Ciumă și foamete în Maramureș între anii 1785-1788 (autor, dr. Livia Ardelean)

dr. Livia Ardelean

Un alt val de ciumă a bântuit Maramureșul începănd cu 1786 și a avut urmări majore asupra involuției populației din Maramureș. Foametea din anul următor, 1787, a pustiit 12 comitate din Ungaria, inclusiv Maramureșul, comitatul alocând o sumă mare de bani pentru cumpărarea de alimente. Conform evaluării daunelor efectuată în septembrie 1786 foametea a dus la 478 de decese în intervalul 1785-1786, și aproape 2.000 oameni au fugit în jurul județelui, în zone din Ungaria, Galicia, Bucovina, Transilvania. Oamenii au fugit, atunci cănd s-a putut, pe plute. Folosirea plutelor gata confecționate la emigrarea locuitorilor din satele maramureșene, care plăteau sume frumoase pentru acest mijloc de transport, a fost o constantă a timpului. Astfel la 1787, în timpul foametei, emigranții din Vișeu de Sus, 41 locuitori cu 52 fii și 53 fiice, ce au plecat pe plute din Maramureș spre Solnoc au plătit cu anticipație 120 florini. În anii 1785-1787 o mare parte din locuitorii români din Vișeu au ales calea emigrării în Bucovina, atât din cauza lipsei alimentelor, precum și a refuzului austriecilor de a cumpăra plute doar de la ei.

Motivația era legată de foamete și de pregătirea colonizării populației germane pentru exploatarea pădurilor, întrucât instabilitatea populației românești provoca pierderi Fiscului, aceasta emigrând de regulă fără a avea grija restituirii banilor primiți cu anticipație. Deși numărul acestora nu reiese în mod clar, existența lor poate fi fi sesizată indirect. În timpul foametei din anii 1786-1787, care a afectat Sighetul, Vișeul, s-au răspândit boli periculoase, dizenteria, pojarul, febra tifoidă, etc., lucru ce i-a determinat pe reprezentanții Camerei Montanistice să amâne colonizarea țipțerilor în Maramureș la Vișeu, datorită „circumstanțelor neplăcute de acolo”. Foametea deosebită, declanșată încă din 1785 a fost legată și de creșterea cerințelor de alimente, mai ales că avem de-a face cu colonizările de populație germană în întreg comitatul, dar mai ales în Mokra și Vișeu de Sus, când coloniștii au consumat ultimele provizii și au cerut de la Fisc alte cantități, alimentele lipsind în proporție de 77%. Penuria de alimente a fost declanșată de înghețarea devreme a mălaiului, coloniștii acuzându-i pe „românii plini de dușmănie, care nu au plătit sarcinile în natură, ci le-au răscumpărat în bani, cu 12 creițari/ câblă”. După debutul epidemiei, în 1786, în Sighet a avut loc o ședință a Comitatului, în care în 9 puncte, s-au înțeles asupra măsurilor ce trebuiau luate în timpul epidemiei și trimiterea de doctori în comitat. Imediat au sosit în comitat 2 medici și 2 practicanți. Se poate presupune cu siguranță că din aceleași motive de vreme rea populația supusă sarcinilor urbariale le răscumpăra cu bani, lucru ce provoca o și mai mare penurie a alimentelor.

Anul 1786 a consemnat momentul maxim al foametei în Maramureș, când au fost înregistrate datorii mari la sarcinile urbariale ale românilor, cifrate la 726 florini și 22 creițari, datorii ce nu puteau fi achitate datorită emigrării datornicilor sau sărăcirii lor. Datorită foametei muncitorii germani de la pădure au fost și ei afectați. În timpul foametei se practica coacerea pâinii din scoarță de copac sau tije de porumb, se gătea mâncare de urzici, precum și alte mâncăruri nesănătoase. În cazul soțiilor muncitorilor de la pădure germani, rămase văduve în urma acestei epidemii, acestea au primit, printr-o Instrucțiune, pentru a evita blocajul ce se putea ivi în cazul lipsei oricărui mijloc de trai, alimente, pentru ele și orfani. Situația excepțională a permis luarea unor măsuri excepționale, lucrătorii germani de la pădure primind în anul 1787, în august, 2-3 săptămâni libere, pentru producerea fânului necesar iernării propriilor vite, și pentru tăierea de lemne pentru folosul propriu, fără a fi plătiți pentru această perioadă. În același an o mare parte a localnicilor a emigrat din Maramureș.

Una din măsurile excepționale luate în timpul foametei din 1785- 1787 a constat în introducerea cultivării cartofului, care a jucat un rol deosebit în viața socială de acum înainte. Acesta a fost distribuit în 1788 spre cultivare locuitorilor, care au obținut în anul următor o recoltă de 12 ori mai mare, recoltă care a rezolvat probabil foametea, deoarece în anul următor acest fenomen nu mai apare în acte. Deși socotită eradicată foametea a fost o constantă a finalului de secol, în anul 1794 se constată prezența ei în Districtul Vișeu, unde veneau constant la lucrul la pădure oameni din Galiția, înarmați cu puști și praf de pușcă, și deoarece aceștia erau periculoși fiind înarmați, și probabil profitau de acest lucru, procurându-și cu forța alimente și pâine, care lipseau localnicilor, în ideea protejării acestora comitatul a decis neprimirea la muncă a oamenilor din Galiția, mai ales a celor înarmați, pentru că „alimentele fiind puține, datorită secetei, să rămână locuitorilor din Maramureș”.

O problemă grea a populației germane nou colonizate, ce se afla la o mare depărtare de casă, a fost legată de aprovizionarea cu alimente, populația nou venită suferind mai ales de lipsa alimentelor, în special în primii ani mulți coloniști au suferit din cauza foametei. Aceasta a afectat comitatul mai ales începând din 1786, când din cauza vremii proaste, a lipsei verii, a umezelii, a toamnei venite prea devreme și a gerului mare din iarnă Maramureșul a cunoscut o lipsă acută de iarbă, fân, fructe și legume.
Foametea ce a bântuit în anii 1786-1787 a costat comitatul o mulțime de bani, mai ales pentru îngrijirea coloniștilor. Mai întâi s-a constatat lipsa pâinii. După aceea coloniștii din Mokra au început să se plângă de faptul că în ultimele 3 luni nu au primit mâncare suficientă și că rusnacii indigeni au primit mai multe alimente decât ei. Foametea a izbucnit și în estul Galiției, pe domeniul Hust lipsind alimentele, semințele, iar ca urmare a acestei stări de lucruri comunitățile locale, funcționarii, văduvele, spitalele au primit dreptul de a strânge ei înșiși și împărți fructe. În anul 1786 supușii camerali au început să moară de foame. Funcționarii camerali au remarcat că din coloniștii germani înfometați, mulți cădeau de foame în timpul lucrului, astfel că de multe ori funcționarii erau obligați să facă pauze dese din cauza faptului că aceștia erau flămânzi și slăbiți.

Foametea s-a răspândit foarte repede și a fost foarte puternică, astfel că săptămâni întregi s-a mâncat foarte rău, mai ales pâine din coajă de copac, urzici și ierburi. Datorită răspândirii foametei în estul Galiției, interdicția din 1786 de a se exporta din comitat alimentele era perfect logică. Curtea a încercat să îmbunătățească situația, cerând ajutorul Inspectoratului minier din Baia Mare, dar ajutorul nu a venit niciodată, în schimb a trimis o adresă în 3 puncte că nu poate contribui cu alimente împotriva acestei foamete.

Din cauza acestui flagel comitatul a înregistrat și primele valuri de emigrare din populația autohtonă și din noii veniți. Primul val de emigranți a fost format din românii din Moisei și Borșa, care în toamna lui 1785 au emigrat în Bucovina. Un număr de 24 familii din Borșa și 18 din Moisei nu au suferit doar de foamete, ci au plecat și din motive economice, legate de introducerea de către Fisc a plutăritului privat, care a dus la pierderea de către nobilii români din cele 2 localități a surselor de existență. Aceste familii nu au fost singulare, în anul 1786 de pe domeniul Hust s-a înregistrat emigrarea altor supuși. Din Vișeu și Ruscova au emigrat în 1786 mai mulți locuitori ce au primit cu anticipație de la Fisc suma de 1653 florini pentru producerea și coborârea de plute la Sighet, iar plecarea acestora a produs mari pagube Fiscului. Numărul celor emigrați a fost unul considerabil, doar din Iasinia (Körösmezö) au suferit de foame 28 familii, formate din 110 persoane, care au și plecat. Foarte interesant este faptul că odată cu stingerea valului de foamete mai mulți maramureșeni s-au reîntors acasă; este cazul celor 41 români, împreună cu 52 fii și 53 fete, emigrați în anul 1787 în comitatul Solnoc, care au cerut Fiscului să le pună la dispoziție mijloacele de trai pentru a reveni acasă.

După valul de foamete au urmat valuri de epidemii, de la febra tifoidă la dizenterie și alte boli periculoase și situația a fost deosebit de rea, iar doctorii care erau deja suprasolicitați de accidentele de muncă de la pădure, la Coștiui, Rahău, Mokra erau insuficienți. Comitatul a impus vizita în comunități, cimitirele erau insuficiente, așa că era necesară deschiderea altor cimitire noi pentru populație. În anul 1786 numărul morților era foarte mare, doar pe domeniul Hust au murit 418 persoane, în anul următor numărul acestora scăzut și a ajuns la 48 persoane. În Sighet au murit, în intervalul 1 noiembrie 1786 – 24 februarie 1787, un număr de 152 locuitori și 118 străini, în total 270 persoane, care au trebuit să fie îngropate. Valul de epidemie a crescut în luna aprilie, când numărul morților era foarte mare, lucru ce a determinat comportamente umane atipice; se puneau câte 3-4 morți într-o căruță, aceștia erau conduși și aruncați într-o groapă comună, se presăra deasupra var, fără ca numărul morților să fie notat. Doctorii au apreciat totuși că doar a opta parte din numărul total al celor decedați au murit din cauza epidemiilor, alții au murit din alte cauze, deoarece imunitatea oamenilor era foarte scăzută ca urmare a foametei anterioare. Pe de altă parte micile colibe erau supralocuite, pe străzi erau bălți, fântânile, străzile, piețele erau foarte murdare, cadavrele erau păstrate mult timp în locuințe, iar în districte lipseau spitalele.

După decesul unui număr atât de mare de persoane, comitatul Maramureș și Inspectoratul montanistic au încercat să îmbunătățească starea sanitară a comitatului, prin trimiterea suplimentară a încă 2 medici și 2 practicanți în zonele afectate, oamenii urmând a fi aprovizionați nu doar cu pâine, ci și cu semințe, fructe. S-a observat că era necesară o atenție deosebită la inspectorii ce veneau din afară și care se îmbolnăveau relativ repede. De altfel profesorii de la Liceul piarist au primit mai mulți bani pentru alimente. În același timp au fost luate mai multe măsuri împotriva bolilor, ca schimbarea așternuturilor de pat, încălzirea moderată a camerelor, aerisirea și curățarea caselor. În lipsa medicamentelor erau folosite oțetul, laptele de capră, iedera; s-a stabilit ca cei aflați în convalescență să fie mai bine hrăniți, pentru a evita recidiva. S-a decis ca morții să nu mai fie însoțiți la groapă de către locuitorii vii, gropile trebuiau săpate mai adânc, ele trebuiau localizate în afara bisericii, noul cimitir trebuia îngrădit cu garduri solide. Piața din Sighet trebuia curățată, bălțile trebuiau uscate și a început să se vorbească despre introducerea unui izvor de apă curgătoare, adus din Teplița, scop în care a fost trimis inginerul Jakubitska, ce era subordonat inginerului comitatului Billek, iar Curtea de la Viena a fost și ea de acord cu introducerea apei potabile în Sighet. În intervalul 20 aprilie – 15 mai 1787 s-au îmbolnăvit în 47 localități din Maramureș un număr de 1943 oameni, din care au murit 157, au recidivat 776, iar un număr de 1040 oameni au rămas bolnavi. Doctorul Palatini a raportat că doar a 16-a parte a bolnavilor au murit. La sfârșitul lui mai în 44 localități, în afara Hustului și a districtului Coștiui au fost 1241 bolnavi, au recidivat 380, au murit 27, iar un număr de 835 au rămas bolnavi. În luna iulie în 54 localități erau 1627 bolnavi, au recidivat 680, au murit 38, un număr de 909 persoane era bolnave încă.

În mai multe localități au rămas nelocuite un număr mare de case, mai mulți părinți au lăsat în urma lor orfani, care au rămas în seama autorităților. O problemă deosebită a reprezentat-o și situația văduvelor coloniștilor germani, pentru care au fost date o serie de reguli, ele nu trebuie să fie oprite în cazul în care doreau să se reîntoarcă acasă, deoarece supraviețuirea fără soț în condiții vitrege era imposibilă; pentru plecarea acasă au primit câte 8 monede austriece pentru fiecare adult și câte 4 monede pentru fiecare copil.

În intervalul de timp în care a bântuit foametea, Curtea a dispus Fiscului să nu mai facă noi colonizări. Pe de altă parte marea emigrație a maramureșenilor pe plute, mai ales spre Solnoc, a determinat o reacție oficială a Fiscului, care a remarcat că populației i-au fost plătiți prea mulți bani cu anticipație pe anul 1787 (120 florini) pentru confecționarea plutelor și acesta a fost unul dintre motivele pentru care Fiscul a încercat să împiedice cu orice preț emigrarea din Maramureș.

Această epidemie a provocat moartea în 76 așezări din Plasa de Jos, de Sus, Cosău, Sighet, Vercovina, unde au decedat 1353 oameni, și anume 214 în Plasa de Jos, 546 în Plasa de Sus, 71 în Plasa Cosău, 341 în Plasa Sighet, 181 în Vercovina.

Deși numărul deceselor nu a fost atăt de ridicat ca în marea ciumă din 1740, iar un număr mare de oameni infestați au reușit să supraviețuiască, și acest val epidemic și-a pus amprenta asupra evoluției viitoare a comitatului Maramureș, oficialitățile fiind nevoite să ia măsuri de prevenție și vindecare mai mult sau mai puțin folositoare, constatănd necesitatea curățării localităților, a caselor și introducerea apei potabile în așezările mari.

 (Articol publicat în Revista Arhivei Maramureșene)

Dr. Livia ARDELEAN

Bibliografie:

Cătălin Rusu, Transilvania luptă cu ciuma. Tratamente și măsuri antiepidemice în secolul al XVI-lea, Lucrare de licență, 2016
Paul Cernovodeanu şi Paul Binder, Cavalerii Apocalipsului: Calamităţile naturale din trecutul României (până la 1800), Bucureşti, Silex, 1993
Ionuț Dulămița, Istoria de dinaintea antibioticelor: Transilvania transfigurată de ciumă, pe
https://www.totb.ro/istoria-de-dinaintea-antibioticelor-transilvania-transfigurata-de-ciuma/
Cătălin Rusu, Transilvania luptă cu ciuma. Tratamente și măsuri antiepidemice în secolul al XVI-lea, Lucrare de licență, 2016, Arhivele Nationale Maghiare (M.O.L.), Dica-jegyzékek. Rakasd. A. 2642. Tom XXI, 1551-1555
Friedrich Schnurrer, Chronik der Seuchen: Von der Mitte des fünfzehnten Jahrhunderts bis auf die….
Farágo Tamás, A pestisjárványok Máramaros varmegyében. (Esettanulmány), în Revista Arhivei Maramureșene, nr. 1/2008
S.J.A.N. Maramureș, fond familial Rednic de Giulești
Floarea Elena Trișcaș, Epidemiile și măsurile lor de eradicare în zona Bistriței, secolele XVIII-XIX (prima jumătate), teză doctorat
Farago Tamás, Humanitárius Katasztrófák Máramaros vármegyében a kőzépkortól az első világháboruig, pe demografia.hu/kiadvanyokonline/index.php/…/article/…/708, pag. 46, accesat în 3 septembrie 2017
Livia Ardelean, Mișcări de populație în Maramureșul istoric, în Societate-Cultură-Biserică. Studii de istorie medievală și modernă. Omagiu profesorului Avram Andea, 2014
Serviciul Județean Cluj al Arhivelor Naționale, Fond Primăria orașului Bistrița, Seria II a, pachet Pestenseuche, nr. 6a, 22
Serviciul Județean Cluj al Arhivelor Naționale, fond Colecția de documente și manuscrise, nr. 9-11, Francisc Réti, Historia Rei Cameralis
Linzbauer, Franciscus Xav.: Codex Sanitario-Medicinalis Hungariae 2 (Budae, 1852) Regimen Mariae Theresiae imperatricis et regis, pe Hungaricana, pe
https://library.hungaricana.hu/en/view/KlasszikusOrvosiKonyvek_314/?query=penuria%20panis%20et%20loca%20 infecta%20trans%20Tibiscum&pg=207&layout=s.

***
Livia Ardelean s-a născut în Sighetu Marmației, este absolventă a Liceului Industrial nr. 2 și ulterior a Facultății de Istorie din Cluj-Napoca. De la absolvirea facultății este consilier superior la Serviciul Județean Cluj al Arhivelor Naționale.
Doctor în istorie, cu tema istoria economică a Maramureșului în secolul XVII, colaborator permanent la Revista Arhivei Maramureșene, editată de colectivul Serviciului Județean Maramureș al Arhivelor Naționale și al revistei Memoria Ethnologica, editată de Centrul Județean pentru Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale Maramureș. Autoare a numeroase studii privind istoria Maramureșului, în special în sec. XVII-XVIII.