Actualitate Cultură

Chop Suey (autor, Crina Voinaghi)

image_printPrinteaza
prof. Crina Voinaghi

Îl iubise pe Nichita Stănescu cu mult înainte de a-i înţelege poeziile. Şi asta se datora unui album memorial destul de consistent apărut în 1984, la un an de la moartea poetului şi care publica interviurile, unele poezii şi mai ales poze, multe poze. Poetul de Crăciun, zâmbind jovial cu un pahar în mână şi sprijinindu-se de braţul Dorei, poetul copil, cu părul lăsat mai lung, lucru care ar face liceenii mai puţin iubitori de literatură să spună „Vezi, ţi-am spus eu că Nichita e nume de fată”, poetul cu prieteni, cu un premiu în mână, singur pe malul mării… Cumva, i se părea că seamănă cu tatăl ei: blond, cu o tristeţe permanentă în priviri şi o amăgire de zâmbet, cu pungi sub ochi şi reflectând în ei o oarecare absenţă, o anume plutire. Poate şi pentru că tatăl ei îl cumpărase dintr-o slăbiciune nemărturisită pentru poezie.

Îşi vedea foarte rar tatăl, era tot timpul ocupat, absent, nemulţumit. Îi spunea mamei ei că munceşte, aduce bani în casă şi ea, Elvira, îl credea, dar mai credea şi că îşi trăieşte viaţa în exteriorul lor, dincolo de ele, că erau doar o obligaţie, o decizie neinspirată. Asta o umplea pe ea de tristeţe şi pe mama ei de furie. Spărgea farfurii prin bucătărie când el îi spunea în ajun de An Nou că trebuie să plece, că are multe solicitări, multe centrale de apartament dădeau rateuri şi doar nu era să-i lase pe oameni fără căldură de Revelion. Era bun în ceea ce făcea, Elvira nu se îndoia de asta, doar că prea cu bucurie se desprindea atunci când primea un telefon, prea mulţumit era când îşi lua trusa cu scule şi anunţa că îl aşteaptă o lucrare dificilă care presupune mult timp. Apărea cu mult după ce Elvira adormea, doar nişte şoapte răstite şi uşa de la dormitor trântită îi confirmau întoarcerea.

Aşa că după ce tatăl ei muri când ea avea 12 ani, fără fasoane, a murit, haideţi după el, nu mai e nimic de făcut, Elvira se simţi pierdută, singură, fără rădăcini. Şi asta e paradoxal dacă ţinem seama de faptul că îi era aproape un străin. Nu-şi amintea de nicio aniversare la care să fi fost şi el prezent, nici un Crăciun, nicio vacanţă. Dar atunci când se întâlneau avea o scânteie în ochi, o iubire şi un abandon pe care nu le regăsea la nimeni altcineva, ştia că dacă ar fi fost cazul el ar fi ales-o pe ea dintre toţi oamenii de pe pământ, îi era clar că iubirea faţă de ea e atemporală. Ştia asta la cei 23 de ani ai ei dar este posibil şi să-şi fi construit un trecut, nişte senzaţii. Cât din ce ne amintim e real şi cât inventat, calibrat, înclinat în favoarea unui sentiment sau a altuia? Poate nimic nu era adevărat, poate tatăl ei avusese o altă viaţă de care ea nu avea cum să ştie, poate iubise pe altcineva mai mult dar nu prea conta, conta doar ce credea, ce simţea.

– Haide Elvira, plecăm, auzi vocea lui Emil, tristă şi sacadată, semăna cu cea a lui Nichita Stănescu atunci când recita.
– Nu prea vreau să plec, spuse ea încercând să nu plângă.
– Am discutat despre asta, dragă, ai spus că eşti de acord să plecăm din oraş, că nu te leagă nimic aici.
– Dar brusc Canada mi se pare foarte departe, silabisi ea cu gândul la poet.
– Pentru că e departe. Dar parcă spuneai că doar pe mine mă iubeşti şi unde voi fi eu…se precipită vocea rupând orice asemănare cu cea a unui tip blond care recită poezii.
– Da, stai puţin, lasă-mă să respir o dată doar.
– Eşti sigură că nu vrei să-ţi iei rămas bun de la mama ta? mai întrebă, teribil de real şi fără nici un farmec.
– Sunt sigură, spuse sfârşită, învinsă înainte ca lupta să fi început, lăsându-se moale pe un scaun, în timp ce Emil cobora să ia paracetamol de la farmacie. Pisica îi sări în braţe şi se cuibări acolo adormind pe loc.

Nu mai păstrase legătura cu nimeni din familie, de fapt nici nu avea o familie prea mare, doar mama ei mai trăia, retrasă şi nesimţindu-i lipsa. Cel puţin aşa credea ea. Mama ei putea plânge cât era ziua de lungă după ea, nu avea de unde să ştie. Îşi umplu plămânii cu aer respirând încăperea de unde voia să plece şi în care intrase pentru prima dată la 18 ani, atunci când mama ei se hotărî să nu-i mai ascundă existenţa dublă a tatălui. Poate trăise acolo singur, poate avusese o iubită, o amantă, nu îi era clar ce părere trebuia să aibă despre asta, mama ei fusese acuzatoare, era ca şi cum i-ar fi spus, vezi, nu ne-a iubit, a avut o altă viaţă dar Elvira înţelegea şi a început să meargă tot mai des pe la garsoniera lui. Mai întâi o noapte, apoi un week-end, a sfârşit prin a se muta acolo, în cămăruţa unde şi-a păstrat tot timpul cărţile despre repararea centralelor pe gaz, a curăţat toată bucătăria, prăjitorul de cafea, frigiderul minuscul, singura tigaie care exista, singura cană în care îşi făcea seara un ceai şi dimineaţa o cafea. A refuzat să schimbe ceva, şi-a luat doar o oală în care să-şi fiarbă pastele şi un strecurător, o pătură şi o pisică. A locuit acolo pe toată durata studenţiei, refuzând orice ajutor din partea mamei ei, întreţinându-se din bursă şi dintr-o jumătate de normă de chelneriţă. Barul în care lucra făcea posibilă legătura dintre ea şi oameni, o oprea să fie singură, să se gândească la ceva serios, în fiecare zi era acelaşi lucru: cursurile, oamenii din bar, obişnuiţi ai casei cu care purta conversaţii aiuritoare, mersul acasă la Cocuţa, pisica ce o aştepta mieunând, încurcându-i mersul nu prea sigur, de adolescentă obosită care nu-şi lasă deloc timp liber pentru a nu gândi, a nu analiza, a nu se descoperi complet singură.

Aşa că atunci când Emil a insistat, a dus-o la Cocuţa cu maşina, i-a mângâiat părul nemângâiat de multă vreme, Elvira a cedat apropierii, a acceptat-o ca pe un măr, o îmbrăţişare anonimă sau ca pe razele soarelui într-o zi de mai. Emil a văzut-o pentru prima dată într-un pub unde ea ajunsese pentru că Maria, colega ei de facultate îşi serba ziua şi era şi ziua ei liberă, nu putea să refuze. Şi-a comandat două tequila ca să fie sigură că nu se va pierde în gânduri ori nostalgii iar când Emil a văzut-o era singură între toţi acei oameni, cu o ţigară aprinsă de care uitase într-o mână, cu părul prins cu două agrafe mari, părea în mijlocul lucrurilor, al oamenilor, al lumii. Cei care treceau pe lângă ea ar fi vrut să se oprească, să-i spună ceva, ca atunci când vrei să distrugi ceva frumos doar pentru că tu eşti urât şi totuşi nu îi spuneau nimic, mergeau mai departe având acea senzaţie de şovăire şi regret. Chop Suey. Nu era o piesă pe care ţi-ai fi dorit să o vezi pe femeia visurilor tale dansând, părea stupid, nu putea să-şi explice cum de era atât de feminină, de simplă, de naturală, ca şi cum unduirea firească a piesei era făcută de o femeie cu părul prins în două agrafe într-un pub de unde putea să o vadă tot universul care, o data cu ea, intra într-o mişcare de slow motion. Părea o scenă dintr-un film şi după ce au trecut 3 minute şi 26 de secunde cât era piesa s-a simţit obligat de tot universul să meargă şi să o întrebe ceva, orice. S-a dat jos de pe scaunul de la bar iar în momentul când a atins podeaua a ştiut că nu mai există cale de întoarcere. Ca pasta de dinţi atunci când o scoţi din tub.

– Haide, Elvira, să plecăm, i-a spus Emil intrând grăbit cu punga de la farmacie în mână, întrerupându-i şirul gândurilor.

Elvira s-a uitat lung la valiza de la picioarele ei care conţinea puţinele lucruri personale, la prăjitorul de pâine din bucătărie şi la Cocuţa care mieuna a sfârşit de lume simţind că urma să se întâmple ceva neplăcut pentru ea. A ştiut în momentul în care a privit-o că nu exista nimic mai de preţ în viaţa ei decât acele rămăşiţe ale lumii ei de la 12 ani şi pisica pe care nu şi-ar fi iertat niciodată dacă ar fi lăsat-o vecinei de la 1. A ştiut că nu va pleca, că nu poate pleca.

– Emil, eu nu plec, a spus hotărâtă.
– Elvira, te rog, s-a întors el din drum grăbit şi iritat, am mai discutat asta, pierdem avionul, trebuie să ne grăbim.

Era chiar urât atunci când nu ieşeau lucrurile cum voia el. Avea un rictus care îi strâmba toate trăsăturile de altfel blânde, îi mărea ochii făcându-i incomod de mari şi îi cobora colţurile gurii părând gata să izbucnească în plâns. Schimbarea era atât de mare şi trecerea atât de bruscă de la o faţă la alta încât Elvira simţea de fiecare dată un fior neplăcut.

– Nu, eu nu plec, a spus ea luând pisica în braţe cu încăpăţânare.
– Tu ştii că eu plec, totul e rezolvat acolo pentru mine, de ce-mi faci asta?
– Nu-ţi fac nimic, pur şi simplu nu vreau să plec, nu pot să plec.
– Elvira, nu am timp de copilării, plecăm în două minute, fă ce trebuie să faci şi gata. Du pisica, adună-te, plecăm, am discutat despre asta.

Semăna cu mama ei când spunea asta. Plus că era chiar urât. Şi când te gândeşti că toate colegele ei de la facultate îl găseau extrem de şarmant, înalt cum era, tot timpul zâmbitor şi bine îmbrăcat, proaspăt tuns şi bărbierit fără reproş, cu trăsături masculine şi regulate. Pe lângă ea, mică, slabă şi mai degrabă ştearsă, cu părul prins într-o coadă anostă aproape tot timpul şi cu ochii prea mari, prea trişti.

– Tu ai discutat, adică ai monologat, eu nu ţi-am spus nimic, ai luat tăcerea mea drept confirmare. Şi chiar am crezut la un moment dat că voi fi capabilă să plec dar nu pot, nu ştiu de ce dar nu pot, i-a zis ea cu ochii şi mai mari şi mai trişti.
– O să-ţi pară rău că-mi faci asta, erai pierdută când te-am întâlnit şi aşa vei fi fără mine. Eşti stricată, nu ştiu cine te-a stricat dar m-aş mira să te mai repari vreodată. Cam asta a fost şansa ta, aici, acum, cu mine. Şi tu ai refuzat-o. Să nu uiţi asta, a şuierat el trântind uşa cu forţa celui care urăşte de atâta iubit.

Cam asta a fost încercarea ei de a pleca. Şi-a continuat viaţa în acelaşi ritm, cu aceeaşi rutină până într-o zi când o serie de evenimente au făcut-o să-şi piardă şi mai mult echilibrul precar pe care şi-l construise. Primul a fost că a găsit-o pe Cocuţa moartă. Aşa, pur şi simplu. Nu se înecase cu nimic, nu era nici urmă de sânge, era moartă pe parchet. Nu a ştiut unde să o îngroape şi în dimineaţa următoare, pe la 4.30 a înfăşurat-o într-un pled vechi şi a dus-o în păduricea de lângă parc. S-a îmbrăcat în trening ca şi cum tot ce voia era să facă jogging, a pus pisica într-un rucsac şi după ce a îngropat-o cu tot cu pătură, a marcat cu nişte pietre locul. Întorcându-se, cheia s-a înţepenit în ială şi nu a mai putut face nicio mişcare, văzându-se nevoită să caute pe google un lăcătuş dar niciunul nu-şi începea programul mai repede de 8, aşa că s-a aşezat lângă uşă, aşteptând. Era abia 6. La 8 avea ultimul curs de literatură universală, urma să termine şi masteratul şi ea lucra tot în acel bar, tot cu jumătate de normă iar gândul că într-o lună va trebui să schimbe ceva, că termina şi masteratul îi dădea fiori. Nu va mai ajunge, asta e clar, treningul şi adidaşii nu prea se potriveau cu un amfiteatru. Probabil că adormise cu capul rezemat de uşă când o voce o făcu să sară brusc în picioare.

– Unii aşteaptă prea mult.
– Cum? s-a scuturat de somn şi a sărit în picioare.

În faţa ei stătea tanti Dumitriţa, vecina din garsoniera alăturată, cu aceeaşi plasă goală pe care o flutura în fiecare dimineaţă când ieşea să-şi cumpere pâine. Avea nasul lung şi ascuţit, ochii apropiaţi ce o făceau să semene cu o pasăre de pradă dar în ciuda aspectului de cotoroanţă era o femeie bună. Curioasă ca toate femeile de vârsta ei, poate din plictiseală, poate din plăcere. Locuia singură, bărbatul o părăsise recent pentru una mai tânără şi poate o idee mai frumoasă, vorbea mult la telefon şi se certa cu fiica ei sau cu altcineva de la celălalt capăt al firului la ore destul de nepotrivite. Cu Elvira nu intrase în vorbă, îi răspundea doar la salut.

– Doar nu ai de gând să aştepţi ca tatăl tău!
– Nu ştiu despre ce vorbiţi, a zis ea simţindu-şi capul greu.
– Tatăl tău a aşteptat aici.
– A aşteptat ce?
– Asta nu ştiu. Dar până la urmă a murit. Cred că tot aştepta şi atunci.
– Eu aştept ora 8 să sun după un lăcătuş. Mi-a înţepenit cheia.
– Da, aşa zicea şi tatăl tău, ba aştepta primăvara, ba aştepta un telefon. Ia să văd ce are uşa şi cu o mână precisă întoarse scurt cheia în yală, deschizând-o cu un scârţâit uşor.

Elvira rămase cu gura căscată de mirare, ea se chinuise vreo 15 minute fără nici un rezultat.

– Nu ştiu cum de…
– Ţi-am spus eu, mai zise tanti Dumitriţa coborând scările, eşti ca taică-tău, o să treacă viaţa pe lângă tine şi tu vei fi tot aici.
– Da, da….mormăi Elvira şi strigă după ea Săru mâna, tanti Dumitriţa, mulţumesc.

Intră în garsoniera pustie şi îşi dădu seama că acolo timpul stătea în loc, lucrurile nu aveau vârstă pe când ea, ea avea şi ultimii 5 ani zburaseră, parcă a fost o singură zi multiplicata cu 365 ori cinci plus minus o zi două pentru anii bisecţi. Tatăl ei nu se mai întoarce, lucrurile care au rămas neclarificate sau nespuse vor rămâne aşa. A luat valiza şi a început pentru a doua oară în ultima lună să îndese în ea tot ce i se părea vital. Pe când cobora val vârtej scările se întâlni iar cu tanti Dumitriţa care urca legănând uşor plasa de data asta plină.

– Pleci în vacanţă?
– Da, într-un fel.
– Dacă ar fi gândit şi taică-tău aşa… Ei, asta e, măcar tu, să ai noroc!

Elvira a coborât în viteză dar când a ajuns jos a simţit brusc nevoia să se oprească. S-a aşezat pe banca din faţa scării pe care de obicei stăteau pisicile sau se odihnea vreo vecină obosită, cu valiza în faţa ei. A mutat-o la un moment dat în lateral pentru că era incomod pentru cei care voiau să intre sau să iasă din scară. A stat acolo până ce soarele a dispărut după clădirea cu birouri din faţă. Iar când mai mult de sete decât de somn a urcat iar scara, tanti Dumitriţa şi-a făcut apariţia în cadrul uşii, făcându-şi datoria de vecină care ştie tot:

– Te-ai şi întors? a întrebat-o prefăcându-se că nu ştie că a stat toată ziua pe banca din faţa blocului.
– Am uitat să împachetez nişte lucruri, a zis Elvira grăbindu-se să deschidă uşa şi să dispară în interior. Cu siguranţă voi pleca mâine.

Ajunsă în siguranţa încăperii a lăsat din mâini valiza şi fredonând Chop Suey s-a apucat să caute în ea pijamaua. Ziua se uzase complet.

Crina VOINAGHI

N. R.: povestire publicată în Revista „Mantaua lui Gogol” (redactor-șef, Mihai Traista), anul VI, nr. 30-31, mai-octombrie 2019 

sursă foto: www.toxel.ro

oferta-wise

1 Comentariu

Click aici pentru a comenta

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

  • Ui. De parca am fost tot timpul lângă fata asta. Ce viață familiară! Crina, din ce rafturi prăfuite le scoți ?

oferta-wise