Poți citi toate tratatele despre artă, poți petrece milenii prin muzee sau galerii de artă, e degeaba.
E degeaba, dacă n-ai gust…

Poate că asta ține de caracter. Cu care te naști sau pe care-l dobîndești, străduindu-te.

Îmi amintesc cu tandrețe de MIRCEA (altul decît CEL BĂTRÎN, a cărui umbră bîntuie și acum pe la Cozia sau de MIRCEA-FĂ-TE-CĂ-LUCREZI.) Unul cadorisit cu un apelativ pe care nu-ndrăznesc să vi-l indic!… Dat de purtătorul „lămpii lui Ilici”, mai apoi aducînd „lămpașele” cu purtători cu tot. Ca să vadă mai bine cum îi lovesc pe bucureșteni în moalele capului, sub unghiul de incidență de 90 de grade. Asta pentru a obține maxima eficiență… Erau aceeași bucureșteni care-i primeau cu flori ca eliberatori. Se asemănau de minune cu Armata Sovietică eliberatoare! La final, bucureștenii aveau „florile de mină” îmbujorate de emoție pe propriul cap, care „el face, el trage”, cum e normal cînd gîndirea e obositoare!…

Unora le-au împodobit chiar piatra funerară…

Unde or fi mers la „defec(t)at” (!) 15.000 de „grohoteni” în cele 3 zile și 3 nopți umplînd Bucureștiul de o veselie îngrozitoare? Înființarea unui comitet academic pentru elucidarea acestei probleme „alunecoase” pe timp de noapte, dacă nu ești atent, este imperios necesară! „Rășinile” pot avea o aderență neplăcută, adăugate aromei deloc de neglijat!…

Fusese mîrșav atacat la baionetă de „flacăra violet” tocmai cînd „Mihaela, dvagostea mea” simțea loviturile date sub centură de „relaxarea costisitoare” de pe marginea unui bazin în care „vîntu” își făcea de cap, jucînd la două capete și spulberînd o președinție de cîteva ore ca și cînd n-ar fi fost. „Că de n-ar fi, nu s-ar povesti”, continuă BUNICUTZA către copiii mari acum, dar cu mintea dusă aiurea, fascinați fiind de minune…

Și toate astea se făceau pentru STĂNACU. Adică PRO-STĂNACU… Unul tăcînd mîlc, pentru noi cu tîlc… Metoda „orală” are un plurisemantism de speriat. Dovadă fiind, spun gurile rele, anumite casete video, puse bine la păstrare prin seifuri frigorifice. Pentru a nu se altera în timp…

„Se poate, neicusorule, e bună ș-altădată!…”

A bălmăjit despre „fraudare” vreo trei zile după scripturi ( în „scripturi” cîștigase mandatul, cum-necum, JACK-PIRATUL-CEL-TERIBIL, cunoscut drepr MOȘ TRAIANUS PER SKIORILLO, unul uns cu toate alifiile pentru ochii privind anapoda flotanța corectă a celor trei cuburi de gheață din paharul de whiskey, licoare produsă la Anvers, după golirea cazanului cu nafta.

Ce jocuri de artificii în port, cînd explodau vreo 39 și ceva de nave…
SKIORILLO, maestru la „artificii”!…

PRO-STĂNACU, în acel decembrie care urma să aducă, prin cumul, zece ani apocaliptici, s-a apucat să pregătească alegerile care urmau să aibă loc prin… mai! Pe care le-a pierdut (co)pios… Fie-le țărîna ușoară!…

Paté-tismul său este egalat doar de paté-urile mîncate la repezeală într-o gară dezafectată, în care trenurile suspendate nu vin niciodată. Nici nu au cum, din moment ce șinele s-au evaporat miraculos. STĂNACUL nostru vegetează confortabil prin „zările de soare pline, strălucind prin luminiș…”

Din puținul pe care-l cunosc, îi recomand să evite „luminișul” care poate arăta niște stele colorate, aflate pe epoleții vopsiți cu vopsea invizibilă. De aceea drapelul despre care vorbesc („Surzilor!…”) și cerul nopții au același calificativ: ÎNSTELAT!…

După ce STĂNACU a mulțumit „că ne-ați scăpat de dictatură”, a rămas „la post” așa cum se cerea, fiind „acoperit” de antecedentele biblicului JUDAS. Unul de rit nou, diferit de titularul care-și pusese lațul în jurul gîtului, aruncîndu-se în neant, atunci cînd își dă seama de mîrșăvia comisă contra MIELULUI. Acest JUDAS-PE-STIL-NOU își pune pe cap tichia de mărgăritar care, crede el, îl va face invizibil.

Cum și este, de fapt…
Se va revela doar în statisticile arătîndu-i procentajul dezastruos.

UNCHIUL SEMănînd zîzania nu se supără prea tare. El știe bine „jocul la două capete”, inventat de el așa că, abia stăpînindu-se, zice mușcîndu-și buzele de rîs: „Pot să ud și canapeaua. Mama nu se supără!…”

Noi primim „asemuirea”!…
STĂNACU parcă vrea, cu tot dinadinsul, să rateze.

E plicticos mai rău decît BOMBONELU, care scrîșnește din dinți de ciudă pînă-isare smalțul prin ecran, că a fost parcat în gara dezafectată, cu trenuri suspendate și cu șinele de cale ferată evaporate de căldură. Și care tot așteaptă un tren vîndut de multă vreme la fier vechi dar cu valoare adăugată prin conturi aflate prin paradisuri fiscale. Un „bombonel de fecior”, mascîndu-se cu barbă de rit nou, la fel cu DARIUS-AL-LUI-ISTALPESH, atent la „securitatea” noastră personală!

Un alt „mascat” la noua realitate, debitînd „măscări” pe care bizonii mioritici (=bouri sadea de pe la noi) le înghit pe nemestecate.
LUZĂRUL de serviciu la „servicii”, crede că a găsit cauza plictiSELLY, care se tratează, crede el, cu lălăieli aduse de imberbi cu caș la gură, care au obrăznicia prostului lăsat în banii lui de mic.

Nestrunit la timp, acest „epochimen” (că vine de la „epocă”, noi trăind asta la nivel patologic și aproape sado-masochistic) își ia nasul al purtare, adulat de „intelectuali” asemenea lui, care au citit numeroase titluri: acelea ale scrierilor nemuritoare de la intrarea în toaletele publice unde zahărul pudră se vinde la gram!…

Cine să-i tragă de mînecă atunci cînd o iau pe arătură? Toți cei din jur par a fi din familia STĂNACU. Poate or fi unii mimînd semidoctismul, care abia așteaptă să ajungă la cîrciumă pentru a se amuza copios, abia așteptînd să vină ziua următoare pentru a avea ce povesti. Că de n-ar fi așa, de unde am ști noi toate aceste ghidușii?

„Împărtășitorii de cîrciumă” nu dau doi bani pe nimic: pentru ei contează doar bunăstăstarea personală și chiverniseala cu orice chip.

Prin orice mijloace!
Prin noi înșine!
Pentru noi înșine!

Nicolae Rădoi

Foto: Rami Sion

În sfârșit, după îndelungi și penibile dezbateri, din care n-au lipsit amenințările de „divorț politic”, rotativii pesedisto-peneliști au căzut de acord: cele două tururi ale alegerilor prezidențiale vor avea loc pe 24 noiembrie și 6 decembrie 2024, iar parlamentarele taman pe 1 decembrie. Asta demonstrează cât se poate de clar că, pentru actualii și viitorii rotativi (vor să continue „concubinajul” după parlamentare), contează doar calculele și agenda lor de sforării, nicidecum minimum de respect față de alegători și confortul acestora, deși 1 Decembrie este sărbătoare laică (Ziua națională), iar 6 Decembrie o mult îndrăgită sărbătoare creștină (Sfântul Nicolae).
În plus, este lesne de înțeles că pe actualii cârmuitori nu-i interesează numărul de participanți la vot (pe K. Iohannis și mai puțin), dovadă că, așa cum se zvonește, cărțile demonocratice deja au fost făcute/măsluite de păpușarii interni (desigur, cu încuviințarea globaliștilor și a serviciilor secrete de la noi și de mai departe): președinția să fie în continuare a resturilor liberale, iar puterea legislativă și executivă să revină pesediștilor.
Cică numai în acest chip se asigură stabilitatea politică în țară, implicit în flancul sud-estic NATO, singurul lucru care contează pentru alde ăștia, îndeosebi acuma când chinezii și nord-coreenii au trimis trupe în ajutorul rușilor (zice-se pentru „manevre comune”, un eufemism echivalent cu „operațiunea militară specială” din Ucraina), iar Ungaria se dovedește parcă mai rusofilă de când deține președinția Consiliului Uniunii Europene (vezi „turneul de pace” efectuat de premierul Viktor Orban la Kiev, Moscova și Beijing).
Toate celelalte stabilități interne (economică, financiară, cultural-educativă etc.) trebuie să se subordoneze acestei priorități politico-strategice, îndeosebi pentru faptul că, nemaiposedând un complex economic național (industrie-agricultură-transporturi-cercetare), România postdecembristă, aidoma unei colonii, a ajuns să depindă ba de oneroasele capricii ale organismelor financiare internaționale (deocamdată avem o datorie externă de peste 150 miliarde dolari), ba de falsa bunăvoință a oficialilor europeni.
Colac peste pupăză, din cinci în cinci ani se organizează cele două tururi (asta înseamnă cheltuială, nu glumă!) pentru alegerea unui președinte de decor, care – condamnat la o trândavă prudență de Constituția noastră ambiguă – n-a făcut și nici nu va face ceva folositor pentru țară și nație, atâta timp cât România este o penibilă struțo-cămilă semiprezidențială (unde în lume mai există o atare dihanie guvernamentală?) și atâta timp cât primul om în statul aparent este o sărmană jucărie a parlamentarilor și a celor nouă judecători de la Curtea Constituțională.
Iar dacă un președinte imprudent se crede atotputernic (cam așa ca în Statele Unite sau Franța) și, în primitiva manieră băsesciană, își permite să se încaiere cu majoritatea șparlamentarilor, el nu numai că nu va izbuti să dizolve forul legislativ al țării, adică ceea ce de curând a făcut Emmanuel Macron, dar – pe motiv că încalcă pocita Constituție iorgovaniană – la țanc va fi luat la refec și suspendat, manevre prin care i se demonstrează negru pe alb că este un neica nimeni în statul mafiot la vedere (în cel paralel cu atât mai mult) și că, pentru a-și putea duce mandatul până la capăt, el are obligația politico-cetățenească (sic!) să nu se amestece în abjectele treburi ale partidelor, clanurilor și dinastiilor, ci să admită/să legifereze cele mai detestabile compromisuri. De pildă, cândva K. Iohannis tuna și fulgera împotriva pesediștilor, pentru ca pe ultima turnantă a celui de-al doilea mandat, pesemne „luminat” de oficialii axei Bruxelles-Washington, el să fie de acord (putea să se opună bietul cârmuitor aflat sub globaliști?!) cu alianța stângisto-dreptistă și cu haioasa rotativă guvernamentală.
Iată de ce Ion Iliescu și-a făcut mendrele de președinte moscovito-bolșevic cu mineriadele (și nu numai), Emil Constantinescu a afirmat la sfârșitul mandatului de patru ani că l-au învins serviciile secrete (doar ale noastre?), Traian Băsescu jubila că, în cele două mandate de zece ani, a făcut meci nul (nici învins și nici învingător) cu foștii lui ortaci din poliția politică, iar Klaus Iohannis, cel mai răsfățat și neiubit turist al țării, nu va spune niciodată vreo vorbă despre deceniul lui de impostură prezidențială.
Ce-i de făcut ca pe viitor lucrurile să se schimbe încet-încet în bine (din pasiv și jucat pe degete, președintele să devină jucător de bază în politica românescă)? Nu-i greu de priceput că trebuie schimbată Constituția, fie întru desemnarea României ca republică parlamentară, caz în care nu se vor mai organiza alegeri (președintele eminamente decorativ, așa ca la nemți sau italieni, va fi „uns” de voința majorității absolute a parlamentarilor), fie ca republică prezidențială, în care președinte dă socoteală doar în fața poporului și, periodic, în fața parlamentului de deciziile luate pe plan intern și extern.
Altminteri, adică nerenunțând la contraproductiva improvizație politică, președintele nostru va fi în continuarea captivul găștilor parlamentare și mulți români vor continua să ceară ajutorul providenței ca să intrăm în normalitate…

George PETROVAI

Foto: Rami Sion

Citesc pe internet fel de fel de aberații despre războiul ruso-ucrainean, „enormul” potențial militar al muscalilor și alianța pe multiple planuri a acestora cu chinezii (cică Putinosul ar fi prieten la toartă cu Xi Jinping, pesemne cum a fost Stalin cu Hitler), precum și despre forța economico-militară a BRICS-ului (Brazilia, Rusia, India, China, Africa de Sud), care – prin sprijinul acordat rușilor (cu excepția Chinei, de peste doi ani doar unul vag politico-diplomatic!) – va lovi sub centură dolarul și actuala supremație a Statelor Unite și a întregului Occident (Uniunea Europeană, NATO), instaurând o lume multipolară/ multicefală, în care vor fi mai mulți lideri și mai multe orientări planetare.
Numai că pretutindeni în lumea viului, cu atâta mai mult în comunitățile umane (popoare, națiuni) și în politicile lor internaționale, nu există egalitate și libertate deplină, întrucât egalizarea impusă sau autoimpusă (să ne-o amintim pe cea bolșevică) duce fatalmente la sterilizare și staticizare, iar libertatea cu hurta/ cu polonicul generează haos și imbecilizare în masă, bunăoară așa ca în originala noastră democrație postdecembristă.
Aceasta fiind nedreapta, dar fireasca stare de lucruri în întreaga istorie umană (antică, feudală, contemporană, preindustrială, industrială și postindustrială de tip globalisto-digital), este de râsul curcilor să crezi că cea mai mare putere economică, politică, militară, științifică, sportivă și culturală a lumii actuale (am numit Statele Unite, cu toate păcatele lor privind ipocrizia cârmuitorilor, jafurile întreprinzătorilor și uriașele consumuri ale cetățenilor, cu neomarxismul, satanismul și sodomismul în floare), ar putea să fie detronată sau, mă rog, determinată să se retragă (sic!) de pe poziția de lider planetar, în pofida faptului că are logica susținere a celor mai industrializate state (Germania, Japonia, Marea Britanie, Canada, Franța, Italia) și a altor redutabili aliați (Uniunea Europeană, NATO, Australia, Noua Zeelandă, Coreea de Sud, Singapore, Taiwan etc.), numai pentru că niște mastodonți într-ale întinderii (Rusia în primul rând) și numărului de locuitori (India, China, Brazilia) doresc, ba chiar pretind acest lucru în politicile lor confraterno-periferice, dar fără argumente îndestulătoare la diverse capitole: dezvoltare economică temeinică (niciuna dintre aceste puteri emergente nu face parte din selectul „club” al țărilor hiperindustrializate), nivel ridicat de trai, democrație reală, independență juridică, libertatea gândirii, exprimării, asocierilor și întrunirilor (cu excepția Indiei, parțial a Braziliei și Africii de Sud la ultimele trei capitole).
Aminteam mai sus de „prietenia” dintre Putin și Xi Jinping. Deși amândoi sunt niște dictatori (cu notabila diferență că liderul chinez nu este multimiliardar și nu-i susținut de o nesimțită gașcă de oligarhi așa ca muscalul, iar China este realmente o însemnată putere economico-militară), nici pomeneală de sentimente sincere și trainice la acest nivel postuman, nivel născut și cerut de/ din înalte și – deseori – inumane considerente politice. Da, căci jucând constant la două capete (schimburi comerciale avantajoase atât cu Rusia belicoasă, slăbită și nerealistă, cât și cu Occidentul inventiv, prudent și putred de bogat), China promovează o politică asemănătoare cu cea stalinistă din preajma celui de-al doilea război mondial: chipurile dorește încheierea conflictului ruso-ucrainean (însă, cum se constată, una spune și cu totul altceva face), de fapt – prin exponențiala creștere a schimburilor comerciale cu gașca putinistă – ea îl alimentează și-l prelungește, așteptând ca, după slăbirea beligeranților direcți și indirecți, să intervină cu forțele ei intacte pentru a-și impune punctele de vedere – să se întroneze liderul planetei și să-și redobândească teritoriile siberiene ocupate de muscali.
Fiind Putinosul un cârmuitor de tip feudal (corupt până în măduva oaselor, neiubit de apropiați și foarte temut de norodul rusesc, limitat și egocentric, ahtiat după putere și bani, cu o avere evaluată la mult peste 200 miliarde dolari, nu în ultimul rând ipocrit, mincinos, crud și răzbunător, adică o sinistră medie caracterologică între Ivan cel Groaznic, Stalin și Kim Jong-Un), a ordonat pe 24 februarie 2022 atacarea Ucrainei din trei părți nu din dragoste și multă grijă față de soarta rușilor rămași pe teritoriul Ucrainei după destrămarea Uniunii Sovietice și, cică (susține propaganda kremlinistă), teribil persecutați de ucrainenii rusofobi (aceeași retorică a fost întrebuințată de Hitler și ciracii lui întru justificarea anexiunilor teritoriale, ba chiar a declanșării celui de-al doilea război mondial), ci din smintitele considerente ale unuia care crede despre sine că-i providențial, deci care – preocupat până la demență de măreția extensivă a Rusiei – e convins că are menirea să elimine fatalele erori politico-militare săvârșite de predecesori, în mod deosebit cele ale reformistului Mihail Gorbaciov: (a) Refacerea Uniunii Sovietice, strategie prefațată prin invadarea Ceceniei, mutilarea teritorială a Georgiei și ocuparea Peninsulei Crimeea în anul 2014 (neriposta categorică a anglo-americanilor în timpul celor trei agresiuni, adeverește spusa „Dă-i nas lui Ivan și-o să urce pe divan”); (b) Încredințat după aceste ticăloase demonstrații de forță că occidentalii se tem de Rusia militarizată și că armata muscălească este invincibilă, criminalul de Putin (a nu se da uitării suspectele morți ale multora dintre criticii și adversarii săi) nu numai că a plănuit cu ani în urmă invadarea și ocuparea Ucrainei printr-un război-fulger de câteva zile, astfel (la fel ca în situațiile precedente) punând Occidentul în fața faptului împlinit, dar era atât de sigur de rapida îngenunchere a Ucrainei, încât le-a sugerat primelor eșaloane îndreptate spre Kiev să aibă în rucsacuri uniformele de paradă!
Atâta doar că mai mica, dar mai eficienta armată ucraineană (din 2014 antrenată de tehnicieni occidentali și bine înarmată de anglo-americani), dă peste bot invadatorilor (e drept, cu catastrofale pierderi materiale și umane – pe front și în rândul civililor), așa încât, în cei peste doi ani de lupte crâncene, aceștia au pierderi umane și în tehnică de luptă de câteva ori mai mari decât ale sovieticilor în zece ani de război cu afganii (1979-1989): circa 500.000 de soldați morți, inclusiv vreo 10 generali, zeci de mii de tancuri, blindate și lansatoare de rachete, peste 10.000 de drone, sute de avioane și elicoptere, câteva zeci de nave și ambarcațiuni, ba chiar și un submarin.
Dacă la astea se mai adaugă sancțiunile impuse Rusiei putiniste de cele mai multe țări ale lumii, inflația, marile probleme cu care se confruntă industria muscălească din pricina orientării ei spre producția de război, dar mai ales a crizei de forță de muncă (sute de mii de specialiști au fugit în străinătate, alte sute de mii de tineri au fost trimiși pe front), precum și schimburile comerciale extrem de avantajoase pentru chinezi, îndeosebi la petrol și gaze (neavând conducte ca în Europa și alte posibilități de alimentare a mașinii de război, rușii s-au împăcat cu condiția economică, în parte și politică, de vasali ai chinezilor), toți acești factori, vasăzică, plus lipsa componentelor electronice pentru industria de vârf și de înarmare, importate înainte de război de la occidentali și japonezi, au generat un nesfârșit lanț de dificultăți, care în mod necesar se răsfrâng în dramatica scădere a nivelului de trai pentru cei mulți, extrem de redus și înainte de invazie (potrivit unui jurnalist independent, veniturile lunare ale majorității siberienilor erau mai mici de 50 de euro).
Desigur, toate aceste nenorociri, scoase de război din cutia Pandorei, îi afectează pe rușii europeni mult mai puțin, motiv pentru care, în pofida legilor draconice (concepute exact pentru înfricoșarea maselor) și a legiunilor de brute oficiale, înarmate până în dinți, încă n-au pornit marile proteste ale nemulțumiților, iar privilegiații odiosului regim putinist (consilieri, miniștri, oligarhi, securiști, gărzi de corp, înalți funcționari ai statului mafioto-opresiv) nu sunt afectați absolut deloc, căci scopul ăstora nu este asigurarea unui trai decent pentru cei mulți și libertăți cu adevărat democratice pentru toți cetățenii, inclusiv prin reducerea colosalelor decalaje dintre hiperîmbuibați și ultrasăraci, ci să-și mențină pozițiile/ funcțiile și avantajele prin „eternizarea” la putere a unui individ nevrednic și necinstit.
Însă istoria ne face cunoscut că foarte puțini tirani au murit de moarte naturală (după pieirea lui Stalin, marele infect Beria se lăuda că l-ar fi otrăvit!), majoritatea lor fiind trădați sau chiar uciși de apropiați: degeneratul împărat Caligula a fost lichidat prin înjunghiere chiar de șeful uriașei sale gărzi pretoriene, taman acela care-l purta în brațe când era mic, Alexandru Lăpușneanu a fost otrăvit de soția lui Ruxandra, domnitorul Constantin Brâncoveanu (devenit tiranic spre sfârșitul domniei cu membrii în vârstă ai familiei) va fi trădat de unchiul lui, stolnicul Constantin Cantacuzino, gărzile țarului reformist Alexandru al II-lea n-au putut sau n-au vrut să prevină asasinarea sa etc.
La fel se poate întâmpla și cu Putinosul, atunci când – presați de cursul evenimentelor (sărăcie generalizată, furia maselor, nemulțumirea și revolta trupelor) – generalii și consilierii vor decide că trebuie înlăturat, ba chiar lichidat, locul lui fiind luat de un om vrednic și înțelept, devotat poporului și agreat de lumea liberă, chiar dacă paza actualilor kremliniști este asigurată de vreo 50.000 de lachei, considerați loiali și impecabil antrenați. Păi da, că și ei sunt mai mult sau mai puțin oameni, nu niște automate, adică au sentimente și relații, simpatii și antipatii, sensibilități și aspirații, oricât de consistentă ar fi leafa primită de la un stăpân cvasidement și fără scrupule.
Iată încă o dovadă că ăsta-i neomul Putin: la moartea lui Mihail Gorbaciov, părintele glasnostului și perestroikăi (instrumente politice întru salvarea mastodontului anchilozat prin democratizare și liberalizare), noul tartor kremlinist regretă atât de mult dispariția Uniunii Sovietice (mereu afirmă că-i „cea mai mare catastrofă geopolitică a secolului 20”), încât nu numai că i-a refuzat o înmormântare de stat ultimului președinte sovietic, dar n-a participat la modestele lui funeralii…
Tot istoria ne face cunoscute următoarele adevăruri:
1) Toate conflictele militare de după Războiul de independență al coloniilor americane, la care Anglia (singură sau în alianță, îndeosebi cu Statele Unite) a luat parte, au fost câștigate: bătălia navală de la Trafalgar (1805) și celebra luptă de la Waterloo (1815), Războiul Crimeii (1853-1856), Războiul ruso-japonez din 1904-1905, englezii instruind militarii japonezi și furnizându-le armament, Primul război mondial (1914-1918), Al doilea război mondial (1939-1945), lungul război rece;
2) În toate marile lupte purtate de Rusia țaristă în epoca modernă (Războiul Crimeii, Războiul ruso-japonez, Primul război mondial), ea n-a rezistat mai mult de trei ani, păcile încheiate fiind mai mult sau mai puțin umilitoare, iar Uniunea Sovietică, fără imensul ajutor anglo-american (de la tancuri și până la alimente), n-ar fi făcut față nemților, lucru recunoscut de Stalin, mai puțin faptul că tot occidentalii au făcut din mastodontul sovietic o mare putere postbelică;
3) Fiecare înfrângere a Rusiei țariste și apoi a Uniunii Sovietice a fost urmată de mari frământări și prefaceri politico-sociale: după războiul Crimeii, țarul Alexandru al II-lea a demarat în anul 1861 complexul proces de abolire a iobăgiei, iar românii au realizat unirea din 1859; umilirea rușilor de rasa galbenă în 1904-1905 a fost îndată urmată de revolta acestora (unii îi spun revoluție); debandada armatelor rusești din 1917 (bolșevizarea, lichidarea ofițerilor, retragerea de pe front) a culminat cu lovitura de stat leninisto-troțkistă din octombrie (nemeritat numită revoluție), succedată de asasinarea țarului Nicolae al II-lea și a familiei sale, chit că acesta abdicase cu câteva luni înainte; sfârșitul războiului rece, la pachet cu retragerea sovieticilor din Afganistan (firește, din pricina epuizării mastodontului) a dus peste puțin timp la dezmembrarea Uniunii Sovietice.
Toate aceste lucruri fiind bine cunoscute de strategii occidentali, ei nu se grăbesc cu aplicarea de lovituri nimicitoare Rusiei (tocmai de aceea, zic eu, încă n-au livrat ucrainenilor avioane de luptă și, îndeosebi, rachete cu rază lungă de acțiune), ci-i lasă pe ruși să fiarbă în suc propriu, să simtă în viața de zi cu zi ce înseamnă jaful putiniștilor și neroadele lor ambiții expansioniste, dimpreună cu izolarea impusă și autarhismul contraproductiv în care țara se complace pe moment, pentru că numai atunci vor renunța la paternalismul anacronic, vor dori democrația reală (aia începută de Gorbaciov) și – după mătrășirea actualilor kremliniști nocivi – își vor alege pe bune niște cârmuitori vrednici.
Motivul pentru care anglo-americanii nu doresc zdrobirea Federației Ruse nu este teama de învechitul ei arsenal nuclear (putiniștii știu prea bine că războiul nuclear nu are învingători), ci acela că ea a reprezentat și continuă să reprezinte „marele stat-tampon” dintre rasa albă din Europa și cea galbenă din Asia. Căci, citându-l pe doctorul Legendre, profesorul Petre P. Negulescu ne informează în tratatul Destinul omenirii (Editura Pentru Literatură și Artă „Regele Carol II”, București, 1939) că „Rusia dacă n-ar exista, ar trebui inventată” și că ea are rolul de „santinelă înaintată a rasei albe, a civilizației noastre”.

George PETROVAI

Motto: Și ce-a mai fost iar o să fie,
cu-aleși școliți în pungășie.

Poate că pe ici, pe colo mai sunt naivi care speră că alegerile locale, comasate cu europarlamentarele (liste separate pentru primele, liste comune pentru eurodeputații „rotativilor”) din 9 iunie, posibil o nouă Duminică a Orbului, vor aduce cu ele niscaiva schimbări. Nu mă număr printre aceștia, nu fiindcă nu le-aș dori (mă rog, ca tot românul amăgit peste trei decenii  cu luminița de la capătul tunelului), ci fiindcă nu le cred posibile pe cele în bine. Și nu le cred posibile, întrucât este lesne de dedus din tot ce mai mișcă-n țara asta temeinic pusă pe butuci, că sforarii interni și externi nu doresc acest lucru: Sforarii interni (ticăloșii vânduți străinilor) pentru că, prin netrebnica lor contribuție, au făcut ca sărăcia și asimetria socială să devină, vorba lui Caragiale, starea naturelă din această țară crucificată; sforarii externi (adevărații păpușari planetari) pentru că numai de formă nu le convine prelungitul circ de pe aceste meleaguri (regula istorică este că o stare prelungită de improvizație politico-economică, generează nemulțumirea care cu necesitate duce la revolte, dar regula este copios contrazisă de proverbiala răbdare romînească!), în fond însă le convine de minune, știut fiind faptul că cel mai bine se pescuiește în apele tulburi.

Or, apele tulburi din politică, economie și starea generală de spirit a națiunii noastre sunt aliații cei mai de nădejde ai lichelelor din lăuntrul și din afara granițelor țării în acțiunea lor conjugată de-a fura mai ceva ca-n codru (dar unde-s codrii de mai an?!) și de-a crea aparențele unei democrații ca la carte. În realitate, însă, o monstruoasă nedemocrație, în care plutocrația (puterea subanalfabeților îmbogățiți peste noapte prin afaceri „curat murdare”) taie și spânzură într-un stat profund corupt, nedrept cu umilul și opresiv cu săracul, un stat-malaxor statornic îndreptat împotriva străduințelor într-ale corectitudinii, atâta câtă a mai rămas (micii datornici sunt executați fără milă prin atrocele mecanism al majorărilor și penalităților, în timp ce marii datornici cu rangul de „clienții statului” nu numai că beneficiază de reeșalonarea datoriilor, dar în cele mai multe cazuri ajung să plătească cu chiu, cu vai doar o mică parte dintre ele).

Doar într-un asemenea stat anapoda, cu legi și instituții pe măsură, poate să funcționeze o struțo-cămilă de felul prezenței obligatorii la vot. Într-un talmeș-balmeș cu drepturi-obligații și obligații-drepturi, nu numai că nici dracu nu se mai descurcă, dar este un desăvârșit abuz împotriva libertății de decizie a individului, ceva foarte asemănător cu modelul de fericire impusă cetățenilor de către strategii și tacticienii bolșevismului, unde – atunci când cineva îndrăznea să cugete cu capul lui și doar oleacă se abătea de la silnica logică a furnicarului uman – îndată i se aplica eticheta de contrarevoluționar și dușman al poporului, după care, potrivit aceleiași logici împotriva firii umane, respectivul rebel era fie izolat (întemnițat, înlăgărat sau închis într-un azil), fie era suprimat fizic.

Vasăzică, nici vorbă ca un drept constituțional să poată fi întărit printr-un act normativ conjunctural, în cazul de față din pricina progresivei neparticipări la vot, care să le impună cetățenilor scârbiți de politică, participarea chiar și fără de tragere de inimă la această penibilă și prelungită farsă democratică.

Nu numai că așa ceva face praf și pulbere libertatea de decizie a cetățeanului vizavi de drepturile sale fundamentale (are dreptul la viață, dar nimeni nu-l poate obliga să trăiască dacă lui i se năzare că viața este o povară; are dreptul la muncă, dar nimeni nu-l va face să lucreze dacă el, conștient sau inconștient, a decis că lucrurile stau altfel; are dreptul la instruire, părinții copilului fiind obligați prin lege să-l trimită la școală, dar nimeni și nimic nu-l poate sili să devină elev conștiincios dacă școala și studiul îl dezgustă etc.), însă avem sub ochi dovada cum jocurile politicianiste și uriașele neîmpliniri postdecembriste s-au constituit în argumente irefutabile împotriva unui drept constituțional devenit rutină și, prin statornica păcătoșenie a cârmuitorilor, preschimbat într-o impecabilă aflare în treabă.

Doriți, nenicilor cârmuitori și făcători de legi, ca scrutinul să fie o sărbătoare a libertății de decizie pentru toți românii cu drept de vot? Păi atunci nu-i nevoie de legi complementare cu caracter constrângător (de felul amenzilor), care să-i împingă pe români spre urne, ci de un cadru tehnico-moral adecvat:
1) Realizări concrete în plan material și spiritual, nicidecum bătuta pe loc pentru majoritatea românilor în mai bine de un sfert de veac.
2) Egalitatea în fața legilor pentru toți trăitorii pe aceste meleaguri, dar nu în teorie, ci în viața de zi cu zi.
3) Candidații propuși, dar mai cu seamă aleșii să se constituie prin fapte în truditori pentru comunitate și în modele pentru tineri. Există așa ceva în societatea noastră distorsionată? Și dacă există, cum pot fi descoperiți, când cugetătorul francez Henri Bergson ne-o spune verde în față că democrația occidentală, democrația în care trăia și pe care o cunoștea, nu posedă criterii pentru selecția valorilor? Iar dacă totuși se ajunge la ei și sunt convinși să intre în politică, adică să se implice efectiv în vasta și anevoioasa operă de redresare a României, ce șanse au să reziste între politrucii îmbătrâniți în rele? Pățania lui Marian Munteanu  este deplin edificatoare în acest sens…
4) Unde-i votul electronic promis românilor de actualul președinte în campania din anul 2014? Nu numai că românii n-au parte de așa ceva, în definitiv o bagatelă pentru nivelul atins de informatică și numărul posesorilor de calculatoare, dar li se bagă pe gât și uriașa minciună statistică cu totalul alegătorilor (aproape trei milioane în plus față de „statistica” bunului simț), adică taman masa de voturi fictive cu care la alegerile parlamentare va fi înclinată cumpăna pe direcția (a se citi în favoarea) deținătorilor puterii efective. Nu spunea Stalin că rezultatul final al scrutinului nu depinde de numărul celor care se prezintă la urne, ci de cel/cei care numără voturile?

Tocmai de-aceea spun că, șansele de schimbare în bine fiind practic nule, tare bună ar fi pentru românii de rând greva electorală. Ceea ce înseamnă aplicarea democratică a Legii talionului  („Ochi pentru ochi și dinte pentru dinte”): Ne-ați mințit cu neobrăzare atâția ani, iată că de data asta nu ne lăsăm păcăliți, stăm cuminți acasă și așteptăm să vedem câte voturi veți aduna de la ciracii voștri!

George PETROVAI

Peste puțin timp (24 februarie) se împlinesc doi ani de când hoardele muscălești, încredințate de stafful kremlinisto-putinist că sunt o superputere planetară, care staff era convins că – taman ca la rapida ocupare a Peninsulei Crimeea în anul 2014 – occidentalii (SUA, Uniunea Europeană, NATO) nu vor reacționa nici de această dată, lăsând barbaria rusească să-și facă mendrele la porțile Europei, că mica armată ucraineană (mică în comparație cu beteagul colos postsovietic) va face pe ea de frica interminabilului cârnat anacronico-moscovit și că totul (ocuparea Kievului și instalarea unui guvern marionetă) se va decide printr-un victorios blitzkrieg, de când, vasăzică, hoardele muscălești au atacat Ucraina din mai multe părți (est, nord, sud), cu ticăloasa intenție să o subjuge și să o includă nu doar în sfera rusească de influență, ci chiar în noul imperiu moscovit, la a cărui (imposibilă) refacere, Putin și ciracii săi visează cu ochii deschiși.

Dar iată că, mai ceva ca în scurtul și furtunosul război finlandezo-sovietic (30 noiembrie 1939 – martie 1940), când micuța și curajoasa armată a mareșalului Carl Gustaf Mannerheim a provocat uriașe pierderi celei staliniste, armata și poporul ucrainean (desigur, cu imensul ajutor logistico-material primit de la occidentali și aliații acestora – japonezi, australieni etc.), nu numai că rezistă de doi ani la haoticele asalturi ale trupelor rusești și la furibundele lor bombardamente (inclusiv cu drone iraniene și obuze nord-coreene), dar – necontenit ajutați, încurajați și instruiți de grosul țărilor NATO, în principal de anglo-americani și nemți – ei toți, trupele regulate și cetățenii cu dragoste de țară, au făcut adevărate ravagii în rândul invadatorilor, ravagii cu mult mai mari ca în cei aproape zece ani (1979-1989) de război sovieto-afgan: circa 300.000 de morți și răniți, precum și distrugerea/deteriorarea a zeci de mii de tancuri, tunuri și blindate (e drept, unele dintre ele din perioada bolșevică), sute de avioane și elicoptere, zeci de nave și ambarcațiuni etc.

Dacă la toate astea mai adăugăm sancțiunile economice, scăderea dramatică a nivelului de trai, exodul milioanelor de specialiști, blocarea conturilor rusești din străinătate și confiscarea fabuloaselor averi ale miliardarilor kremliniști pe toate meridianele lumii libere (păi da, că toți alde ăștia, politruci și afaceriști ultradubioși, își trimit progeniturile, își cumpără proprietăți și-și depun banii în Occidentul „putred”, de regulă în Marea Britanie și Statele Unite, nicidecum în China sau Coreea de Nord!), avem aproximativa imagine reală a situației interne din Federația Rusă și a sporului nemulțumirii maselor, de-abia ținute în frâu de mincinoasa propagandă oficială și de măsurile brutale (legi anume concepute, amenințări, arestări, întemnițări, „sinucideri” și asasinate comandate/ dirijate) luate de autoritățile primitive (a se citi „după chipul și asemănarea Putinosului”) împotriva tuturor adversarilor regimului și a formelor nonviolente de protest public.

Da, căci așa cum prevede arbitrariul oricărei dictaturi (aproape toate dictaturile trecute și prezente au origini asiatice!), demonocrația kremlinisto-putinistă, urmașa celei bolșevico-stalinistă, nu admite diversitatea opiniilor, ci doar uniformizarea și sterilizarea social-intelectuală, consecințe care decurg cu necesitate în toate compartimentele de activitate, inclusiv în cel militaro-strategic, din aplicarea fără crâcnire a „atotștiinței” liderului providențial (sic!), oricât ar fi acesta de neinstruit și absurd, respectiv de nociv pentru națiunea sa (în special) și pentru omenire (în general).

Unde mai punem la socoteală cele două adevăruri istorice:
a) Uniunea Sovietică, cel puțin în faza ei leninistă, s-a ridicat pe ruinele imperiului țarist cu sprijinul politico-financiar și tehnologic al germanilor și anglo-francezilor, apoi al americanilor (electrificare, rețele de căi ferate și drumuri moderne etc.), toți aceștia – ne informează Petre P. Negulescu în tratatul Destinul omenirii (Fundația pentru Literatură și Artă „Regele Carol II”, București, 1939) – nu și-au urmărit doar propriile interese economice, ci, mai presus de ele și între anumite limite rezonabile, să facă din Rusia țaristă și urmașele ei „marele Stat-tampon dintre rasa albă din Europa și cea galbenă din Asia”;
b) Federația Rusă este urmașa de fapt, discutabil dacă și de drept, a fostei Uniuni Sovietice, în ceea ce privește teritoriul (cea mai întinsă țară din lume), industria grea, armata și arsenalul nuclear, dar fără redutabilele atuuri care făceau din aceasta o supraputere planetară, dovadă lungul război rece pe care l-a dus cu SUA și întregul Occident, în pofida faptului că masivele ajutoare americane (de la tancuri și până la medicamente) au propulsat-o în învingătoarea Germaniei naziste: o mai mare întindere, populație, putere economică și militară, bașca enorma sferă de influență în Europa centrală și de est, Asia (China, Mongolia, Coreea de Nord, Cuba), Africa și America latină.

Cu toate astea, nefăcând față competiției cu Statele Unite, inclusiv în costisitoarea spirală a înarmărilor ultramoderne (lucru recunoscut de liderul sovietic Mihail Gorbaciov la întâlnirea de la Malta cu președintele american George Bush senior), Uniunea Sovietică se desființează prin Declarația din 26 decembrie 1991 a Sovietului Suprem al URSS, Declarație care recunoaște independența a 12 republici și crearea Comunității Statelor Independente (CSI).

Fără să se sinchisească câtuși de puțin de aceste realități istorice, total potrivnice tendințelor imperialiste ale actualilor kremliniști, Putin – pozând în vrednic urmaș al megacriminalului I.V. Stalin – își consolidează poziția politică prin corupție, șantaj, ipocrizie, minciună, frică și teroare, apoi, în ciuda avertismentelor primite din marea diplomație, el decide că Rusia (cică „mare putere militară și economică” după mintea lui tulburată) este capabilă să refacă sinistrul imperiu de odinioară, astfel el având șansa să devină egalul lui Ivan cel Groaznic, Petru I și Iosif cel Fioros, chiar cu riscul ca nevolnica și depopulata Federație să fie transformată într-un stat autarhic.

Dar, mai înainte de-a scoate sabia împotriva întregii lumi (mai puțin împotriva Chinei și a câtorva stătulețe, precum Coreea de Nord, Venezuela, Ungaria sau Eritreea), trebuia – aidoma Germaniei hitleriste – să-și verifice potențialul agresiv prin neconcludentele conflicte cu Cecenia și Georgia, iar în 2014 prin lesnicioasa și rapida ocupare a Peninsulei Crimeea.

Atenție, nu trebuie omis motivul economic pentru care Crimeea, de drept a Hoardei de Aur, a fost ocupată în anul 2014 de către ruși! Iar motivul economic constă în aceea că, pe platforma continentală a peninsulei, Ucraina a descoperit importante resurse de petrol și hidrocarburi, lucru care i-ar fi asigurat independența energetică, evident, în dauna intereselor poltico-financiare ale mastodontului muscălesc…

După doi ani de război, nimicitor pentru ucraineni și ruinător pentru ruși, la orizont se întrevăd următoarele variante/ strategii de încetare a focului:
1) Printr-un armistițiu, nu pierde și nu câștigă niciuna dintre cele două părți: Rusia își retrage armata din Crimeea și teritoriile ucrainene ocupate, care dobândesc statutul de zonă demilitarizată (ceva asemănător cu zona demilitarizată dintre Coreea de Nord și de Sud), sub administrație ONU;
2) Putin și zeloșii lui ciraci (alde Lavrov, Șoigu, Gherasimov, Peskov etc.) renunță la putere, aceasta fiind preluată de politicieni neconflictuali și capabili să angajeze Rusia pe calea autenticelor reforme democratice;
3) Putin este înlăturat de la putere sau chiar lichidat de reformiști (cam așa cum pretorienii le făceau felul împăraților romani degenerați), caz în care, mai iute ca în celelalte variante, războiul încetează, căci de îndată este aplicată recomandarea lui Alexandr Soljenițîn din Chestiunea rusă la sfârșit de secol XX (Editura Anastasia, 1995): „A reconstitui URSS-ul este calea sigură spre a răpune și a reduce la tăcere poporul rus, pentru totdeauna”! Iar în Capitolul V al opusculului, scriitorul adaugă (și prin aceasta își întărește recomandarea): „Că nu avem nevoie de un imperiu sovietic și că el a fost pentru noi nefast, este concluzia la care am ajuns în primii ani de după război, când mă aflam internat în lagăr”…

N.B.: Cu cât Putin se cramponează mai mult de putere și în felul acesta, în așteptarea unei victorii răsunătoare, prelungește conflictul ruso-ucrainean, cu atât sunt mai mari șansele ca, printr-o implozie (posibil o revoltă de proporții sau un război civil), Federația Rusă să aibă aceeași soartă ca Uniunea Sovietică și Iugoslavia.

George  PETROVAI

Sursa foto: Internet

Din totdeauna omul a fost un ipocrit, pentru că din totdeauna el a urmărit să pară altceva decât ceea ce era de fapt: pungaşul cu ştaif vroia să apară în ochii celorlalţi ca un etalon al cinstei, mincinosul drept un serv al adevărului, târfa – o doamnă, codoaşa – o femeie cumsecade etc. […]

Nici creştinismul, nici celelalte religii universaliste n-au izbutit să-i dezbare pe oameni de atari metehne. Dimpotrivă, pe măsură ce omul urca pe scara istoriei, ele s-au perfecţionat şi dosit cu atâta măiestrie în firea acestuia, încât mai degrabă s-ar opri soarele pe cer decât grosul semenilor noştri să renunţe la nişte năravuri într-atât de banale, că cei care nu le stăpânesc cu graţia şi eleganţa unor adevăraţi oameni de lume, par a fi nişte neciopliţi şi nişte sperietori în cercurile distinse ale societăţilor moderne.
În definitiv, omul – aidoma unui actor – trebuie să-şi joace cât mai convingător rolul pe care-l are de interpretat pe scena lumii. Unii (cei puţini) o fac în mod firesc, apelând doar la harurile cu care au fost înzestraţi de Creator: curăţenie sufletească, dăruire dusă până la jertfă (pentru ei are valoare doar dragostea-jertfă, nicidecum dragostea-desfătare!), sinceritate care deseori dobândeşte note dramatice, curaj în susţinerea opiniilor şi în apărarea neajutoraţilor etc.
Dar cu asemenea însuşiri, respectivul individ are cel mult şanse să-şi câştige reputaţia de original în anumite medii mai îngăduitoare şi pe aceea de ţicnit în acele medii sus-puse, unde oamenii sunt băgaţi în seamă mai puţin sau chiar deloc după ceea ce sunt ei cu adevărat  (personalitatea dată de inteligenţă, caracter şi temperament). În general, interesul arătat cuiva este în directă şi inseparabilă legătură cu ceea ce are acel cineva (avere, proprietate) şi cu ceea ce înfăţişează sau reprezintă el, respectiv cu modul cum şi-l reprezintă ceilalţi, mod reflectat în onoare, rang şi glorie.
Şi când te gândeşti că lui Aristotel i se datorează această clasificare! Dar cui îi pasă de asemenea marafeturi, când scopul declarat al oamenilor descurcăreți este să parvină cu orice chip, indiferent de mijloacele întrebuinţate: şantaj, mită, turnătorie, slugărnicie, lăudăroşenie, linguşeală şi toate celelalte nedemne arme din vastul arsenal al ticăloşiei şi lichelismului, care – atunci când ajung să se tocească la contactul întâmplător cu ironiile şi sarcasmul cârtitorilor – de îndată sunt reascuţite cu inepuizabila energie morală cuprinsă în maxima machiavelică: Scopul scuză mijloacele…

*

Iar statele au devenit moderne prin aceea că au adus până în vecinătatea perfecţiunii toate acele aparenţe precum democraţia, libertatea şi prosperitatea, care reuşesc să acapareze mulţumirea majorităţii cetăţenilor într-o asemenea măsură, încât ei le asimilează cu priceperea şi bunele intenţii ale guvernanţilor, ba chiar ajung să pună semnul de egalitate între fericire (o iluzorie fericire de ordin strict material) şi bunăstarea definită prin legea celor trei „c”-uri: confort-comoditate-consum.
Nimic mai fals şi mai jalnic decât această păcăleală, dirijată de la centrul de comandă (guvern), argumentată prin cifre cel mai adesea măsluite şi, funcţie de profitul realizat prin raporturile statornicite cu instituţiile guvernamentale, difuzate ca atare şi fără prea multe comentarii, ori – dimpotrivă – criticate uneori de liota fără scrupule a canaliilor de presă.
Căci actuala democraţie nu este altceva decât o glumă în comparaţie cu ceea ce a fost cândva, ea nefiind invenţia statelor moderne, ci a cetăţilor-state din Grecia antică. Ei bine, asemenea state mici, ai căror cetăţeni aproape că încăpeau cu mic cu mare într-o agoră, cu adevărat puteau emite pretenţii la democraţie, adică la acea formă de guvernare în care poporul îşi exprima liber şi direct voinţa, fie prin ovaţionarea favoriţilor, ceea ce era totuna cu votul lor de încredere, fie prin huiduirea dizgraţiaţilor.
Mi se va răspunde că în condiţiile de azi, nici o ţară din lume, oricât ar fi ea de mică, nu poate fi condusă după tipicul antic. Democraţia zilelor noastre nu mai este directă, ci indirectă: cetăţenii cu drept de vot se prezintă la urne şi-şi desemnează reprezentanţii pentru puterea legislativă şi executivă (în unele locuri şi pentru puterea judecătorească) în stat.
Da, dar sub această formă nu se mai poate vorbi nici de democraţie (puterea poporului), nici de demofilie (dragoste de popor), ci eventual de o penibilă combinaţie între plutocraţie (bogaţii care trag sfori) şi ochlocraţie (masele uşor de manevrat prin promisiuni deşănţate şi lesne de cumpărat prin mită electorală).

Dacă astfel de procedee necinstite sunt nelipsite din campaniile electorale până şi în ţările cu vechime în ale democraţiei, ce să mai spunem de sforăriile şi furtişagurile pe faţă din ţări precum România, unde democraţia este cu biberonul la gură?!…
După cum lesne constatăm în aceste vremuri de mare restrişte pentru români, actualul stat eșuat și ticăloşit până-n măduva oaselor, prea puţin se sinchiseşte de democraţie, atât în ceea ce priveşte corectitudinea alegerilor şi legalitatea numirilor în structurile de tip mafiot (numirile se fac de regulă pe bază de relaţii arvunite cu bani grei), cât şi în ceea ce priveşte apărarea drepturilor fundamentale ale cetăţenilor: sănătate, instruire temeinică şi siguranţă în faţa ofensivei tot mai îndrăzneţe a hoţilor şi borfaşilor de toate calibrele şi culorile.
Iar proiectatele disponibilizări din sectorul bugetar, combinate cu desfiinţarea în urmă  cu ceva timp (iepoca Băsescu-Boc) a sute de spitale şi şcoli, nu fac altceva decât să aducă la disperare o parte consistentă a românilor şi să le fure acestora două din drepturile fundamentale de care aminteam mai sus: dreptul la asigurarea sănătăţii fizice (pentru generaţia de azi) şi dreptul la asigurarea sănătăţii moral-spirituale (îndeosebi pentru generaţia de mâine).
Cine-i naivul să creadă că România poate fi salvată de la dezastru (crizele sunt parțial comandate și în totalitate dirijate!) doar prin disponibilizări în sectorul bugetar, adică prin niscaiva economii (dar vor fi cu adevărat economii, acuma în an electoral și cunoscut fiind faptul că numărul „specialilor” tot crește?), când ramurile productive ale economiei naţionale (industrie, agricultură, transporturi, turism) sunt gata-gata să-şi dea duhul, când supraponderalul nostru parlament geme de penali și guvernul de demagogi certați cu cinstea și când privatizările se fac cum se fac, doar pentru că așa dă dispoziții FMI, ori pentru că iresponsabilii români își urmăresc propriile interese?!
Se poate vorbi atunci de libertate? Da, dar numai de acele libertăţi care – nouă,  românilor – ne aduc mai degrabă ponoase decât foloase: libertatea exercitării votului, care de la Decembriadă încoace a avansat fără oprire înspre sărăcirea alarmantă a ţării (datorii de peste 150 de miliarde) şi a majorităţii cetăţenilor; libertatea cuvântului şi a scrisului, care n-a adus şi e de presupus că nici nu va aduce în viitorul apropiat vreo smintire materială sau de imagine a tâlharilor de la guvernare şi a acoliţilor lor; libertatea întrunirilor, care la rândul lor până în prezent n-au dus la foarte necesarele proteste naţionale, cu inerentele căderi de capete ciocoieşti şi cu confiscări spectaculoase de averi tâlhăreşti.
Propriu zis n-ai nici măcar bucuria de-a trăi într-o ţară liberă şi demnă, atâta timp cât perfidul nostru fost preşedinte îi considera indezirabili pe nemulţumiţii cu temeinica noastră ruină şi, cu obişnuita lui lipsă de jenă, pur şi simplu îi poftea să plece, ca el şi ai lui să-şi poată finaliza opera de punere pe butuci a României pentru mulţi ani de-acu înainte.
A mai rămas libertatea credinţei. Dar nu credinţa divizată în nenumărate biserici şi secte rivale, până la efectiva lor încăierare pe poruncile hristice, care cu toate astea li se înfăţişează naivilor curate ca lacrima; nu credinţa păstorită cu cea mai mare grijă de lăcomia preoţilor şi pastorilor, ci credinţa/ speranţa în mai bine. Să ne rugăm, aşadar…
În general, libertatea omului modern este o foarte bine mascată iluzie, atâta vreme cât pe gâtul lui apasă jugul social al actelor şi înscrisurilor de tot felul, precum şi acela al suprataxelor şi impozitelor, bani care (în România, de exemplu) se duc şi se tot duc pe apa sâmbetei. Cu adevărat omul modern este condamnat la libertate (Jean-Paul Sartre) şi la colectivism (Hermann von Keyserling: „Colectivismul american este la fel de dăunător ca cel rusesc”).

Într-o ţară ca România, în care de atâţia ani se dezvoltă doar tâlhăria şi ciocoismul, prosperitatea reală şi cinstită rămâne pe mai departe o iluzie, aproape fără cusur ambalată în legi pretins democratice (comandate de la centrele globalismului politico-militar și financiar-economic). Că doar nu de florile mărului facem parte din casa comună a Europei, iar oficialii europeni se arată foarte grijulii cu banii ce ni-i împrumută şi cu coaja democraţiei.

George PETROVAI

Foto: dr. Sorin Markus

Mai înainte de-a vedea cum stă treaba cu politrucul premier Marcel Ciolacu (pesemne forma actualizată a arhaicului Ciolănaru sau Ciolănacu), se impun două precizări:
1) Făcătorii de politică din toate timpurile și de peste tot, dar mai ales de pe aceste meleaguri binecuvântate de Creator și groaznic necinstite de profitorii cu și fără rol decizional, se împart în patru categorii: cârmuitorii providențiali (ăștia, chiar în istoria omenirii, se numără pe degetele de la o mână), bărbații de stat, politicienii veritabili (născuți, iar nu făcuți peste noapte) și politrucii. Dacă în extrem de agitata și distorsionata noastră istorie oficială, doar Iancu de Hunedoara și Mihai Viteazul – zic eu – tind asimptotic la statutul de providențiali prin amplitudinea spațio-temporală a acțiunilor pe care au avut inspirația și curajul să le întreprindă în plin Ev Mediu, căci până și Alexandru Macedon (cel mai strălucit exponent al providențialismului eminamente politico-militar) nu se poate compara cu acela moral-spiritual al lui Buddha, Confucius, Iisus sau Mohamed, totuși, suferinda noastră istorie nu duce lipsă nici de remarcabili oameni de stat (în trecut: Decebal, Basarab, Bogdan I, Mircea cel Bătrân, Vlad Țepeș, Ștefan cel Mare și Petru Rareș, în vremurile moderne și contemporane: Al. Ioan Cuza, regele Carol I, regele Ferdinand Întregitorul, mareșalul Ion Antonescu și Nicolae Ceaușescu, despre care Petre Țuțea spunea că a fost un mare patriot, scoțând România din feudalism) și nici de înzestrați oameni politici (precum, în perioada premergătoare Marii Uniri și în cea interbelică, regina Maria, Take Ionescu, Brătienii, Iuliu Maniu, Ion Mihalache ș.a.).
Firește, politrucii (aleșii, activiștii, trepădușii etc.) formează marea masă a pretinșilor făcători de politici, care – îndeosebi în campaniile electorale – se dau peste cap ca să-și impresioneze șefii (cică ei creează cadrul democratic al păcălelilor poreclite alegeri corecte!) și din rândul cărora (mai nou al celor mai mari lingușitori și nesimțiți, ba chiar al infractorilor sadea) se recrutează cadrele de nădejde ale formațiunilor politice, viitoarele „componente” ale mașinilor de vot din Parlament și absolut toate consiliile: județene, municipale, orășenești, comunale.
2) Cu excepția seniorilor Ion Rațiu, Radu Câmpeanu și Corneliu Coposu, tustrei formați în perioada interbelică (primii doi revenind în țară din Occident, după lovitura de stat, cel de-al treilea – fostul secretar și discipol al lui Iuliu Maniu – punând la iuțeală pe roate doctrina și partidul țărănist), cei peste 30 de ani de postdecembrism n-au produs nici măcar un politician autentic, ci doar au mărit până la sufocare numărul aflătorilor în treabă, care își fac mendrele (mint și fură pe rupte) cu legea în mână. Mă grăbesc să adaug că, în această uriașă și amorfă masă politrucianistă, mai există aleși (dacă nu foarte înzestrați și curajoși, măcar cu bun-simț) dornici să facă un dram de bine în folosul celor mulți și aduși la sapă de lemn chiar de ei și ortacii lor. Din păcate nu pot să facă mai nimic (în toată perioada postdecembristă, cârmuirile dâmbovițene nu s-au luptat cu cauzele răului, ci cu efectele lui suprătoare!), atât din pricina mașinii de vot de care aminteam mai sus, cât și din teamă să nu fie luați la ochi că nu respectă linia și disciplina partidului, caz în care riscă să fie marginalizați, ba chiar excluși, adică la viitoarele alegeri vor fi nevoiți să migreze la altă formațiune politică (ăsta-i netăiatul nod gordian al traseismului la vârf), deoarece ca independenți n-au nicio șansă.

N.B.: Fără un program de guvernare și având în frunte un fost ultraș, de la care învață cum să fie cât mai grobieni (să insulte, să înjure, să amenințe, să bruscheze), e limpede că în categoria aleșilor cu bun-simț intră doar câțiva auriști mai cizelați…
Din cele arătate, lesne se poate trage concluzia că Marcel Ciolacu este prototipul politrucilor postdecembriști, care prin bonomie, șiretlicuri și abureli, a izbutit – după căderea lui Liviu Dragnea și izgonirea sărmanei Viorica Dăncilă – să devină nemintosul președinte al pesediștilor, apoi președintele Camerei Deputaților (al treilea om de paie în statul nostru eșuat) și, cu câteva luni în urmă, să ocupe – potrivit rotativei – fotoliul de premier, fotoliu părăsit de exghinărarul plagiator pentru acela de președinte al Senatului, astfel ajungând la țanc neomul numărul doi în statul nostru de pomină.
În articolul Credinciosul și revoluționarul Ciolacu – un șarlatan în fruntea guvernului? (cred că măcar revoluționarul trebuia pus între ghilimele!), Cornel Nistorescu are numai cuvinte de nelaudă la adresa premierului: „Școală puțină, comportament de descurcăreț și mereu în față, speculând momentele, ierarhiile, valorile, performanțele. Undeva pe aproape de psihologia bișnițarului de altădată, care schimba valută pe bulevarde și vindea țigări Kent pe la colțuri și discoteci”. Puțin mai jos completează portretul „cameleonului politic cu apucături de șarlatan”: „Marcel Ciolacu este un hop Mitică. Jonglează și păcălește la greu. Cu promisiuni, cu taxe, cu vizite și declarații, cu ce nu-ți trece prin cap”.

Întrucât M. Ciolacu a cerut statutul de „Luptător cu rol determinant în Revoluție”, iar Secretariatul de Stat pentru Revoluționari (pe-atunci condus de Mihai Dodu), pe baza investigației făcută de Recorder și a adreselor trimise de Parchetul Militar, a respins cererea premierului cu patru voturi la unu, acesta n-a ezitat să acționeze în judecată propriul Cabinet (mai exact Secretariatul cu pricina) și să-l mazilească pe intransigentul Dodu.
Care, mă rog, este miza acestei ambiții ciolăcare, el susținând sus și tare că nu urmărește beneficii? Aceea, ne informează reporterii de la Recorder, că dacă premierul reclamant câștigă procesul, va încasa retroactiv de la stat suma de aproximativ 40.000 euro!
Astfel stând lucrurile cu bravul „revoluționar”, cred că Nistorescu era perfect îndreptățit să întrebe la sfârșitul articolului: „Nu cumva este vorba de un șarlatan de duzină, care se zbate să devină președintele României?!”

George PETROVAI

Foto: captura ecran emisiune TV.

Transformatorul primește putere. Electrică. Cu o tensiune ṣi o intensitate a curentului. Are posibiliatea să schimbe ṣi intensitatea ṣi tensiunea, care ajung la bornele secundarului. De acolo, se duc ele undeva…

Așadar, transformatorul crește sau scade tensiunea electrică. Mai recent s-a descoperit că același dispozitiv electric poate să scadă sau să crească până și tensiunea arterială!

Întotdeauna un transformator e format dintr-un primar și un secundar. Nu pot funcţiona unul fără celălalt. O dorinţă alternativă (după cum bate vântul) ajunge la primar, care-i înconjurat de mai multe spire. În general, e înconjurat de câte spire vrea el. Cu cât mai multe și mai strâns unite, cu atât mai bine. Pentru…

Secundarul are și el spirele lui dar depinde de primar, adică de ce lasă primarul să treacă de el. Chiar dacă are spire mai puţine, tot trebuie să i se găsească ceva de prelucrat și secundarului. Altfel, nu s-ar putea vorbi de transformator.

Din când în când se schimbă curentul de intrare. Interesant e că de fiecare dată când se face schimbarea, rezultatul e întotdeauna același: totul rămâne la fel (în variantă optimistă spus), sau totul rămâne aproape la fel, cu ușoare urme de degradare continuă electromagnetică (asta în variantă minim pesimistă).

Funcţionarea transformatorului e simplă. Tot ce mișcă, adică toţi purtătorii de sarcini (electrice) trec pe la primar. Variaţia tensiunii arteriale apare pentru că la secundar nu ajunge mai nimic. Nici spirele nu prea sunt puse la treabă. S-a constatat că se poate fără multe din ele. Totuși, spirele, primarul și secundarul dau din când în când impresia de mecanism care funcţionează. Atunci stau împreună, iar  pe-acolo mai trece câte o boare electromagnetică în urma căreia unele spire se încălzesc peste măsură. Atunci, din raţiuni de bună funcţionare a sistemului, care altfel s-ar putea strica, sunt unele spire care părăsesc ansamblul. Altele de-abia așteaptă să le ia locul.

Când totul s-a rezolvat („Nu se poate!”) prin buna înţelegere între toate componentele transformatorului, se poate constata cu satisfacţie de către întreg ansamblul de curente pro sau contra din întreaga zona electrificată că a rămas așa cum s-a stabilit. Adică nu s-au făcut transformări. Ele, oricum vin pe cale naturală, odată cu trecerea timpului.

La proiectarea unui transformator se iau în calcul și pierderile de energie. Ştiinţa n-a rămas pe loc. Evoluează, se fac noi descoperiri. Acum se știe că în momentul când se proiectează un transformator, e necesar pentru ţinerea sub observaţie a tensiunii arteriale, să se ţină seama și de piederea de timp, care-i un factor important al degradării electromagnetice, observabilă și fără ajutorul aparatelor de măsură, doar cu ajutorul ochilor. Uneori, pentru precizia datelor și acurateţea măsurătorilor, se mai foloseṣte și nasul.

Desigur, pierderea de timp e greu de observat, din moment ce tot sistemul zumzăie toată ziua peste tot, de zici că se lucrează în continuu.

Transformatorul e în așa fel conceput încât poate funcţiona și în gol (mai pe românește degeaba). Dar asta nu convine nimănui, nici măcar spirelor cele mai apropiate.

Raportul dintre numărul spirelor primarului și numărul spirelor secundarului dau o constantă specifică de la caz la caz, numită raport de transformare, sau constanta transformatorului.

La unele transformatoare, s-a constatat că orice s-ar face, oricum s-ar interveni, constanta e mai constantă decât toate constantele și are valoarea 0 (zero), deși normal ar fi să aibă o valoare supraunitară, sau subunitară.

Deci transformatorul poate crește sau poate scădea tensiunea, fie ea și arterială. De asemenea, în transformator se produc și pierderi.

Pierderile apar de fiecare dată la un transformator, indiferent cât de nou, de lustruit și de cu bune intenţii ar părea. În special se produc pierderi pentru că în circuitul magnetic care apare la funcţionarea dispozitivului se produce fenomenul de interezis.

Mai pot apărea pierderi din cauza înfășurărilor (adică al spirelor, prea multe de obicei, sau nearanjate, indiferente, inutile).

Sunt două circuite care funcţionează în transformator. Circuitul primarului ṣi circuitul secundarului. Dacă circuitul secundarului e deschis, adică e scos din funcţiune, poate face primarul ce-o vrea, că transformatorul nu mai funcţionează. Sau funcţionează în gol, ca să fiu mai ṣtiinţific.

Transformatoarele se pot clasifica și după numărul fazelor. Aici intră: transformatoare monofazate, bifazate, etc. Ar mai fi o categorie, apărută pe alocuri, în ultimii treizeci de ani: transformatorul pe fază. Încă e greu de găsit. Şi mai greu este că vine fără instrucţiuni de utilizare, și atunci totul se face conform principiului știinţific „după ureche”.

Primarul, secundarul și spirele aferente au fost concepute ca să facă ceva. Dintre toate variantele posibile, foarte des se observă funcţionarea în gol.

Sau degeaba!

Horia Picu

Arestarea „lotului Vișovan” în august 1948 (se împlinesc, iată, trei sferturi de secol anul acesta… ) a fost „marea lovitură” dată de Securitatea din Sighet rezistenței anticomuniste maramureșene (lovitură venită însă… cam târziu, în celelalte județe din țară arestările grupurilor similare avuseseră loc în luna mai, dar de cei de la Sighet Securitatea a aflat foarte târziu, ceea ce arată o lipsă de „vigilență ”…).

Cei arestați erau 18 tineri (dintr-un total de 26, cât cuprindea organizația, ceilalți 8 nefiind prinși decât după câțiva ani) cu vârste între 15 și 25 ani, originari din Sighet și împrejurimi, după statutul social – 15 elevi, 2 studenți și un funcționar, care după o anchetă dură de câteva săptămâni (însoțită de bătăi crunte, victima principală fiind profesorul Aurel Vișovan dar agresați fizic au fost și Ioan Dunca, Nistor Man, Iuliu Vlad, Grigore Hotico, Găvrilă Coman, etc ) vor fi „cazați” la închisoarea județeană din Sighet (actualul Memorial), care în felul acesta devine închisoare politică (inițial doar etajul doi, dar ulterior toată clădirea a fost ocupată de deținuți politici, cei de drept comun fiind transferați în alte locații), detenția lor aici încheindu-se în mai 1949 când vor fi duși la Cluj pentru proces și apoi în diferite închisori de executare a condamnărilor (între 2 și 10 ani, după cum „justiția” comunistă a avut bunăvoința să acorde, de la caz la caz; jumătate dintre ei vor fi însă condamnați încă o dată în 1959 pe baza unor acuzații complet inventate și vor mai avea parte de câțiva ani de detenție ). Doi din cei arestați vor muri în închisoare: Ioan Virag și Găvrilă Coman.

Cel care a condus arestările și anchetele membrilor „lotului Vișovan” a fost locotenentul Beni Stern (în forma aceasta semnează rapoartele dar după alte surse numele oficial era Adalbert Stern) om de mare cruzime, adevărat torționar, care își va spori faima în anii următori 1949-1950 când va teroriza satele Maramureșului, arestând abuziv sute de persoane, în majoritate bătrâni, femei și copii pentru ca prin chinuirea și intimidarea acestora să determine partizanii ascunși în păduri să se predea. Ulterior va fi promovat la Baia Mare ca șef al arestului la Securitatea Regiunii, ajungând la gradul de colonel, comportamentul barbar al acestuia fiind astfel generos răsplătit.

Ancheta s-a finalizat și concretizat într-un raport redactat de către Stern la data de 25 octombrie 1948 (dosar de anchetă 50179). Un raport dactilografiat de 14 pagini, în care pe lângă datele personale ale celor 26 tineri (18 arestați și 8 în lipsă), cuprinde și o serie de informații și aprecieri ale organului de Securitate asupra activităților considerate ilegale și antistatale ale acestora, folosind din abundență termenul „fascist” (de peste 80 de ori!). Pentru Stern toate sunt „fasciste”:  epoca „fascistă”, program „fascist”, organizații „fasciste”, ritualuri „fasciste”, sentimente „fasciste”, cărți „fasciste”, spirit „fascist”, etc ceea era complet fals dar arată preocuparea obsesivă a Securității de a introduce etichete grave care să impresioneze și să dea legitimitate acuzării, pentru a distruge din fașă orice formă de opoziție, orice manifestare a libertății de gândire și asociere, echivalând-o cu fascismul. Dar când se ajunge la probele care să susțină asemenea acuzații foarte grave, ele sunt : „strângerea de cotizații”, “cumpărarea de alimente pentru cei deja arestați”, „ședințe în locuințe sau în natură”, „rostirea de rugăciuni în comun” , „cântarea de cântece”, etc. Cititorul raportului ar fi probabil dezamăgit că nu găsește nimic despre arme, atentate, discursuri instigatoare la ură, agresiuni fizice sau măcar amenințări asupra unor comuniști din Sighet sau din altă parte. Stern nu menționeaza nimic de genul acesta pentru că efectiv nu au existat. Dar atunci … în ce constă fascismul?… Stilul semidoct al lui Stern atinge chiar cote hilare când afirmă că „ședințele organizației se desfășurau într-o atmosferă solemnă de mare sobrietate” sau când afirmă despre un elev cu activitate mai slabă în organizație că respectivul „era neserios și cu educație fascistă superficială”. S-ar zice că are o admirație ascunsă pentru victimele sale… dar nu, e doar incoerența celui arogant dar lipsit de cultură…

Începutul a fost făcut. De acum înainte Securitatea județului Maramureș (cu serioase întăriri primite din alte părți) își va amplifica și diversifica activitatea      răscolind zona în lung și în lat, în căutarea tuturor adversarilor reali, potențiali sau imaginari ai regimului comunist, rezistența prelungindu-se până în 1953. Mii de maramureșeni vor deveni victime directe ale terorii conduse de Stern și uneltele lui (Laszlo, Șofineți, Toth, Peto, Gherasim, etc ), în proporție de 99 % oameni neînarmați dar care nu înțelegeau să renunțe la credință, identitate, libertate și proprietate, valorile care ne-au definit și ne-au dat legitimitate pe acest pământ, sub toate orânduirile vremelnice care s-au succedat de-a lungul istoriei.

Preot prof. Marius Vișovan

Schen a ajuns în ultimele zile un grup de litere care se unesc având ca rezultat un sunet <ṣṣṣ> care ne face să lăsăm baltă orice alte preocupări ṣi să urmărim mersul mizerabilului talcioc european.

A fi sau a nu fi în Schengen? Să fie Schen-gem? Da, gem. Adică acel produs realizat prin fierberea fructelor. Presupun că pot fi amestecate diferite tipuri de fructe. Se fierb, se pune zahăr ṣi iese, până la urmă, gemul. Dacă în locul diferitelor categorii de fructe s-au pus ţări, reunite întru acelaṣi interes economic, a ieṣit ceva: ioc controale la frontiere ṣi din asta comerţ mai rapid dintr-o parte în alta. Las deoparte avantajele turiṣtilor.

Să fie o altă interpretare a aceluiaṣi Schen-gem, adică să ne-apuce geamătul că nu ne vor unii ai căror străbuni au încercat cândva să dea foc lumii?

Sau să fie Schen-ghem, adică să ne ghemuim ṣi să spunem „Ja!″ ṣi să le mai dăm niscaiva păduri, petrol sau sau să dăm buluc la asigurările lor?

Scriu acest articol în timp ce televizorul merge pe o singură idee. Schengen, dacă ne vor ăia, care se cred mai deṣtepţi decât toţi ceilalţi douăzeci (ṣi nu contează câte ţări) care au înţeles că a venit momentul ca României să i se spună DA!

Dacă va fi nu, într-un fel am ieṣi cu un câṣtig din această problemă. Am avea un duṣman al naţiei. Şi asta uneṣte. Când o naţiune are un duṣman, se formează un imbold naţional evident. Pe vremea ceauṣismului, ṣtiam care-i duṣmanul ṣi de ce nu ne merge bine. Minţeam frumos în public, la tv, la radio, în cântece ṣi poezii, în serbări ṣi în „recunoaṣteri″ internaţionale ale „descoperirilor ṣtiinţifice″ făcute de una ṣi aceeaṣi savantă. Când ṣtiam că nu ne vede nimeni, că nu ne ascultă cine era plătit ca să ne asculte, redeveneam noi înṣine, şi atunci spuneam bancuri celor de încredere despre cei doi „eminenţi″ universali, despre „un rus, un american ṣi un român″, boscorodeam, ascultam posturi de radio interzise sau căutam modalităţi tehnice de a prinde la televizor bulgarii, ungurii, iugoslavii, în funcţie de apropierea geografică.

Acum, de ce n-am avea Austria cea plină de frustrări interne duṣmanul comun? Dacă eṣti supărat pe cineva, mai degrabă îl ocoleṣti decât să sari la bătaie. Ce-ar fi daca-am ocoli Austria, cu mic, cu mare? Vacanţe se pot petrece ṣi-n alte ţări…

Acum e oficial. Unele ţări sunt mai egale în drepturi decât altele. Nu intrăm în Schengen. Putem să Schen-gemem cât vrem. Nu ne vor austriecii. Olandezii, vezi-Doamne, ne iau în alt fel de fraieri. Zic ei că votul a fost comun cu cel pentru Bulgaria. Refuzând Bulgaria, Olanda, deṣi n-avea nimic contra României, a zis ṣi ea NU. Chiar ne cred proṣti rău de tot ăṣtia!

Acum, că ne-am „îmbogăţit″ cu doi duṣmani, aṣtept reacţia oficialităţilor române, nu doar în declaraţii. O vreau în fapte. În interziceri, rezilieri de contracte, vize pentru olandezii sau austriecii care vor să mânânce bine pe la noi. Iar turiṣtilor români care vor să meargă prin acele josnice aṣezări omeneṣti, sper să le vină cheful de a le ocoli.

Citesc acum pe www.hotnews.ro comentarii la vestea asta care ne-a zgândărit orgoliul naţional. Un comentator al ṣtirii de pe site-ul amintit, care-ṣi spune „Ioann 77″, scrie, ṣi-i dau dreptate: „Doar atunci când vom controla marfa care iese din Schengen prin România conform rigorilor legii, doar atunci îṣi vor da seama ce au făcut. Dar avem noi curaj să facem aceasta? Desigur, nu!”

Eu sper să fie altfel: desigur, DA!!! E chiar obligatoriu!

Horia Picu

… ministru, ṣi ministru ţi se spune toată viaţa, chiar dacă funcţia pe care ţi-a dat-o partidul printr-o conjunctură de elemente favorabile (banii pe care i-ai dat partidului ca să lucreze cu folos (?) în slujba poporului, ai vorbit mult, dar mai ales tare ṣi ţi-ai lăudat mai – marii din ierarhie, te-ai ṣcolit prin lumea occidentală sau ai ceva adeverinţă c-ai stat privitor pasiv o perioadă prin băncile universităţilor de prestigiu, că te-ai „doctorit” în metode de apărare a patriei) ai lăsat-o de mult timp la altul/ alta, ca să se bucure ṣi el/ea, atât în perioada mandatului, dar mai ales tot timpul de… după!

„Stimaţi telespectatori, va veni în curând domnul premier!” se tot aunţa acum câteva zile la un post tv. La ce te puteai gândi în când ni se tot repeta informaţi cine va să vină? Premier ăăă e ăăă Mihai Ciucă ṣi ne-am trezit că vine ăăă un fost rămas permanent, Victor Ponta.

Pare-se că sunt înalte funcţii de partid(e) ṣi de stat de care, odată ce te-ai „procopsit″ cu ele, nu le mai lepezi, orice-ai face. Aici nu orgoliul fostului înalt fucţionar aflat în slujba poporului ṣi a patriei funcţionează. E ceva muuult mai grav. Faza de linguṣire la care au ajuns unii dintre noi. Nu pot ṣti dacă-s mulţi, sau puţini. Sunt ṣi să ṣtiţi c-au fost ṣi înainte de instaurarea comunismului.

Am citit într-un almanah ceva de genul: să fim strâns uniţi în jurul Regelui Carol al II-lea! Peste vreo patruzeci de ani, ne-am strâns unit în jurul tovarăṣului.

Revin la situaţia zilelor incerte prin care trecem ṣi la… vorba aia: „bucuroṣi le-om duce toate”. Am mai scris cândva că suntem ţara preṣedinţilor. Suntem ṣi ţara miniṣtrilor. La discuţiile găzduite de televiziuni ṣi desfăṣurate într-o hărmălaie generalizată, invitaţii sunt apelaţi cu „domnule preṣedinte”, chiar dacă nu mai sunt preṣedinţi, nici de partid, nici de sindicat, nici de CAP. Nu contează! A fost omul preṣedinte undeva la viaţa lui? Păi… clar! Preṣedinte i se spune! Nu contează că nu mai e! Contează ce-a fost!

La noi se confundă profesia cu funcţia. Poate cineva să fie inginer ṣi să ajungă în funcţia de ministru. Poate fi apelat cu „domnul inginer” oricând, dar „domn ministru” e doar atâta vreme cât face parte din guvern.

Când se discută la TV o situaţie economică sau de orice altfel de natură cu invitaţi care au fost miniṣtri poate acum 10 sau 15 ani ṣi pe toţi îi face moderatorul miniṣtri, stai ṣi te întrebi cât de mare poate fi guvernul, dacă numai într-un domeniu pot fi 2-3 deodată.

Trist e faptul că foṣtii miniṣtri sau preṣedinţi niciodată nu intervin să nu mai fie numiţi miniṣtri sau preṣedinţi, pentru că ce-a fost, a fost. Acum au revenit printre oamenii de rând ṣi sunt din nou doar domnul X, sau domnul Y. De ce n-o fac, niciodată, niciunul se explică, penibil ṣi comic totodată: orgoliul…

Iar orgoliul „atrage după sine ipocrizia, vanitatea, setea de putere si alte stări de spirit care nu sunt benefice”. Ipocrizia este „a omului puternic care se dă drept un oarecare” sau „a omului obiṣnuit care se dă mare”. (sursa: https://oficialmedia.com)

În ambele ipostaze e uṣor de recunoscut veṣnicul „ministru” sau eternul „preṣedinte”!

Horia Picu

Pentru cei care poartă în ei două naţionalităţi, două limbi materne (exprimare care poate deranja, dar mi-o asum!), e imposibil, în anumite momente de mari întâmplări istorice, să-şi precizeze una din cele două naţionalităţi de care se simt mai legaţi sufleteşte.

De la sfârşitul lunii februarie mor în Ucraina şi ucraineni, şi ruşi. Emil Cioran spunea: „Nu locuieşti într-o ţară, locuieşti într-o limbă″. În Ucraina, oamenii mor în limba pe care au vorbit-o mai mult, care le-a fost mai la îndemână, ori rusa, ori ucraineana.

Povara (în cazul războiului de lângă noi e clar vorba de aşa ceva) sau măreţia (aici exemplele sunt prea numeroase şi evidente în zona Maramureşului sau în lume) „sufletului dublu″ a atins şi scriitori, şi oameni rămaşi necunoscuţi. Mă refer pe mai departe la câţiva scriitori care au „locuit″ în cele două limbi care acum nu dau linişte planetei.

„Unii critici au spus că scriitorul avea un „suflet dublu”, atât rus, cât și ucrainean. Chiar și Gogol recunoște uneori: „Eu însumi nu știu ce suflet am”, i-a spus el unui prieten. Unii bibliofili din Kiev pretind că Mikola Hohol (versiunea ucraineană a numelui său) este al lor″. (sursa: https://ziare.com/rusia/rusia-ucraina-razboi-cultura-taras-bulba-gogol-1724334)

Zilele acestea am citit „Taras Bulba″ de Nikolai Gogol. Citez din aceeaşi sursă precizată că „Taras Bulba, celebrul personaj al lui Gogol, era un cazac, iar pentru mulți ruși el ar putea fi simbolul a tot ce este mai rus. În realitate, însă, atât Gogol (cu toate că a scris doar în rusă), cât și personajul său, erau ucraineni″.

Ce complicate căi ale existenţei trebuie să străbată uneori omul…

Casa lui Mihail Bulgakov este (sau poate a fost…) sediul unui muzeu în Kyiv. Vasili Grossman s-a născut în Ucraina. Oare mama lui când îl dezmierda în ce limbă-i vorbea? Nu contează, desigur. Dar vorbindu-i, i-a dăruit un loc în care să locuiască. Ori în limba ucraineană, ori în limba rusă. Poate-n amândouă… „Destinul lui Bulgakov pare guvernat de acelaiși amestec de satiră, fantastic și tragism care e amprenta operei sale. Născut la Kiev în 1891, în familia unui profesor de teologie, studiază medicina, pe care o practică vreme de patru ani (1916–1920). Din 1929 nu i se mai publică nici o carte și nu i se mai joacă nici o piesă″ (sursa: https://humanitas.ro/autori/mihail-bulgakov)

Taras Șevcenko, părintele literaturii ucrainene, a scris uneori în rusă, şi deseori în ucraineană.

Revenind la prezent… Două limbi, vorbite sau cel puţin înţelese de trupele ambelor ţări aflate în conflict. Mi-am pus întrebarea ce asemănări şi ce deosebiri sunt între rusă şi ucraineană. Şi, consecinţă firească, m-am gândit că în fiecare zi se dărâmă case, dar mai cu seamă suferă cele două limbi în care „locuiesc″ şi unii, şi alţii.

Voicu Costin, în 6 martie 2022, pe https://www.stiridinlume.ro/life-style/diferenta-dintre-limba-rusa-si-ucraineana-ce-deosebiri-si-asemanari-exista-intre-cele-doua-66165.html, a scris articolul „Diferența dintre limba rusă și ucraineană. Ce deosebiri și asemănări există între cele două″. Preiau din articolul menţionat câteva idei.

„Toate limbile slave, inclusiv ucraineana și rusa, au fost la început dialecte. Au fost formate din limba proto-slavă care a existat între secolele V-IX. În prezent, există peste 20 de limbi slave. Ele sunt împărțite în trei subgrupe: slava de est (rusă, belarusă și ucraineană), slava de vest (cum ar fi poloneză, cehă sau slovacă), slava de sud (cum ar fi slovenă, croată, macedoneană sau bulgară)″.

Sursa menţionată mai spune: „Unii ucraineni vorbesc și surzhyk, care este un amestec de rusă și ucraineană. Un sondaj realizat de Centrul Razumkov, în 2015, a scos la iveală faptul că 60% dintre ucraineni consideră ucraineana ca fiind limba lor maternă, 15% o consideră rusa și 22% cred că ambele sunt limbile lor materne″.

Oare cum e să-ţi împuşti propria limbă maternă, să vrei s-o extermini? Cum poate limba maternă rusă să se înverşuneze împotriva limbii ucrainene materne, ambele posibil prezente în aceeaşi fiinţă dotată cu raţiune, căreia i se spune „om″???

Limbi slave înrudite. Nu doar cele două. Mai multe. Limba rusă – zice Voicu Costin – e apropiată cel mai mult de belorusă, apoi de slovacă, poloneză, cehă. 38% din vocabularul ucrainean e diferit de cel rus.

Un calcul simplu ne arată, în cazul în care datele autorului menţionat sunt exacte, că 62% din vocabularele limbilor rusă şi ucraineană coincid, sau cel puţin seamănă izbitor de mult. Dacă seamănă în aşa de mare procent cele două limbi, e imposibil ca până acum ruşii să nu fi omorât sau rănit ruşi care trăiesc de generaţii în Ucraina, care-i patria lor. Acolo-i sufletul lor.

Cum se poate apăsa pe trăgaci ştiind toate astea? Cum se poate apăsa pe butonul declanşator de rachete ştiind toate astea?…

În lumea normală, un suflet dublu are parte de avantaje, nu de poveri. Sufletul dublu sălăşuieşte bine în două limbi şi se simte bine în amândouă.

Fiecare om trebuie să ştie cum să folosească limba, sau limbile care sunt împrejurul său de la naştere. Când omul va creşte, va înţelege că a primit cel mai frumos cadou, pe care trebuie să-l preţuiască toată viaţa şi să-l folosească cu raţiune.

Despre acest lucru, Nichita Stănescu zicea: „Fii atent cum vorbeşti, cuvintele atrag faptele″.

Horia Picu

Aproximativ 47 de milioane de francezi au fost aşteptaţi astăzi, 23 aprilie, la urne pentru a alege dintre cei 11 candidaţi pe cel care, după ei, ar fi capabil să conducă Franţa în următorii 5 ani. La ora 8 ora Franţei (9 ora României), vom afla numele celor doi candidaţi care vor intra în turul 2 (nu există diferenţe mari între primii patru candidaţi, după cum arată sondajele, deci va exista cu siguranţă un tur 2).

Joi, 20 aprilie, în cadrul emisiunii „15 minute pentru a convinge” de pe canalul France 2, cei 11 au venit pe rând în faţa telespectatorilor şi au răspuns la întrebările celor 2 moderatori, Léa Salamé şi David Pujadas. În timpul emisiunii s-a aflat vestea morţii poliţistului de pe Champs-Elysées şi a celor 3 răniţi, 2 poliţişti şi un turist, în urma atacului revendicat de către Statul Islamic. Vestea nu a făcut decât să tulbure şi mai mult apele deloc liniştite într-o ţară greu încercată în ultimii doi ani.

Interesant a fost faptul că fiecare din cei 11 candidaţi a fost încurajat să aducă un obiect care îl reprezintă şi care şi-ar găsi un loc în biroul lui de viitor preşedinte. Totul a fost pregătit dinainte şi mulţi dintre telespectatori s-au declarat plictisiţi de discursul bine învăţat al fiecărui candidat dar au fost câteva momente şi idei interesante. Poate spun ceva despre omul respectiv, poate nu spun nimic şi totul e doar imagine şi cuvinte mari, dar asta numai timpul ne poate spune cu siguranţă.

Emmanuel Macron, primul din sondaje dar aflat la mică distanţă de următorii 3, a vrut să aducă o carte de gramatică din copilăria sa însă s-a răzgândit aflând de atacul de pe Champs- Elysées şi a spus că vrea să-şi folosească minutul pentru a-şi exprima solidaritatea cu familiile victimelor şi cu forţele de ordine franceze. Are 39 de ani, spune că visul lui era să devină scriitor sau actor, nicidecum preşedintele Franţei iar fraza „Viaţa este tot timpul mai inventivă decât noi” dovedeşte latura lui artistică.

Marine Le Pen, a doua favorită, a adus o cheie a unei întreprinderi din Moselle şi a declarat că a făcut acest lucru pentru a reda francezilor cheile casei lor, Franţa. De asemenea vorbeşte şi de încrederea pe care i-a acordat-o directorul întreprinderii dându-i cheia, încredere pe care toţi francezii ar trebui să o aibă în ea. E la antipodul lui Emmanuel Macron, ofensivă, luptând şi susţinând mai ales ideea de egalitate decât pe cea de libertate şi cu o puternică simpatie faţă de Rusia şi Putin. Victoria ei sperie Bruxelles-ul şi toată Europa dat fiind că unul din punctele esenţiale şi proferate ale campaniei sale este ieşirea Franţei din Uniunea Europeană.

Următorii doi clasaţi în sondaje, François Fillon – pro-european şi moderat, deşi uneori sexist, făcând adeseori vâlvă prin idei voalat misogine – şi Jean-Luc Mélenchon – extremist de stânga, anti Uniunea Europeană – au ales lucruri total diferite. De fapt primul nu a adus nici un obiect declarând că nu este fetişist iar al doilea a venit cu un ceas deşteptător pe care spune că îl va folosi ca să nu uite că e timpul să schimbăm felul în care producem, consumăm şi trăim.

Doi dintre cei 4 amintiţi mai sus vor fi probabil aleşi pentru a intra în cursa finală pentru prezidenţiale. Bineînţeles că tot timpul există o marjă de eroare şi un loc pentru surpriză dar partea grea va începe în zilele următoare când Franţa va trebui să decidă ce drum alege mai departe. Pe 7 mai vom afla deznodământul. Până atunci întreaga Franţă aşteaptă şi cu ea şi Europa.

sursa www.francetvinfo.fr