Peste puțin timp (24 februarie) se împlinesc doi ani de când hoardele muscălești, încredințate de stafful kremlinisto-putinist că sunt o superputere planetară, care staff era convins că – taman ca la rapida ocupare a Peninsulei Crimeea în anul 2014 – occidentalii (SUA, Uniunea Europeană, NATO) nu vor reacționa nici de această dată, lăsând barbaria rusească să-și facă mendrele la porțile Europei, că mica armată ucraineană (mică în comparație cu beteagul colos postsovietic) va face pe ea de frica interminabilului cârnat anacronico-moscovit și că totul (ocuparea Kievului și instalarea unui guvern marionetă) se va decide printr-un victorios blitzkrieg, de când, vasăzică, hoardele muscălești au atacat Ucraina din mai multe părți (est, nord, sud), cu ticăloasa intenție să o subjuge și să o includă nu doar în sfera rusească de influență, ci chiar în noul imperiu moscovit, la a cărui (imposibilă) refacere, Putin și ciracii săi visează cu ochii deschiși.

Dar iată că, mai ceva ca în scurtul și furtunosul război finlandezo-sovietic (30 noiembrie 1939 – martie 1940), când micuța și curajoasa armată a mareșalului Carl Gustaf Mannerheim a provocat uriașe pierderi celei staliniste, armata și poporul ucrainean (desigur, cu imensul ajutor logistico-material primit de la occidentali și aliații acestora – japonezi, australieni etc.), nu numai că rezistă de doi ani la haoticele asalturi ale trupelor rusești și la furibundele lor bombardamente (inclusiv cu drone iraniene și obuze nord-coreene), dar – necontenit ajutați, încurajați și instruiți de grosul țărilor NATO, în principal de anglo-americani și nemți – ei toți, trupele regulate și cetățenii cu dragoste de țară, au făcut adevărate ravagii în rândul invadatorilor, ravagii cu mult mai mari ca în cei aproape zece ani (1979-1989) de război sovieto-afgan: circa 300.000 de morți și răniți, precum și distrugerea/deteriorarea a zeci de mii de tancuri, tunuri și blindate (e drept, unele dintre ele din perioada bolșevică), sute de avioane și elicoptere, zeci de nave și ambarcațiuni etc.

Dacă la toate astea mai adăugăm sancțiunile economice, scăderea dramatică a nivelului de trai, exodul milioanelor de specialiști, blocarea conturilor rusești din străinătate și confiscarea fabuloaselor averi ale miliardarilor kremliniști pe toate meridianele lumii libere (păi da, că toți alde ăștia, politruci și afaceriști ultradubioși, își trimit progeniturile, își cumpără proprietăți și-și depun banii în Occidentul „putred”, de regulă în Marea Britanie și Statele Unite, nicidecum în China sau Coreea de Nord!), avem aproximativa imagine reală a situației interne din Federația Rusă și a sporului nemulțumirii maselor, de-abia ținute în frâu de mincinoasa propagandă oficială și de măsurile brutale (legi anume concepute, amenințări, arestări, întemnițări, „sinucideri” și asasinate comandate/ dirijate) luate de autoritățile primitive (a se citi „după chipul și asemănarea Putinosului”) împotriva tuturor adversarilor regimului și a formelor nonviolente de protest public.

Da, căci așa cum prevede arbitrariul oricărei dictaturi (aproape toate dictaturile trecute și prezente au origini asiatice!), demonocrația kremlinisto-putinistă, urmașa celei bolșevico-stalinistă, nu admite diversitatea opiniilor, ci doar uniformizarea și sterilizarea social-intelectuală, consecințe care decurg cu necesitate în toate compartimentele de activitate, inclusiv în cel militaro-strategic, din aplicarea fără crâcnire a „atotștiinței” liderului providențial (sic!), oricât ar fi acesta de neinstruit și absurd, respectiv de nociv pentru națiunea sa (în special) și pentru omenire (în general).

Unde mai punem la socoteală cele două adevăruri istorice:
a) Uniunea Sovietică, cel puțin în faza ei leninistă, s-a ridicat pe ruinele imperiului țarist cu sprijinul politico-financiar și tehnologic al germanilor și anglo-francezilor, apoi al americanilor (electrificare, rețele de căi ferate și drumuri moderne etc.), toți aceștia – ne informează Petre P. Negulescu în tratatul Destinul omenirii (Fundația pentru Literatură și Artă „Regele Carol II”, București, 1939) – nu și-au urmărit doar propriile interese economice, ci, mai presus de ele și între anumite limite rezonabile, să facă din Rusia țaristă și urmașele ei „marele Stat-tampon dintre rasa albă din Europa și cea galbenă din Asia”;
b) Federația Rusă este urmașa de fapt, discutabil dacă și de drept, a fostei Uniuni Sovietice, în ceea ce privește teritoriul (cea mai întinsă țară din lume), industria grea, armata și arsenalul nuclear, dar fără redutabilele atuuri care făceau din aceasta o supraputere planetară, dovadă lungul război rece pe care l-a dus cu SUA și întregul Occident, în pofida faptului că masivele ajutoare americane (de la tancuri și până la medicamente) au propulsat-o în învingătoarea Germaniei naziste: o mai mare întindere, populație, putere economică și militară, bașca enorma sferă de influență în Europa centrală și de est, Asia (China, Mongolia, Coreea de Nord, Cuba), Africa și America latină.

Cu toate astea, nefăcând față competiției cu Statele Unite, inclusiv în costisitoarea spirală a înarmărilor ultramoderne (lucru recunoscut de liderul sovietic Mihail Gorbaciov la întâlnirea de la Malta cu președintele american George Bush senior), Uniunea Sovietică se desființează prin Declarația din 26 decembrie 1991 a Sovietului Suprem al URSS, Declarație care recunoaște independența a 12 republici și crearea Comunității Statelor Independente (CSI).

Fără să se sinchisească câtuși de puțin de aceste realități istorice, total potrivnice tendințelor imperialiste ale actualilor kremliniști, Putin – pozând în vrednic urmaș al megacriminalului I.V. Stalin – își consolidează poziția politică prin corupție, șantaj, ipocrizie, minciună, frică și teroare, apoi, în ciuda avertismentelor primite din marea diplomație, el decide că Rusia (cică „mare putere militară și economică” după mintea lui tulburată) este capabilă să refacă sinistrul imperiu de odinioară, astfel el având șansa să devină egalul lui Ivan cel Groaznic, Petru I și Iosif cel Fioros, chiar cu riscul ca nevolnica și depopulata Federație să fie transformată într-un stat autarhic.

Dar, mai înainte de-a scoate sabia împotriva întregii lumi (mai puțin împotriva Chinei și a câtorva stătulețe, precum Coreea de Nord, Venezuela, Ungaria sau Eritreea), trebuia – aidoma Germaniei hitleriste – să-și verifice potențialul agresiv prin neconcludentele conflicte cu Cecenia și Georgia, iar în 2014 prin lesnicioasa și rapida ocupare a Peninsulei Crimeea.

Atenție, nu trebuie omis motivul economic pentru care Crimeea, de drept a Hoardei de Aur, a fost ocupată în anul 2014 de către ruși! Iar motivul economic constă în aceea că, pe platforma continentală a peninsulei, Ucraina a descoperit importante resurse de petrol și hidrocarburi, lucru care i-ar fi asigurat independența energetică, evident, în dauna intereselor poltico-financiare ale mastodontului muscălesc…

După doi ani de război, nimicitor pentru ucraineni și ruinător pentru ruși, la orizont se întrevăd următoarele variante/ strategii de încetare a focului:
1) Printr-un armistițiu, nu pierde și nu câștigă niciuna dintre cele două părți: Rusia își retrage armata din Crimeea și teritoriile ucrainene ocupate, care dobândesc statutul de zonă demilitarizată (ceva asemănător cu zona demilitarizată dintre Coreea de Nord și de Sud), sub administrație ONU;
2) Putin și zeloșii lui ciraci (alde Lavrov, Șoigu, Gherasimov, Peskov etc.) renunță la putere, aceasta fiind preluată de politicieni neconflictuali și capabili să angajeze Rusia pe calea autenticelor reforme democratice;
3) Putin este înlăturat de la putere sau chiar lichidat de reformiști (cam așa cum pretorienii le făceau felul împăraților romani degenerați), caz în care, mai iute ca în celelalte variante, războiul încetează, căci de îndată este aplicată recomandarea lui Alexandr Soljenițîn din Chestiunea rusă la sfârșit de secol XX (Editura Anastasia, 1995): „A reconstitui URSS-ul este calea sigură spre a răpune și a reduce la tăcere poporul rus, pentru totdeauna”! Iar în Capitolul V al opusculului, scriitorul adaugă (și prin aceasta își întărește recomandarea): „Că nu avem nevoie de un imperiu sovietic și că el a fost pentru noi nefast, este concluzia la care am ajuns în primii ani de după război, când mă aflam internat în lagăr”…

N.B.: Cu cât Putin se cramponează mai mult de putere și în felul acesta, în așteptarea unei victorii răsunătoare, prelungește conflictul ruso-ucrainean, cu atât sunt mai mari șansele ca, printr-o implozie (posibil o revoltă de proporții sau un război civil), Federația Rusă să aibă aceeași soartă ca Uniunea Sovietică și Iugoslavia.

George  PETROVAI

Sursa foto: Internet

Din totdeauna omul a fost un ipocrit, pentru că din totdeauna el a urmărit să pară altceva decât ceea ce era de fapt: pungaşul cu ştaif vroia să apară în ochii celorlalţi ca un etalon al cinstei, mincinosul drept un serv al adevărului, târfa – o doamnă, codoaşa – o femeie cumsecade etc. […]

Nici creştinismul, nici celelalte religii universaliste n-au izbutit să-i dezbare pe oameni de atari metehne. Dimpotrivă, pe măsură ce omul urca pe scara istoriei, ele s-au perfecţionat şi dosit cu atâta măiestrie în firea acestuia, încât mai degrabă s-ar opri soarele pe cer decât grosul semenilor noştri să renunţe la nişte năravuri într-atât de banale, că cei care nu le stăpânesc cu graţia şi eleganţa unor adevăraţi oameni de lume, par a fi nişte neciopliţi şi nişte sperietori în cercurile distinse ale societăţilor moderne.
În definitiv, omul – aidoma unui actor – trebuie să-şi joace cât mai convingător rolul pe care-l are de interpretat pe scena lumii. Unii (cei puţini) o fac în mod firesc, apelând doar la harurile cu care au fost înzestraţi de Creator: curăţenie sufletească, dăruire dusă până la jertfă (pentru ei are valoare doar dragostea-jertfă, nicidecum dragostea-desfătare!), sinceritate care deseori dobândeşte note dramatice, curaj în susţinerea opiniilor şi în apărarea neajutoraţilor etc.
Dar cu asemenea însuşiri, respectivul individ are cel mult şanse să-şi câştige reputaţia de original în anumite medii mai îngăduitoare şi pe aceea de ţicnit în acele medii sus-puse, unde oamenii sunt băgaţi în seamă mai puţin sau chiar deloc după ceea ce sunt ei cu adevărat  (personalitatea dată de inteligenţă, caracter şi temperament). În general, interesul arătat cuiva este în directă şi inseparabilă legătură cu ceea ce are acel cineva (avere, proprietate) şi cu ceea ce înfăţişează sau reprezintă el, respectiv cu modul cum şi-l reprezintă ceilalţi, mod reflectat în onoare, rang şi glorie.
Şi când te gândeşti că lui Aristotel i se datorează această clasificare! Dar cui îi pasă de asemenea marafeturi, când scopul declarat al oamenilor descurcăreți este să parvină cu orice chip, indiferent de mijloacele întrebuinţate: şantaj, mită, turnătorie, slugărnicie, lăudăroşenie, linguşeală şi toate celelalte nedemne arme din vastul arsenal al ticăloşiei şi lichelismului, care – atunci când ajung să se tocească la contactul întâmplător cu ironiile şi sarcasmul cârtitorilor – de îndată sunt reascuţite cu inepuizabila energie morală cuprinsă în maxima machiavelică: Scopul scuză mijloacele…

*

Iar statele au devenit moderne prin aceea că au adus până în vecinătatea perfecţiunii toate acele aparenţe precum democraţia, libertatea şi prosperitatea, care reuşesc să acapareze mulţumirea majorităţii cetăţenilor într-o asemenea măsură, încât ei le asimilează cu priceperea şi bunele intenţii ale guvernanţilor, ba chiar ajung să pună semnul de egalitate între fericire (o iluzorie fericire de ordin strict material) şi bunăstarea definită prin legea celor trei „c”-uri: confort-comoditate-consum.
Nimic mai fals şi mai jalnic decât această păcăleală, dirijată de la centrul de comandă (guvern), argumentată prin cifre cel mai adesea măsluite şi, funcţie de profitul realizat prin raporturile statornicite cu instituţiile guvernamentale, difuzate ca atare şi fără prea multe comentarii, ori – dimpotrivă – criticate uneori de liota fără scrupule a canaliilor de presă.
Căci actuala democraţie nu este altceva decât o glumă în comparaţie cu ceea ce a fost cândva, ea nefiind invenţia statelor moderne, ci a cetăţilor-state din Grecia antică. Ei bine, asemenea state mici, ai căror cetăţeni aproape că încăpeau cu mic cu mare într-o agoră, cu adevărat puteau emite pretenţii la democraţie, adică la acea formă de guvernare în care poporul îşi exprima liber şi direct voinţa, fie prin ovaţionarea favoriţilor, ceea ce era totuna cu votul lor de încredere, fie prin huiduirea dizgraţiaţilor.
Mi se va răspunde că în condiţiile de azi, nici o ţară din lume, oricât ar fi ea de mică, nu poate fi condusă după tipicul antic. Democraţia zilelor noastre nu mai este directă, ci indirectă: cetăţenii cu drept de vot se prezintă la urne şi-şi desemnează reprezentanţii pentru puterea legislativă şi executivă (în unele locuri şi pentru puterea judecătorească) în stat.
Da, dar sub această formă nu se mai poate vorbi nici de democraţie (puterea poporului), nici de demofilie (dragoste de popor), ci eventual de o penibilă combinaţie între plutocraţie (bogaţii care trag sfori) şi ochlocraţie (masele uşor de manevrat prin promisiuni deşănţate şi lesne de cumpărat prin mită electorală).

Dacă astfel de procedee necinstite sunt nelipsite din campaniile electorale până şi în ţările cu vechime în ale democraţiei, ce să mai spunem de sforăriile şi furtişagurile pe faţă din ţări precum România, unde democraţia este cu biberonul la gură?!…
După cum lesne constatăm în aceste vremuri de mare restrişte pentru români, actualul stat eșuat și ticăloşit până-n măduva oaselor, prea puţin se sinchiseşte de democraţie, atât în ceea ce priveşte corectitudinea alegerilor şi legalitatea numirilor în structurile de tip mafiot (numirile se fac de regulă pe bază de relaţii arvunite cu bani grei), cât şi în ceea ce priveşte apărarea drepturilor fundamentale ale cetăţenilor: sănătate, instruire temeinică şi siguranţă în faţa ofensivei tot mai îndrăzneţe a hoţilor şi borfaşilor de toate calibrele şi culorile.
Iar proiectatele disponibilizări din sectorul bugetar, combinate cu desfiinţarea în urmă  cu ceva timp (iepoca Băsescu-Boc) a sute de spitale şi şcoli, nu fac altceva decât să aducă la disperare o parte consistentă a românilor şi să le fure acestora două din drepturile fundamentale de care aminteam mai sus: dreptul la asigurarea sănătăţii fizice (pentru generaţia de azi) şi dreptul la asigurarea sănătăţii moral-spirituale (îndeosebi pentru generaţia de mâine).
Cine-i naivul să creadă că România poate fi salvată de la dezastru (crizele sunt parțial comandate și în totalitate dirijate!) doar prin disponibilizări în sectorul bugetar, adică prin niscaiva economii (dar vor fi cu adevărat economii, acuma în an electoral și cunoscut fiind faptul că numărul „specialilor” tot crește?), când ramurile productive ale economiei naţionale (industrie, agricultură, transporturi, turism) sunt gata-gata să-şi dea duhul, când supraponderalul nostru parlament geme de penali și guvernul de demagogi certați cu cinstea și când privatizările se fac cum se fac, doar pentru că așa dă dispoziții FMI, ori pentru că iresponsabilii români își urmăresc propriile interese?!
Se poate vorbi atunci de libertate? Da, dar numai de acele libertăţi care – nouă,  românilor – ne aduc mai degrabă ponoase decât foloase: libertatea exercitării votului, care de la Decembriadă încoace a avansat fără oprire înspre sărăcirea alarmantă a ţării (datorii de peste 150 de miliarde) şi a majorităţii cetăţenilor; libertatea cuvântului şi a scrisului, care n-a adus şi e de presupus că nici nu va aduce în viitorul apropiat vreo smintire materială sau de imagine a tâlharilor de la guvernare şi a acoliţilor lor; libertatea întrunirilor, care la rândul lor până în prezent n-au dus la foarte necesarele proteste naţionale, cu inerentele căderi de capete ciocoieşti şi cu confiscări spectaculoase de averi tâlhăreşti.
Propriu zis n-ai nici măcar bucuria de-a trăi într-o ţară liberă şi demnă, atâta timp cât perfidul nostru fost preşedinte îi considera indezirabili pe nemulţumiţii cu temeinica noastră ruină şi, cu obişnuita lui lipsă de jenă, pur şi simplu îi poftea să plece, ca el şi ai lui să-şi poată finaliza opera de punere pe butuci a României pentru mulţi ani de-acu înainte.
A mai rămas libertatea credinţei. Dar nu credinţa divizată în nenumărate biserici şi secte rivale, până la efectiva lor încăierare pe poruncile hristice, care cu toate astea li se înfăţişează naivilor curate ca lacrima; nu credinţa păstorită cu cea mai mare grijă de lăcomia preoţilor şi pastorilor, ci credinţa/ speranţa în mai bine. Să ne rugăm, aşadar…
În general, libertatea omului modern este o foarte bine mascată iluzie, atâta vreme cât pe gâtul lui apasă jugul social al actelor şi înscrisurilor de tot felul, precum şi acela al suprataxelor şi impozitelor, bani care (în România, de exemplu) se duc şi se tot duc pe apa sâmbetei. Cu adevărat omul modern este condamnat la libertate (Jean-Paul Sartre) şi la colectivism (Hermann von Keyserling: „Colectivismul american este la fel de dăunător ca cel rusesc”).

Într-o ţară ca România, în care de atâţia ani se dezvoltă doar tâlhăria şi ciocoismul, prosperitatea reală şi cinstită rămâne pe mai departe o iluzie, aproape fără cusur ambalată în legi pretins democratice (comandate de la centrele globalismului politico-militar și financiar-economic). Că doar nu de florile mărului facem parte din casa comună a Europei, iar oficialii europeni se arată foarte grijulii cu banii ce ni-i împrumută şi cu coaja democraţiei.

George PETROVAI

Foto: dr. Sorin Markus

Mai înainte de-a vedea cum stă treaba cu politrucul premier Marcel Ciolacu (pesemne forma actualizată a arhaicului Ciolănaru sau Ciolănacu), se impun două precizări:
1) Făcătorii de politică din toate timpurile și de peste tot, dar mai ales de pe aceste meleaguri binecuvântate de Creator și groaznic necinstite de profitorii cu și fără rol decizional, se împart în patru categorii: cârmuitorii providențiali (ăștia, chiar în istoria omenirii, se numără pe degetele de la o mână), bărbații de stat, politicienii veritabili (născuți, iar nu făcuți peste noapte) și politrucii. Dacă în extrem de agitata și distorsionata noastră istorie oficială, doar Iancu de Hunedoara și Mihai Viteazul – zic eu – tind asimptotic la statutul de providențiali prin amplitudinea spațio-temporală a acțiunilor pe care au avut inspirația și curajul să le întreprindă în plin Ev Mediu, căci până și Alexandru Macedon (cel mai strălucit exponent al providențialismului eminamente politico-militar) nu se poate compara cu acela moral-spiritual al lui Buddha, Confucius, Iisus sau Mohamed, totuși, suferinda noastră istorie nu duce lipsă nici de remarcabili oameni de stat (în trecut: Decebal, Basarab, Bogdan I, Mircea cel Bătrân, Vlad Țepeș, Ștefan cel Mare și Petru Rareș, în vremurile moderne și contemporane: Al. Ioan Cuza, regele Carol I, regele Ferdinand Întregitorul, mareșalul Ion Antonescu și Nicolae Ceaușescu, despre care Petre Țuțea spunea că a fost un mare patriot, scoțând România din feudalism) și nici de înzestrați oameni politici (precum, în perioada premergătoare Marii Uniri și în cea interbelică, regina Maria, Take Ionescu, Brătienii, Iuliu Maniu, Ion Mihalache ș.a.).
Firește, politrucii (aleșii, activiștii, trepădușii etc.) formează marea masă a pretinșilor făcători de politici, care – îndeosebi în campaniile electorale – se dau peste cap ca să-și impresioneze șefii (cică ei creează cadrul democratic al păcălelilor poreclite alegeri corecte!) și din rândul cărora (mai nou al celor mai mari lingușitori și nesimțiți, ba chiar al infractorilor sadea) se recrutează cadrele de nădejde ale formațiunilor politice, viitoarele „componente” ale mașinilor de vot din Parlament și absolut toate consiliile: județene, municipale, orășenești, comunale.
2) Cu excepția seniorilor Ion Rațiu, Radu Câmpeanu și Corneliu Coposu, tustrei formați în perioada interbelică (primii doi revenind în țară din Occident, după lovitura de stat, cel de-al treilea – fostul secretar și discipol al lui Iuliu Maniu – punând la iuțeală pe roate doctrina și partidul țărănist), cei peste 30 de ani de postdecembrism n-au produs nici măcar un politician autentic, ci doar au mărit până la sufocare numărul aflătorilor în treabă, care își fac mendrele (mint și fură pe rupte) cu legea în mână. Mă grăbesc să adaug că, în această uriașă și amorfă masă politrucianistă, mai există aleși (dacă nu foarte înzestrați și curajoși, măcar cu bun-simț) dornici să facă un dram de bine în folosul celor mulți și aduși la sapă de lemn chiar de ei și ortacii lor. Din păcate nu pot să facă mai nimic (în toată perioada postdecembristă, cârmuirile dâmbovițene nu s-au luptat cu cauzele răului, ci cu efectele lui suprătoare!), atât din pricina mașinii de vot de care aminteam mai sus, cât și din teamă să nu fie luați la ochi că nu respectă linia și disciplina partidului, caz în care riscă să fie marginalizați, ba chiar excluși, adică la viitoarele alegeri vor fi nevoiți să migreze la altă formațiune politică (ăsta-i netăiatul nod gordian al traseismului la vârf), deoarece ca independenți n-au nicio șansă.

N.B.: Fără un program de guvernare și având în frunte un fost ultraș, de la care învață cum să fie cât mai grobieni (să insulte, să înjure, să amenințe, să bruscheze), e limpede că în categoria aleșilor cu bun-simț intră doar câțiva auriști mai cizelați…
Din cele arătate, lesne se poate trage concluzia că Marcel Ciolacu este prototipul politrucilor postdecembriști, care prin bonomie, șiretlicuri și abureli, a izbutit – după căderea lui Liviu Dragnea și izgonirea sărmanei Viorica Dăncilă – să devină nemintosul președinte al pesediștilor, apoi președintele Camerei Deputaților (al treilea om de paie în statul nostru eșuat) și, cu câteva luni în urmă, să ocupe – potrivit rotativei – fotoliul de premier, fotoliu părăsit de exghinărarul plagiator pentru acela de președinte al Senatului, astfel ajungând la țanc neomul numărul doi în statul nostru de pomină.
În articolul Credinciosul și revoluționarul Ciolacu – un șarlatan în fruntea guvernului? (cred că măcar revoluționarul trebuia pus între ghilimele!), Cornel Nistorescu are numai cuvinte de nelaudă la adresa premierului: „Școală puțină, comportament de descurcăreț și mereu în față, speculând momentele, ierarhiile, valorile, performanțele. Undeva pe aproape de psihologia bișnițarului de altădată, care schimba valută pe bulevarde și vindea țigări Kent pe la colțuri și discoteci”. Puțin mai jos completează portretul „cameleonului politic cu apucături de șarlatan”: „Marcel Ciolacu este un hop Mitică. Jonglează și păcălește la greu. Cu promisiuni, cu taxe, cu vizite și declarații, cu ce nu-ți trece prin cap”.

Întrucât M. Ciolacu a cerut statutul de „Luptător cu rol determinant în Revoluție”, iar Secretariatul de Stat pentru Revoluționari (pe-atunci condus de Mihai Dodu), pe baza investigației făcută de Recorder și a adreselor trimise de Parchetul Militar, a respins cererea premierului cu patru voturi la unu, acesta n-a ezitat să acționeze în judecată propriul Cabinet (mai exact Secretariatul cu pricina) și să-l mazilească pe intransigentul Dodu.
Care, mă rog, este miza acestei ambiții ciolăcare, el susținând sus și tare că nu urmărește beneficii? Aceea, ne informează reporterii de la Recorder, că dacă premierul reclamant câștigă procesul, va încasa retroactiv de la stat suma de aproximativ 40.000 euro!
Astfel stând lucrurile cu bravul „revoluționar”, cred că Nistorescu era perfect îndreptățit să întrebe la sfârșitul articolului: „Nu cumva este vorba de un șarlatan de duzină, care se zbate să devină președintele României?!”

George PETROVAI

Foto: captura ecran emisiune TV.

Transformatorul primește putere. Electrică. Cu o tensiune ṣi o intensitate a curentului. Are posibiliatea să schimbe ṣi intensitatea ṣi tensiunea, care ajung la bornele secundarului. De acolo, se duc ele undeva…

Așadar, transformatorul crește sau scade tensiunea electrică. Mai recent s-a descoperit că același dispozitiv electric poate să scadă sau să crească până și tensiunea arterială!

Întotdeauna un transformator e format dintr-un primar și un secundar. Nu pot funcţiona unul fără celălalt. O dorinţă alternativă (după cum bate vântul) ajunge la primar, care-i înconjurat de mai multe spire. În general, e înconjurat de câte spire vrea el. Cu cât mai multe și mai strâns unite, cu atât mai bine. Pentru…

Secundarul are și el spirele lui dar depinde de primar, adică de ce lasă primarul să treacă de el. Chiar dacă are spire mai puţine, tot trebuie să i se găsească ceva de prelucrat și secundarului. Altfel, nu s-ar putea vorbi de transformator.

Din când în când se schimbă curentul de intrare. Interesant e că de fiecare dată când se face schimbarea, rezultatul e întotdeauna același: totul rămâne la fel (în variantă optimistă spus), sau totul rămâne aproape la fel, cu ușoare urme de degradare continuă electromagnetică (asta în variantă minim pesimistă).

Funcţionarea transformatorului e simplă. Tot ce mișcă, adică toţi purtătorii de sarcini (electrice) trec pe la primar. Variaţia tensiunii arteriale apare pentru că la secundar nu ajunge mai nimic. Nici spirele nu prea sunt puse la treabă. S-a constatat că se poate fără multe din ele. Totuși, spirele, primarul și secundarul dau din când în când impresia de mecanism care funcţionează. Atunci stau împreună, iar  pe-acolo mai trece câte o boare electromagnetică în urma căreia unele spire se încălzesc peste măsură. Atunci, din raţiuni de bună funcţionare a sistemului, care altfel s-ar putea strica, sunt unele spire care părăsesc ansamblul. Altele de-abia așteaptă să le ia locul.

Când totul s-a rezolvat („Nu se poate!”) prin buna înţelegere între toate componentele transformatorului, se poate constata cu satisfacţie de către întreg ansamblul de curente pro sau contra din întreaga zona electrificată că a rămas așa cum s-a stabilit. Adică nu s-au făcut transformări. Ele, oricum vin pe cale naturală, odată cu trecerea timpului.

La proiectarea unui transformator se iau în calcul și pierderile de energie. Ştiinţa n-a rămas pe loc. Evoluează, se fac noi descoperiri. Acum se știe că în momentul când se proiectează un transformator, e necesar pentru ţinerea sub observaţie a tensiunii arteriale, să se ţină seama și de piederea de timp, care-i un factor important al degradării electromagnetice, observabilă și fără ajutorul aparatelor de măsură, doar cu ajutorul ochilor. Uneori, pentru precizia datelor și acurateţea măsurătorilor, se mai foloseṣte și nasul.

Desigur, pierderea de timp e greu de observat, din moment ce tot sistemul zumzăie toată ziua peste tot, de zici că se lucrează în continuu.

Transformatorul e în așa fel conceput încât poate funcţiona și în gol (mai pe românește degeaba). Dar asta nu convine nimănui, nici măcar spirelor cele mai apropiate.

Raportul dintre numărul spirelor primarului și numărul spirelor secundarului dau o constantă specifică de la caz la caz, numită raport de transformare, sau constanta transformatorului.

La unele transformatoare, s-a constatat că orice s-ar face, oricum s-ar interveni, constanta e mai constantă decât toate constantele și are valoarea 0 (zero), deși normal ar fi să aibă o valoare supraunitară, sau subunitară.

Deci transformatorul poate crește sau poate scădea tensiunea, fie ea și arterială. De asemenea, în transformator se produc și pierderi.

Pierderile apar de fiecare dată la un transformator, indiferent cât de nou, de lustruit și de cu bune intenţii ar părea. În special se produc pierderi pentru că în circuitul magnetic care apare la funcţionarea dispozitivului se produce fenomenul de interezis.

Mai pot apărea pierderi din cauza înfășurărilor (adică al spirelor, prea multe de obicei, sau nearanjate, indiferente, inutile).

Sunt două circuite care funcţionează în transformator. Circuitul primarului ṣi circuitul secundarului. Dacă circuitul secundarului e deschis, adică e scos din funcţiune, poate face primarul ce-o vrea, că transformatorul nu mai funcţionează. Sau funcţionează în gol, ca să fiu mai ṣtiinţific.

Transformatoarele se pot clasifica și după numărul fazelor. Aici intră: transformatoare monofazate, bifazate, etc. Ar mai fi o categorie, apărută pe alocuri, în ultimii treizeci de ani: transformatorul pe fază. Încă e greu de găsit. Şi mai greu este că vine fără instrucţiuni de utilizare, și atunci totul se face conform principiului știinţific „după ureche”.

Primarul, secundarul și spirele aferente au fost concepute ca să facă ceva. Dintre toate variantele posibile, foarte des se observă funcţionarea în gol.

Sau degeaba!

Horia Picu

Arestarea „lotului Vișovan” în august 1948 (se împlinesc, iată, trei sferturi de secol anul acesta… ) a fost „marea lovitură” dată de Securitatea din Sighet rezistenței anticomuniste maramureșene (lovitură venită însă… cam târziu, în celelalte județe din țară arestările grupurilor similare avuseseră loc în luna mai, dar de cei de la Sighet Securitatea a aflat foarte târziu, ceea ce arată o lipsă de „vigilență ”…).

Cei arestați erau 18 tineri (dintr-un total de 26, cât cuprindea organizația, ceilalți 8 nefiind prinși decât după câțiva ani) cu vârste între 15 și 25 ani, originari din Sighet și împrejurimi, după statutul social – 15 elevi, 2 studenți și un funcționar, care după o anchetă dură de câteva săptămâni (însoțită de bătăi crunte, victima principală fiind profesorul Aurel Vișovan dar agresați fizic au fost și Ioan Dunca, Nistor Man, Iuliu Vlad, Grigore Hotico, Găvrilă Coman, etc ) vor fi „cazați” la închisoarea județeană din Sighet (actualul Memorial), care în felul acesta devine închisoare politică (inițial doar etajul doi, dar ulterior toată clădirea a fost ocupată de deținuți politici, cei de drept comun fiind transferați în alte locații), detenția lor aici încheindu-se în mai 1949 când vor fi duși la Cluj pentru proces și apoi în diferite închisori de executare a condamnărilor (între 2 și 10 ani, după cum „justiția” comunistă a avut bunăvoința să acorde, de la caz la caz; jumătate dintre ei vor fi însă condamnați încă o dată în 1959 pe baza unor acuzații complet inventate și vor mai avea parte de câțiva ani de detenție ). Doi din cei arestați vor muri în închisoare: Ioan Virag și Găvrilă Coman.

Cel care a condus arestările și anchetele membrilor „lotului Vișovan” a fost locotenentul Beni Stern (în forma aceasta semnează rapoartele dar după alte surse numele oficial era Adalbert Stern) om de mare cruzime, adevărat torționar, care își va spori faima în anii următori 1949-1950 când va teroriza satele Maramureșului, arestând abuziv sute de persoane, în majoritate bătrâni, femei și copii pentru ca prin chinuirea și intimidarea acestora să determine partizanii ascunși în păduri să se predea. Ulterior va fi promovat la Baia Mare ca șef al arestului la Securitatea Regiunii, ajungând la gradul de colonel, comportamentul barbar al acestuia fiind astfel generos răsplătit.

Ancheta s-a finalizat și concretizat într-un raport redactat de către Stern la data de 25 octombrie 1948 (dosar de anchetă 50179). Un raport dactilografiat de 14 pagini, în care pe lângă datele personale ale celor 26 tineri (18 arestați și 8 în lipsă), cuprinde și o serie de informații și aprecieri ale organului de Securitate asupra activităților considerate ilegale și antistatale ale acestora, folosind din abundență termenul „fascist” (de peste 80 de ori!). Pentru Stern toate sunt „fasciste”:  epoca „fascistă”, program „fascist”, organizații „fasciste”, ritualuri „fasciste”, sentimente „fasciste”, cărți „fasciste”, spirit „fascist”, etc ceea era complet fals dar arată preocuparea obsesivă a Securității de a introduce etichete grave care să impresioneze și să dea legitimitate acuzării, pentru a distruge din fașă orice formă de opoziție, orice manifestare a libertății de gândire și asociere, echivalând-o cu fascismul. Dar când se ajunge la probele care să susțină asemenea acuzații foarte grave, ele sunt : „strângerea de cotizații”, “cumpărarea de alimente pentru cei deja arestați”, „ședințe în locuințe sau în natură”, „rostirea de rugăciuni în comun” , „cântarea de cântece”, etc. Cititorul raportului ar fi probabil dezamăgit că nu găsește nimic despre arme, atentate, discursuri instigatoare la ură, agresiuni fizice sau măcar amenințări asupra unor comuniști din Sighet sau din altă parte. Stern nu menționeaza nimic de genul acesta pentru că efectiv nu au existat. Dar atunci … în ce constă fascismul?… Stilul semidoct al lui Stern atinge chiar cote hilare când afirmă că „ședințele organizației se desfășurau într-o atmosferă solemnă de mare sobrietate” sau când afirmă despre un elev cu activitate mai slabă în organizație că respectivul „era neserios și cu educație fascistă superficială”. S-ar zice că are o admirație ascunsă pentru victimele sale… dar nu, e doar incoerența celui arogant dar lipsit de cultură…

Începutul a fost făcut. De acum înainte Securitatea județului Maramureș (cu serioase întăriri primite din alte părți) își va amplifica și diversifica activitatea      răscolind zona în lung și în lat, în căutarea tuturor adversarilor reali, potențiali sau imaginari ai regimului comunist, rezistența prelungindu-se până în 1953. Mii de maramureșeni vor deveni victime directe ale terorii conduse de Stern și uneltele lui (Laszlo, Șofineți, Toth, Peto, Gherasim, etc ), în proporție de 99 % oameni neînarmați dar care nu înțelegeau să renunțe la credință, identitate, libertate și proprietate, valorile care ne-au definit și ne-au dat legitimitate pe acest pământ, sub toate orânduirile vremelnice care s-au succedat de-a lungul istoriei.

Preot prof. Marius Vișovan

Schen a ajuns în ultimele zile un grup de litere care se unesc având ca rezultat un sunet <ṣṣṣ> care ne face să lăsăm baltă orice alte preocupări ṣi să urmărim mersul mizerabilului talcioc european.

A fi sau a nu fi în Schengen? Să fie Schen-gem? Da, gem. Adică acel produs realizat prin fierberea fructelor. Presupun că pot fi amestecate diferite tipuri de fructe. Se fierb, se pune zahăr ṣi iese, până la urmă, gemul. Dacă în locul diferitelor categorii de fructe s-au pus ţări, reunite întru acelaṣi interes economic, a ieṣit ceva: ioc controale la frontiere ṣi din asta comerţ mai rapid dintr-o parte în alta. Las deoparte avantajele turiṣtilor.

Să fie o altă interpretare a aceluiaṣi Schen-gem, adică să ne-apuce geamătul că nu ne vor unii ai căror străbuni au încercat cândva să dea foc lumii?

Sau să fie Schen-ghem, adică să ne ghemuim ṣi să spunem „Ja!″ ṣi să le mai dăm niscaiva păduri, petrol sau sau să dăm buluc la asigurările lor?

Scriu acest articol în timp ce televizorul merge pe o singură idee. Schengen, dacă ne vor ăia, care se cred mai deṣtepţi decât toţi ceilalţi douăzeci (ṣi nu contează câte ţări) care au înţeles că a venit momentul ca României să i se spună DA!

Dacă va fi nu, într-un fel am ieṣi cu un câṣtig din această problemă. Am avea un duṣman al naţiei. Şi asta uneṣte. Când o naţiune are un duṣman, se formează un imbold naţional evident. Pe vremea ceauṣismului, ṣtiam care-i duṣmanul ṣi de ce nu ne merge bine. Minţeam frumos în public, la tv, la radio, în cântece ṣi poezii, în serbări ṣi în „recunoaṣteri″ internaţionale ale „descoperirilor ṣtiinţifice″ făcute de una ṣi aceeaṣi savantă. Când ṣtiam că nu ne vede nimeni, că nu ne ascultă cine era plătit ca să ne asculte, redeveneam noi înṣine, şi atunci spuneam bancuri celor de încredere despre cei doi „eminenţi″ universali, despre „un rus, un american ṣi un român″, boscorodeam, ascultam posturi de radio interzise sau căutam modalităţi tehnice de a prinde la televizor bulgarii, ungurii, iugoslavii, în funcţie de apropierea geografică.

Acum, de ce n-am avea Austria cea plină de frustrări interne duṣmanul comun? Dacă eṣti supărat pe cineva, mai degrabă îl ocoleṣti decât să sari la bătaie. Ce-ar fi daca-am ocoli Austria, cu mic, cu mare? Vacanţe se pot petrece ṣi-n alte ţări…

Acum e oficial. Unele ţări sunt mai egale în drepturi decât altele. Nu intrăm în Schengen. Putem să Schen-gemem cât vrem. Nu ne vor austriecii. Olandezii, vezi-Doamne, ne iau în alt fel de fraieri. Zic ei că votul a fost comun cu cel pentru Bulgaria. Refuzând Bulgaria, Olanda, deṣi n-avea nimic contra României, a zis ṣi ea NU. Chiar ne cred proṣti rău de tot ăṣtia!

Acum, că ne-am „îmbogăţit″ cu doi duṣmani, aṣtept reacţia oficialităţilor române, nu doar în declaraţii. O vreau în fapte. În interziceri, rezilieri de contracte, vize pentru olandezii sau austriecii care vor să mânânce bine pe la noi. Iar turiṣtilor români care vor să meargă prin acele josnice aṣezări omeneṣti, sper să le vină cheful de a le ocoli.

Citesc acum pe www.hotnews.ro comentarii la vestea asta care ne-a zgândărit orgoliul naţional. Un comentator al ṣtirii de pe site-ul amintit, care-ṣi spune „Ioann 77″, scrie, ṣi-i dau dreptate: „Doar atunci când vom controla marfa care iese din Schengen prin România conform rigorilor legii, doar atunci îṣi vor da seama ce au făcut. Dar avem noi curaj să facem aceasta? Desigur, nu!”

Eu sper să fie altfel: desigur, DA!!! E chiar obligatoriu!

Horia Picu

… ministru, ṣi ministru ţi se spune toată viaţa, chiar dacă funcţia pe care ţi-a dat-o partidul printr-o conjunctură de elemente favorabile (banii pe care i-ai dat partidului ca să lucreze cu folos (?) în slujba poporului, ai vorbit mult, dar mai ales tare ṣi ţi-ai lăudat mai – marii din ierarhie, te-ai ṣcolit prin lumea occidentală sau ai ceva adeverinţă c-ai stat privitor pasiv o perioadă prin băncile universităţilor de prestigiu, că te-ai „doctorit” în metode de apărare a patriei) ai lăsat-o de mult timp la altul/ alta, ca să se bucure ṣi el/ea, atât în perioada mandatului, dar mai ales tot timpul de… după!

„Stimaţi telespectatori, va veni în curând domnul premier!” se tot aunţa acum câteva zile la un post tv. La ce te puteai gândi în când ni se tot repeta informaţi cine va să vină? Premier ăăă e ăăă Mihai Ciucă ṣi ne-am trezit că vine ăăă un fost rămas permanent, Victor Ponta.

Pare-se că sunt înalte funcţii de partid(e) ṣi de stat de care, odată ce te-ai „procopsit″ cu ele, nu le mai lepezi, orice-ai face. Aici nu orgoliul fostului înalt fucţionar aflat în slujba poporului ṣi a patriei funcţionează. E ceva muuult mai grav. Faza de linguṣire la care au ajuns unii dintre noi. Nu pot ṣti dacă-s mulţi, sau puţini. Sunt ṣi să ṣtiţi c-au fost ṣi înainte de instaurarea comunismului.

Am citit într-un almanah ceva de genul: să fim strâns uniţi în jurul Regelui Carol al II-lea! Peste vreo patruzeci de ani, ne-am strâns unit în jurul tovarăṣului.

Revin la situaţia zilelor incerte prin care trecem ṣi la… vorba aia: „bucuroṣi le-om duce toate”. Am mai scris cândva că suntem ţara preṣedinţilor. Suntem ṣi ţara miniṣtrilor. La discuţiile găzduite de televiziuni ṣi desfăṣurate într-o hărmălaie generalizată, invitaţii sunt apelaţi cu „domnule preṣedinte”, chiar dacă nu mai sunt preṣedinţi, nici de partid, nici de sindicat, nici de CAP. Nu contează! A fost omul preṣedinte undeva la viaţa lui? Păi… clar! Preṣedinte i se spune! Nu contează că nu mai e! Contează ce-a fost!

La noi se confundă profesia cu funcţia. Poate cineva să fie inginer ṣi să ajungă în funcţia de ministru. Poate fi apelat cu „domnul inginer” oricând, dar „domn ministru” e doar atâta vreme cât face parte din guvern.

Când se discută la TV o situaţie economică sau de orice altfel de natură cu invitaţi care au fost miniṣtri poate acum 10 sau 15 ani ṣi pe toţi îi face moderatorul miniṣtri, stai ṣi te întrebi cât de mare poate fi guvernul, dacă numai într-un domeniu pot fi 2-3 deodată.

Trist e faptul că foṣtii miniṣtri sau preṣedinţi niciodată nu intervin să nu mai fie numiţi miniṣtri sau preṣedinţi, pentru că ce-a fost, a fost. Acum au revenit printre oamenii de rând ṣi sunt din nou doar domnul X, sau domnul Y. De ce n-o fac, niciodată, niciunul se explică, penibil ṣi comic totodată: orgoliul…

Iar orgoliul „atrage după sine ipocrizia, vanitatea, setea de putere si alte stări de spirit care nu sunt benefice”. Ipocrizia este „a omului puternic care se dă drept un oarecare” sau „a omului obiṣnuit care se dă mare”. (sursa: https://oficialmedia.com)

În ambele ipostaze e uṣor de recunoscut veṣnicul „ministru” sau eternul „preṣedinte”!

Horia Picu

Pentru cei care poartă în ei două naţionalităţi, două limbi materne (exprimare care poate deranja, dar mi-o asum!), e imposibil, în anumite momente de mari întâmplări istorice, să-şi precizeze una din cele două naţionalităţi de care se simt mai legaţi sufleteşte.

De la sfârşitul lunii februarie mor în Ucraina şi ucraineni, şi ruşi. Emil Cioran spunea: „Nu locuieşti într-o ţară, locuieşti într-o limbă″. În Ucraina, oamenii mor în limba pe care au vorbit-o mai mult, care le-a fost mai la îndemână, ori rusa, ori ucraineana.

Povara (în cazul războiului de lângă noi e clar vorba de aşa ceva) sau măreţia (aici exemplele sunt prea numeroase şi evidente în zona Maramureşului sau în lume) „sufletului dublu″ a atins şi scriitori, şi oameni rămaşi necunoscuţi. Mă refer pe mai departe la câţiva scriitori care au „locuit″ în cele două limbi care acum nu dau linişte planetei.

„Unii critici au spus că scriitorul avea un „suflet dublu”, atât rus, cât și ucrainean. Chiar și Gogol recunoște uneori: „Eu însumi nu știu ce suflet am”, i-a spus el unui prieten. Unii bibliofili din Kiev pretind că Mikola Hohol (versiunea ucraineană a numelui său) este al lor″. (sursa: https://ziare.com/rusia/rusia-ucraina-razboi-cultura-taras-bulba-gogol-1724334)

Zilele acestea am citit „Taras Bulba″ de Nikolai Gogol. Citez din aceeaşi sursă precizată că „Taras Bulba, celebrul personaj al lui Gogol, era un cazac, iar pentru mulți ruși el ar putea fi simbolul a tot ce este mai rus. În realitate, însă, atât Gogol (cu toate că a scris doar în rusă), cât și personajul său, erau ucraineni″.

Ce complicate căi ale existenţei trebuie să străbată uneori omul…

Casa lui Mihail Bulgakov este (sau poate a fost…) sediul unui muzeu în Kyiv. Vasili Grossman s-a născut în Ucraina. Oare mama lui când îl dezmierda în ce limbă-i vorbea? Nu contează, desigur. Dar vorbindu-i, i-a dăruit un loc în care să locuiască. Ori în limba ucraineană, ori în limba rusă. Poate-n amândouă… „Destinul lui Bulgakov pare guvernat de acelaiși amestec de satiră, fantastic și tragism care e amprenta operei sale. Născut la Kiev în 1891, în familia unui profesor de teologie, studiază medicina, pe care o practică vreme de patru ani (1916–1920). Din 1929 nu i se mai publică nici o carte și nu i se mai joacă nici o piesă″ (sursa: https://humanitas.ro/autori/mihail-bulgakov)

Taras Șevcenko, părintele literaturii ucrainene, a scris uneori în rusă, şi deseori în ucraineană.

Revenind la prezent… Două limbi, vorbite sau cel puţin înţelese de trupele ambelor ţări aflate în conflict. Mi-am pus întrebarea ce asemănări şi ce deosebiri sunt între rusă şi ucraineană. Şi, consecinţă firească, m-am gândit că în fiecare zi se dărâmă case, dar mai cu seamă suferă cele două limbi în care „locuiesc″ şi unii, şi alţii.

Voicu Costin, în 6 martie 2022, pe https://www.stiridinlume.ro/life-style/diferenta-dintre-limba-rusa-si-ucraineana-ce-deosebiri-si-asemanari-exista-intre-cele-doua-66165.html, a scris articolul „Diferența dintre limba rusă și ucraineană. Ce deosebiri și asemănări există între cele două″. Preiau din articolul menţionat câteva idei.

„Toate limbile slave, inclusiv ucraineana și rusa, au fost la început dialecte. Au fost formate din limba proto-slavă care a existat între secolele V-IX. În prezent, există peste 20 de limbi slave. Ele sunt împărțite în trei subgrupe: slava de est (rusă, belarusă și ucraineană), slava de vest (cum ar fi poloneză, cehă sau slovacă), slava de sud (cum ar fi slovenă, croată, macedoneană sau bulgară)″.

Sursa menţionată mai spune: „Unii ucraineni vorbesc și surzhyk, care este un amestec de rusă și ucraineană. Un sondaj realizat de Centrul Razumkov, în 2015, a scos la iveală faptul că 60% dintre ucraineni consideră ucraineana ca fiind limba lor maternă, 15% o consideră rusa și 22% cred că ambele sunt limbile lor materne″.

Oare cum e să-ţi împuşti propria limbă maternă, să vrei s-o extermini? Cum poate limba maternă rusă să se înverşuneze împotriva limbii ucrainene materne, ambele posibil prezente în aceeaşi fiinţă dotată cu raţiune, căreia i se spune „om″???

Limbi slave înrudite. Nu doar cele două. Mai multe. Limba rusă – zice Voicu Costin – e apropiată cel mai mult de belorusă, apoi de slovacă, poloneză, cehă. 38% din vocabularul ucrainean e diferit de cel rus.

Un calcul simplu ne arată, în cazul în care datele autorului menţionat sunt exacte, că 62% din vocabularele limbilor rusă şi ucraineană coincid, sau cel puţin seamănă izbitor de mult. Dacă seamănă în aşa de mare procent cele două limbi, e imposibil ca până acum ruşii să nu fi omorât sau rănit ruşi care trăiesc de generaţii în Ucraina, care-i patria lor. Acolo-i sufletul lor.

Cum se poate apăsa pe trăgaci ştiind toate astea? Cum se poate apăsa pe butonul declanşator de rachete ştiind toate astea?…

În lumea normală, un suflet dublu are parte de avantaje, nu de poveri. Sufletul dublu sălăşuieşte bine în două limbi şi se simte bine în amândouă.

Fiecare om trebuie să ştie cum să folosească limba, sau limbile care sunt împrejurul său de la naştere. Când omul va creşte, va înţelege că a primit cel mai frumos cadou, pe care trebuie să-l preţuiască toată viaţa şi să-l folosească cu raţiune.

Despre acest lucru, Nichita Stănescu zicea: „Fii atent cum vorbeşti, cuvintele atrag faptele″.

Horia Picu

Aproximativ 47 de milioane de francezi au fost aşteptaţi astăzi, 23 aprilie, la urne pentru a alege dintre cei 11 candidaţi pe cel care, după ei, ar fi capabil să conducă Franţa în următorii 5 ani. La ora 8 ora Franţei (9 ora României), vom afla numele celor doi candidaţi care vor intra în turul 2 (nu există diferenţe mari între primii patru candidaţi, după cum arată sondajele, deci va exista cu siguranţă un tur 2).

Joi, 20 aprilie, în cadrul emisiunii „15 minute pentru a convinge” de pe canalul France 2, cei 11 au venit pe rând în faţa telespectatorilor şi au răspuns la întrebările celor 2 moderatori, Léa Salamé şi David Pujadas. În timpul emisiunii s-a aflat vestea morţii poliţistului de pe Champs-Elysées şi a celor 3 răniţi, 2 poliţişti şi un turist, în urma atacului revendicat de către Statul Islamic. Vestea nu a făcut decât să tulbure şi mai mult apele deloc liniştite într-o ţară greu încercată în ultimii doi ani.

Interesant a fost faptul că fiecare din cei 11 candidaţi a fost încurajat să aducă un obiect care îl reprezintă şi care şi-ar găsi un loc în biroul lui de viitor preşedinte. Totul a fost pregătit dinainte şi mulţi dintre telespectatori s-au declarat plictisiţi de discursul bine învăţat al fiecărui candidat dar au fost câteva momente şi idei interesante. Poate spun ceva despre omul respectiv, poate nu spun nimic şi totul e doar imagine şi cuvinte mari, dar asta numai timpul ne poate spune cu siguranţă.

Emmanuel Macron, primul din sondaje dar aflat la mică distanţă de următorii 3, a vrut să aducă o carte de gramatică din copilăria sa însă s-a răzgândit aflând de atacul de pe Champs- Elysées şi a spus că vrea să-şi folosească minutul pentru a-şi exprima solidaritatea cu familiile victimelor şi cu forţele de ordine franceze. Are 39 de ani, spune că visul lui era să devină scriitor sau actor, nicidecum preşedintele Franţei iar fraza „Viaţa este tot timpul mai inventivă decât noi” dovedeşte latura lui artistică.

Marine Le Pen, a doua favorită, a adus o cheie a unei întreprinderi din Moselle şi a declarat că a făcut acest lucru pentru a reda francezilor cheile casei lor, Franţa. De asemenea vorbeşte şi de încrederea pe care i-a acordat-o directorul întreprinderii dându-i cheia, încredere pe care toţi francezii ar trebui să o aibă în ea. E la antipodul lui Emmanuel Macron, ofensivă, luptând şi susţinând mai ales ideea de egalitate decât pe cea de libertate şi cu o puternică simpatie faţă de Rusia şi Putin. Victoria ei sperie Bruxelles-ul şi toată Europa dat fiind că unul din punctele esenţiale şi proferate ale campaniei sale este ieşirea Franţei din Uniunea Europeană.

Următorii doi clasaţi în sondaje, François Fillon – pro-european şi moderat, deşi uneori sexist, făcând adeseori vâlvă prin idei voalat misogine – şi Jean-Luc Mélenchon – extremist de stânga, anti Uniunea Europeană – au ales lucruri total diferite. De fapt primul nu a adus nici un obiect declarând că nu este fetişist iar al doilea a venit cu un ceas deşteptător pe care spune că îl va folosi ca să nu uite că e timpul să schimbăm felul în care producem, consumăm şi trăim.

Doi dintre cei 4 amintiţi mai sus vor fi probabil aleşi pentru a intra în cursa finală pentru prezidenţiale. Bineînţeles că tot timpul există o marjă de eroare şi un loc pentru surpriză dar partea grea va începe în zilele următoare când Franţa va trebui să decidă ce drum alege mai departe. Pe 7 mai vom afla deznodământul. Până atunci întreaga Franţă aşteaptă şi cu ea şi Europa.

sursa www.francetvinfo.fr

Președinta în funcție a P.N.L. Sighet, avocat Daniela Onița Ivașcu, numită la conducerea organizației locale în cursul anului trecut, a fost nevoită să-și asume, împreună cu echipa, rezultatele slabe pe care le-a obținut partidul la alegerile din 11 decembrie 2016. Situația este destul de ingrată ținând cont că președinta P.N.L. Sighet are nu foarte multe luni de „administrare” a filialei locale și că, rezultatele – probabil – nu i se pot „imputa” în totalitate.

Și rolul nostru a fost unul „ingrat” în încercarea de a purta o discuție sinceră, fără a induce obsesiv ideea de critică… pură. De fapt, ne-am dorit pur și simplu să aducem în fața publicului cititor, o abordare a subiectelor sensibile din interiorul unui partid – brand, al doilea ca importanță din România, ce va trebui să asigure o opoziție fermă, constructivă, pentru următorii patru ani.

Salut Sighet: Cum explicați “dezastrul” din Maramureș și din țară la recentele alegeri parlamentare? Care credeți că sunt principalele motive pentru rezultatele slabe ale PNL-ului?
Dana Ivașcu: Cu un procent de 20,42% Senat; 20,04 % Camera Deputatilor obtinut in alegerile Parlamentare de catre PNL, nu putem discuta despre un rezultat bun. Alegerile parlamentare, spre deosebire de alegerile locale sunt cu siguranță caracterizate de un puternic vot politic. Sunt puține organizații județene care, datorită unor lideri puternici, au reușit să se ridice peste votul politic național. În PNL, spre exemplu, doar 3 organizații județene au obținut peste 30%, respectiv: Sibiu, Alba și Arad, restul organizațiilor județene fiind sub 30%. Alegerile locale din iunie 2016 au însemnat un puternic semnal de alarmă atât în plan național cât și județean. Spre exemplu, PNL Maramureș a obținut doar 20 de primării în județ și a pierdut în principalele orașe, spre exemplu în Sighet. În aceste condiții, PNL Maramureș a obținut în alegerile parlamentare 21,4 % la Senat și 20% la Cameră, ceea ce ne situează peste media națională, fiind a 12-a organizație județeană în clasamentul județelor. Nu putem pune pe seama unei strategii proaste “softul” care în urma redistribuirii a dus la obținerea unui procent de 20% a unui singur deputat pentru PNL, și a doi senatori și un deputat pentru PMP, partid ce a obținut sub 9% în aceste alegeri. Principalele cauze din punctul meu de vedere ar fi: rezultatul slab obținut de PNL în alegerile locale nu a fost luat în serios de către conducerea centrală, lipsa unui mesaj coerent de la centru, poziționarea oscilantă de multe ori a PNL față de Codul Fiscal și Electoral, impunerea unor candidați din alte județe pe listele locale, inconsecvența lui Dacian Cioloș față de PNL, ceea ce a determinat simpatizanții PNL și nehotărâții să voteze USR, nepromovarea suficientă în media a programului de guvernare, pierderea multor primării în alegerile locale, fapt ce a contat mult în aritmetica totală județeană.

Salut Sighet: Asumarea rezultatelor înseamnă și demisia din funcția de conducere?
Dana Ivașcu: Demisia este un act unilateral de voință, de maximă responsabilitate și onoare. Există cazuri în care se impun demisii, dar nu trebuie să generalizăm. Acest fapt trebuie să se întâmple după analize serioase pentru că altfel riscăm să dărâmăm ce s-a construit și să nu avem ce pune în loc. Președinta Alina Gorghiu și Secretarul General Ilie Bolojan, au demisionat asumându-și neîndeplinirea targetului propus, acela de a duce PNL la guvernare. Cred că după analize serioase în fiecare filială în parte demisiile se impun acolo unde rezultatele au fost sub scorul național obținut de PNL (nu este cazul PNL Maramureș sau PNL Sighet).

Salut Sighet: Considerați că ați aplicat strategia adecvată pentru alegerile parlamentare?
Dana Ivașcu: PNL a făcut greșeli în abordarea alegerilor parlamentare, în primul rând nu am învățat din rezultatul alegerilor locale că este important să ne concentrăm pe ce putem noi, PNL, să facem și să propunem electoratului, nu să criticăm tot timpul ce fac alții. Să venim cu soluții, cu candidați serioși și credibili.

Salut Sighet: Există diferende între membrii PNL din vechea și actuala echipă de conducere, care au afectat coeziunea partidului?
Dana Ivașcu: Da, trebuie să recunoaștem că în multe filiale procesul de fuziune între PNL și PDL nu s-a încheiat în fapt, ci doar în drept, sunt încă multe orgolii, resentimente. Există orgolii și între vechea echipă de conducere și noua echipă, și este trist să constați că există încă colegi care nu realizează că adevărații adversari politici nu sunt în interiorul partidului, ci în exteriorul acestuia și că, un adevărat liberal, membru de partid, face campanie nu doar când el candidează, pentru că, atunci când câștigăm, câștigăm toți, și dacă pierdem, pierdem toți. Așa ar trebui să funcționeze o adevărată echipă liberală unită și la bine și la rău.

Salut Sighet: Ce vă reproșați, personal, vis-à-vis de abordarea campaniei electorale?
Dana Ivașcu: Personal nu am ce să îmi reproșez, am candidat poziția 2 pe lista pentru Senat. PNL Sighet a obținut 22,33% la Senat și aproape 20% la Camera Deputaților, deci peste media județeană și națională. Nu a fost o campanie ușoară, însă am încercat în Sighet să demarăm o campanie pozitivă, am fost tot timpul în legătură directă cu oamenii în piețe, târguri, fabrici. Din nefericire, am întâlnit mulți oameni care nu știau cine sunt candidații la parlamentare, dar votau PSD pentru că li s-a promis printr-o campanie media națională că vor fi mărite salariile și pensiile. În condițiile în care nu discutăm despre un vot uninominal, cred că procentele obținute în plus față de media județeană și națională sunt rezultatul unui efort susținut, al subsemnatei și al echipei de campanie.

Salut Sighet: Și la nivel local, și la nivel național avem impresia că PNL-ul și-a pierdut din atractivitate. De ce, sau… ne înșelăm?
Dana Ivașcu: Nu cred, totuși, că putem discuta că PNL și-a pierdut atractivitatea, e mult spus. PNL a pierdut alegerile, însă reprezintă principala forță de opoziție și principalul partid de dreapta. Alegerile se caștigă și se pierd, totul este ca noi, liberalii, să învățăm din greșeli, și am convingerea că avem suficiente resurse să o facem astfel încât să revenim în prima poziție la următoarele alegeri, totul depinde de noi, de modul în care cu: rigoare, responsabilitate, fără patimă și ranchiună vom ști să ne evaluăm și să ne autoevaluăm cu maximă sinceritate fiecare dintre noi.

Salut Sighet: De ce credeți că tinerii și segmentul populației active (de regulă simpatizanții liberalismului) n-au ieșit la vot?
Dana Ivașcu: PNL nu a promovat o campanie populistă și, în general, prezența la vot în alegerile parlamentare este mult mai mică decât în alegerile locale (când comunitatea locală este mult mai interesată în a-și alege primarul și consilierii locali). Prezența scăzută la vot este un semn ce ar trebui să îngrijoreze politicienii, pentru că nu putem să spunem că la o prezență de sub 30% la vot, câștigătoriii sunt legitimați în mod credibil.

Salut Sighet: De ce credeți în doctrina liberală?
Dana Ivașcu: Cred în doctrina liberală pentru că este apropiată de profesia mea și structura mea interioară. Eu cred în egalitate de șanse, meritocrație, democrație în adevăratul sens al cuvântului, și libertate de exprimare.

Salut Sighet: Credeți că v-ați identificat suficient de mult cu imaginea partidului?
Dana Ivașcu: Cred că da, sunt deja consilier local PNL la al doilea mandat, am trecut prin toate campaniile electorale împreună cu colegii mei, alegeri locale, parlamentare, europarlamentare și prezidențiale și din toate am avut și voi avea ceva de învățat.

Salut Sighet: Ce trebuie modificat la strategia partidului pentru a fi mult mai credibil în fața electoratului local?
Dana Ivașcu: PNL a pierdut anul trecut Primăria Sighet și am pierdut și alegerile parlamentare din 11 decembrie 2016, acest lucru nu trebuie să ne demoralizeze, dimpotrivă. În fața electoratului nu poți să fii credibil decât dacă ești tot timpul în mijlocul oamenilor, le asculți și le afli problemele cu care se confruntă și găsești soluții. Credibilitatea se câștigă și prin multă seriozitate, profesionalism și competență.

Salut Sighet: De ce Țara Maramureșului, în special Sighetul, nu a avut un candidat pe locuri eligibile (locul I)?
Dana Ivașcu: PNL Sighet a pierdut în vară primăria Sighet și acest lucru a cântărit destul de mult în alcătuirea listelor pentru parlamentare. Organizația Sighet a solicitat conducerii județene locul 2 pe lista Camerei Deputaților pentru un reprezentant din Sighet, însă, în urma unor negocieri naționale, acest loc a revenit vechiului PDL fiind propusă doamna Anca Boagiu. Locul 1 la Cameră, în urma unei alianțe cu Coaliția pentru Baia Mare a revenit doamnei doctor Cherecheș, deputat în funcție, iar locul 1 la Senat a revenit președintelui organizației județene, dl. Mircea Dolha. Convingerea mea este că, așa cum am afirmat public de nenumarate ori, Sighetul, ca și capitală a Maramureșului Istoric, merita să aibă reprezentativiate în Parlament. Spre deosebire de alte partide care nu au poziționat candidați din Sighet pe locuri considerate eligibile, PNL a oferit acest loc doi la Senat Sighetului, un loc care, cu puțin mai mult efort, putea să ofere Sighetului un parlamentar din zonă.

Salut Sighet: Cum ar trebui să arate profilul liberalului model?
Dana Ivașcu: Integru, competent, serios, profesionist, credibil, apropiat de oameni.

Salut Sighet: Cum colaborați cu PSD-ul în Consiliul Local?
Dana Ivașcu: La nivel local PNL este în opoziție, suntem 7 consilieri PNL din 19, suntem adepții dialogului în Consiliul Local, facem și vom face o opoziție constructivă în sensul că vom vota proiectele benefice pentru sigheteni, însă vom sancționa orice derapaj al PSD în Consiliul Local.

Salut Sighet: Spuneți-ne care sunt aspectele negative din Sighet care vă îngrijorează.
Dana Ivașcu: Infrastructura deficitară, prezența din ce în ce mai vizibilă a câinilor comunitari, curățenia care lasă de dorit.

Salut Sighet: Dați-ne exemplu de una – două priorități pentru comunitatea sigheteană pentru care ați lupta până în… pânzele albe.
Dana Ivașcu: Rezolvarea problemei costului apei (VITAL), infrastructura, reabilitarea termică a blocurilor.

Salut Sighet: V-ați implicat la un moment dat pe palierul socio-cultural și în comunitatea locală. Veți continua, și cum, pe această direcție?
Dana Ivașcu: Cu siguranță îmi face mare plăcere și onoare să mă aflu în mijlocul sighetenilor talentați, avem multe talente și valori sighetene care merită atenția autorității locale și aprecierea noastră. Regret faptul că anul trecut, datorită campaniei electorale nu am reușit să organizez Gala Excelenței în cadrul proiectului Încurajează Performanța prin care elevii cu performanțe extra-școlare erau premiați, deoarece se încălca legea electorală, însă acest proiect va continua. Alături de colegii mei avem pregătite proiecte pentru sigheteni și vom identifica soluții pentru a sprijini activitățile socio-culturale din oraș.

Salut Sighet: Aveți vreun sfat constructiv pentru actualul primar, Horia Scubli?
Dana Ivașcu: Sunt convinsă ca actualul primar, Horia Scubli, primește suficiente sfaturi de la colegii domniei sale de partid, de asemenea, să nu uităm faptul că a câștigat primăria în baza unui program a cărui punere în practică îl obligă față de cetățenii municipiului. Cât va reuși să pună în practică programul electoral cu care a câștigat alegerile pentru Primăria Sighet, rămâne de văzut, iar măsura îndeplinirii acestui program o va da tot electoratul sighetean prin vot.

Salut Sighet: Mulțumim pentru interviu. Succes în… reconstrucția încrederii în PNL!
Dana Ivașcu: Și eu vă mulțumesc și am convingerea că, dacă esși bun în ceea ce faci, la un moment dat nu va fi nevoie să te prezinți, te vor prezenta faptele tale.

Brîndușa Oanță
Ion Mariș

Anul 2016 se apropie de final. Buna ”tradiție” a bunului gospodar cere un… bilanț. Și, tot în buna tradiție, ne dorim și noi – site-ul pe care l-am lansat la începutul lunii decembrie cu sloganul “știrile tale zi de zi” – să vă aducem informații din “culisele puterii”. Ne plângem mai mereu de lipsa informațiilor din surse sigure, oficiale, alegem de multe ori să ascultăm “gura lumii”, iar când avem ocazia să ascultăm vocea pertinentă a oficialităților, ne simțim “datori” să suspicionăm de… părtinire, de favorizarea… unora sau altora.

Noi – site-ul salutsighet – nu ne dorim promovare, nu ne dorim… simpatia autorităților, dorim să fim ochii și urechile sighetenilor, așadar sperăm să nu vă dezamăgim dragi cititori – sunteți numeroși! – ai site-ului nostru. Dacă aveți întrebări justificate, reale, corecte, putem să le transmitem noi autorităților.
Până atunci, întrebările noastre!

Salut Sighet: Domnule Primar, cum se simte inginerul Horia Scubli după aproape șapte luni de… “primariat”?
Horia Scubli: Perfect. Cred că sunt complet integrat în sarcinile pe care le are un primar.

Salut Sighet: O întrebare de încălzire… cât de greu/ușor v-ați acomodat cu funcția?
Horia Scubli: Nu a fost defel complicat, pentru că făceam cam același lucru și înainte, doar că deciziile importante nu îmi aparțineau la acea vreme.

Salut Sighet: Tot din seria… încălzirii: care sunt punctele forte ale Sighetului?
Horia Scubli: Oamenii cu siguranță sunt punctul forte. Avem niște oameni minunați care încearcă să-și trăiască viața în acest nord de țară, să-și întemeize familii și mai ales să-și educe copiii, cel mai prețios capital al Sighetului. Performanțele copiilor fac din Sighet cu siguranță un campion între orașele de mărime mijlocie.

Salut Sighet: Cred că sunt suficiente întrebările ușoare! Trecem la partea “hard”. Ce ați găsit “dubios”/ ciudat în Primărie, la preluarea mandatului?
Horia Scubli: Am trecut peste controlul Curții de Conturi, s-au constatat prejudicii de peste 400.000 de lei a căror recuperare va începe după 1 ianuarie 2017, încă organigrama primăriei necesită modificări importante, am demarat această operațiune și așteptăm să se vadă primele rezultate.

Salut Sighet: Cum vi s-au părut angajații primăriei, ținând cont că “lumea” nu este întotdeauna mulțumită de prestația acestora?
Horia Scubli: Sunt în general oameni de ispravă, cu vechime în administrație, oameni ce muncesc mult pe salarii de toată jena. Dacă nu ar fi caracterul confidențial al salariilor, aș încerca să dau exemple care să vă lămurescă în acest sens. Mai avem câțiva care se simt oarecum rătăciți printre angajații primăriei, însă sperăm să găsim activități să se potrivească cu abilitățile acestora. Eu cred cu tărie că oamenii sunt recuperabili și pot să-și găsescă drumul în cele din urmă.

Salut Sighet: V-ar tenta să renunțați la serviciile unor angajați din Primărie?
Horia Scubli: Trebuie să recunosc că uneori sunt tentat să mă gândesc și la această variantă, însă, repet: cred în bunele intenții ale colegilor mei, cred că aceștia pot fi recuperați. În cazul în care aceste încercări eșuaează, desigur, va trebui ca de unii dintre aceștia să ne despărțim.

Salut Sighet: Ați promis transparență maximă dinspre Primărie. Ce măsuri ați luat în acest sens?
Horia Scubli: Transparența în acest moment este asigurată de publicarea pe site-ul primăriei a tuturor licitațiilor și achizițiilor noastre. După 1 ianuarie 2017 vom publica și toate contractele care, desigur, nu au un caracter confidențial, în acest fel toți având posibilitatea să fie la curent cu activitatea noastră.

Salut Sighet: Enumerați-ne, vă rog, două-trei probleme rezolvate în scurta perioada de când sunteți primar.
Horia Scubli: Reducerea cheltuielilor și a altor ”hemoragii financiare” care devalizau bugetul și așa sărac al municipiului. Apoi am reușit să eliminăm anumite chirii pentru utilaje pe care le foloseam, la prețuri inimaginabile și am reușit ca o parte din aceste utilaje să le achiziționăm în această scurtă perioadă. Din păcate, sistemul are o inerție destul de mare și ne luptăm permanent cu aceasta.

Salut Sighet: Ați promis soluții pentru dezvoltarea infrastructurii segmentului cultural. Cât ați reușit din ce v-ați propus?
Horia Scubli: Am terminat proiectul ce va face posibilă mutarea Centrului Cultural și a Bibliotecii în locația ce a aparținut Școlii generale nr. 4, locație la care vom construi o extindere capabilă să asigure spațiile necesare activităților specifice. Apoi, am demarat procedura de renovare a Sălii Studio, căci avem nevoie de o sală de spectacole adevărată, cu o scenă ce poate să găzduiască spectacole de teatru. Încercăm să finanțăm renovarea Casei Mihalyi de Apșa, care arată îngrozitor.

Salut Sighet: Utilizați instrumente specifice tinerilor gen facebook, comunicare on-line, prin urmare sunteți alături de ei. Cum îi ajutați/ încurajați pe tinerii din Sighet să-și dorească să rămână aici, acasă? Ce le oferiți pentru a nu risca să devenim un oraș de… pensionari?
Horia Scubli: Primăria are extrem de puține mecanisme pentru a interveni în dezvoltarea industrială a unei localități, în așa fel încât aceasta să devină tentantă pentru tinerii ce își doresc să plece în căutarea unor oportunități în afara țării. Am aplicat pentru un proiect în care am identificat finanțarea a 10 start-up-uri de câte 20.000 de euro destinate tinerilor din Sighet. Apoi am obținut finanțare pentru încă un bloc de locuințe, căci una din principalele motivații a rămânerii în Sighet ar fi asigurarea locuințelor destinate tinerilor specialiști. Încercăm în continuare să achiziționăm un teren pe care să-l destinăm unui parc industrial. Apoi ne legăm mari speranțe de viitorul pod peste Tisa care are menirea de a revigora comerțul și industria locală.

Salut Sighet: Ați încercat o apropiere mai mare de societatea civilă, de segmentul de business din municipiul nostru?
Horia Scubli: Desigur, sociatatea civilă și mediul de afaceri vor constitui un viitor Consiliu Local Cetățenesc, ce își va începe activitatea din luna februarie și care va avea rolul de a fi consultat atunci când va fi necesară luarea unor decizii importante pentru acest municipiu.

Salut Sighet: O problemă a orașelor, în general, este cea a locurilor de muncă. La noi nu există – din păcate – o mare diversitate de industrii. Care credeți că este perspectiva dezvoltării economice a Sighetului?
Horia Scubli: În general, Sighetul face parte din orașele ce dețin o platformă industrială extrem de puternică și modernă, ce oferă locuri de muncă mai multe decât media altor orașe asemănătoare. Având în vedere că circa 35 % din aceste locuri sunt ocupate de sigheteni, restul revenind celor din zonele rurale adiacente, nu putem să spunem că nu există o puternică ofertă de locuri de muncă. Din nefericire problema de bază cu care se confruntă aceste societăți industriale este lipsa forței calificate de muncă.

Salut Sighet: Suntem siguri că vom fi acuzați de către anonimii lumii virtuale de presupuse parti-pris-uri. Vrem să-i dezamăgim! Spuneți-ne de ce Vital-ul continuă să-și bată joc de sigheteni în privința prețului apei? Așa crede marea majoritate a sighetenilor.
Horia Scubli: Situația este mai complicată în relația noastră cu Vitalul și vă propun să o abordăm separat cu o viitoare ocazie. Ce este clar, suntem în perioada întocmirii unui audit ce ne va releva efortul financiar la care ne supunem, noi sighetenii, pentru a ”scăpa” din zona de captivitate pe care Vitalul o exercită. Deci le cer sighetenilor puțină răbdare pentru a rezolva problema retragerii noastre din ADI Maramureș și revenirea la o societate proprie de distribuție a apei potabile și recuperare a apelor menajere uzate.

Salut Sighet: Ce v-ați propus pentru anul viitor, pentru 2017?
Horia Scubli: Un buget echilibrat, cât mai multe proiecte prin care să aducem bani la dezvoltarea Sighetului, rezolvarea cel puțin parțială a infrastructurii rutiere, renovarea unor clădiri de patrimoniu și multe altele, pe care o să vă las să le constatați dumneavoastră.

Salut Sighet: Cât de “deficitar” este bugetul local pentru anul viitor? Unde nu sunt acoperite suficient necesitățile financiare curente sau investiționale?
Horia Scubli: Bugetul local este extrem de scăzut și el practic ne ajunge să supraviețuim doar la nivel de avarie. Investițional, trebuie să ne bazăm pe banii atrași din diverse surse de finanțare altele decat bugetul local. Vom încerca să folosim cu maximă eficiență puținii bani pe care îi avem și să aducem cât mai multe fonduri din exterior.

Salut Sighet: Veți fi ajutat de… sus, așa se pune în general problema din păcate sau din fericire, ținând cont că alegerile parlamentare au fost câștigate de partidul dumneavoastră?
Horia Scubli: Ne bazăm desigur pe investiții guvernamentale, cu siguranță, iar un guvern de aceeași orientare politică cu a mea ne este, desigur, de mare ajutor.

Salut Sighet: Ce le promiteți pozitiv sighetenilor – în scris! – pentru anul viitor ?
Horia Scubli: Promisiunea mea este… să aibă răbdare și încredere în mine și în dorința mea de a soluționa gravele probleme cu care se confruntă orașul nostru în acest moment.

Salut Sighet: Vă mulțumim și vă sugerăm să vă gândiți la sigheteni, în momentul când veți închina cupa de șampanie la trecerea dintre ani!
Horia Scubli: Și eu vă mulțumesc și doresc mult succes ziarului vostru. La mulți ani, Salut Sighet!

Autori, Brîndușa Oanță
               Ion Mariș

sursă foto (principal): Peter Lengyel

Știu că suntem catalogați ferm, nu atât având în vedere profilul psihologic al maramureșeanului, ci mai mult pe considerente geografice: locuitori ai teritoriului unde “se agață harta în cui”. Nu cred că avem multe carențe intelectuale comparativ cu zonele favorizate de natură și educație, nu cred că avem IQ-ul mai mic dacă nu ne tragem de la… Bruxelles, Londra sau București. Nu cred că trebuie să ne afecteze imaginea izolaționistă pe care ne-o “trântesc” cei care învârt ciorba elitistă din zonele fierbinți ale țării sau ale lumii. De fapt gena “periferiei” o regăsim cu brio și-n segmentele dezvoltate ale societății noastre. Diversitatea umană și abundența de individualități/ personalități nu pot fi comasate simplist într-o masă amorfă și inertă, incapabilă de judecată proprie.

Dar, să revenim cu picioarele pe pământul care ne suportă pe absolut toți și să ne oprim un pic asupra statisticilor apărute zilele trecute ce vizează alegerile desfășurate în 11 decembrie. Se pare că parlamentarele de anul acesta au suscitat un interes mult mai redus decât precedentele alegeri din 2012, fiind prezenți la vot sub 40% dintre cetățenii “eligibili”. Prezența relativ redusă naște un mare semn de întrebare. Cine sunt cei care au cu adevărat… conștiință civică? Cei care – din diverse motive – au preferat să stea acasă, spectatori “profesioniști” sau cei care s-au “deranjat” și au ales? Oare oferta politică nu a fost destul de atractivă, credibilă? Simpla comoditate? Sunt multe explicații și multe… scuze.

Statistica ne spune că peste 60 % dintre cetățenii cu drept de vot nu au profitat de oportunitatea de-a decide pe cine trimit în Parlament. De ce nu reușesc “partidele” să-i convingă pe cei neimplicați politic dar, totuși, activi civic, să voteze? Oricum, regula democrației este clară, cei care doresc să spună ceva trebuie s-o facă prin instrumentele pe care le avem la dispoziție și care sunt validate de o lume pe care o iubim (uneori) orbește: occidentul.

Revenind la rezultatele proaspete pe care tocmai le-am disecat, deși sunt destui cârcotași, nu putem nega o schimbare de paradigmă. Cetățenii României sunt din ce în ce mai pragmatici, analizează potențialele rezultate pe termen scurt și mai puțin strategiile mirobolante pe termen mediu sau lung. Care profesor sau medic nu și-ar dori creșterea salariului?

În plus, oamenii par mult mai atenți la portretul cameleonic al candidaților și nu pot fi chiar așa ușor păcăliți sau… manipulați. La aceste alegeri segmentul urban a fost mult mai prezent la vot, ceea ce ne duce cu gândul la o asumare, în creștere, a dorinței de exprimare a spiritului citadin. De ce au pierdut unii și au câștigat ceilalți, nu ține doar de o teorie bazată pe epitete și metafore, de simpatii și antipatii (deși acestea contează destul de mult!) ci mai mult de… încredere. Pierderea încrederii într-o “țintă”, într-o idee – ideal, într-un model, poate schimba fundamental lucrurile. Partidul câștigător, social – democrat, s-a situat în fruntea clasamentului și la votul celor cu studii superioare, votul celor din urban, votul intelectualilor. Aceste semnale ne oferă imaginea deziluziei vis-a- vis de oferta liberalismului actual, lipsit de imaginație și de oameni credibili. Poate că o așezare pe principii social – democrate a societății noastre, cu ușor iz de liberalism, va limpezi puțin gândirea arhitecților viitoarei societăți bazate pe meritocrație. Fiecare este liber să gândească și să accepte ideile pe care se poate plia în mod concret, real, nu poate fi nimeni “tarat” de o opțiune sau alta pe care o adoptă neconstrâns și în deplină cunoștință de cauză. Nu demogagia ne va ridica nivelul de trai, ci proiectele precis calibrate (nu spun un lucru inedit!), tocmai de aceea societatea trebuie condusă alternativ de echipe cu ideologii diferite dar bine ancorate în contextul economic național, alternanța oferindu-ne un tablou complet al ofertelor și-al implementării lor. Dezamăgirea populației crește rapid când lucrurile nu funcționează, când așteptările nu sunt satisfacute în timp real, tocmai de aceea este bine de analizat “la rece” ce putem “primi”, în mod onest, sustenabil, de la un partid sau altul, fără a ne amaneta viitorul. În toate formațiunile politice sunt și bune și rele, nu cred că sunt unii mai deștepți decât ceilalți, dar sunt lideri care pot schimba semnificativ percepția populației. De data aceasta – contrar previziunilor subiective – și intelectualii au ales o altă cale. Sunt ai noștri mai puțin intelectuali decât cei din aceeași categorie a susținătorilor lui Nigel Farage, Donal Trump sau Marine Le Pen? Nici vorbă! Azi când informațiile circulă cu viteza… gândului și mai ales când acestea nu pot fi premeditat ascunse, unde este pericolul în a accepta profesionist ideile bune, bine conturate?

Chiar dacă nu ne pasă, când vorbim de lucruri “minore”, gen vot sau implicare politică, nu putem continua să negăm eficiența lor și să ne dorim mai mult fără să… acționăm. Ține de educație, o educație complexă (ce include și respectul pentru “adversar”), să ne debarasăm de egocentrism și să acceptăm si adevărul celuilalt.

Până la urmă nu contează culoarea învingătorilor, contează performanțele pe care ni le vor oferi. Parafrazând un mare învingător al vremurilor demult apuse putem spune… Vae Victoris!… Nu le va fi ușor!

Autor, Ion Mariș

Mă gândeam că ar trebui să scriu un articol despre alegerile astea. Fără prea multă vehemență, dar cu exprimare destul de plastică despre situație. Problema este că acel text ar ajunge să fie jignitor pentru destul de mulți oameni… dacă îl scriu sincer. Iar dacă nu are sinceritate, ce sens mai are să fie scris?

Ar trebui descrise rând pe rând marile entități politice, în câteva paragrafe. Cum sunt ele și de ce au ajuns în situația actuală. Și care este raportarea mea ca individ la acel „blazon”. Ce senzație îmi produce. Partea mai nasoală este că vrând/ nevrând… cumva trebuie să faci referire la anumite persoane și le pui niște epitete care să descrie felul de „animal politic” despre care vorbești. Ghinion. Dacă ești sincer, până la finalul articolului reușești să îi jignești pe toți… sau aproape toți.

P.S.D. Cum cred că este perceput acest partid de oamenii din preajma mea? Evident că și acest partid include și persoane rezonabile, unele chiar culte și binevoitoare, dar nu despre excepții vorbim aici ci despre caracteristicile mai generale. Te întrebi, de unde vine acest partid? Sub sigla socială… a unei pretinse focalizări pe îmbunătățirea vieții oamenilor mai săraci, au fost dezvoltate extraordinare mafii cu baroni locali care mai de care mai putrezi de bogați. Averi absurde provenite din activități agresive de spoliere a avuției publice, mafiotisme de toate felurile combinate cu o bună organizare și o extraordinară capacitate de a manipula uriașele mase de oameni săraci și inculți… sunt câteva caracteristici esențiale, pe care le putem denumi factori de succes.

Din câte pare, procentul mare obținut de PSD se bazează pe uriașa cantitate de sărăcie materială și intelectuală, primitivismul și credulitatea medievală, ușurința cu care aceste mase largi aflate pe la periferia societății pot să fie momite cu tot felul de promisiuni jenante. Totuși, până și această stare deplorabilă atât de răspândită în zone rurale… și urbane ale sudului și estului… nu explică situația până la capăt. Voturi au venit și dinspre mase mari de oameni chiar din zone urbane, și chiar din nord-vest… și nu doar de la cei mai ne-educați. Dacă exista o contrapondere credibilă, funcțională, viguroasă… nu se putea ajunge la situația de acum.

P.N.L. Cu rădăcini istorice, liberalismul este legat ideatic de prosperitate, afaceri, burghezie, capitalism, dezvoltare prin forțele proprii, elitism, meserii liberale în care nu prea ai șef care să îți dicteze șamd. După 89, ieșind din dezastrul național-comunismului… o asemenea abordare deși fresh și de viitor european… nu a avut bazele prea consistente în electoratul preponderent incult și sărac. Actualul P.N.L., rezultat din fuziunea P.N.L. și P.D.L. a avut și are o gravă criză de leadership care îi subminează prezentul. Încercarea P.N.L. de a face imagine pe seama cooptării medicului Leon Dănăilă… din câte pare, nu a avut niciun fel de succes. Deși un om respectabil, un profesionist desăvârșit în domeniul lui de specialitate cât a fost activ, totuși vârsta prea înaintată, lipsa de vigurozitate dată de starea de senescență, câteva declarații destul de „aiurea în metrou” despre (in)capacitățile femeilor… au creat un fel de situație destul de penibilă. Dacă aveai măcar vreo 15-20 de personalități adecvate, credibile, puternice intelectual… cu care P.N.L. să iasă în față, era altceva, dar așa, cu un singur medic bătrân și Alina lângă el… mesajul a fost pur și simplu dezastros; parcă mai tare sublinia situația din vârful zonei liberale.

Cât privește guvernarea tehnocrată, deși aparent are caracter mai puțin mafiot decât cea care a fost înainte… totuși a fost și este atât de searbădă, atât de vagă și atât de lipsită de rezultatele sperate, încât până și ideea de tehnocrație a fost spartă la față. Dorința lui Cioloș de a continua guvernarea… chiar și dacă mandatul lui era unul limitat… plus reținerea lui de implicare directă în bătălia politică… au creat o situație atât de confuză încât mulți se uitau cu neîncredere la tot acest fenomen din ce în ce mai aberant. Cât de ciudat este ca P.N.L. să nu aibă ofertă de personalitate politică dinspre interior pentru a conduce guvernul… și face pașii aceștia de auto-discreditare? Ca efect al acestor serii de greșeli strategice, a unor ghinioane peste ghinioane, P.S.D. a câștigat masiv procentaj electoral, absorbind din zona indecișilor oamenii care constatau gradul de disoluție și de dezorganizare, poate chiar și lipsa de viziune din zona liberală; iar o mare parte a tinerilor inteligenți a preferat U.S.R., foarte vag conturat, dar credibil ca potențială speranță de normalitate.

U.S.R., o apariție recentă, a avut o dinamică pozitivă, atrăgând voturi dinspre tineri, oameni care speră în schimbare în bine, care au o educație peste medie. Era un fel de nouă promisiune, cu câteva caracteristici de autenticitate, incluzând persoane credibile din comunitățile locale. De la un ziarist care luptă contra cianurizării la un activist local care gândește agricultură bio… aveau ceva ofertă. Iar de la 0 au făcut un pas consistent în sus. Întrebarea este cât de tare o să se poată menține în stil relativ pur… și cât de mult corupe puterea… cât de repede? Odată cu viața politică, alianțe, compromisuri, acces la putere decizională, interese politice reale… există riscul unor derapaje poate chiar rapide. Distilarea unui leadership capabil o să reprezinte o problemă și aici. Oricum, la alegerile din decembrie 2016 au făcut o fentă frumoasă.

U.D.M.R. Ca entitate politică coagulată pe baze etnice, are atuul voturilor maghiare, dar are și limitarea procentuală/ numerică dată de aceste voturi. Susținerea intereselor comunității maghiare prin prezența politică este cea mai benefică dintre variantele posibile. În această zonă ecotonală, a interferențelor etnice și culturale, cum este Transilvania, comunitatea maghiară are nevoie de a avea încredere în ceva viitor trăibil și atractiv, în care să își poată menține limba, cultura, stilul de viață, autonomia cât mai mare în fața unor interferențe dinspre direcții aberante – exact așa cum au nevoie comunitățile românești din Ucraina sau din Serbia sau mai știu eu de unde. O bună înțelegere și o acceptare a celuilalt este benefică și vitală în aceste zone cu valori diferite și comunități multietnice complexe. Apartenența noastră la Uniunea Europeană și soluționarea problemelor prin discuții politice, găsirea compromisurilor reciproc acceptabile… oferă speranța înțelegerii între oameni.

ALDE și P.M.P. sunt două structuri speciale, formate în jurul unor personalități politice care au trecut (probabil) de punctul lor maxim de putere-politică… dar care nu au chef să dea de mâncare la porumbeii din parc. Ambele sunt niște ciudățenii oarecum personale, care uneori pot să fie de folos la niște coaliții, pot să dispară, pot să fuzioneze sau se pot dezvolta… și nimeni nu poate să prevadă care o să fie viitorul lor. Cel mai probabil este să rămână niște jucători marginali, cu importanță limitată.

Ce lipsește de pe scena politică? Partidele ecologiste, verzi, sunt atât de jalnice încât nu au nici un fel de relevanță; sub sigle eco se ascund tot felul de mizerii, lipsite de orice credibilitate.

Frumos este când vezi că peste 60% dintre cei cu drept de vot, nu au votat; o parte a acestor oameni a lipsit probabil din motive tehnice, că nu au fost în localitatea unde puteau să voteze… dar oricum vasta majoritate nu a mers la vot pentru că nu a văzut nici un sens, nu a simțit nimic convingător din „oferta” etalată de partide. Este destul de penibil când vezi că întreaga clasă politică are o susținere de sub 40%. Dacă sunt sincer cu mine… înțeleg la perfecție această majoritate de 60% de indiferență și distanțare de mizerie.

Desigur, toate acestea sunt impresii personale, sau extrapolate din impresii ale unor oameni din cercurile în care mă situez. Ele nu sunt un tip de realitate concretă, ci interpretări ale unor situații complexe. Și sinceritate. Nimic mai mult.

Autor, Peter Lengyel