Doamna Brigitta Éva Zahoránszki a obținut (la alegerile de la sfârșitul anului trecut) un mandat de deputat în Parlamentul României, din partea UDMR. Pentru a vedea în ce mod reprezentanții Sighetului la cel mai înalt nivel pot contribui la prosperitatea și evoluția pozitivă a comunității noastre am rugat-o pe dna deputat să accepte o discuție care ar putea atenua – prin fapte și transparență! – părerea foarte negativă a populației vizavi de această instituție (totuși) reprezentativă.

Ion Mariș (I.M.): Doamnă deputat Zahoránszki, ați preluat recent mandatul, sunteți într-o funcție înaltă în statul român. Ce înseamnă acest succes pentru dumneavoastră?
Brigitta Zahoránszki (B.Z.): În primul rând, trebuie să subliniez faptul că, acest succes nu îmi aparține exclusiv mie, ci și comunității maramureșene care m-a votat și m-a susținut. Fără votul și încrederea maramureșenilor nu aș fi ajuns aici, deci acesta este un succes comun, pe care încerc să îl onorez cât mai bine posibil în acești 4 ani.

IM: Patru ani este un interval semnificativ de timp. Cum veți gestiona – de la distanță – conexiunea continuă cu Sighetul?
B.Z.: Săptămânal vin acasă, în primul rând, deoarece familia mea este la Sighet, la fel și comunitatea care m-a votat. Este important să mă întorc săptămânal acasă pentru a fi în mijlocul maramureșenilor. Mi-am deschis două cabinete parlamentare, unul în Sighet, unul în Baia Mare, oamenii mă pot căuta cu diverse probleme.
Totodată, am fost învestită de către președintele organizației maramureșene Pintér Zsolt în funcția de președinte executiv al Maramureșului Istoric. Această funcție a fost ocupată până acum de domnul Orosz Krisztofer. Dânsul fiind ales viceprimar al Sighetului, el nu a mai putut continua, dedicându-se la maxim funcției de viceprimar. Funcția de deputat presupune multă deplasare în teritoriu, de aceea se conectează foarte bine cu funcția de președinte executiv al UDMR (Maramureșul Istoric).
Trebuie să cunosc foarte bine problemele maramureșenilor, problemele cu care se confruntă comunitatea maghiară din zonă.

I.M.: Vă este oare mai ușoară acomodarea la „nivel înalt” ținând cont că ați avut o funcție importantă în Guvernul țării? Din ce comisie/ comisii faceți parte?
B.Z.: Între anii 2021-2023, într-adevăr, am fost consilier de presă în cabinetul vicepremierului Kelemen Hunor, dar această funcție nu a fost una politică, ci mai degrabă una tehnică. Pe unii colegi am avut onoarea să îi cunosc dinainte, pe alții i-am cunoscut pe parcurs. Desigur, capitala nu îmi este necunoscută și, datorită acestui fapt acomodarea este mai ușoară.
Fac parte din două comisii, „Comisia de cultură, arte și mijloace de informare în masă”, respectiv din „Comisia tehnologia informațiilor și comunicațiilor.”

I.M.: Recent ați avut – din informațiile pe care le-am primit – un rol important în alocarea unei sume de aproape 400.000 lei pentru reabilitarea clădirii de patrimoniu din centrul Sighetului, așa-zisei „Casa pălărierului”. Cum ați reușit atât de repede?
B.Z.: La adoptarea bugetului de stat am reușit, într-adevăr, să alocăm 950.000 lei la nivelui județului Maramureș din care beneficiează patru localități: Baia Mare, Sighet, Coltău și Câmpulung la Tisa. Aceste sume sunt din cote defalcate din TVA, care sunt alocate pentru echilibrarea bugetelor locale.
Din suma de 375.000 lei autoritatea locală din Sighet va putea începe reabilitarea așa-zisei ,,Casa pălărierului”, impropriu denumită așa. Este o casă construită de o familie poloneză, la începutul anilor 1800, o casă de aproape 200 de ani, o casă monument, motiv pentru care considerăm că merită alocați acești bani pentru a prinde din nou viață această casă. Pas cu pas dorim să contribuim la reabilitarea monumentelor istorice din Sighet, ceea ce, de altfel, ne-am și propus anul trecut, în campania electorală, ca fiind un obiectiv al nostru.
Mereu ne comparăm și invidiem celelalte orașe din țară, care au fost puse la punct, admirând centrele istorice, monumentele lor.
UDMR face un pas în această direcție de a putea începe demersurile. La casa aceasta trebuie schimbat acoperișul, reconstruită șarpanta și peretele din spate, care este demolat.

I.M.: Cum credeți că veți putea sprijini dezvoltarea Sighetului din demnitatea de membră a Parlamentului?
B.Z.: Sunt în contact direct cu reprezentanții orașului, cu dl. viceprimar Orosz Krisztofer, care este deschis, de asemenea, pentru dezvoltarea orașului. Împreună încercăm să găsim soluții pentru proiectele importante ale municipiului.
Încurajez primarii din județ să depună proiecte, acolo unde sunt fonduri, și aici aș menționa faptul că sunt fonduri în programul național pentru realibilitarea clădirilor cu risc seismic. Sighetu Marmației este într-o zonă cu risc seismic, din nefericire, în schimb este un lucru pe care îl putem întoarce în favoarea noastră. În acest program sunt fonduri pentru reabilitarea clădirilor cu utilitate publică, dar și unitățile de cult pot depune proiecte pentru reabilitarea clădirilor care sunt încadrate în risc seimic.
De la domnul primar Vasile Moldovan am înțeles că dorește să depună proiecte pentru renovarea anumitor clădiri emblematice din Sighet. Sperăm să fie cu succes deoarece monumentele istorice, centrul istoric, trebuie reabilitate ca să își recapete strălucirea de odinioară.

I.M.: Finanțarea este baza oricărei dezvoltări. Ce proiecte pe termen mediu și lung aveți, prin care să favorizați un flux financiar relevant pentru dezvoltarea orașului nostru?
B.Z.: Bethlen Gábor, principele de Transilvania, a spus în secolul al 17-lea ceva ce și astăzi este foarte actual. „Nu poți face mereu ceea ce trebuie, dar mereu trebuie să faci ceea ce se poate.” După spusele acestuia trebuie să ne ghidăm și noi, politicieni și lideri ai comunității. Este important să ne folosim de toate oportunitățile date. Să vă spun un simplu exemplu pentru a clarifica despre ce vorbesc. Poate noi am dori construirea unui bazin olimpic la Sighet dar, dacă momentan sunt fonduri pentru reabilitarea clădirilor cu risc seismic, atunci trebuie să ne concentrăm pe acest lucru. Deci trebuie să profităm de fiecare finanțare care se ivește.
Desigur, Sighetul mai are depuse spre finanțare și alte proiecte foarte utile pentru oraș. Nu știm încă dacă vor fi aprobate, dar nu ne descurajăm, încercăm să ne folosim de toate posibilitățile care ne sunt date.

I.M.: Care credeți că ar trebui să fie prioritățile conducătorilor pentru dezvoltarea vizibilă a Sighetului?
B.Z.: Pentru o dezvoltare vizibilă a Sighetului, în care și locuitorii și vizitatorii să se simtă bine, trebuie să dezvoltăm turismul. Maramureșul are un potențial ridicat în ceea ce privește turismul, totuși încă nu sunt exploatate la maxim toate posibilitățile.
În Maramureș este esențială reabilitarea monumentelor istorice, și da, mă întorc aici, deoarece monumentele istorice, centrul istoric este cartea de vizită a unui oraș. Acestea reflectă trecutul nostru, identitatea noastră, istoria noastră, motiv pentru care e imperios necesar să fie toate bine puse la punct. În momentul în care un turist ne vizitează orașul să ne putem mândri cu toate aceste aspecte.
Pe lângă acestea, dezvoltarea infrastructurii, dezvoltarea serviciilor publice joacă un rol important pentru Sighet, ca de altfel pentru fiecare localitate.
Să luăm un exemplu banal, străzile orașului sunt pline de praf, pietonala, care este un punct de atracție al orașului, nu este întreținută. Cetățenii își arată des nemulțumirea față de acest aspect. Aceasta este o problemă, a cărei rezolvare nu ține neapărat de buget, ci mai degrabă ține de voință și implicare, că până la urmă este vorba despre imaginea orașului și despre faptul ca locuitorii să se simtă bine.

I.M.: Cum percepeți „compoziția” actuală a Parlamentului? Ce șanse sunt pentru dialog și colaborare?
B.Z.: Noi, UDMR, am intrat la guvernare la sfârșitul anului trecut cu două ministere-cheie. Ne-am asumat responsabilitatea de a intra în Guvern într-o situaţie dificilă din punct de vedere politic, într-o criză politică majoră şi într-o situaţie dificilă din punct de vedere bugetar. Împreună cu partenerii de coaliție dorim o cale europeană pentru România, dorim să asigurăm o stabilitate în politică şi de a-i izola pe cei care sunt împotriva acestor principii şi idealuri şi sunt considerate forţe extremiste, cu o ideologie neolegionară şi nepotrivită pentru societatea românească.

I.M.: Sighetul mai are un reprezentant în Parlament, dl. senator Sorin Vlașin. Se va simți – și în ce mod – această dublă reprezentare a noastră în Parlament?
B.Z.: Nu aș vorbi eu în numele domnului senator, însă ceea ce ține de mine, voi face totul ca să fiu vocea maramureșenilor, să fiu în slujba cetățenilor. Primul pas a fost aducerea de fonduri la Sighet din bugetul de stat și sper că voi mai putea contribui la dezvoltarea Sighetului.

I.M.: Deocamdată eu mă opresc cu întrebările, vom mai avea cred și alte întâlniri pe teme socio-economice. Așadar, acum la finalul acestei discuții, dacă vreți să mai transmiteți ceva sighetenilor, vă rog să o faceți!
B.Z.: Cum am precizat anterior, am două birouri parlamentare, în Sighet, aștept cetățenii în fiecare a doua vineri din lună în intervarul orar 10:00 – 11:00, iar în Baia Mare, în ultima zi de vineri din lună tot de la 10:00 pâna la 11:00, la sediul UDMR de pe strada Vasile Lucaciu. Nu promit că pot rezolva toate problemele, dar promit că toată lumea va fi ascultată și ne vom da interesul la maxim să putem veni în ajutorul cetățenilor.

I.M: Mulțumesc și… succes!
B.Z.: Mulțumesc și eu!

Ion Mariș

În decursul timpului (cele trei decenii și jumătate de postdecembrism) am scris sute de articole despre catastrofala politică dâmbovițeană (de la un președinte moscovit și până la săsoiul adormit, de la întâiul premier necușer și până la prezentul mare gușter), politică materializată în următoarele „realizări”: economia pusă pe butuci și nivelul general de trai pe măsură, adică la coada țărilor din Uniunea Europeană (UE); un gol populațional, rezultatul enormelor și neîntreruptelor expatrieri, de peste cinci milioane suflete; o datorie externă ce depășește 180 miliarde euro.
Ce ar trebui să facă guvernanții de azi și de mâine ai României în această alarmantă situație? În primul rând să-și vadă limitele cultural-spirituale (de pildă, neonorarea promisiunilor făcute în campania electorală se cheamă descalificarea celui în cauză ca om, iar ca politician cu atât mai mult!) și, în pofida patalamalelor rostuite pe căi dosnice (licențe și doctorate la plesneală, prin comercializare și/ sau plagiere), să aibă decența și curajul de a-și lua sfetnici mai mintoși ca ei, chiar dacă gânditorul francez Henri Bergson se arăta dezamăgit la vremea lui de viciul incurabil al democrației occidentale – „Nu există un criteriu viabil de selecție a valorilor”, și – desigur – să respecte cu sfințenie legile pe care ei și ai lor le-au votat. Adică taman opusul celor ce s-a întâmplat și continuă să se întâmple, la modul sfidător, în România postdecembristă: necușeri granguri politici ce mereu cad în picioare, legi (ex. Legea indexării veniturilor) cu nerușinare încălcată de vremelnicii și nepricepuții cârmuitori ai acestei nații oropsite (chiar nu există pe plaiurile mioritice adevărați politicieni, ci doar impostori, demagogi, descurcăreți și leneși, precum cu îndreptățit dezgust afirmă Adrian Porumboiu că un puturos se pregătește să plece de la Cotroceni și un altul, Crin Antonescu, este susținut de coaliția guvernamentală ca să-i ia locul?!), lupii fără frontiere (geografice, legale, demonocratice) ce țin oilor lecții de morală, marii hoți neprinși, care – astfel făcând dovada descurcărelii și a cinstei lor cu cântec – la iuțeală sunt răsplătiți de ortacii-cârmuitori cu funcții și onoruri, deplasata grijă a autorităților față de nelegiuiți (pedepse ușoare, penitenciare aidoma sanatoriilor, drepturi cu toptanul chiar pentru recidiviști, anemica preocupare a decidenților întru recuperarea prejudiciului provocat de ticăloșii cu ștaif) ș.a.m.d.
În al doilea rând, guvernanții ar trebui, potrivit insistentelor directive venite de la UE și atâtor promisiuni făcute în campaniile electorale de absolut toate formațiunile politice, să purceadă la rezolvarea mult inechitabilei probleme a veniturilor nesimțite, respectiv a enormelor decalaje (de 1 la 100 sau chiar mai mari) dintre privilegiații/ oligarhii dâmbovițeni și cetățenii de rând, măcar în virtutea faptului că oficialii europeni condiționează alocarea granturilor pentru Planul Național de Redresare și Reziliență (PNRR) prin fireasca soluționare a acestei vechi chestiuni. Dacă nici de data asta nu se rezolvă nimic, deși în joc sunt multe miliarde de euro pentru țară, românii vor avea zdrobitoarea dovadă că actualii coalizați la guvernare (pesediști-peneliști-udemeriști-minorități), pun interesele lor de partid și clan, inclusiv ale statului paralel (magistrați, securiști, sinecuriști, ciocoi) și ale dubioșilor judecători de la Curtea Constituțională a României (CCR), mai presus de interesul național! Ceea ce, desigur, este o indiscutabilă dovadă de trădare, o trădare din familia celor care au pus economia pe butuci (guvernele Petre Roman, Nicolae Văcăroiu și altele), respectiv au secătuit România prin privatizări megafrauduloase (Guvernul Adrian Năstase).
Nu în ultimul rând, cu sau fără știrea actualilor cârmuitori (de teapa „La vremuri noi, tot noi” și „Pleac-ai noștri, vin ai noștri), se impune să se constituie în mare grabă un grup de specialiști (îndeosebi juriști și economiști), care – urmând exemplul Republicii Federale a Germaniei după al doilea război mondial, mai apoi al Greciei, Portugaliei, Irlandei, Mexicului, Nigeriei și Ecuadorului – să demonstreze că, dacă nu toate, atunci grosul împrumuturilor din perioada postdecembristă reprezintă datorii odioase (guvernele au contractat împrumuturi fără acordul cetățenilor, împrumuturile n-au fost făcute spre folosul real al cetățenilor, împrumuturile s-au acordat, deși creditorul cunoștea primele două caracteristici ale tranzacției), astfel încât poporul (actuala generație și următoarele) să beneficieze de corespunzătoarea reducere a datoriei acumulată în timp.
N.B.: Politrucii noștri din nou încalcă legea indexării (cică s-a trecut la politica de austeritate) și fac penibile aranjamente pentru alegerile (semi)prezidențiale din luna mai (la rândul lui, nezdravănul Călin Georgescu debitează aberații cu carul, pe care ba le retractează a doua zi, ba le nuanțează/ edulcorează în năstrușnica sa manieră), pe când clonțosul Donald Trump se răfuiește cu adversarii interni, are în aceste zile convorbiri la Casa Albă cu Beniamin (Bibi) Netanyahu (prima la cel mai înalt nivel de la preluarea mandatului) și duce o politică economică, bazată exclusiv pe amenințări și pe ridicarea tarifelor vamale, despre care profesorul Robert Shiller, laureat Nobel în Economie pe anul 2013, susține că „vor avea efecte negative asupra economiei mondiale”. Mai mult, Donald Trump, prin „ego-ul hipertrofic” și „dorința încăpățânată de-a merge la război împotriva oricărui bun simț”, este comparat de profesorul american cu Benito Mussolini… Și chiar că deja a început un război comercial între giganții lumii, prin promptul răspuns al chinezilor la ridicarea tarifelor vamale (în medie cu 10%) de către Trump, pentru toate produsele chinezești importate de americani: la rândul lor, asiaticii au ridicat cu 10-15% tarifele vamale la mărfurile americane importate.

George PETROVAI

Foto: preluare Digi24

În spațiul public românesc (și nu doar la noi), există un „cod” aparte de carieră, unul care nu se sprijină pe merit, competență sau etică profesională, ci pe un amestec toxic de relații, docilitate și… influență politică. Aceasta este sinecura, locul călduț, bine plătit și lipsit de responsabilități reale, destinat celor care trebuie răsplătiți pentru loialitate politică, nu pentru rezultate. Sinecurile au depășit – în pragmaticele abordări post comuniste – postura angajaților „discreți”, plasați în poziții anonime, „invizibile”, în organigramele instituțiilor de stat „concentrate” sau deconcentrate, poziții unde nu era nevoie să faci absolut nimic. Astăzi asistăm la transformarea lor într-o formă perversă de… „profesionalism”. Cei care ocupă astfel de funcții mimează competența, generează hârtii, participă la conferințe, merg în delegații, chiar semnează contracte prin delegare de atribuții, dar în realitate contribuie la stagnare, ineficiență și – adesea – corupție sistemică.

Această iluzie a „profesionalizării” sinecurilor este una dintre cele mai insuportabile ipocrizii a vremurilor noastre (a se vedea episodul Bolojan din Parlamentul României, când „profesioniștii” trecuți prin toate cotloanele bine plătite ale democrasției, și-au evidențiat trăinicia și… stabilitatea eternă printr-o demonstrativă grevă spontană).

Simplist vorbind, sinecura este un post care aduce un salariu bun, fără a presupune o muncă bine delimitată, având o fișă de post fluidă și fără o responsabilitate autentică. De fapt, sinecurile sunt protejate și recompensate de putere pentru serviciile „secrete” aduse „comandanților” zilei/ zilelor. Nu trebuie să facem mari eforturi pentru a identifica locurile „călduțe” – sinecurile sunt peste tot! – în agenții de stat, companii naționale, consilii de administrație, instituții publice și chiar în organizații private bine conectate politic, în general beneficiare de „dodoloațe” contracte cu statul.

Sinecurile nu sunt doar etalonul „descurcatului” și incompetenței, au… „evoluat”. Ele reprezintă un mecanism eficient, complex, prin care resursele statului sunt drenate către grupuri de interese, printr-o rețea de relații obscure, contracte supraevaluate și decizii menite să favorizeze clientela politică.

În zilele noastre, sinecurile nu mai sunt ocupate de indivizi care pur și simplu nu fac nimic. Dimpotrivă, cei care le ocupă sunt „eficienți” și „pro-activi”, dar activitatea lor este lipsită de… plusvaloare pentru societate. Avem destule exemple „standard”, manageri care „implementează strategii”, experți care „analizează tendințele pieței”, consilieri care „oferă suport decizional” , asistenți/ asistente pe comunicare (și – nota bene – mai ales marketing),  toate acestea în timp ce economia reală suferă, infrastructura șchioapătă iar unele instituții sunt grevate de cheltuieli care favorizează… incompetența.
Acest nou tip de sinecurist este mai periculos decât predecesorii săi (din „iepoca” de aur), deoarece el întreține iluzia unui sistem funcțional. Cu CV-uri umflate, spectaculoase titluri academice obținute pe filiere dubioase și un discurs preluat din jargonul corporatist, sinecuristul modern poate părea, la prima vedere, un profesionist autentic. Însă în spatele acestei fațade nu se află performanță, ci o rețea de relații și interese care mențin statu-quo-ul.
Sinecurile nu sunt acordate oricui, ci doar celor care demonstrează loialitate și abilitatea de a juca după regulile… sistemului. Pentru a supraviețui într-o astfel de poziție, sinecuristul trebuie să fie „capabil” de obediență absolută, retorică bombastică, muuultă influență inter-instituțională și o capacitate „modernă” în a-și diversifica veniturile.  Majoritatea sinecuriștilor  nu se mulțumesc cu un singur… job. Ei ajung să fie membri în mai multe consilii de administrație, să aibă funcții de conducere în mai multe instituții simultan și să beneficieze de contracte de asistență/ consultanță pe bani publici.

Păi, vor spune oamenii de bine, au și ei – „săracii!” – dreptul să trăiască! Doar copiii Celui de Sus suntem toți! Să trăiască, vrem, dar fiecare la locul și pe locul pe care-l merită prin profesionalism real și nu de fațadă!

Din păcate, prezența sinecurilor în sistemul public (și, uneori, în cel privat) are efecte devastatoare asupra economiei și încrederii în instituțiile… tradiționale.  În primul rând dispare încrederea populației în accesarea multor joburi pe fundament meritorcratic (oare de ce pleacă tinerii din țară?). Iar „rezultatele” se observă „pas cu pas”, deciziile sunt luate pe criterii politice, nu pe baze raționale, ceea ce duce la proiecte inutile, cheltuieli uriașe și lipsa reformelor. Sub masca unor contracte de consultanță, studii de fezabilitate sau chiar proiecte europene, banii publici sunt direcționați către grupuri de interese, fără rezultate durabile. Iar populația privește și se crucește (a se înțelege că-și face multe cruci, de obicei doar cu limba/ vorba!). Oamenii percep cu neîncredere orice inițiativă guvernamentală de reformă, presupunând (de prea multe ori justificat) că în spatele fiecărei potențiale bune intenții există interese strict mercantile.

De aceea, tentativa președintelui Senatului – pornind în mod firesc de la vârf – de-a elimina anumite locuri „călduțe”, pentru stoparea birocrației excesive, a generat o incredibilă solidaritate sinecuristă în care au fost implicate inclusiv sindicatele și „profesioniștii” care s-au insinuat în structurile statului prin intermediul celebrului și autohtonului „instrument – partid” PCR (pile – cunoștințe – relații). Pentru o ancorare reală a sistemului în contextul crizei/ crizelor care ne amenință în următorii ani este indiscutabil necesară o reformă „curată – de îndată” – in integrum – a statului (inclusiv sau mai ales o reformă administrativă).

„Survolând” în special ultimii ani ai „crudei” (la prospețime mă refer!)  noastre democrații, analizând statisticile oficiale, conștientizăm că s-a diminuat modelul meritocratic în societatea noastră („detaliul” observabil ni-l oferă creșterea spectaculoasă a birocraților –  sinecuriști  din sistem/e, comparând cifrele cu alte țări dezvoltate, funcționale). Aici vorbesc strict de fenomenul sinecurist și nu mă refer la „birocrații” necesari și utili. Vă invit să observați cu atenție evoluția (sau mai bine zis involuția) gradului de îndatorare al țării, deficitul bugetar nesustenabil și structura importurilor României pentru a ne face o idee despre managementul spectaculos al SC (Societate Constituțională) România SA (Sinecurist Autoimună).

În acest context să nu ne mire gradul crescut de nemulțumire al populației, surpriza votului (așa zis) suveranist (care se întinde de fapt în întreaga Europă) și „încrâncenarea” inter-umană generalizată care a cuprins țara.
Să urmeze oare resetarea sănătoasă a instituțiilor statului pe principii meritocratice și neartificiale sau așteptăm soluția… IA (nu I-HA!)?

Ion Mariș

De foarte multe ori am afirmat că democrația modernă este o iluzie inoculată de cârmuitori celor mulți (în realitate avem parte de demonocrație!) și că dictatul este promovat în politica internațională chiar de conducătorii ce se laudă cu avansata (!) democrație din țările lor. De pildă, Statele Unite se consideră un far al democrației de ieri și de azi (prosperitate generalizată, libertate învecinată cu libertinajul sadea, egalitate de tip orwellian – „Toate animalele sunt egale, dar unele sunt mai egale ca altele”), neezitând să intervină în forță acolo unde treburile interne ale altora se abat de la „rețeta” lor, far călăuzitor (sic!) inclusiv pentru faptul că americanii nu reprezintă nici măcar 5% din populația mondială, însă consumă circa 25% din resursele întregii planete.
Sigur că în aceste condiții, majoritatea americanilor se declară nu doar mulțumiți, ci chiar mândri de ambalajul democratic al sfidătorului lor belșug intern, chit că la o adică votul cetățenesc este surclasat până la terfelire de vrerea suprastructurală a unei mâini de electori și chit că Winston Churchill spune că „Democrația este cea mai proastă formă de guvernare, cu excepția tuturor celorlalte”…
Lesne de presupus că tot mai mulți americani ar fi profund nemulțumiți și tot acuși-acuși s-ar răfui cu aleșii și cârmuitorii, în cazul că lucrurile politico-sociale de la ei ar (re)intra în normalitate: consumurile să fie comparabile cu ponderea populației lor în cea planetară! În plus, prin această logică echilibrare, s-ar face dreptate atâtor țări sărace ale lumii, unde asimetria este în sens invers: o nesemnificativă pondere a consumului în raport cu cea a populației…
Deși într-o autentică democrație, cum nu este mult coafata și trâmbițata făcătură americană, unul ca Donald Trump, cu mai multe dosare pe rol, n-ar fi avut dreptul să intre în cursa electorală, până la soluționarea acestora prin sentințe judecătorești de nevinovăție/ achitare, totuși – susținut de oligarhia tehnologică (alde Elon Musk, Mark Zuckerberg ș.a.m.d.) – el este desemnat candidatul republican pentru Casa Albă, competiție pe care o câștigă, în pofida enormului derapaj democratic din urmă cu patru ani, când, nerecunoscându-și înfrângerea în fața democratului Joe Biden, a dirijat din umbră asaltul fanilor săi asupra Capitoliului (Congresul).
Și iată că, „uitate” fiind de instituții și indivizi toate aceste abateri ale republicanului gerontocrat, din ziua de 5 noiembrie 2024 suntem realmente bombardați (în presa scrisă și vorbită) cu promisiunile făcute de el în campania electorală, precum și cu hazoasele predicții ale pretinșilor analiști (unii lingușitori, alții habarniști) despre planurile președintelui ales, „cel mai puternic om al planetei”.
Dar cum socoteala de-acasă (din campanie) nu se potrivește niciodată cu cea din târg (de după întronare), îndeosebi în cazul unui arogant și abraș adept al nepotismului (și-a înșurubat neamurile în posturi cheie ale administrației sale!) și al afacerismului în cea mai cu moț politică, toate angajamentele și amenințările mai vechi (răfuiala cu adversarii interni) și mai noi (anexarea Canadei, ocuparea Groenlandei și a Canalului Panama, „rușinosul plan”, cum îl numește papa Francisc, de expulzare din State a migranților indezirabili) au devenit la iuțeală cel puțin anecdotice: nu în 24 de ore, ci nici în 2400 de ore nu se va încheia războiul din Ucraina; încercând să pună gabja pe teritoriile străine de mai sus, la început prin ridicarea tarifelor vamale, apoi – dacă presiunile economico-financiare nu dau rezultate – prin utilizarea forței militare, D. Trump se dovedește, sub masca ipocriziei democratice, la fel de periculos pentru pământenii de rând ca Hitler, Stalin și Putin; nonglobalista politică planetară de pace nu poate fi edificată prin amenințări (vezi mitocănia întrebuințată de yankeu în lungul dialog telefonic cu șefa guvernului danez), sancțiuni economice și jocul tarifelor; deși Trump se crede atotputernic, el nu este decât pionul cercurilor cârmuitoare (trusturi petroliere și farmaceutice, oligarhi tehnologici și financiari, armată, servicii secrete, industriași, francmasoni), care urmează linia tradițională de menținere și întărire a Statelor Unite ca lider planetar pe toate planurile (economic, financiar, militar, științific, geo-strategic), inclusiv cu ajutorul dolarului; D. Trump deplânge (pesemne cu lacrimi de crocodil) pierderile de vieți omenești din prelungitul conflict ruso-ucrainean, însă nu se sinchisește (n-a pomenit niciodată în primul lui mandat, așijderea la începutul noului mandat) de faptul că, în lumea noastră ultraipocrită și ultraînarmată, în fiecare oră mor de foame peste 500 de pământeni, circa 50% dintre aceștia fiind copii.
N.B.: În articolul Viitorul nu-i ce vrea Donald Trump și clica sa!, scris pe 7 iunie 2017, deci după anunțarea retragerii Statelor Unite din Acordul climatic de la Paris, printre altele spuneam următoarele: „Toate-s vechi și nouă toate, spunea la vremea lui Eminescu. Adevăr valabil și în zilele noastre. Într-adevăr, căci atitudinea sfidătoare a președintelui american seamănă foarte bine (mai mult în conținut decât în formă) cu cea adoptată de Japonia militaristă din perioada interbelică, mai exact din anul 1933, care – ne spun Constantin Bușe și Zorin Zamfir în Japonia – un secol de istorie 1853-1945 (Editura Humanitas, 1990) – pentru a putea cuceri lumea potrivit Memorandumului Tanaka din 1927, «În ziua de 27 martie 1933 (…) a trimis o scrisoare Secretarului General al Societății Națiunilor, prin care aducea la cunoștință decizia luată la Tokyo de a părăsi Organizația de la Geneva». Pe când scrisoarea lui Trump și a acoliților săi, prin care să anunțe retragerea din ONU? Mă rog, aici lucrurile sunt un pic mai delicate, întrucât sediul central ONU este la New York…”

George PETROVAI

Sursa foto: Internet

Articolul 1 din Constituția iorgovaniană a României postdecembriste (cu certitudine după modelul tuturor constituțiilor moderne, inclusiv cea românească din 1923) începe cu următorul alineat fundamental: „România este stat național, suveran și independent, unitar și indivizibil”! Toate celelalte articole se subordonează acestui paragraf/ alineat, pe care – funcție de rolul atribuit – îl afirmă și-l confirmă (direct sau indirect)…
Dacă celelalte atribute ale statului nostru (național, independent, unitar, indivizibil), deocamdată nu dau naștere la dispute, interpretări și răstălmăciri, chit că în această fază globalisto-corporatistă fie sunt rău văzute conceptele de naționalism și patriotism de către sforarii planetari, fie că sunt ignorate de către gloate, iată că suveranismul a devenit în ultimii ani un vijelios curent politico-social, care – alimentat cu forma declarațiilor din campania prezidențială a lui Donald Trump, nicidecum cu conținutul atotamerican al acestora (Statele Unite au fost, sunt și trebuie să rămână cea mai mare putere planetară!) – s-a răspândit ca o molimă, îndeosebi în Europa, cu văditul și păgubitorul scop de fărâmițare economico-politică și militaro-stategică: eșuarea în autarhism, după defăimarea și, în final, ieșirea din conglomeratele suprastatale de felul Uniunea Europeană (UE) și NATO.

Iar acest contraproductiv recul în toate compartimentele de activitate își zice cu neghioabă mândrie suveranism și, în ultimii ani, a devenit „modă” politică pentru statele mici și cu un precar nivel de trai în ceea ce privește grosul cetățenilor (Ungaria, Slovacia, mai nou România), țări care, neputând în ruptul capului să reducă decalajul dintre ele și cele puternic dezvoltate (dimpotrivă, acest decalaj se tot mărește în zonele producției, educației și cercetării), lesne cad în plasa suveraniștilor autarhiști, cu insidioasele lor promisiuni și „rețete” populiste: ba că guvernele și companiile străine (a se citi „occidentale”) n-au alt scopt decât să fure pe rupte din țările cu capetele plecate, ba că națiunile sărace vor cunoaște în scurt timp prosperitatea generală prin renegocierea angajamentelor internaționale (în primul rând cele din UE și NATO), ba că fiecare țară oropsită este capabilă să-și producă cele traiului (de azi pe mâine), ba că (re)orientarea lor spre Est (China, Rusia) și aderarea la BRICS (Brazilia, Rusia, India, China, Africa de Sud) ar rezolva în chip mult mai mulțumitor marile probleme ale prezentului cu investițiile, combustibilii/ energia și piețele de desfacere.
Atâta doar că toți ăștia (demagogii păcălitori și cetățenii păcăliți) nu vor să țină cont (primii din calcul politic, ceilalți din naivitate sau îndârjire) de următoarele dovezi ale trecutului și prezentului:
1) Aproape totdeauna influența occidentală, în principal cea anglo-americană (pentru noi: Mica Unire din 24 ianuarie 1859, Marea Unire din 1 Decembrie 1918, căderea bolșevismului în anul 1989; pentru alții: formarea națiunilor în Centrul și Estul Europei după primul război mondial, potrivit Principiului de autodeterminare națională al președintelui american Woodrow Wilson, Planul Marshall pentru țările afectate de al doilea război mondial în Vestul și Nordul Europei, inclusiv pentru Japonia), aproape totdeauna, deci, influența occidentală s-a dovedit benefică, pe când cea orientală (tătaro-turco-muscălească) a fost în toate cazurile devastatoare (de pildă, între 1711 și 1821, ne informează istoricul Petre P. Panaitescu în Istoria românilor – Editura Didactică și Pedagogică, București, 1990, pe teritoriul Principatelor românești, disputate și de austrieci, „au fost nu mai puțin de șase războaie, dintre care unele au ținut câte cinci-șase ani de-a rândul”, nereturnarea până în prezent de către ruși a celor 93,5 tone aur, jaful material și cultural la care s-au dedat staliniștii după a doua conflagrație mondială, plus deportările, întemnițările, torturile și crimele ordonate de ei și săvârșite de lichelele autohtone);
2) Suveranismul a fost experimentat nu numai de Federația Rusă (acuma, cu sancțiunile economico-financiare impuse de Occident și aliații săi, este condamnată la izolaționism și autarhie), ci și de alte țări (Coreea de Nord, Cuba, Venezuela etc.), toate având o asemenea inflație și un nivel de trai atât de scăzut, încât majoritatea trăitorilor în ele sunt la propriu muritori de foame (venitul lunar al majorității siberienilor este sub 50$, iar „suveranistul” Kim Jong Un i-a livrat confratelui Putin circa 12.000 soldați pentru orezul ce-l vor înfuleca ceilalți nord-coreeni);
3) La o populație de aproximativ 19 milioane, Produsul Intern Brut (PIB) al României „desuveranizată” de NATO, UE și companiile occidentale este de aproape 400 miliarde $ (cu șanse reale ca anul viitor să fie peste 450 miliarde), pe când Coreea de Nord, cu cei aproape 27 de milioane locuitori, are un PIB de vreo 11 ori mai mic ca al nostru.

Mă rog, pentru cei interesați de „avantajele” suveranismului, mai adaug două comparații:
(a) Cu o populație puțin peste 17 milioane, deci cu vreo patru milioane mai mică decât cea a Moscovei (plus suburbiile), Olanda are PIB-ul aproape de un trilion (1000 de miliarde), deci comparabil cu al întregului mastodont muscălesc, a cărui populație depășește 140 milioane;
(b) Nu numai că nu am știre ca, în afară de câțiva dictatori (ucraineanul Viktor Ianukovici, sirianul Bashar al-Assad), cineva demn, onest și cu mintea întreagă să părăsească Occidentul pentru „belșugul” oferit de Rusia, China sau Coreea de Nord, însă tot omul corect informat și bine intenționat știe că mulți dintre ortacii lui Putin și-au trimis progeniturile (e drept, mai înainte de invadarea Ucrainei) în „putredul” Apus, unde își cumpără locuințe luxoase, depun în bănci bani albi pentru zile negre și, la o adică, se refugiază chiar ei, atunci când simt că mâna lungă și necruțătoare a fostului mic kaghebist este gata-gata să-i împingă la „sinucidere”.

Cum spuneam, de ceva timp și pe meleagurile noastre bate vântul rusismului de tip AUR-ist și SOS-ist (oleacă întețit de POT-iști), iar odată cu necușerul independent Călin Georgescu, s-a pornit strania furtună a ruscismului (fascismul stalinisto-putinist), care, dacă nu era oprită la timp prin anularea primului tur al prezidențialelor, pesemne că ar fi spulberat tot ce s-a edificat în cei aproape 20 de ani de NATO și UE.
Nimeni nu tăgăduiește că, în toată perioada postdecembristă, țara a fost cârmuită de mulți politruci răufăcători, necalificați și aroganți, așa că electoratul anului 2024, sătul până peste cap de clanuri, dinastii și coterii sfidătoare, a fost perfect îndreptățit să-i sancționeze prin masivul vot dat altora (independenți, formațiuni recent înființate sau dintre cele mai vechi, dar încă nedistorsionate până în măduva oaselor de guvernările scârbavnice).
Eu însumi am scris sute de articole despre alde ăștia (de la iliescieni și până la iohannieni), iar în textul Năucitorul progres al jefuirii României din 8 octombrie 2017, afirm, printre altele, acest adevăr dureros pentru truditorii onești ai țării: „După redresarea economică din perioada ceaușistă, în cei aproape 28 de ani de postdecembrism, numai prin transnaționale s-a furat de 3,3 ori mai mult decât în 530 de ani, adică 46.000 tone aur, ceea ce reprezintă echivalentul a circa 2000 de miliarde euro”!
Dar una este ca alegătorii să lupte cu ajutorul votului împotriva impostorilor, corupților, descurcăreților și ipocrților sus-puși (prin sforării la vedere sau manevre de culise) și cu totul altceva este ca procesul de votare să fie influențat de actori statali neprieteni (ex. Rusia), respectiv de grupuri/ organizații insinuant-intimidante (influencerii tictok-iști, neolegionarii și mercenarii din spatele lui C. Georgescu, foarte posibil și din spatele formațiunilor suveraniste), astfel încât votul la grămadă al cetățenilor fără discernământ să ducă la schimbarea calului pe măgar.
Da, căci – în pofida furtișagurilor și a marilor erori politice – toți românii (îndeosebi captivii tictok-ului) trebuie să conștientieze că avem un PIB de 11 ori mai mare ca al Coreei de Nord și că putem călători și munci pe tot continentul (de la începutul anului viitor vom putea intra în Statele Unite fără viză!) tocmai datorită faptului că suntem parteneri de nădejde în NATO și UE. În altă ordine de idei, dacă aceste organisme ar fi oprimatoare și jecmănitoare (România primește doar pentru Programul Național de Redresare și Reziliență câteva zeci de miliarde euro!), adică așa cum le prezintă lamentabilii noștri suveraniști (care, fie vorba între noi, intenționează să ne readucă în catastrofala sferă de influență rusească), atunci de ce atâtea țări (Turcia, Ucraina, Republica Moldova, Georgia, Serbia, Albania etc.) depun eforturi considerabile să intre în cele mai mari, mai selecte și mai sigure „cluburi” occidentale?!…
Despre C. Georgescu, căruia i-am „dedicat” articolul Suveranismul tictok-ist al lui Călin Georgescu (5 dec. 2024), de data asta doar atât: Fiindcă este agronom și – zice-se – specialist în dezvoltarea durabilă, m-am așteptat să spună în campania electorală (și nu numai) că rampa de lansare a agriculturii noastre muribunde o reprezintă refacerea și extinderea sistemelor de irigație pe zeci de milioane de hectare, nicidecum să susțină inepția cu „Omul și pogonul”…
Închei cu două admirabile spuse, întrucâtva înrudite, care se potrivesc ca o mănușă pe slăbănoaga mână politică a României de azi: „Înțelepciunea și prostia se țin de mână pe muchia cuțitului” (Bufonul în Actul III din marea tragedie shakespeariană regele Lear); „Tirania este anarhia canaliei de sus, iar anarhia este tirania canaliei de jos”.

George PETROVAI

Sursă foto: Sebastiana Joicaliuc

Despre extrem de „ciudatul” personaj Călin Georgescu, fost aflător în treabă la ONU și la Clubul de la Roma, cel care tocmai a intrat ca independent (totuși, are în spate POT – Partidul Oamenilor Liberi) și – susține el – fără cheltuirea vreunui ban în turul doi al prezidențialelor, mai știam câte ceva din scremutele lui afirmații pe la televiziuni de mâna a doua. De fiecare dată el bătea mai mult sau mai puțin câmpii, căutând printre poticneli și suspensii să creeze impresia că ar fi nu doar în posesia unor mari secrete umane, ci chiar a unor miraculoase rețete divine, că adică el și numai el va putea salva această nație de la dezastrul provocat după înglobarea noastră (sic!) în NATO și Uniunea Europeană, dezastru alimentat, zice-se, prin necontenita îndepărtare de valorile tradiționale (doar acest pământ generos, fără Vest și Est) și, desigur, prin succesive cedări de suveranitate.
Cu toate astea, pe-atunci izbutea, cu modestele lui mijloace moral-spirituale, să fie suportabil, iar pentru unii români să prezinte niscaiva interes. Nu la fel a fost văzut de fostul președinte Traian Băsescu, care – după cum relata recent într-un interviu televizat – l-a mirosit de la prima întâlnire pe ins că-i un șarlatan, așa că nu l-a acceptat de premier, deși propunerea venea de la un apropiat (nu i-a spus numele).
La rândul lui, Mircea Geoană se arăta, acu câteva zile, uluit de schimbarea radicală a prezidențiabilului Georgescu, căruia în urmă cu peste două decenii, în calitate de ministru al Externelor, îi dăduse scrisori de acreditare la ONU, tocmai fiindcă la acea vreme era proeuropean, deci prezenta încredere pentru țară și oficialii ei.
Dar iată că, după o ședere îndelungată în Viena și împrejurimi (unii vorbesc de două decenii), necușerul Georgescu revine în România cu întreaga familie, se înscrie ca independent în cursa pentru Cotroceni și termină turul întâi pe primul loc, cu câteva procente peste catindații cu un mare partid în spate (bunăoară Marcel Ciolacu), pe care absolut toți (ne)pricepuții caselor de sondaje îi vedeau în finală.
N.B.: Dorind să pară modești, ba chiar săraci (păi așa ceva nu strică niciunui candidat, cu atât mai mult unuia cu hazoase ifose mesianice), doamna Georgescu s-a apucat să le îndruge românilor, cu un mult necesar ton smerit, că ei ani la rând au fost chiriași, de-abia acuma izbutind să-și cumpere o „căsuță”. Neîncrezători, jurnaliștii de investigație le-au luat urma la Viena, unde – cu ajutorul actelor – fac dovada că „sărmanii” soți Georgescu au cumpărat o primă locuință cu sute de mii euro, pe care, după ceva timp, au vândut-o cu aproape un milion, și că, repetând de câteva ori această operațiune, au pus la teșcherea suficienți bani albi pentru zile negre. Sau poate că invers: bani negri pentru zile albe…
Mă rog, dacă asta ar fi singura minciună a lui Călin Georgescu, deși a noua poruncă din Decalogul mozaic și creștin cere „Să nu mărturisești strâmb împotriva/ asupra aproapelui tău” (evident, interdicția de-a minți intră tot aici), iar în Proverbe 12/22 se spun următoarele: „Buzele mincinoase sunt urâte Domnului, dar cei ce lucrează cu adevăr, Îi sunt plăcuți”.
Dar ce te faci când pretinsul salvator al românilor naivi și al fanatizaților de „nimbul” misiunii sale (extraterestre), ba se contrazice de la o zi la alta, ba pretinde că n-a cheltuit niciun ban în campania electorală (da, alții au pompat zeci de milioane), ba cere „boborului” să stea liniștit în casă, timp în care neolegionarii se antrenează de zor în tabere și întocmesc liste cu dușmanii interni (deocamdată cu jurnaliștii băgăreți), ba se laudă că va aduce prosperitatea generală (un leu litrul de benzină!) prin nerespectarea în prima fază, apoi prin dârza renegociere a tuturor angajamentelor României față de NATO și UE, ba susține că este un desăvârșit patriot, urmașul în linie mistică a lui Corneliu Zelea Codreanu, Ion Antonescu și Nicolae Ceaușescu, deși declasificarea/ desecretizarea documentelor CSAT (Consiliul Suprem de Apărare a Țării) demonstrează legăturile lui cu Kremlinul, precum și implicarea sa și a principalilor colaboratori, foști spioni și securiști, în războiul purtat de actori statali (Rusia, China) împotriva României și a altor țări neprietene, inclusiv împotriva Statelor Unite?!…
Din totdeauna și pretutindeni în lume, astfel de fapte se cheamă trădare, iar trădarea nu poate să rămână nepedepsită. Cu toate astea, C. Georgescu ține morțiș să fie primul om în statul nostru eșuat (ce-au făcut în toți acești ani instituțiile de profil?), vasăzică nu realizează că devenind președinte în aceste nefirești și nefericite condiții, trădarea lui se transformă automat în înaltă trădare.

George PETROVAI

Relaţiile internaţionale dintre ţări (evident, cele care – aidoma Rusiei – nu sunt supuse sancțiunilor de către atotputernicul grup al țărilor hiperdezvoltate), nu înseamnă doar legături politico-diplomatice și cultural-turistice, ci mai ales din cele economico-financiare și strategice, ba chiar militare în caz de forță majoră. De exemplu, cu războiul ruso-ucrainean în coasta sa, România intrată cu totul din 2007 în tulburele siaj americano-unionist (membră NATO și UE), are în momentul de față, pe teritoriul ei, cea mai mare bază a acestui bloc militar. Ceea ce, desigur, este și bine (conferă naiscaiva siguranță românilor și flancului NATO sud-estic), dar este și rău (țara e practic sub ocupație și, ca atare, se află necontenit în atentul vizor al puterilor nucleare antiamericane).
N.B.: Apropo de trupele de ocupație, ne informează Petre P. Panaitescu în Istoria românilor (Editura Didactică și Pedagogică, București, 1990), după definitiva înfrângere a dacilor în războiul din 105-106 e.n., la început în Dacia „a fost așezată o singură legiune, legiunea XIII Gemina, cu tabăra (castrum) la Apulum (Alba Iulia”. În paragraful următor, marele istoric adaugă că de-abia în vremea împăratului-filosof Marcus Aurelius (161-180), „crescând amenințarea barbarilor germanici înspre granițele de nord-vest ale Daciei, a fost adusă o a doua legiune, legiunea V Macedonica, așezată până atunci la Troesmis în Dobrogea de azi și mutată acum la Potaissa (Turda)”. Făcând necesara precizare că circa 5000 era numărul soldaților dintr-o legiune romană și că cel al modernilor mercenari din marea bază de la Mihail Kogălniceanu este peste 10.000, avem nu numai material îndestulător pentru o comparație temeinică între cele două situații politico-militare, ci și rampa de lansare spre diverse speculații…
Revenind la chestiunea datoriilor odioase (odious debt în limba engleză), trebuie spus că ea devine concept de drept internațional, după ce Alexander Nahum Sack (jurist rus, fost ministru al țarului Nicolae al II-lea, profesor de drept financiar internațional la Universitatea din Sankt Petersburg, până la lovitura de stat bolșevică din octombrie 1917, apoi la mari universități din Europa și Statele Unite) elaborează în anul 1927 Teoria datoriilor odioase, care înfățișează următoarele caracteristici ale acestora:
1) Guvernul contractează împrumut fără acordul cetățenilor, acord obținut în urma unui referendum;
2) Împrumutul nu este făcut în folosul real al cetățenilor (al tuturor cetățenilor, adaug eu, nicidecum doar în folosul descurcăreților, așa ca în strâmbul nostru postdecembrism, sau al nomenclaturiștilor, activiștilor și trepădușilor bolșevici în sinistrele distopii antedecembriste, respectiv în cele globalisto-neomarxiste din prezent și viitor);
3) Împrumutul se acordă, deși creditorul este conștient (are știre) de existența primelor caracteristici ale acelui împrumut.
Dar iată ce scrie chiar Alexander Nahum Sack despre o asemenea situație: „Dacă o putere despotică contractează o datorie nu pentru nevoile și în interesul statului, ci pentru a întări regimul său despotic, pentru a reprima populația care-l combate, această datorie este odioasă pentru populația din întregul stat. Această datorie nu este obligatorie pentru națiune: este una a regimului, o datorie personală a puterii care a contractat-o, în consecință ea cade odată cu căderea acestei puteri”.
Mă grăbesc să arăt că acest principiu n-a rămas doar la stadiul de spectaculoasă teorie, ci chiar s-a concretizat/ materializat de-a lungul timpului în mai multe țări, care au știut (au avut voința trebuincioasă!) când și cum să-l pună la treabă: Grecia (după criza financiară din 2007, face dovada că doar 8% din banii împrumutați au fost destinați cheltuielilor guvernamentale, restul – sub o formă sau alta – ajungând de îndată la creditori, precum și că acordurile au fost trecute prin Parlamentul elen cu flagrante încălcări ale Constituției), Portugalia, Irlanda, Mexic, Cuba, Nigeria și Ecuador (după seria președinților trădători), dar mai ales Statele Unite în cazul Irakului (fără a menționa caracterul odios al datoriei, obțin de la Clubul parizian o anulare, în trei rânduri, de 80% a datoriei irakiene) și Germania federală, care – potrivit Acordului de la Londra din 1953 și cu sprijinul multor state (SUA, Marea Britanie, Franța, Italia, Spania, Grecia etc.) – obține reducerea cu 62% a datoriilor acumulate „atât în perioada interbelică, cât și după război, până la data încheierii Tratatului”.
Se subînțelege că această consistentă clemență internațională în ceea ce privește „datoriile odioase” (firește, dimpreună și în fecundă legătură cu mentalitatea teutonică și Planul Marshall) a contribuit în mod decisiv la refacerea economiei Republicii Federale a Germaniei, respectiv la lansarea Germaniei reunificate (de după căderea Zidului Berlinului) între cele mai dezvoltate țări ale planetei (PIB-ul pe locuitor o situează după SUA și China).
Datoria externă a României postdecembriste a ajuns la peste 150 miliarde euro. Cum toată această datorie s-a făcut fără consultarea cetățenilor și cum numai o mică parte din acești bani au ajuns la cetățenii de rând sub forma mascată a mitei electorale (firimituri azvârlite angajaților și pensionarilor în interminabilele noastre campanii), căci grosul lor se regăsesc în veniturile nesimțite și în averile necușere ale bugetarilor de lux (politruci, sinecuriști/ descurcăreți, foști și actuali securiști, magistrați, polițiști, ghinărari ș.a.m.d.), e clar că și pe meleagurile noastre ar trebui să fie activată doctrina „datoriilor odioase”, dacă nu pentru toți banii împrumutați în peste trei decenii, atunci cu siguranță pentru majoritatea lor.
Dar voința politică dâmbovițeană în acest sens este la fel ca aceea de-a desființa sinecurile și privilegiile sociale, respectiv ca mult discutata micșorare a enormului decalaj dintre veniturile bugetare sfidătoare („academicianul” Mugur Isărescu-Manole, de pildă, încasează lunar peste 100.000 lei) și cele minime (cică legal nu pot să fie mai mici de 1200 lei).
Că, de, dacă într-adevăr s-ar dori politic acest lucru drept și logic, atunci am asista mai întâi, cu îndreptățită satisfacție, la confiscarea atâtor averi necușere și la exemplara pedepsire a tâlharilor cu ștaif, nicidecum la amețitoarea tărăgănare a proceselor cu greutate și, în final, la prescrierea celor mai ticăloase fapte de corupție.

George PETROVAI

Joi, 24 octombrie 2024, sala Transist din Primăria Sighet a fost arhiplină. Mult așteptata (cu obișnuitele speranțe la nivelul cetățeanului) schimbare de „echipe” de politicieni din Consiliul Local a generat un interes… rezonabil. Pe lângă politicienii desemnați în urma alegerilor din iunie 2024 să ne reprezinte în administrația publică locală, au fost prezenți reprezentanții cultelor din Sighet, simpatizanți, curioși și – nu în ultimul rând – mass media.

În prezența subprefectului Maramureșului, dna Liliana Reghina Moga, primarul (re)ales al Sighetului, av. Vasile Moldovan și membrii Consiliului Local (reconfigurat) au depus jurământul pentru noul mandat de patru ani, într-o atmosferă pașnică, marcată de scurte discursuri cu nuanțe optimiste. Au participat la ședința de învestire Sorin Vlașin – senator și Gabriel-Valer Zetea – președintele ales al Consilului județean Maramureș, care și-au exprimat sprijinul și deschiderea pentru o eficientă cooperare cu aleșii locali.

Pentru următorii patru ani sperăm să avem mult mai multe proiecte implementate la Sighet și un parteneriat/ sprijin durabil la nivelul autorității deliberative locale (Consiliul Local) și județene.
Așteptările sighetenilor sunt mari, justificate de comparațiile pe care orice cetățean le poate face și sesiza doar privind în… curtea vecinilor (UAT –uri din țara noastră foarte performante).

Toți vorbitorii prezenți la depunerea jurământului, clerici și mireni, și-au încheiat alocuțiunile cu tradiționalul „Doamne, ajută!” dar, parafrazându-l (iarăși) pe L. Pasteur, să nu uităm că „Dumnezeu ajută doar mințile pregătite”. Cât de pregătite sunt mințile aleșilor locali vom vedea în foarte scurt timp!

Componența Consiliului Local, adică cei care vor delibera – să sperăm onest, inteligent și fără prejudecăți – în numele nostru, este:

1. Leordean Ion – Lucian (PSD)
2. Logigan Daniel (PSD)
3. Vida Anuța-Alina (PSD)
4. Boiciuk Sebastian-Sorin (PSD)
5. Buleandră Lidia (PSD)
6. Tomșa Petru (PSD)
7. Petrovai Gabriel-Severus (PSD)
8. Ferțadi Nichita-Marian (PSD)
9. Lesniczki Alin-Bogdan (PSD)
10. Onița – Ivașcu Maria-Daniela (PNL)
11. Vida Liliana-Florinela (PNL)
12. Berciu Petrișor (PNL)
13. Foica Vasile-Cătălin (PNL)
14. Curmei Irina-Adriana (AUR)
15. Opriș Brișcan-Sorin (AUR)
16. Pop Emilia (AUR)
17. Muj Alida Lorina (AUR)
18. Zahoranszki Brigitta Eva (UDMR)
19. Orosz Krisztofer Levente (UDMR)

Felicitări și succes maxim noilor aleși!
Și – mai ales! – să nu uite vremelnicii noștri conducători locali că Sighetul trebuie să sărbătorească în 2026 cei 700 de ani de la prima atestare documentară (1326) cu rezultate remarcabile, în parametri… urbani!

Foto & text: Ion Mariș

Ziua Națională – Ziua Independenței Ucrainei a fost marcată Sâmbătă, 24 august 2024, pe malul românesc al Tisei la Punctul de Trecere a Frontierei din Sighetu Marmației. Evenimentul a fost organizat de Uniunea Ucrainenilor din România (UUR) și a fost completat – pe lângă momentul de la frontieră – cu o masă rotundă cu tema „Identitate Națională, Solidaritate și Parcurs European: Perspective pentru Viitorul Ucrainei” (desfășurată la sediul filialei Maramureș a UUR) și respectiv un moment artistic.

La Punctul de Trecere a Frontierei Sighet ceremonia a debutat cu intonarea imnurilor de stat ale României și Ucrainei, urmată de discursurile invitaților prezenți. După cuvântul de deschidere al deputatului Nicolae-Miroslav Petrețchi (președintele Uniunii Ucrainenilor din România), care a subliniat importanța bunelor relații dintre România și Ucraina, rolul jucat de România în susținerea Ucrainei, dar mai ales eroismul și sacrificiile poporului ucrainean în acest război nedrept, au mai luat cuvântul senatorul Cristian-Augustin Niculescu-Țâgârlaș, av. Florin Andreicuț – decanul Baroului Maramureș, prof. Ioan Muntean – inspector școlar general adjunct, preotul vicar Vasile Colopelnic, av. Daniela Onița-Ivașcu – viceprimar Sighet și Mirela Buftea (care a citit mesajul primarului Sighetului, av. Vasile Moldovan). La ceremonia de la frontieră au fost prezenți și alți reprezentanți ai unor instituții publice din Polonia, Ucraina, Ungaria și, bineînțeles, România.
Toți vorbitorii au subliniat eroismul și sacrificiile poporului ucrainean, dorința de victorie în confruntarea cu Rusia, importanța idependenței Ucrainei și-a consolidării acesteia, semnificația sărbătoririi Zilei Naționale a Ucrainei (adoptată la 24 august 1991).

După un moment de reculegere în memoria celor căzuți pentru Independența Ucrainei și a unui scurt serviciu religios, ceremonia de la frontieră s-a încheiat cu un moment artistic susținut de o familie de muzicieni din Ivano – Frankovsk.

Cântecele ucrainene tradiționale, interpretate de invitații din Ivano – Frankovsk, au trecut peste apele Tisei, fiind un sensibil mesaj muzical încărcat de speranță și încredere în viitorul țării vecine (video):

Text, Foto & Video: Ion Mariș

Nu știu cum stau treburile politice pe alte meleaguri (presupun că, pe coordonatele globalisto-demonocratice, ele sunt pretutindeni cam la fel!), dar pe plaiurile postdecembrismului mioritic sunt privite, tratate și răsplătite ca cele mai de frunte activități umane, chit că, în peste trei decenii scurse de la lovitura de stat, beneficiarii acestei hiperprofitabile aflări în treabă (politruci, ciocoi și fripturiști/ descurcăreți de diverse culori ideologice, strâns uniți în nelegiuri și trădări) au așezat România la coada țărilor din Uniunea Europeană prin catastrofe (unele ieșite din  prostie, cele mai multe din ticăloșie premeditată) de felul următor: întregul complex economic antedecembrist pus pe butuci, jefuirea și continua sărăcire a țării cu legea-n mână, fragilizarea sistemului educațional și medical, un exod populațional de peste cinci milioane (nici pomeneală să fie stopat!), un spor natural negativ, o datorie externă de peste 150 miliarde euro etc.

Păi, mi se va răspunde, cu aproximativ aceleași probleme sociale se confruntă cam toate țările europene și de mai departe, îndeosebi acuma când resursele naturale scad dramatic (petrol, gaze, rezerve de apă potabilă și de hrană necancerigenă, minereuri, păduri, suprafețe arabile), populația planetei tot crește în țările emergente și subdezvoltate, iar datoriile și dependențele de organismele financiare internaționale au luat-o pe drumul dinspre inevitabil către sufocant. De pildă, datoria Statelor Unite, prima putere economico-financiară și politico-militară a lumii, deja este de ordinul trilioanelor, de fapt „în ton” cu a unor țări ca România, care au Produsul Intern Brut (PIB) de ordinul sutelor de miliarde. Paradoxal, însă (evident, din considerente patriotarde și/ sau populisto-demonocratice), nici măcar cele mai nevoiașe și îndatorate state ale lumii nu sunt dispuse să-și reducă treptat cheltuielile cu aberanta înarmare, respectiv să-și educe cetățenii în spiritul consumului moderat, cu adevărat dătător de sănătate pentru indivizi, societate și economie.

Dimpotrivă, cei peste opt miliarde de pământeni sunt necontenit îndemnați pe toate „canaliile” mass-media, principalul instrument de imbecilizare a naivilor și nătăfleților, să consume și să risipească din ce în ce mai mult, asta deoarece numai astfel vor spori uriașele profituri ale tâlharilor interni și externi, după cum tot în acest chip vor deveni la iuțeală dependenți de medicamentele contrafăcute și, prin bonusurile primite pentru necumpătare de la comercianți, își vor consolida rampa de lansare spre obezitate și necruțătoarele boli însoțitoare.

Dar iată cea mai concludentă și mai revoltătoare dovadă a consumului pe rupte, care în toate țările (mai ales în cele putrede de belșug și imoralitate) este considerată coloana vertebrală a actualei civilizații mașinistă, ultrapoluantă și aculturală: deși populația Statelor Unite nu reprezintă nici măcar 5% din cea a Terrei, totuși americanii consumă circa un sfert din resursele planetei! Firește că în aceste condiții, flagrant inechitabile pentru grosul pământenilor (jecmăniți fără milă de yankei și ciracii/ clienții lor), toți americanii cu mic cu mare sunt, pe ansamblu,  mulțumiți atât de politica internă a aleșilor lor, cât și de sforăriile acestora pe plan mondial…

În ceea ce privește strict politica, „mama” tuturor relelor de pe Pământ (războaie, lovituri de stat, foamete, înfiorătoare suferințe pentru muritorii de rând, bunoară așa ca în Ucraina și Fâșia Gaza), trebuie făcută precizarea că aflători în treabă sau politruci ahtiați după puterea aparentă, faima de-o clipă și bogățiile pe care „le mănâncă moliile” nu sunt numai în spațiul carpato-dunărean, ci pretutindeni în lumea asta răsturnată (vezi sodomia legalizată și „oficializarea” acesteia prin parodia blasfemică din programul de deschidere a Olimpiadei pariziene), o lume unde își dau în petic tot mai mulți cârmuitori (de state, conglomerate multinaționale, organisme internaționale), fie bolnavi la minte și la trup, deci extrem de dăunători prin neputință biologico-intelectuală sau din cauza înclinațiilor dictatoriale, fie corupți și puși pe căpătuială, adică tot contraindicați să pună mâna pe funcțiile decizionale prin care pot să influențeze (de regulă în rău) destinele a zeci și sute de milioane de semeni.

Astfel stând lucrurile din totdeauna și pretutindeni în această lume prost condusă, în special de omul modern, cu alegeri sau numiri ce au permis ba apariția unor lighioane de teapa lui Stalin, Hitler, Putin și Kim Jong-un, ba accederea la puterea supremă a unor americani realmente bolnavi (de pildă, Franklin D. Roosevelt, Donald Trump, Joe Biden), ba hidoasa afirmare într-ale imposturii, necinstei și trădării a atâtor români și alogeni postdecembriști, eu spun că se impune ca toți aspiranții la funcțiile decizionale din state sau din structurile supranaționale (ONU, OMS, Uniunea Europeană, NATO, FMI, Banca Mondială ș.a.m.d.) să fie testați de medici la trup și de cetățeni merituoși la indispensabilele cunoștințe de ordin general: literatură, artă, istorie, geografie, filosofie, logică, științele naturii, politologie.

Însă, așa cum discutam zilele trecute cu un ilustru medic sighetean despre această variantă mult îmbunătățită a politicii, este de presupus că cei mai mulți dintre ipochimenii de la noi (și nu numai) s-ar da peste cap să-și „aranjeze” testele, doar astfel izbutind să se apropie cât de cât de recomandarea dictonului latin: Mens sana in corpore sano. Cu toate aceste prealabile aranjamente de culise, pentru români ar fi un deliciu să vadă cum se agită, se screm, transpiră și dau din colț în colț toți aceia care țin morțiș să continue penibila și păgubitoarea tradiție prezidențială postdecembristă, cu „telectuali” ca Nicolae Ciucă, Marcel Ciolacu, Mircea Geoană, George Simion și alții !…

În sprijinul celor afirmate mai sus (mă rog, să nu rămână unii cu falsa impresie că am exagerat), redau un convingător citat extras din romanul Plăcerile vieții (Editura Univers, București, 1990) a celebrului scriitor englez W. Somerset Maugham: „Un bărbat care e socotit «om politic» la patruzeci de ani, ajunge «om de stat» la șaptezeci. Abia la această vârstă, când ar fi mult prea bătrân ca să mai poată fi angajat conțopist sau grădinar sau polițist, iată că e tocmai copt pentru a guverna o țară”. Puțin mai jos, autorul completează: „(…) nu e nevoie de cine știe ce capacitate mintală pentru a conduce o națiune”!

La rândul său, parcă intuind oribilele derapaje ale prezentului, scriitorul german Stefan Heym scrie la finalul romanului Relatare despre regele David (Editura Univers, București, 1978): „(…) într-o lume de eunuci, nu merită să te porți ca un bărbat”.

                                           George  PETROVAI

Poți citi toate tratatele despre artă, poți petrece milenii prin muzee sau galerii de artă, e degeaba.
E degeaba, dacă n-ai gust…

Poate că asta ține de caracter. Cu care te naști sau pe care-l dobîndești, străduindu-te.

Îmi amintesc cu tandrețe de MIRCEA (altul decît CEL BĂTRÎN, a cărui umbră bîntuie și acum pe la Cozia sau de MIRCEA-FĂ-TE-CĂ-LUCREZI.) Unul cadorisit cu un apelativ pe care nu-ndrăznesc să vi-l indic!… Dat de purtătorul „lămpii lui Ilici”, mai apoi aducînd „lămpașele” cu purtători cu tot. Ca să vadă mai bine cum îi lovesc pe bucureșteni în moalele capului, sub unghiul de incidență de 90 de grade. Asta pentru a obține maxima eficiență… Erau aceeași bucureșteni care-i primeau cu flori ca eliberatori. Se asemănau de minune cu Armata Sovietică eliberatoare! La final, bucureștenii aveau „florile de mină” îmbujorate de emoție pe propriul cap, care „el face, el trage”, cum e normal cînd gîndirea e obositoare!…

Unora le-au împodobit chiar piatra funerară…

Unde or fi mers la „defec(t)at” (!) 15.000 de „grohoteni” în cele 3 zile și 3 nopți umplînd Bucureștiul de o veselie îngrozitoare? Înființarea unui comitet academic pentru elucidarea acestei probleme „alunecoase” pe timp de noapte, dacă nu ești atent, este imperios necesară! „Rășinile” pot avea o aderență neplăcută, adăugate aromei deloc de neglijat!…

Fusese mîrșav atacat la baionetă de „flacăra violet” tocmai cînd „Mihaela, dvagostea mea” simțea loviturile date sub centură de „relaxarea costisitoare” de pe marginea unui bazin în care „vîntu” își făcea de cap, jucînd la două capete și spulberînd o președinție de cîteva ore ca și cînd n-ar fi fost. „Că de n-ar fi, nu s-ar povesti”, continuă BUNICUTZA către copiii mari acum, dar cu mintea dusă aiurea, fascinați fiind de minune…

Și toate astea se făceau pentru STĂNACU. Adică PRO-STĂNACU… Unul tăcînd mîlc, pentru noi cu tîlc… Metoda „orală” are un plurisemantism de speriat. Dovadă fiind, spun gurile rele, anumite casete video, puse bine la păstrare prin seifuri frigorifice. Pentru a nu se altera în timp…

„Se poate, neicusorule, e bună ș-altădată!…”

A bălmăjit despre „fraudare” vreo trei zile după scripturi ( în „scripturi” cîștigase mandatul, cum-necum, JACK-PIRATUL-CEL-TERIBIL, cunoscut drepr MOȘ TRAIANUS PER SKIORILLO, unul uns cu toate alifiile pentru ochii privind anapoda flotanța corectă a celor trei cuburi de gheață din paharul de whiskey, licoare produsă la Anvers, după golirea cazanului cu nafta.

Ce jocuri de artificii în port, cînd explodau vreo 39 și ceva de nave…
SKIORILLO, maestru la „artificii”!…

PRO-STĂNACU, în acel decembrie care urma să aducă, prin cumul, zece ani apocaliptici, s-a apucat să pregătească alegerile care urmau să aibă loc prin… mai! Pe care le-a pierdut (co)pios… Fie-le țărîna ușoară!…

Paté-tismul său este egalat doar de paté-urile mîncate la repezeală într-o gară dezafectată, în care trenurile suspendate nu vin niciodată. Nici nu au cum, din moment ce șinele s-au evaporat miraculos. STĂNACUL nostru vegetează confortabil prin „zările de soare pline, strălucind prin luminiș…”

Din puținul pe care-l cunosc, îi recomand să evite „luminișul” care poate arăta niște stele colorate, aflate pe epoleții vopsiți cu vopsea invizibilă. De aceea drapelul despre care vorbesc („Surzilor!…”) și cerul nopții au același calificativ: ÎNSTELAT!…

După ce STĂNACU a mulțumit „că ne-ați scăpat de dictatură”, a rămas „la post” așa cum se cerea, fiind „acoperit” de antecedentele biblicului JUDAS. Unul de rit nou, diferit de titularul care-și pusese lațul în jurul gîtului, aruncîndu-se în neant, atunci cînd își dă seama de mîrșăvia comisă contra MIELULUI. Acest JUDAS-PE-STIL-NOU își pune pe cap tichia de mărgăritar care, crede el, îl va face invizibil.

Cum și este, de fapt…
Se va revela doar în statisticile arătîndu-i procentajul dezastruos.

UNCHIUL SEMănînd zîzania nu se supără prea tare. El știe bine „jocul la două capete”, inventat de el așa că, abia stăpînindu-se, zice mușcîndu-și buzele de rîs: „Pot să ud și canapeaua. Mama nu se supără!…”

Noi primim „asemuirea”!…
STĂNACU parcă vrea, cu tot dinadinsul, să rateze.

E plicticos mai rău decît BOMBONELU, care scrîșnește din dinți de ciudă pînă-isare smalțul prin ecran, că a fost parcat în gara dezafectată, cu trenuri suspendate și cu șinele de cale ferată evaporate de căldură. Și care tot așteaptă un tren vîndut de multă vreme la fier vechi dar cu valoare adăugată prin conturi aflate prin paradisuri fiscale. Un „bombonel de fecior”, mascîndu-se cu barbă de rit nou, la fel cu DARIUS-AL-LUI-ISTALPESH, atent la „securitatea” noastră personală!

Un alt „mascat” la noua realitate, debitînd „măscări” pe care bizonii mioritici (=bouri sadea de pe la noi) le înghit pe nemestecate.
LUZĂRUL de serviciu la „servicii”, crede că a găsit cauza plictiSELLY, care se tratează, crede el, cu lălăieli aduse de imberbi cu caș la gură, care au obrăznicia prostului lăsat în banii lui de mic.

Nestrunit la timp, acest „epochimen” (că vine de la „epocă”, noi trăind asta la nivel patologic și aproape sado-masochistic) își ia nasul al purtare, adulat de „intelectuali” asemenea lui, care au citit numeroase titluri: acelea ale scrierilor nemuritoare de la intrarea în toaletele publice unde zahărul pudră se vinde la gram!…

Cine să-i tragă de mînecă atunci cînd o iau pe arătură? Toți cei din jur par a fi din familia STĂNACU. Poate or fi unii mimînd semidoctismul, care abia așteaptă să ajungă la cîrciumă pentru a se amuza copios, abia așteptînd să vină ziua următoare pentru a avea ce povesti. Că de n-ar fi așa, de unde am ști noi toate aceste ghidușii?

„Împărtășitorii de cîrciumă” nu dau doi bani pe nimic: pentru ei contează doar bunăstăstarea personală și chiverniseala cu orice chip.

Prin orice mijloace!
Prin noi înșine!
Pentru noi înșine!

Nicolae Rădoi

Foto: Rami Sion

În sfârșit, după îndelungi și penibile dezbateri, din care n-au lipsit amenințările de „divorț politic”, rotativii pesedisto-peneliști au căzut de acord: cele două tururi ale alegerilor prezidențiale vor avea loc pe 24 noiembrie și 6 decembrie 2024, iar parlamentarele taman pe 1 decembrie. Asta demonstrează cât se poate de clar că, pentru actualii și viitorii rotativi (vor să continue „concubinajul” după parlamentare), contează doar calculele și agenda lor de sforării, nicidecum minimum de respect față de alegători și confortul acestora, deși 1 Decembrie este sărbătoare laică (Ziua națională), iar 6 Decembrie o mult îndrăgită sărbătoare creștină (Sfântul Nicolae).
În plus, este lesne de înțeles că pe actualii cârmuitori nu-i interesează numărul de participanți la vot (pe K. Iohannis și mai puțin), dovadă că, așa cum se zvonește, cărțile demonocratice deja au fost făcute/măsluite de păpușarii interni (desigur, cu încuviințarea globaliștilor și a serviciilor secrete de la noi și de mai departe): președinția să fie în continuare a resturilor liberale, iar puterea legislativă și executivă să revină pesediștilor.
Cică numai în acest chip se asigură stabilitatea politică în țară, implicit în flancul sud-estic NATO, singurul lucru care contează pentru alde ăștia, îndeosebi acuma când chinezii și nord-coreenii au trimis trupe în ajutorul rușilor (zice-se pentru „manevre comune”, un eufemism echivalent cu „operațiunea militară specială” din Ucraina), iar Ungaria se dovedește parcă mai rusofilă de când deține președinția Consiliului Uniunii Europene (vezi „turneul de pace” efectuat de premierul Viktor Orban la Kiev, Moscova și Beijing).
Toate celelalte stabilități interne (economică, financiară, cultural-educativă etc.) trebuie să se subordoneze acestei priorități politico-strategice, îndeosebi pentru faptul că, nemaiposedând un complex economic național (industrie-agricultură-transporturi-cercetare), România postdecembristă, aidoma unei colonii, a ajuns să depindă ba de oneroasele capricii ale organismelor financiare internaționale (deocamdată avem o datorie externă de peste 150 miliarde dolari), ba de falsa bunăvoință a oficialilor europeni.
Colac peste pupăză, din cinci în cinci ani se organizează cele două tururi (asta înseamnă cheltuială, nu glumă!) pentru alegerea unui președinte de decor, care – condamnat la o trândavă prudență de Constituția noastră ambiguă – n-a făcut și nici nu va face ceva folositor pentru țară și nație, atâta timp cât România este o penibilă struțo-cămilă semiprezidențială (unde în lume mai există o atare dihanie guvernamentală?) și atâta timp cât primul om în statul aparent este o sărmană jucărie a parlamentarilor și a celor nouă judecători de la Curtea Constituțională.
Iar dacă un președinte imprudent se crede atotputernic (cam așa ca în Statele Unite sau Franța) și, în primitiva manieră băsesciană, își permite să se încaiere cu majoritatea șparlamentarilor, el nu numai că nu va izbuti să dizolve forul legislativ al țării, adică ceea ce de curând a făcut Emmanuel Macron, dar – pe motiv că încalcă pocita Constituție iorgovaniană – la țanc va fi luat la refec și suspendat, manevre prin care i se demonstrează negru pe alb că este un neica nimeni în statul mafiot la vedere (în cel paralel cu atât mai mult) și că, pentru a-și putea duce mandatul până la capăt, el are obligația politico-cetățenească (sic!) să nu se amestece în abjectele treburi ale partidelor, clanurilor și dinastiilor, ci să admită/să legifereze cele mai detestabile compromisuri. De pildă, cândva K. Iohannis tuna și fulgera împotriva pesediștilor, pentru ca pe ultima turnantă a celui de-al doilea mandat, pesemne „luminat” de oficialii axei Bruxelles-Washington, el să fie de acord (putea să se opună bietul cârmuitor aflat sub globaliști?!) cu alianța stângisto-dreptistă și cu haioasa rotativă guvernamentală.
Iată de ce Ion Iliescu și-a făcut mendrele de președinte moscovito-bolșevic cu mineriadele (și nu numai), Emil Constantinescu a afirmat la sfârșitul mandatului de patru ani că l-au învins serviciile secrete (doar ale noastre?), Traian Băsescu jubila că, în cele două mandate de zece ani, a făcut meci nul (nici învins și nici învingător) cu foștii lui ortaci din poliția politică, iar Klaus Iohannis, cel mai răsfățat și neiubit turist al țării, nu va spune niciodată vreo vorbă despre deceniul lui de impostură prezidențială.
Ce-i de făcut ca pe viitor lucrurile să se schimbe încet-încet în bine (din pasiv și jucat pe degete, președintele să devină jucător de bază în politica românescă)? Nu-i greu de priceput că trebuie schimbată Constituția, fie întru desemnarea României ca republică parlamentară, caz în care nu se vor mai organiza alegeri (președintele eminamente decorativ, așa ca la nemți sau italieni, va fi „uns” de voința majorității absolute a parlamentarilor), fie ca republică prezidențială, în care președinte dă socoteală doar în fața poporului și, periodic, în fața parlamentului de deciziile luate pe plan intern și extern.
Altminteri, adică nerenunțând la contraproductiva improvizație politică, președintele nostru va fi în continuarea captivul găștilor parlamentare și mulți români vor continua să ceară ajutorul providenței ca să intrăm în normalitate…

George PETROVAI

Foto: Rami Sion

Citesc pe internet fel de fel de aberații despre războiul ruso-ucrainean, „enormul” potențial militar al muscalilor și alianța pe multiple planuri a acestora cu chinezii (cică Putinosul ar fi prieten la toartă cu Xi Jinping, pesemne cum a fost Stalin cu Hitler), precum și despre forța economico-militară a BRICS-ului (Brazilia, Rusia, India, China, Africa de Sud), care – prin sprijinul acordat rușilor (cu excepția Chinei, de peste doi ani doar unul vag politico-diplomatic!) – va lovi sub centură dolarul și actuala supremație a Statelor Unite și a întregului Occident (Uniunea Europeană, NATO), instaurând o lume multipolară/ multicefală, în care vor fi mai mulți lideri și mai multe orientări planetare.
Numai că pretutindeni în lumea viului, cu atâta mai mult în comunitățile umane (popoare, națiuni) și în politicile lor internaționale, nu există egalitate și libertate deplină, întrucât egalizarea impusă sau autoimpusă (să ne-o amintim pe cea bolșevică) duce fatalmente la sterilizare și staticizare, iar libertatea cu hurta/ cu polonicul generează haos și imbecilizare în masă, bunăoară așa ca în originala noastră democrație postdecembristă.
Aceasta fiind nedreapta, dar fireasca stare de lucruri în întreaga istorie umană (antică, feudală, contemporană, preindustrială, industrială și postindustrială de tip globalisto-digital), este de râsul curcilor să crezi că cea mai mare putere economică, politică, militară, științifică, sportivă și culturală a lumii actuale (am numit Statele Unite, cu toate păcatele lor privind ipocrizia cârmuitorilor, jafurile întreprinzătorilor și uriașele consumuri ale cetățenilor, cu neomarxismul, satanismul și sodomismul în floare), ar putea să fie detronată sau, mă rog, determinată să se retragă (sic!) de pe poziția de lider planetar, în pofida faptului că are logica susținere a celor mai industrializate state (Germania, Japonia, Marea Britanie, Canada, Franța, Italia) și a altor redutabili aliați (Uniunea Europeană, NATO, Australia, Noua Zeelandă, Coreea de Sud, Singapore, Taiwan etc.), numai pentru că niște mastodonți într-ale întinderii (Rusia în primul rând) și numărului de locuitori (India, China, Brazilia) doresc, ba chiar pretind acest lucru în politicile lor confraterno-periferice, dar fără argumente îndestulătoare la diverse capitole: dezvoltare economică temeinică (niciuna dintre aceste puteri emergente nu face parte din selectul „club” al țărilor hiperindustrializate), nivel ridicat de trai, democrație reală, independență juridică, libertatea gândirii, exprimării, asocierilor și întrunirilor (cu excepția Indiei, parțial a Braziliei și Africii de Sud la ultimele trei capitole).
Aminteam mai sus de „prietenia” dintre Putin și Xi Jinping. Deși amândoi sunt niște dictatori (cu notabila diferență că liderul chinez nu este multimiliardar și nu-i susținut de o nesimțită gașcă de oligarhi așa ca muscalul, iar China este realmente o însemnată putere economico-militară), nici pomeneală de sentimente sincere și trainice la acest nivel postuman, nivel născut și cerut de/ din înalte și – deseori – inumane considerente politice. Da, căci jucând constant la două capete (schimburi comerciale avantajoase atât cu Rusia belicoasă, slăbită și nerealistă, cât și cu Occidentul inventiv, prudent și putred de bogat), China promovează o politică asemănătoare cu cea stalinistă din preajma celui de-al doilea război mondial: chipurile dorește încheierea conflictului ruso-ucrainean (însă, cum se constată, una spune și cu totul altceva face), de fapt – prin exponențiala creștere a schimburilor comerciale cu gașca putinistă – ea îl alimentează și-l prelungește, așteptând ca, după slăbirea beligeranților direcți și indirecți, să intervină cu forțele ei intacte pentru a-și impune punctele de vedere – să se întroneze liderul planetei și să-și redobândească teritoriile siberiene ocupate de muscali.
Fiind Putinosul un cârmuitor de tip feudal (corupt până în măduva oaselor, neiubit de apropiați și foarte temut de norodul rusesc, limitat și egocentric, ahtiat după putere și bani, cu o avere evaluată la mult peste 200 miliarde dolari, nu în ultimul rând ipocrit, mincinos, crud și răzbunător, adică o sinistră medie caracterologică între Ivan cel Groaznic, Stalin și Kim Jong-Un), a ordonat pe 24 februarie 2022 atacarea Ucrainei din trei părți nu din dragoste și multă grijă față de soarta rușilor rămași pe teritoriul Ucrainei după destrămarea Uniunii Sovietice și, cică (susține propaganda kremlinistă), teribil persecutați de ucrainenii rusofobi (aceeași retorică a fost întrebuințată de Hitler și ciracii lui întru justificarea anexiunilor teritoriale, ba chiar a declanșării celui de-al doilea război mondial), ci din smintitele considerente ale unuia care crede despre sine că-i providențial, deci care – preocupat până la demență de măreția extensivă a Rusiei – e convins că are menirea să elimine fatalele erori politico-militare săvârșite de predecesori, în mod deosebit cele ale reformistului Mihail Gorbaciov: (a) Refacerea Uniunii Sovietice, strategie prefațată prin invadarea Ceceniei, mutilarea teritorială a Georgiei și ocuparea Peninsulei Crimeea în anul 2014 (neriposta categorică a anglo-americanilor în timpul celor trei agresiuni, adeverește spusa „Dă-i nas lui Ivan și-o să urce pe divan”); (b) Încredințat după aceste ticăloase demonstrații de forță că occidentalii se tem de Rusia militarizată și că armata muscălească este invincibilă, criminalul de Putin (a nu se da uitării suspectele morți ale multora dintre criticii și adversarii săi) nu numai că a plănuit cu ani în urmă invadarea și ocuparea Ucrainei printr-un război-fulger de câteva zile, astfel (la fel ca în situațiile precedente) punând Occidentul în fața faptului împlinit, dar era atât de sigur de rapida îngenunchere a Ucrainei, încât le-a sugerat primelor eșaloane îndreptate spre Kiev să aibă în rucsacuri uniformele de paradă!
Atâta doar că mai mica, dar mai eficienta armată ucraineană (din 2014 antrenată de tehnicieni occidentali și bine înarmată de anglo-americani), dă peste bot invadatorilor (e drept, cu catastrofale pierderi materiale și umane – pe front și în rândul civililor), așa încât, în cei peste doi ani de lupte crâncene, aceștia au pierderi umane și în tehnică de luptă de câteva ori mai mari decât ale sovieticilor în zece ani de război cu afganii (1979-1989): circa 500.000 de soldați morți, inclusiv vreo 10 generali, zeci de mii de tancuri, blindate și lansatoare de rachete, peste 10.000 de drone, sute de avioane și elicoptere, câteva zeci de nave și ambarcațiuni, ba chiar și un submarin.
Dacă la astea se mai adaugă sancțiunile impuse Rusiei putiniste de cele mai multe țări ale lumii, inflația, marile probleme cu care se confruntă industria muscălească din pricina orientării ei spre producția de război, dar mai ales a crizei de forță de muncă (sute de mii de specialiști au fugit în străinătate, alte sute de mii de tineri au fost trimiși pe front), precum și schimburile comerciale extrem de avantajoase pentru chinezi, îndeosebi la petrol și gaze (neavând conducte ca în Europa și alte posibilități de alimentare a mașinii de război, rușii s-au împăcat cu condiția economică, în parte și politică, de vasali ai chinezilor), toți acești factori, vasăzică, plus lipsa componentelor electronice pentru industria de vârf și de înarmare, importate înainte de război de la occidentali și japonezi, au generat un nesfârșit lanț de dificultăți, care în mod necesar se răsfrâng în dramatica scădere a nivelului de trai pentru cei mulți, extrem de redus și înainte de invazie (potrivit unui jurnalist independent, veniturile lunare ale majorității siberienilor erau mai mici de 50 de euro).
Desigur, toate aceste nenorociri, scoase de război din cutia Pandorei, îi afectează pe rușii europeni mult mai puțin, motiv pentru care, în pofida legilor draconice (concepute exact pentru înfricoșarea maselor) și a legiunilor de brute oficiale, înarmate până în dinți, încă n-au pornit marile proteste ale nemulțumiților, iar privilegiații odiosului regim putinist (consilieri, miniștri, oligarhi, securiști, gărzi de corp, înalți funcționari ai statului mafioto-opresiv) nu sunt afectați absolut deloc, căci scopul ăstora nu este asigurarea unui trai decent pentru cei mulți și libertăți cu adevărat democratice pentru toți cetățenii, inclusiv prin reducerea colosalelor decalaje dintre hiperîmbuibați și ultrasăraci, ci să-și mențină pozițiile/ funcțiile și avantajele prin „eternizarea” la putere a unui individ nevrednic și necinstit.
Însă istoria ne face cunoscut că foarte puțini tirani au murit de moarte naturală (după pieirea lui Stalin, marele infect Beria se lăuda că l-ar fi otrăvit!), majoritatea lor fiind trădați sau chiar uciși de apropiați: degeneratul împărat Caligula a fost lichidat prin înjunghiere chiar de șeful uriașei sale gărzi pretoriene, taman acela care-l purta în brațe când era mic, Alexandru Lăpușneanu a fost otrăvit de soția lui Ruxandra, domnitorul Constantin Brâncoveanu (devenit tiranic spre sfârșitul domniei cu membrii în vârstă ai familiei) va fi trădat de unchiul lui, stolnicul Constantin Cantacuzino, gărzile țarului reformist Alexandru al II-lea n-au putut sau n-au vrut să prevină asasinarea sa etc.
La fel se poate întâmpla și cu Putinosul, atunci când – presați de cursul evenimentelor (sărăcie generalizată, furia maselor, nemulțumirea și revolta trupelor) – generalii și consilierii vor decide că trebuie înlăturat, ba chiar lichidat, locul lui fiind luat de un om vrednic și înțelept, devotat poporului și agreat de lumea liberă, chiar dacă paza actualilor kremliniști este asigurată de vreo 50.000 de lachei, considerați loiali și impecabil antrenați. Păi da, că și ei sunt mai mult sau mai puțin oameni, nu niște automate, adică au sentimente și relații, simpatii și antipatii, sensibilități și aspirații, oricât de consistentă ar fi leafa primită de la un stăpân cvasidement și fără scrupule.
Iată încă o dovadă că ăsta-i neomul Putin: la moartea lui Mihail Gorbaciov, părintele glasnostului și perestroikăi (instrumente politice întru salvarea mastodontului anchilozat prin democratizare și liberalizare), noul tartor kremlinist regretă atât de mult dispariția Uniunii Sovietice (mereu afirmă că-i „cea mai mare catastrofă geopolitică a secolului 20”), încât nu numai că i-a refuzat o înmormântare de stat ultimului președinte sovietic, dar n-a participat la modestele lui funeralii…
Tot istoria ne face cunoscute următoarele adevăruri:
1) Toate conflictele militare de după Războiul de independență al coloniilor americane, la care Anglia (singură sau în alianță, îndeosebi cu Statele Unite) a luat parte, au fost câștigate: bătălia navală de la Trafalgar (1805) și celebra luptă de la Waterloo (1815), Războiul Crimeii (1853-1856), Războiul ruso-japonez din 1904-1905, englezii instruind militarii japonezi și furnizându-le armament, Primul război mondial (1914-1918), Al doilea război mondial (1939-1945), lungul război rece;
2) În toate marile lupte purtate de Rusia țaristă în epoca modernă (Războiul Crimeii, Războiul ruso-japonez, Primul război mondial), ea n-a rezistat mai mult de trei ani, păcile încheiate fiind mai mult sau mai puțin umilitoare, iar Uniunea Sovietică, fără imensul ajutor anglo-american (de la tancuri și până la alimente), n-ar fi făcut față nemților, lucru recunoscut de Stalin, mai puțin faptul că tot occidentalii au făcut din mastodontul sovietic o mare putere postbelică;
3) Fiecare înfrângere a Rusiei țariste și apoi a Uniunii Sovietice a fost urmată de mari frământări și prefaceri politico-sociale: după războiul Crimeii, țarul Alexandru al II-lea a demarat în anul 1861 complexul proces de abolire a iobăgiei, iar românii au realizat unirea din 1859; umilirea rușilor de rasa galbenă în 1904-1905 a fost îndată urmată de revolta acestora (unii îi spun revoluție); debandada armatelor rusești din 1917 (bolșevizarea, lichidarea ofițerilor, retragerea de pe front) a culminat cu lovitura de stat leninisto-troțkistă din octombrie (nemeritat numită revoluție), succedată de asasinarea țarului Nicolae al II-lea și a familiei sale, chit că acesta abdicase cu câteva luni înainte; sfârșitul războiului rece, la pachet cu retragerea sovieticilor din Afganistan (firește, din pricina epuizării mastodontului) a dus peste puțin timp la dezmembrarea Uniunii Sovietice.
Toate aceste lucruri fiind bine cunoscute de strategii occidentali, ei nu se grăbesc cu aplicarea de lovituri nimicitoare Rusiei (tocmai de aceea, zic eu, încă n-au livrat ucrainenilor avioane de luptă și, îndeosebi, rachete cu rază lungă de acțiune), ci-i lasă pe ruși să fiarbă în suc propriu, să simtă în viața de zi cu zi ce înseamnă jaful putiniștilor și neroadele lor ambiții expansioniste, dimpreună cu izolarea impusă și autarhismul contraproductiv în care țara se complace pe moment, pentru că numai atunci vor renunța la paternalismul anacronic, vor dori democrația reală (aia începută de Gorbaciov) și – după mătrășirea actualilor kremliniști nocivi – își vor alege pe bune niște cârmuitori vrednici.
Motivul pentru care anglo-americanii nu doresc zdrobirea Federației Ruse nu este teama de învechitul ei arsenal nuclear (putiniștii știu prea bine că războiul nuclear nu are învingători), ci acela că ea a reprezentat și continuă să reprezinte „marele stat-tampon” dintre rasa albă din Europa și cea galbenă din Asia. Căci, citându-l pe doctorul Legendre, profesorul Petre P. Negulescu ne informează în tratatul Destinul omenirii (Editura Pentru Literatură și Artă „Regele Carol II”, București, 1939) că „Rusia dacă n-ar exista, ar trebui inventată” și că ea are rolul de „santinelă înaintată a rasei albe, a civilizației noastre”.

George PETROVAI