicat pe locul cimitirului reformat, închis în anul 1887 şi devenit în 1889 Parcul “Regina Elisabeta”, Palatul Culturii a fost ridicat între anii 1912-1913, planurile aparţinând arhitectului Sándy Gyula. Firma constructoare, ‘’Fuchs es Társa’’, din Beregszász, a realizat clădirea din fier beton, fiind prima de acest fel din oraş, iar lucrările speciale din beton cu inserţie preîntinsă au fost asigurate de firma “Pittel & Braunvetter” din Budapesta.

Structura construcţiei, care aminteşte de o cetate medievală transpusă în limbaj art nouveau, se datorează baronului Perényi Zsigmond, comite al Maramureşului, secretar de stat şi preşedinte al Asociaţiei Maramureş.

Destinat a fi sediul Asociaţiei Culturale “Máramaros”, la parter a fost amenajată o bibliotecă, alături de o sală de mese şi un mic magazin. La primul etaj se aflau sala festivă, sala artiştilor, sala de expoziţie, un cazinou, iar la etajul a doilea au fost expuse obiecte de muzeu şi tablouri donate de colecţionarul Urányi Imre, printre care şi celebra pictura a lui Hollósy Simon, ‘’Cetatea Hustului’’.

În 1931 pe tavanul scării principale este pictată o ‘’Alegorie a artelor’’de către Szabó Elemér, cunoscut sub pseudonimul de Livius Bordeaux.

Numele donatorilor unor sume de cel puţin 200 coroane au fost inscripţionate pe plăci de marmură montate la intrare, nume care aminteasc generaţiilor viitoare de sacrificiul făcut de înaintaşii lor pentru edificarea unei clădiri ce urma să contribuie la propagarea culturii în regiune.

(Imaginea grafică și text Pal Robert Zolopcsuk, din volumul „Sighetul Marmației”, Editura Valea Verde, 2012)




Sculptorul Mihai BORODI în Albumul Internaţional Omagial Rembrandt 410 ani de la naştere (1606-2016)

Sub auspiciile Asociaţiei Italia in Arte nel Mondo la sfârşitul lunii ianuarie a apărut Catalogul Internaţional de Artă al Artiştilor Asociaţi. Albumul este un omagiu adus reputatului pictor olandez Rembrandt, de la a cărui naştere s-au împlinit anul trecut 410 ani (Leida, 15 iulie 1606-Amsterdam, 4 octombrie 1669).

Selecția artiştilor şi a lucrărilor din Catalog a fost realizată de către Giuseppe Rossi (editorul catalogului), Magg.Dr. Michele Miulli (expert în artă), Roberto Chiavarini, Dario Chiavarini (curator), expert în artă contemporană, inițiatorul proiectului.

Albumul-Catalog născut, dincolo de spaţiul omagial magic al operei lui Rembrandt, din dorinţa artiştilor invitaţi de a pune la dispoziţia publicului iubitor de frumos o lucrare amplă, bogat ilustrată, cu detalii și istorii ale celor mai reprezentative opere de pictură, sculptură, grafică ale acestora, un omagiu universal adus marelui Rembrandt. Textele care însoţesc fiecare „profil” din Catalog sunt ale curatorului acestuia dar sunt citate şi din cei care şi-au exprimat opiniile despre artiştii inscluşi în catalog din ţările lor de origine (Franţa, Italia, Germania, Maroc, Spania, Mexic, Portugalia, Grecia, Belgia, Olanda, Rusia…). Albumul-Catalog nu este scos la vânzare pe piaţă, este cu „circuit închis”.

În cele ce urmează spicuim câteva opinii despre Rembrandt şi arta sa: „În mod sigur Rembrandt a fost unul din cei mai mari reprezentanţi ai Secolului de Aur Olandez şi a reprezentat mai mult decât oricare altul cea mai mare putere culturală, economică şi politică a epocii, dar este cu adevărat minunat cum el, fiul unui simplu morar, a ales un drum cu totul diferit faţă de cel al familiei, luîndu-şi destinul în propriile mâini… În atmosfera secolului al XVI-lea la modă era, printre literaţi dar şi printre pictorii vremii, autobiografismul, obiceiul acestora de a-şi face, într-un ritual de celebrare, autoportretul… Pictorul olandez merge mult mai departe pictându-se pe sine de 75 de ori în patruzeci de ani, între 1627 şi 1669. Rembrandt nu respectă moda timpului, aşa cum alţi artişti pictau portrete ale comercianţilor bogaţi sau ale nobililor, protectori ai artelor şi ştiinţei (mecena) şi regi. El se reprezintă pe el însuşi, conform unui realism care tinde să se sustragă logicii pictorului de curte care pictează la comandă. Autoportretele sale sunt firul conducător pentru un continuu şi neliniştit imbold în descoperirea propriului său eu într-o spasmodică căutare individualistă şi care face din propria viaţă subiect şi în aceeaşi măsură obiect al artei.”

Mihai BorodiPentru cititorii site-ului „Salut, Sighet!” punctăm câteva aprecieri care apar în Albumul-Catalog despre sculptorul sighetean Mihai BORODI:

*
■ „Bourguignon (Dijonul este situat în provincia franceză Bourgundia, n.m. Echim Vancea) prin adopţiune (Mihai Borodi, n.m.) – absolvent de Arte Frumoase din Bucureşti – acest sculptor îşi are inspiraţia în rădăcinile sale: „Sunt originar dintr- o regiune din nord-vestul României, care are un caracter etnografic foarte puternic; eu sunt legat de cultura ţărănească şi de arhitectura populară. Lucrez foarte mult pe simboluri şi forme geometrice a căror suprafeţe sunt foarte curate şi au linii foarte simple care să sugerează esenţialul. „ (Magg. Dr. Michele Miulli, expert în artă, în revista, „Regards croises”, Saint Apollinaire).

*
„Evocativ şi simbolic, artistul urmăreşte sentimentul uman al iubirii şi dragostei, suflul vital pentru valorizarea păcii şi reconcilierea în subconştientul uman. Dialogul intim, depăşeşte timiditatea aparentă şi trece dincolo de liniile de tensiune pentru a-i asigura sculpturii devenirea continuă.” (Magg. Dr. Michele Miulli)

*

„Foarte preocupat de sculptura monumentală, acest sculptor a realizat mai multe lucrări publice în ţara sa de origine (România, Maramureş, n.m.) şi în Franţa (Saint Apollinaire): „Speranţa” (calcar, 2007), „Dialog intim” , bustul călugărului L’Abbé Pierre. Sculptorul Mihai BOBODI este unul dintre laureaţii Premiului „Michelangelo” (Roma, 2015), pentru munca artistică şi întreaga sa activitate de creaţie, de asemenea a primit, pentru pictură, Premiul „Leonardo da Vinci” (Florenţa, 2016).” (Giuseppe Rossi, editorul albumului).
*
„Operele sculptorului Mihai BOBODI devin naturale şi necesare acolo unde sunt plasate ele. Publicul le iubeşte fără să le judece prea mult, ele sunt ceva natural, luminoase, pătrunzătoare şi de o linişte fermă.” (Cleopatra Lorinţiu).
*
„Există o forţă şi un sens al volumului şi al spaţiului bine construit, conceput şi articulat la Mihai BORODI care le păstrează, le ţine departe de extremele geometrizării şi metaforicului livresc, care conferă operelor sale unitate şi bogăţie semantică. De la diversele sale orientări noi apreciem, totuşi, formula constructivistă în arhitectura spațială bine articulată şi clară la care noi vedem o cale tot timpul explotabilă (de exploatat).” (Magda Cârneci)

În încheierea acestori însemnări să notăm o mărturie de credinţă despre lemn a sculptorului Mihai Borodi: „Lemnul este una dintre primele mele emoţii pe care le-am încercat în sculptură. Mă simt pătruns de efluviile izvorâte din esenţa lui. Când eram mic mă duceam zilnic în pădure sau urmăream îndeaproape modul cum unchiul meu, meşterul de porţi maramureşene Gheorghe Borodi, muşca cu securea din trunchiul răpus al copacului. Puterea lemnului îţi dă putere să iubeşti omul, viaţa şi poate că trăinicia sa te îndeamnă să devii mai bun şi, de ce nu, mai înţelept. Copacul este unul din miracolele naturii. Sculptura recompune acest miracol.”

Echim VANCEA




Sighet – Album de protestatar [FOTO] [VIDEO] (autor, Bogdan Lucian)

Participant la protestele (1 februarie 2017 – 4 februarie 2017) de la Sighet, tânărul Bogdan Lucian, elev la Colegiul Național „Dragoș- Vodă”, ne oferă o succesiune de instantanee (foto, video) ce surprind pulsul sighetenilor.

3 februarie 2017

4 februarie 2017

Autor, Bogdan Lucian

(elev, clasa a IX-a G, Colegiul Național „Dragoș Vodă”)

 

 




Din folclorul local (III) (autor, Marin Slujeru)

marinslujeruDIMINEAŢĂ LA ORAŞ
„Noa, asta-i!” – zice unchieşul, după lecturarea orarului farmaciei veterinare închise şi închide cu pocnet tocul ochelarilor. (Mai precis: întâi aşeză ochelarii în toc şi îi prezentă spre Soare, apoi răsună strada şi el privi cocoşeşte de jur-împrejur.) Nevastă-sa îl priveşte cu admiraţie mută, de sub pânzătura ei.

ORĂŞELUL STUDIOS
Liliacul sub ferestră freamătă… Privim absolventele – coboară spre Centru, pare că merg să alăpteze Oraşul. „Uite! Fiecare o Alma mater!” – le imită careva formele pline. „Alma mater pe dracu’! Toate îs modificate genetic!” – răbufneşte, cătrănit, altul.

COMERCIANŢII
În parcarea supermarketului sighetean un automobil cu 1, 2, 3 pânzături verde-măşcat şi aparţinătoarele; la volan o pălărioară Gio Jeans verde-întunecat, cu un nenea mic, vesel. De fapt, o semicamionetă „Dacia” ticsită cu marfă (străiţi, saci, lăzi, sacoşe). O ia spre sat, cu ocupanţii drepţi, mândri, la… trap.

CUMĂTRĂ
Duminică, la amiază. Ea trece în ralenti, pe lângă biserica din centru, în djipalău, cu mistreţul aferent. Șade în faţă, pe locul mortului. De dincolo de geamul mare al portierei, i se vede blana întreagă, de vulpe.

COMPLIMENT
Între treptele magazinului şi camionul din care se descarcă mobilă trece a nu ştiu câtea înaltă manechină. „’A coborî Ceru’ odată jos!” – răbufneşte, de sub un dulap, tânărul manipulant.

PETRE LA VEDERE
Duminică la Spital. Bolţi de trandafiri, vizitatori. Bolnavi în pijamale pe bănci. „Da’ aici eşti, Pă’?” – dă să-l căineze pe unul dintre ei o nevastă venită în vizită. „ Da’ unde’ai vrea să fiu?” – o repede Pătru. „Aici vin oamenii!” – şi îi arată cu un gest larg marea de bolnavi şi vizitatori.

Marin Slujeru

sursă foto (piață): internet




Sighet – Casa Koch – Gruber

Construită în jurul anilor 1880 la interescţia străzilor Lónyay János şi Szlatinai, casa Koch – Gruber este printre primele clădiri care a fost construită în stilul eclectic.

La începutul secolului i se zideşte poarta mare, intrarea în clădire rămânând doar cea de pe strada Lónyay János.
În interiorul clădirii a funcţionat magazinul lui Paszternák Mayer care, cu ocazia sărbătorilor oferea clienţilor fideli câte un mic pachet cadou.

În salonul casei a fost înălţat primul brad din oraş care avea ca şi decoraţiuni becuri colorate, stârnind admiraţia localnicilor.

(Imaginea grafică și text Pal Robert Zolopcsuk, din volumul „Sighetul Marmației”, Editura Valea Verde, 2012)

n.r.: actualmente clădirea găzduiește… restaurantul Casa Veche.




Sighet – Casa Hollósy

Una dintre cele mai mari şi mai impunătoare proprietăţi private din Piaţa Regina Elisabeta (azi Piața Libertății), a fost construită prin unirea a două clădiri sub o faţadă unitară. Această lucrare a fost realizată în 1873, când clădirii i-au fost anexate două balcoane din fier forjat, accentuându-se astfel simetria faţadei, şi dând un aspect mult mai grandios casei.

În această clădire s-a născut marele pictor Simon Hollósy, unul dintre cei mai celebri locuitori ai oraşului, fondatorul şcolii de pictură băimăreană, precum şi István Hollósy – scriitor şi Jozsef Hollósy, acesta din urmă fiind om de ştiinţă şi autorul a numeroase scrieri literare.

În curte se află atelierul foto deţinut iniţial de Dapsy Károly, apoi de Szabó János.

Trebuie să amintim şi numele celebrului pictor şi profesor de desen, Zahorai János, unul dintre cei mai renumiţi portretişti ai Ungariei, născut la Sighet în 1835, cu toate că posteritatea l-a dat uitării, deşi merita admiraţia acesteia.

 

(Imaginea grafică și text Pal Robert Zolopcsuk, din volumul „Sighetul Marmației”, Editura Valea Verde, 2012)

n.r.: actualmente imobilul găzduiește la parter diverse magazine 

 

 




Sighet – Palatul Băncii Austro-Ungare

Clădirea băncii austro-ungare a fost construită între anii 1906-1907 la intersecţia străzilor Lónyay Iános şi Jókai Mór, pe locul vechii case Bányai, după proiectul arhitectului Alpár Ignácz din Budapesta. Stilul este unul eclectic, specific lucrărilor arhitectului, cu toate că se pot regăsi şi elemente ale stilului art-nouveau. Atât interiorul cât şi exteriorul sunt bogat ornamentate. Clădiri de bănci aparţinând stilului eclectic, asemănătoare cu cea din Sighet, se pot întâlni şi în oraşe precum Cluj-Napoca, Nyiregyháza, Timișoara.

Intrarea principală, de pe strada Lónyay János, este marcată de o poartă frumos sculptată. Urcând treptele, la dreapta, găsim camera portarului. La parter se aflau birourile, camera directorului, locuinţa de serviciu, iar la etaj, sălile de primire a publicului. Toate încăperile aveau sobe de maiolică pictate manual.

La demisolul clădirii, la izbucnirea războiului, a fost amenajat primul buncăr împotriva bombardamentelor, realizat de firma « Kollerich R.T. » din Budapesta. Spre strada Jókai Mór, curtea băncii este închisă de un frumos gard din fier forjat, realizat în stil neo-baroc.

(Imaginea grafică și text Pal Robert Zolopcsuk, din volumul „Sighetul Marmației”, Editura Valea Verde, 2012)

n.r.: actualmente clădirea este sediul… Băncii Comerciale Române – Sucursala Sighetu Marmației, membră a Grupului austriac Erste Bank.




Sighet – Casa Papp

Casa primarului oraşului, dr. Papp Tibor, a fost construită între anii 1896-1897. Proprietarul a avut mai multe funcţii importante printre care cea de profesor şi director al Academiei Reformate de Drept şi era mare maestru al lojii francmasonice “Tisza”.

Una din atracţiile casei o reprezenta frumoasa şi valoroasa bibliotecă. Mobilierul, bogat sculptat cu frunze, avea printre ornamente şi două statui mari: un soldat roman şi o femeie din Roma Antică, având un paner cu fructe în mână.

Este interesant de remarcat că această casă nu a fost construită la mijlocul terenului. Motivul este unul simplu: doar două străzi sighetene ofereau posibilitatea construirii de case tip vilă, celelalte fiind ocupate de construcţii în şir.

Terenul ales de dr. Papp Tibor, aflat la colţul străzii Jókai Mór, obliga constructorul să ridice casa cu faţada laterală lângă trotuar, primarul respectând regulile stricte din acea vreme. În jurul casei au fost plantaţi copaci aparţinând unor specii valoroase, iar lângă casă se afla un mic părculeţ, cu un podeţ, pe sub care se scurgea apa de ploaie spre stradă.

(Imaginea grafică și text Pal Robert Zolopcsuk, din volumul „Sighetul Marmației”, Editura Valea Verde, 2012)

n.r.: Actualmente clădirea găzduiește Centrul Bugetar.




Precizări despre prima biserică românească şi despre apariţia tiparului la Sighet

Istoria Sighetului este una singură, drept pentru care trebuie făcute câteva precizări:

 

 Gravura Sighetului din 1864. Detaliu pe care apare mica capelă, situată imediat dincoace de clădirea etajată a hanului.

1. Pe locul farmaciei „Manna” din centrul oraşului (P-ţa Libertăţii colţ cu str. A. Mureşanu) s-a ridicat în anul 1772 capela romano-catolică „Bunul Păstor”, pe un teren donat de către episcopul Transilvaniei (originar din Sighet) Sigismund Stoica, capelă ce a devenit apoi nu prima tipografie, ci întâia biserică românească din Sighet. Românii şi ucrainienii din oraş au avut o parohie comună între anii 1723-1871, an când s-au separat, biserica lor fiind cea ucraineană de azi (iniţial de lemn, adusă de la Săcel prin 1746, iar apoi de piatră, sfinţită în anul 1808). Dovezi clare ale amplasamentului capelei sunt hărţile din anii 1783 şi 1836, pe care clădirea este marcată precis. Aceasta apare şi în gravura oraşului din anul 1864 (foto). 

Tit Bud spune: „a fost anume în piaţa Sigetului o capelă romano-catolică, posesiunea episcopatului din Satmare. Vicariul Pavel a recurs la episcopul din Satmare şi acela a conces cum că românii să folosească aceia capelă până ce îşi vor zidi sieşi biserică.” Iar la pagina 11: „Parochia română s-a stradat românilor în 9 Juliu 1871 şi în 1 August 1871 în ziua S. Profet Ilie s-a servit în capela românilor liturgie solemnă” („Însemnări şi date despre înfiinţarea parochiei gr.cat. române din Sigetul Maramureşului”, Gherla, 1905, p. 10-11).

Apoi, în anul 1892, s-a sfinţit biserica nouă de pe str. Dragoş Vodă („biserica lui Popa Man” cum este azi cunoscută) şi românii s-au mutat acolo. Fosta capelă din Piaţă a fost deconsacrată, clădirea fiind lărgită şi etajată şi devenind spaţiu comercial şi de locuit, destinaţie păstrată până azi. De altfel, deasupra faţadei se află un arc în stuc, care reprezintă chiar rama acoperişului capelei „Bunul Păstor”, care a fost înglobată în noua clădire şi nu demolată complet.

Ioan Mihalyi de Apşa spune (în „Diplome maramureşene…”, Sighet, 1900, p. 255) că, din familia nobilă Stoica de Crişăneşti provin episcopul ortodox Iosif Stoica (canonizat apoi sub numele Sf. Iosif Mărturisitorul, n.n.), vicecomitele Ladislau Stoica care s-a bătut cu tătarii în 1717 şi ai cărui fii au fost făcuţi baroni în 1749 şi „episcopul romano-catolic al Transilvaniei, Sigismund Stoica, care a fondat xenodochiul (azilul de bătrâni, n.n.) din Sighet la anul 1761 şi a zidit tot acolo capella romano-catolică dedicată Pastorelui celui Bun” în 1772.

Urbariul satului Glod, tipărit în anul 1774

2. Conform datelor subsemnatului (publicate în „Sighetul Marmaţiei. Ghid cultural-turistic”, ed. Echim, Sighet, 2007 şi în „Sighetul Maramureşului. Patrimoniu şi turism”, ed. Valea Verde, Sighet, 2012), tiparul este atestat la Sighet încă în secolul al XVIII-lea.

Astfel, o menţiune a tiparului o avem din luna iulie a anului 1774, de când datează urbariile în limba română cu caractere chirilice (imagine) ale lui Ion Dunca din Glod şi Ion Plohod din Dragomireşti, „tipărite aproape sigur într-o tipografie din Sighetu Marmaţiei” (cf. celui care le-a aflat în arhive: Ion. M. Bota, în „Contribuţii la istoria învăţământului românesc în nord-vestul Transilvaniei”, din „Marmaţia”, IV, Baia Mare, 1978, p. 100).

În arhivele comitatului se păstrează privilegiile tipografilor din anii 1788-1792 stabilite de congregaţia Maramureşului, de aici rezultând cert că în acea vreme aici exista cel puţin o tipografie! (Joódy Pál, „Scurtă prezentare a arhivei fostului judeţ Maramureş”, în „Revista arhivelor”, nr. 2, Bucureşti, 1958, p. 265-271).

Mai ştim că Virág György Jáczint a tipărit în 1786 la Sighet („Szigeten Máramarosbann”) lucrarea „Pásztor ének Tokody György urnak, n. Bihar vármegye második v. ispányjának mikor a n.-váradi megyébenn az oskolák második igazgatójává tétettnék”. În 1799, într-o tipografie sigheteană al cărui nume nu-l cunoaştem, se tipăreşte „Oda in sepultura spectabolis…Stephanis Pogány de Cséb scripta in gymnasio Scholarum Piarum Szigethi”, iar în 1805 (şi nu în 1806), Anton Gottlieb („Typ. Gottlieb”) tipăreşte în oraş („Szigethi in Hungarorum Marmatia”) o primă cărticică, „Oratio de rebus, ad incrementum humanorum morum, et studiorum in Regio Scholarum Piarum Gymnasio Szigethiensi per decursum anni scholastici 1804. praeclare, et utiliter gestis, quam … publice dixit Innocentius Simonchicz”.

În loc de concluzii, în încercarea de a stabili adevărul istoric, susţinem că:

1. Farmacia „Manna” de azi se află pe amplasamentul capelei „Bunul Păstor”, ridicată în anul 1772, acolo unde a funcţionat – între anii 1871-1892- prima biserică românească din Sighet, lucru care ar merita marcat printr-o placă memorială.
2. 
Tiparul la Sighet nu a apărut în 1806, ci în secolul XVIII, nu ştim sigur când anume  (arhivele maramureşene deţin „vagoane” de documente care aşteaptă să fie cercetate).

Credem că dovezile de mai sus sunt suficiente pentru a contesta afirmaţiile recent apărute în presă, conform cărora, în decembrie 2016 s-ar fi aniversat 210 ani de la deschiderea primei tipografii din Sighet (în 1806), tiparniţă ce s-ar fi aflat pe locul farmaciei „Manna” de azi.

Sigur, este posibil ca tipografia lui Gottlieb să se fi aflat pe aceeaşi parcelă de  teren donată bisericii catolice de către episcopul Sigismund Stoica şi care se întindea paralel cu strada A. Mureşanu, cuprinzând capela amintită, azilul de bătrâni, hanul „Kiss Pipa” şi alte clădiri. Dar, tipografia n-a putut fi instalată pe locul farmaciei „Manna”, deoarece acolo se afla deja capela „Bunul Păstor”.
   

Autor, Teofil Ivanciuc

Sursă articol: AICI




Sighet – Liceul Reformat

La scurt timp după răspândirea protestantismului, majoritatea locuitorilor Sighetului au îmbrăţişat această religie.
Date privind existenţa unei şcoli reformate există încă din anul 1540. La început, ea a funcţionat într-o clădire de lemn, ulterior fiind mutată într-una de piatră, ridicată în 1802. La 28 iulie 1805, instituţia a fost vizitată de prinţul Josef Nádor al Ungariei. Clădirea iniţială, cu un aspect sobru, având un singur etaj, a fost extinsă în anul 1883 cu aripa de sud. În 1886, un incendiu distruge clădirea, ea fiind reconstruită în 1887 pe baza planurilor arhitectului Krupás Károly care adoptă un stil clasicizant.

Din 1836, clădirea a devenit şi sediu al Academiei de Drept, ea fiind prima instituţie de învăţământ în care s-a predat dreptul în limba maghiară. Primul profesor a fost Pataky János. În anul 1913, construcţia este extinsă prin adăugarea în partea dinspre strada Szilágyi István a unui corp cu două etaje. La parter, situată între cele două intrări principale, se afla o bogată bibliotecă cuprinzând aproximativ 30.000 de volume, cel mai vechi fiind „Codexul de la Esztergom” datat 1299.

În timpul războiului, armata germană a folosit clădirea ca depozit de alimente, la retragerea trupelor fiind incendiată. Cărţile din biblioteca şcolii au fost salvate de locuitori care, printr-un lanţ uman, au dat cărţile din mână în mână pentru a le depozita în biserica reformată din apropiere. Mai târziu, o parte din volume au fost confiscate de noul regim iar altele dispersate prin diferite locaţii.

În 1899, în parcul din faţa liceului a fost amplasată statuia de bronz a directorului şcolii, academicianul Szilágyi István, lucrare realizată de sculptorul Tóth András din Debrecen.

(Imaginea grafică și text Pal Robert Zolopcsuk, din volumul „Sighetul Marmației”, Editura Valea Verde, 2012)

n.r.: În perioada comunistă clădirea a găzduit Sala de Spectacole „Studio”, actualmente nefuncțională, și poartă, azi, numele „Viorel Costin”.