Actualitate CNDV 100

#CNDV100 | Ioan Ardeleanu – Pruncu, omul de cultură mereu… Pro – Maramureș!

Ioan Ardeleanu-Pruncu
image_printPrinteaza

Ioan Ardeleanu – Pruncu s-a născut la 7 septembrie 1943, în Sighetul Marmației – Maramureș. Tot aici a absolvit, în 1961, Liceul „Dragoș Vodă”, iar apoi cursurile Facultății de Filologie de la Universitatea Baia Mare. A fost, câțiva ani, profesor de limba și literatura română la diverse școli, dar cea mai mare parte a activității sale s-a desfășurat în domeniul culturii: 15 ani instructor artistic și director al Casei de Cultură și 20 de ani director al Școlii de Artă „Gheorghe Chivu” din localitate.

A debutat cu versuri în presa locală, după absolvirea liceului, iar în 1972, revista ASTRA din Brașov i-a publicat un grupaj de versuri și o scurtă prezentare critică. A publicat în mai multe reviste și culegeri literare, a fost, în 1974, ca director al Casei de Cultură, inițiatorul Festivalului de Poezie de la Sighet și organizatorul primelor zece ediții.

În toată această perioadă a făcut și gazetărie și a fost membru al Uniunii Ziariștilor din România.

În anul 2006 a publicat lucrarea „140 de ani de învățământ artistic în Maramureș. File din istoria culturii Maramureșului, vol. I” (420 pag., A4).

În 2018 a publicat lucrarea „Maramureșul ziare și ziariști de la începuturi până în 1945” (620 pag., A4) distinsă cu premiul Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România.

 

Salut Sighet (SS): Domnule Ioan Ardeleanu – Pruncu, sunteți un pensionar activ. De unde provine energia dumneavoastră?
Ioan Ardeleanu – Pruncu (IAP): Nu știu, nu m-am gândit la asta niciodată. Cred că din mai multe izvoare și dacă-i așa, atunci cel dintâi constă în legătura cu locul nașterii, cu neamul din care mă trag. Nu m-am gândit niciodată că aș putea să trăiesc în altă parte. Nici adresa de domiciliu nu mi-am schimbat-o. Aici, unde locuiesc și acum, am văzut lumina zilei, la propriu, fiindcă m-am născut acasă, cu o moașă din vecini. Așa era pe vremea aceea. Ori de câte ori plec de acasă, abia aștept să mă reîntorc și am avut norocul să călătoresc destul de mult. Prin anii 70-80 ai secolului trecut am văzut, sigur, nu pe îndelete, Austria, Germania – mai ales cea federală – Franța, Spania, SUA, Canada și mereu eram întrebat – nu întotdeauna cu sinceritate „…și n-ai rămas, de ce n-ai rămas!?” După două-trei săptămâni, mă lovea un dor de casă cumplit, devastator. Marele pictor maramureșan, Traian Bilțiu-Dăncuș, le-a mărturisit prietenilor, după ce s-a întors din periplul său de aproape un an prin Franța, Algeria etc., că i-a fost atât de dor de Maramureș, încât, când a ajuns acasă, s-a așezat „în patru labe” și a păscut iarbă. Dar o bună sursă de energie poate fi și felul în care-ți organizezi viața, îți stabilești principiile…ce vrei să faci cu viața ta. Am știut foarte de timpuriu că voi rămâne aici, legat de Maramureș, dar despre asta ar fi foarte multe de povestit.

SS: Ați asistat la aproape o jumătate de secol de cultură maramureșeană, ați fost un „jucător”. Care este proiectul dvs. de suflet, extras din întreaga activitate?
IAP: Cartea „Maramureșul-ziare și ziariști” tipărită anul trecut, la care am lucrat din greu, dar cu multă dragoste și pasiune mulți ani. Este gestul meu de modestă reverență adus Maramureșului meu drag și umila mea plecăciune de recunoștință în fața înaintașilor, care au făcut – mulți dintre ei cu prețul vieții! – ca Maramureșul să stea, iată, de un secol și mai bine, de strajă la tâmpla de Nord-Vest a Țării.

SS: Ați absolvit Liceul „Dragoș Vodă” în anul 1961 și știm că ați avut colegi de clasă cu rezultate excelente. Povestiți-ne câte ceva despre 2 – 3 dintre colegii dvs. ajunși… celebri!
IAP: Rezultatele „excelente” din școală nu asigură în mod automat și succesul în viață, nici măcar în carieră. N-am fost o promoție deosebită. Am fost doar două clase, una cu profil de „reală” și una „umană”. Mulți dintre colegi au urmat studii superioare, câțiva au ajuns cadre universitare, alții medici, ingineri, finanțiști. Din clasa noastră de umană cel care s-a impus la nivel național este – după părerea mea – Aurel I. Brumaru, unul dintre cei mai serioși și profunzi filosofi pe care îi avem la ora actuală. Critic literar și eseist de marcă, autor al câtorva cărți de referință în cultura română contemporană, A.I.Brumaru s-a așezat de aproape o jumătate de veac la Brașov, dar rădăcinile din care-și trage seva înțelepciunii i-au rămas adânc înfipte în pământul de baștină de pe Valea Izei.

Dintre cei rămași acasă, în slujba Maramureșului, mi-l amintesc cu drag pe Petrică Grigor, profesor de chimie la Școala nr. 2 din orașul nostru, un profesor cu o excepțională vocație, care a determinat cariera multora dintre elevii săi și care ar fi putut, în alte condiții sociale și politice, să facă o strălucită carieră didactică la nivel universitar. A ales să rămână în orașul lui și a fost înlăturat din sistem fiindcă era iehovist. Un alt coleg, cititor pasionat și un neliniștit căutător de adevăr, Ioan Dudaș, a fost împușcat de grănicerii români pe frontiera cu Iugoslavia. Mircea Nicorici a urmat științele economice la Cluj, a făcut parte din celebra echipă de volei „U Cluj”, iar după 1989 a intrat în lumea afacerilor, a fost printre fondatorii „Dacia Felix” și o bună perioadă director al „ARDAF”. A murit, și el, mult prea devreme. Niciunul dintre cei enumerați mai sus n-au fost elevi cu „rezultate excelente” în liceu.

SS: Un coleg celebru de-al dvs., din anii de liceu, ne spunea că nu-și amintește niciun profesor dintre cei care v-au predat. Și totuși?…
IAP: Este și greu de amintit. Liceenii de după „eliberare” n-au avut noroc de profesori precum cei din perioada interbelică. Să-i amintim doar pe: Mihail Șerban, feciorul învățătorului din Săpânța, cu studii strălucite de matematică, fizică și filosofie la Budapesta și Viena, care timp de două decenii (1920-1940) a ridicat din nimic liceul nostru la nivelul celor mai bune din Ardeal, profesorul Dr. Iacob Dermer, de la catedra de istorie – geografie, autorul lucrării „Maramureșul românesc” (1932), frații Ioan și Traian Bilțiu-Dăncuș, doi luptători neînfricați pentru ridicarea culturală a Maramureșului, excelentul profesor de limbași literatura română Mihail Iosivaș, „moțul cu ochi albaștri și suflet de aur”, care s-a înrolat entuziast în activitatea culturală și politică de aici, fapt pentru care regimul comunist l-a „gratificat” cu ani grei de pușcărie, profesorul de muzică Dimitrie D. Stan, demn urmaș al muzicologului Ion Vidu, el însuși muzicolog și dirijor, cel care a armonizat și lansat „imnul” nostru drag, „Câtu-i Maramurășu”, pe care-l cântăm cu emoție și astăzi și a ridicat școala noastră de muzică, al cărei director a fost, la rangul de „Conservator popular de muzică și dicțiune”, cum puține erau în țară. În 1940 s-a retras forțat în Lugojul natal, a desfășurat o prodigioasă activitate dirijorală și a primit distincția „Artist Emerit” și, deși am putea continua, să încheiem cu fostul elev și apoi profesor de limba franceză, Andrei Radu, autorul primului volum de proză din și despre Maramureș, „Din Țara lui Dragoș” (București, 1941). După Diktat-ul din august 1940 aproape toți au fost obligați să se refugieze și, după 1945, cu excepția lui I. Bilțiu-Dăncuș, nu s-au mai întors la catedre. Profesorii tineri, veniți în anii următori, chiar dacă au fost de bună calitate (Gheorghe Chivu, Eracle Titircă, Ion Șuteu, Cornelia Circa), erau timorați de factorul politic. Activiștii de partid și cei de UTM (uniunea tineretului muncitor transformată în UTC, adică uniunea tineretului comunist), din interiorul liceului sau dinafara lui, îi terorizau, obligându-i la o conduită precaută și temătoare, deci, neproductivă și necreativă.

SS: Ați avut vreun profesor – în liceu – care v-a influențat în mod special?
IAP: Da, dar mai puțin în școală și mai mult în afara și după terminarea ei, mereu, în anii care au urmat în viețile noastre petrecute în Sighet. Pe Domnul Chivu l-am avut profesor de desen, dar l-am cunoscut cu adevărat la Cenaclul literar „George Coșbuc”, de la Casa de cultură. De la Domnia Sa mi se trage adaosul literar „Pruncu”, care mi s-a lipit fericit de nume și a rămas acolo, și acest lucru m-a determinat în 1994, să fac demersurile necesare atribuirii numelui său școlii de artă la care eram atunci director și în care dânsul fusese profesor un sfert de veac. Și Domnului profesor Titircă, cu care am făcut o scurtă perioadă de timp psihologia și care, în anii care au urmat m-a onorat cu prietenia Domniei Sale, îi păstrez o amintire cu totul specială și sper să găsesc ocazia să scriu despre asta câteva pagini spre neuitare. Unul dintre noroacele vieții mele a fost acela de a avea prieteni deosebiți, ceea ce nu este puțin lucru.

SS: Ce relevanță/ impact avea faptul că erați elev la „Dragoș Vodă”, în acei ani?
IAP: Mai păstra încă destul de multe urme din perioada sa de glorie de care am vorbit. Un absolvent își găsea ușor și repede un loc de muncă într-un birou, deci o muncă mai ușoară.

SS: Ce materii „nemilitante” v-au bucurat educația în liceu?
IAP: De materii „nemilitante” n-am prea avut parte. Cu excepția psihologiei, a limbilor latină și franceză, introduse în ultima perioadă, a desenului și a sportului nu se prea putea evita militantismul agresiv de stânga. A fost perioada lui de înflorire…„Partidul e-n toate, e trainic făgaș/ ce duce spre cea mai înaltă dreptate,/ în el adevărul își are sălaș,/ e sabia care lovește-n vrăjmaș/ și mâna ce vindecă toate…” Am citat din memorie. Nu mai știu cărui poet al timpului îi aparțin versurile. Cred că lui George Lesnea, un moldovean, de altfel, sensibil și talentat, din care-mi mai amintesc niște versuri chiar frumoase: „La Neamț e-un beci cu vinuri vechi,/ bătrân e pivnicerul,/ cu păr cărunt peste urechi… ține-n butoaie cerul/ și vinu-i brun, cum la Cotnar/ în toamnă sunt pădurile,/ e dulce-un pic și-un pic amar,/ ca sub săruturi gurile…”. Cât despre partidul – mână ce vindecă toate ce să mai vorbim din moment ce cu doar câțiva ani înainte, 17 dintre cei mai buni elevi din ultimele clase de liceu și tânărul lor profesor, Aurel Vișovan, au avut „norocul” să inaugureze închisoarea orașului, devenită apoi una dintre cele mai cumplite închisori politice din țară, iar alți câțiva tocmai fuseseră împușcați pe la Ieud. Și totuși, să fim corecți, mai existau – și numărul lor creștea – și ore altfel, adică normale, de literatură cu profesorul Șuteu, de psihologie cu Titircă, de istorie (veche) cu Iuga Iulian, care compensau în parte celebrele ore de „socialism științific” ale lui Grigore Holdiș, de pildă.

SS: Aveați constrângeri/ lipsuri/ obstacole în liceul tinereții noastre?
IAP: Constrângerile sunt necesare, dacă au caracter pozitiv și dacă sunt aplicate spre obținerea unor bune rezultate, dacă sunt absurde este cu totul altceva și altele sunt și rezultatele, precum nici reducerea lor până aproape de dispariție – cum se întâmplă astăzi – nu este bună. Tinerețea noastră, energică și inventivă, găsea mereu soluții. Uniformele și numerele matricole nu ne deranjau foarte tare și fiindcă, pentru mulți dintre noi era cea mai la îndemână și mai puțin costisitoare posibilitate de a ne îmbrăca. Dacă „întrunirile tovărășești”, cum se numeau balurile de atunci, nu ne conveneau, fiindcă erau supravegheate de activiștii utemiști și erau și destul de rare, ne organizam „ceaiurile” noastre, în grupuri restrânse, pe la colegele noastre pe acasă, cu acordul părinților, cu sendviciuri și cu prăjiturele și cu muzică de dans de la patefonul cu discuri de vinil. Din când în când erau scoși la „careu” în curtea școlii și erau chemați în față colegii care comiteau acte grave de indisciplină și erau sancționați, gradual, până la exmatriculare. Așa l-am cunoscut pe unul dintre colegii mai mari, care mi-a devenit apoi unul dintre cei mai apropiați și buni prieteni, și care mi-a fost întâiul îndrumător avizat într-ale poeziei și literaturii în general. El m-a dus întâia oară la cenaclul literar de la casa de cultură, lui îi arătam tot ce scriam, cu el m-am pregătit pentru admiterea la facultate. Simțea gramatica și mai cu seamă sintaxa cum rar mi-a fost dat să văd și împreună cu el am lucrat în instituțiile din Palatul Culturii din 1964 până în 1994, când a plecat dintre noi. La careul acela prietenul meu – cu care, printr-o ciudată coincidență, purtam același nume și același prenume!- a fost exmatriculat pentru că: umbla cu gulerul paltonului ridicat (era, de fapt, un pardesiu destul de ponosit, rămas de la unul din frații săi mai vârstnici), se ducea de unul singur la cinematograf, unde era voie să mergi doar în mod organizat și cu rândul, însoțit de un profesor, citea în timpul orelor cărți interzise și nu accepta să se tundă, a fost văzut fumând pe stradă… Și-a găsit un serviciu amărât și ultimele două clase le-a făcut la seral și filologia la fără frecvență, la Iași.

SS: Cât de „revoluționari” sau mai pe limbajul zilelor noastre, cool, v-au fost anii adolescenței?
IAP: Cu adevărat revoluționari au fost liceenii dinaintea noastră. În 1945, când emisarii lui Odoviciuc au venit la liceu ca să introducă limba ucraineană ca oficială, pentru că profesoara nu a îndrăznit să spună nici un cuvânt, s-a ridicat din bancă și a protestat, calm și argumentat, un elev din clasa a VIII-a de liceu și a doua zi a fost arestat și, revoluționari, au fost cei din grupul profesorului Vișovan, despre care am amintit deja. Revoluționarismul nostru a constat mai ales din a refuza să învățăm la lecțiile și la materiile care mințeu despre adevăratele noastre valori, ceea ce n-a fost neaparat un lucru bun și înțelept, mai ales în ceea ce mă privește, fiindcă urmele acestei atitudini au rămas prin cataloage. Revoluționarismul meu a fost unul tăcut. Am învățat acest lucru foarte devreme din familie. Tatăl meu a fost toată viața un anticomunist înrăit și-i înjura pe ruși nu pentru că erau ruși, ci pentru că erau comuniști. Avea pentru asta și motive destule. Prin anii ’53-’54 asculta la un aparat de radio prăpădit, la noi acasă, „Vocea Americii”, împreună cu câțiva prieteni și așteptau, mai sperau, că vor veni americanii. După evenimentele din Ungaria (1956) am început să înțeleg cum stau lucrurile. În ultima clasă de liceu, către sfârșitul anului, am găsit la una dintre surorile mele mai mici o distincție pionierească, o medalie agățată de un suport mititel și discret, dar tricolor. Am dat jos medalia și am rămas cu tricolorul, pe care l-am prins pe reverul hainei de uniformă. Într-o bună zi m-am nimerit, nu știu dacă din întâmplare, cu unul dintre instructorii UTC în fața mea. Era un ucrainean roșcat și burdihănos. M-a prins de gulerul cu pricina și-a zis: „Ce, mă,… ești mare patriot? Îl dai jos și te tunzi la zero!” Și m-am tuns. Nu chiar la zero fiindcă urma să ne facem fotografiile pentru tabloul de absolvire. Dacă aș fi fost un „revoluționar”, i-aș explicat tovarășului ce reprezintă pentru mine cele trei culori și l-aș fi trimis la plimbare.

SS: Ce vă amintiți mai special din Sighetul liceului dvs.?
IAP: Orașul liniștit în care se ieșea seara la plimbare, pe „corso”, nimeni nu striga, nu fluiera, toată lumea vorbea normal, râdea decent, saluta respectuos… Apoi, sfârșitul de an școlar cu serenadele cântate prin centrul orașului, de pregătirea acestora, pregătindu-ne la modul cel mai serios, și cântate doar la profesori, care ieșeu la ușă sau la fereastră și ne mulțumeau frumos, fără să ne cheme în curte sau în casă pentru a încinge adevărate chiolhanuri… așteptam cu nerăbdare zilele în care, în vitrinele din centul orașului erau expuse tablourile absolvenților din anul respectiv și în dreptul cărora se opreau toți cei care treceau pe acolo. Elevii din clasele mai mici făceau la ele adevărate pelerinaje.

SS: Ați ales filologia pentru studii superioare. Cum ați constatat că era direcția cea bună?
IAP: Alegerea presupunea mai multe variante. La mine n-a fost o alegere între ceva și altceva. A fost o continuare, aș zice, firească. Științele exacte nu m-au atras niciodată. Concretizarea opțiunii mele s-a făcut însă ceva mai târziu și a fost, poate și de aceea, cea mai bună și cea mai potrivită.

SS: Ați revenit la Sighet după absolvire și ați fost profesor și… instructor artistic. Ați fost implicat timp îndelungat în viața culturală a Sighetului. Cât de artistic era job-ul… instructorului artistic? Ce diferențe remarcați între ieri și azi?
IAP: Nu. S-a întâmplat altfel. Pe-atunci, în ultima clasă de liceu fiecare absolvent care dorea să meargă la o facultate, trebuia să facă un dosar cuprinzând: o cerere cu motivarea opțiunii pentru profilul respectiv, situația școlară, caracterizări de la diriginte și de la organizația politică de tineret etc. Dosarul respectiv era trimis la Serviciul raional de cadre, care elibera un fel de recomandare pentru profilul și instituția de învățământ pe care cei de acolo o considerau potrivită pentru tine. Cu această hârtie te puteai înscrie la examenul de admitere respectiv. Cererea mea a fost pentru Facultatea de filologie din Cluj și aprobarea lor a venit pentru Institutul pedagogic „Maxim Gorki” din Cluj, specializare limba rusă. Am refuzat categoric și am intrat în învățământ. Era o mare criză de cadre didactice, mai ales în mediul rural. Școlile erau pline de învățători și profesori suplinitori, localnici cu șapte clase. La începutul lui septembrie (1961) eram profesor suplinitor la Școala din Văleni. Planul meu era să stau acolo un an, să mă pregătesc, să adun și ceva bani și în anul următor să mă duc pe cont propriu la facultatea dorită, dar, după nici două luni de activitate, am fost dus în armată și, după doi ani de cătănie, m-am întors în învățământ, la Școala din Sarasău. Până la amiază eram învățător la clasa a IV-a, după amiază aveam ore de desen și muzică la ciclul II, iar seara eram la Căminul cultural, la repetiții sau proiectam filme, pentru că fusesem numit și director și operator la căminul cultural din sat. Urcam apoi pe bicicletă și porneam spre casă. În urma rezultatelor obținute cu formațiile artistice de acolo, în toamna anului următor am fost chemat („promovat”) instructor la Casa raională de cultură Sighet, înființată nu cu mulți ani înainte, dar care avea o mulțime de formații artistice proprii: un cor uriaș al cadrelor didactice și un grup vocal folcloric, o orchestră de muzică populară și soliști vocali, o orchestră semisimfonică, fanfară, formație de teatru și o formație de teatru de păpuși, cenaclu literar, brigadă artistică de agitație, brigadă științifică și nu sunt sigur că le-am amintit pe toate. Activitatea cultural-artistică era obligatorie, mai cu seamă pentru cadrele didactice. Puteai să optezi pentru o formă sau alta, dar erai obligat să o faci, săptămânal. Am fost numit instructor pentru formațiile cu profil folcloric. Știam încă de acasă cântecele și jocurile noastre. În armată mi-am dat seama repede că activitatea culturală îmi poate face viața cazonă mai ușor de suportat și am profitat cât am putut de asta. Am fost bibliotecarul unității și operator la stația de amplificare – un aparat de radio mai mare, care transmitea emisiunile de la „Radio-București” la difuzoarele răspândite în toată unitatea (011.97-Timișoara) dar am fost și foarte des plecat pe la diverse concursuri artistice din cadrul armatei. Eram corist, recitator și prezentator, dar cântam și muzică populară cu taraful armatei și dădeam spectacole pe la căminele culturale din zonă. Am jucat și într-o piesă de teatru, scrisă și pusă în scenă la Casa ofițerilor din Timișoara, de un medic ofițer cu veleități de dramaturg. Așa că, cei doi ani de armată au trecut destul de ușor. La Casa de cultură am răspuns de orchestra de muzică populară, pe lângă care am format și o echipă de dansuri din zona noastră – atunci a început ceea ce a devenit apoi Ansamblul „Mara”, dar activam și în grupul vocal-folcloric, participam și la întâlnirile cenclului literar, am jucat și în câteva piese de teatru. După vreo doi ani, când a luat ființă Comitetul raional de cultură – în cadrul Sfatului popular raional Sighet – am fost, iarăși, „promovat”. Președinte a fost numit profesorul Ion Buzatu. Funcția era mai mult politică, adică de propagandă. Am răspuns de toate formațiile artistice din raion. Pe Mara și pe Ronișoara umblam cu „trenuțu”, în rest, cu bicicleta. Când avea repetiții echipa de teatru de la Desești, eram acolo, la echipa de dansuri de la Berbești, la fel, la orchestra de mandoline de la Rona de Sus, la Nănești, la Glod… eram mereu pe teren și dormeam pe la camerele de oaspeți de la primărie, împreună cu activiștii de rută de la PCR sau de la UTC. Când a fost revolta de la Cornești și au răsturnat colectiviștii mașina securității și i-au fugărit pe activiști prin sat, am stat acolo două săptămâni și am dormit la sediul ceapeului. Trebuia să organizez, împreună cu cadrele didactice, tot felul de activități cultural-artistice, care să dea impresia că acolo totul este în ordine. Unul dintre activiștii de rută ai partidului, un fost ilegalist semianalfabet, mi-a spus într-o seară, zâmbindu-mi complice și cu o anume șiretenie: „La ăștia le trebe untură, nu cultură!”. Cred că nici nu-mi dădeam seama prea bine ce se întâmplă cu mine… Eram tânăr și viața era, totuși, frumoasă. Am fost însă mereu un om norocos. În momentele cruciale, o mână nevăzută m-a luat și m-a așezat pe cărarea mea cea bună. În vara anului 1967 m-am căsătorit. Soția mea, profesoară de matematică, pe care am cunoscut-o la niște cursuri de dansuri populare, a lăsat Clujul și a venit la Sighet. În anul următor, am intrat la facultate (cursuri f.f.), m-am întors în învățământ și, timp de patru ani am lucrat și am învățat. Examenele noastre erau împreună cu ale celor de la zi. Pretențiile profesorilor erau aceleași. După absolvire (1972), am fost chemat în redacția ziarului „Pentru Socialism” de la Baia Mare, la care eram deja „corespondent voluntar”, și angajat pentru zona de dincoace de deal, dar, în 1974, a venit reforma presei și am fost numit director la Casa de Cultură Sighet.

SS: O perioadă mare ați activat la Casa de Cultură și la Școala de Artă Gheorghe Chivu din Sighet. Care sunt „faptele” dvs. mai importante din acea perioadă?
IAP: Am lucrat în cele două instituții timp de 35 de ani. Pe cartea de muncă! Dacă iau în calcul și anii de după 1957, când am devenit elev al Școlii Populare de Artă, și anii de după 1959, când am început să frecventez cenaclul literar, rezultă că mi-am petrecut mai mult timp în Palatul Culturii, decât acasă. De aceea, când Palatul a fost înstrăinat de cultura Maramureșului, pentru care a fost ridicat – aș zice înălțat! – acum o sută și mai bine de ani, am avut cea mai amară deziluzie. Și pierderea aceasta a fost să se întâmple într-o zi de 7 septembrie, ziua mea de naștere. Dacă vă spun că am plâns pe ascuns în ziua aceea, ce o să ziceți? Dar să ne întoarcem la întrebare. Cea mai bună perioadă din activitatea mea la Casa de Cultură a fost între anii 1975-1982. Atunci Ansamblul folcloric „Mara” a obținut cele mai mari succese și a cucerit cele mai prestigioase trofee, în țară și peste hotare. „Discul de Aur” și „Colierul de Argint” de la Dijon-Franța, Premiul „EUROPA” pentru folclor, decernat de Fundația „Herder”, din Germania Federală, a participat la prestigiosul festival internațional de la Palma del Mallorca, din Spania dar și o serie de premii și distincții la nivel național. Era cotat ca unul dintre cele mai bune din țara noastră, la rivalitate cu cel de la Scorniceștii lui Ceaușescu. Și tot în anii aceia am avut încă o realizare, pe care îndrăznesc să o numesc chiar deosebită. În încercarea de a găsi pentru Festivalul Național „Cântarea României” o formulă nouă de manifestare artistică și care să poată evita indigestele clișee încărcate de osanale „iubiților conducători”, am scris un text dramatic despre eroii de la Moisei în ultimele lor clipe de viață și l-am pus în scenă cu un grup de țărani din satul Valea Stejarului. Niciunul dintre ei nu urcase niciodată pe o scenă, în sat neexistând cămin cultural. Repetițiile (iarna 1976-1977) le-am făcut seara, într-o sala de clasă. Spectacolul a fost o adevărată reușită, a ajuns în faza pe țară, s-a clasat pe primul loc și, la festivitatea de premiere, țăranii din Valea Stejarului au urcat și au jucat pe scena Teatrului Creangă, din capitală. Iar textul, cu titlul „Firul vieții”, a fost premiat și tipărit, împreună cu alte texte câștigătoare, într-o culegere care a luat același titlu. În anul 1978 s-au întâmplat câteva turnee prin Moldova și Banat și participări la un festival al teatrului scurt, la Oradea și la unul al teatrelor folclorice la Șanț, în Bistrița, dar și înregistrarea spectacolului și difuzarea lui pe postul național, la emisiunea „Teatru la microfon”, în regia-făcută la Valea Stejarului – de cunoscutul regizor, Dan Puican. Și tot în anul acela am fost chemați la Televiziunea Română, înregistrați și dați pe postul național. Anul următor (1979) a fost încununarea muncii noastre. Am fost trimiși să reprezentăm România la un mare festival internațional al teatrelor populare, organizat la Detroit și Windsor, de SUA și Canada. Și am făcut-o cu cinste și cu mândria de a fi prima formație românească ajunsă acolo. După o săptămână de festival, au urmat încă două, petrecute în comunitățile românești de acolo, pentru care am pregătit un spectacol aparte și care le umplea bunelor noastre gazde ochii de lacrimi. Ziua de 4 iulie 1979 și noaptea respectivă le-am petrecut înlăuntrul și în fața clădirii celor trei turnuri, în care își aveau sediile cele trei mari firme producătoare de automobile: Creisler, Ford și General Motors, cea mai impunătoare construcție din oraș. Atunci am asistat, pentru prima dată în viață, la un foc de artificii cum numai americanii știu să-l facă. Amintiri deosebite mă leagă și de festivitățile înmânării premiului „EUROPA”, la București și la Sighet dar și primirea de care ne-am bucurat în anul următor la gazdele noastre de la Hamburg, unde era și sediul fundației. Și cei douăzeci de ani petrecuți apoi la conducerea Școlii de Artă au fost ani buni și cu bune rezultate, dacă mă gândesc că am preluat-o în septembrie 1989 cu 5 sau 6 cadre, care nu-și mai primiseră salariile din anul precedent (și câteva zeci de elevi) și am lăsat-o, la sfârșitul anului școlar 2010, la nivelul celor mai bune școli din țară: cu aproape 20 de angajați și 400 de elevi, cu o mulțime de secții externe profilate pe meșteșugurile tradiționale și cu un magazin propriu, în centrul orașului, pentru comercializarea produselor rezultate, cu un microbus pentru transportul micilor formații artistice, cu un ansamblu folcloric propriu, înființat în memoria cunoscutei cântărețe, Titiana Mihali, fostă profesoară a școlii. Și nu pot uita bucuria de a fi reușit, în anul 2006, organizarea unei reușite manifestări în cadrul căreia am marcat împlinirea a 145 de ani de activitate a instituției-școală și focar de cultură maramureșeană, ocazie cu care am lansat și prima mea carte, legată și ea de această instituție. Dar vreau să spun și să subliniez următorul lucru, și cu toată sinceritatea: toate „marile fapte” cu care m-am lăudat n-ar fi fost posibile și nu s-ar fi realizat fără ajutorul oamenilor cu care am lucrat de-a lungul acestor ani. Am căutat mereu să aduc lângă mine oameni potriviți, capabili și, mai ales, dispuși să pună umărul. Nu de puține ori m-am înșelat. Am găsit și dintr-acei care erau și potriviți și capabili, dar… doar atât. I-am ajutat să plece și am căutat alții.

SS: Ați fost publicat în diverse cotidiene și periodice din epoca în care România „performa” pe drumul socialismului. Cum se făcea selecția textelor, articolelor? Cum te făceai remarcat?
IAP: Dacă mă refer direct la presă, în redacție existau, oficial, cenzori. La ficare număr era unul dintre ei de serviciu și stătea în redacție – în biroul lui – până ieșeau de la tipar primele exemplare. Tăia fără cruțare ce i se părea lui că „nu merge” și redactorul responsabil de număr trebuia să refacă sau să înlocuiască. Dacă mă refer la activitatea literară, este diferit. Dacă voiai să publici un ciclu de poezii, cel puțin una, de regulă prima, trebuia să fie „patriotică” (era termenul uzual). Dacă stabileam în cenaclu să facem o pagină literară pentru o publicație, se întâmpla la fel. Eram atât de obișnuiți cu condițiile încât nu prea am avut probleme. Mi-aduc aminte că într-un an, când se pregătea unul din volumele omagiale pentru tovarășul, am fost chemat, împreună cu Domnul Chivu, la partid și secretarul cu propaganda ne-a spus că i s-a cerut să trimită la București „câteva poezii din Maramureș, dedicate Tovarășului…” și s-a gândit la noi. Așadar, ne roagă ca, în câteva zile, să-i ducem câte două-trei fiecare… și am ieșit. Nici n-am închis bine ușa și domnul Chivu a început să bombănească nervos (cuvinte care nu se cuvin reproduse). Am încercat să-l calmez: „Știți cum facem? Aducem câte două poezii proaste și redactorul de carte nu le va publica”. Eu așa am făcut, dar Domnul Chivu n-a reușit și a intrat în cartea respectivă.

SS: Schimbarea de regim din 1989 v-a „eliberat”?
IAP: Mulți dintre noi, cei care am trăit cea mai mare parte a vieții – și cea mai bună, valoric vorbind – înainte de ‘89, nu ne putem simți pe deplin eliberați. Cu câți congeneri am discutat acest subiect, toți au avut aceeași părere. Înainte de ‘89, când discutam cu cei apropiați despre dezastrul din agricultură, din industrie, din infrastructură, obișnuiam să spun că toate acestea pot fi refăcute în câțiva ani, dar ceea ce s-a stricat în oameni, în mentalitaea acestora, se va repara mult mai greu și pe termen lung. Noi nu suntem pe deplin liberi fiindcă nu ne-am născut și nu am crescut în libertatea reală, ne lipsește cultura libertății și știința valorificării ei, a flosirii ei în interesul și spre folosul tuturor, nu doar al nostru. Mulți cred și cultivă o libertate fără limite și nu vor să înțeleagă cel mai simplu principiu: „Libertatea fiecăruia ține, se întinde, până acolo unde atinge libertatea celuilalt. Acolo se oprește. Punct.” Dacă ar fi așa, m-aș simți mai liber ca pasărea cerului.

SS: Cât de strălucitor – cultural, artistic – este Sighetul, azi?
IAP: Din ce în ce mai strălucitor, tot mai strălucitor. Regimul comunist de 50 de ani n-a înființat și n-a clădit nici o instituție de cultură în acest oraș, dar nici n-a desființat nici una dintre cele care existau deja. În anii de după ‘89 ce s-a făcut? S-a înființat ceva, s-a clădit ceva? Nu! Instituțiile de cultură au fost scoase din clădirea lor și împrăștiate prin alte clădiri, au fost reorganizate și comasate pe pricipiul detergenților 3 în 1, Școala de artă „Gheorghe Chivu”, după 160 de ani de existență, a dispărut (juridic), a devenit o „secție” nu mai are magazinul cu produse de artizanat, nu mai are ansamblul „Titiana”, nu mai are secțiile externe din zonă, Biblioteca Municipală „Laurențiu Ulici”, devenită, și ea, „secție”, a ajuns, ca număr de personal, la situația de acum 50 de ani, dar și fără bani la achiziții și la abonamente, Casa de Cultură, secția, trăiește la umbra vechilor succese. Mai are o formație artistică proprie: Ansamblul folcloric „Mara”, care duce mai departe drapelul. Casa memorială Ioan Mihalyi de Apșa arată deplorabil pe dinafară și jalnic pe dinlăuntru fiindcă nu sunt bani. Când au fost bani pentru ea în ultimii 30 de ani? Ce să mai vorbim! Strălucitor! Tot mai strălucitor. Eu nu spun că instituțiilor de cultură le era bine și confortabil acolo. Clădirea Palatului era într-un stadiu de degradare îngrijorător și ceea ce se face acum acolo este un lucru foarte bun, se salvează o clădire emblematică a orașului. Dar, oare, acest lucru nu putea să se întâmple fără să se schimbe destinația, că banii aceia nu vin din cutia milei de la Episcopie, ci din fonduri la care puteau accesa și alții, dacă erau cu adevărat și sincer interesați. Și nu spun nici că orașul este lipsit de activitate culturală și artistică. Avem, de câțiva ani, iarăși, parte de spectacole de teatru, dar asta se întâmplă pentru că un om din sistem, șeful Centrului Cultural are această veche și, se vede, incurabilă pasiune; Festivalul datinilor de iarnă și Festivalul de poezie au ajuns la vârste respectabile și merg mai departe în virtutea inerției, simpozioane, lansări de cărți, expoziții, daci și romani care se bat și domnițe care-i aplaudă, pe ei și pe Ducu Bertzi. Cu alte cuvinte, eu nu spun și nu condamn nimic. Eu doar constat și întreb, legitimat de anii pe care i-am petrecut muncind în acest domeniu: E bine? E suficient? Toată lumea-i mulțumită? Dacă factorii responsabili cred că da, e-n regulă. Tot înainte!

SS: Ați publicat două cărți importante, după o documentare de lungă durată. Prima lucrare „140 de ani de învățământ artistic în Maramureș. File din istoria culturii Maramureșului, vol. I”, presupune și alte volume. Când vor apărea, lucrați la… continuare?
IAP: A și apărut. Este a doua mea carte, „Maramureșul – ziare și ziariști… Pagini din istoria culturii Maramureșului II”. În continuare lucrez la… Pagini… III. Poate reușesc să termin.

SS: Ați aprofundat istoria culturii Maramureșului într-un mod remarcabil. Dacă ar fi să alegeți rapid trei nume de maramureșeni care ne-au lăsat o moșternire incontestabilă, pe cine ați alege și de ce?
IAP: Pe Ioan Mihalyi de Apșa pentru tot ce ne-a lăsat (și nu știm să folosim), pe Ioan Bilțiu-Dăncuș pentru cum a trăit și cum a murit pentru cauza noastră națională și pe Alexandru Filipașcu pentru „Istoria Maramureșului”. Singura, până acum.

SS: Dar azi ce nume „grele” – trei, patru personalități – din istoria contemporană a Țării Maramureșului, ați evidenția?
IAP: Las celor mai tineri (și mai lipsiți de prejudecăți) să facă acest lucru. Dacă o să-i mai intereseze.

SS: Cum vedeți Sighetul în următorul deceniu?
IAP: Spun de foarte mulți ani – și nu numai eu – că șansa reală a Sighetului de a se impune, de a se afirma cu adevărat, este cultura. Dacă înțelegem prin asta și cultura populară și turismul, este cel mai bogat și ușor de exploatat zăcământ și cea mai sigură industrie. Șuruburi, scaune, confecții și tricotaje se pot produce oriunde, dar cultură, nu.

SS: De ce ar trebui să rămână tinerii la Sighet?
IAP: Din aceleași motive pentru care ar trebui să rămână toți tinerii noștri în România. Dar, oare facem destul pentru a-i opri? Măcar pe cei care ar fi dispuși să rămână, că sunt și de cei care nu pot fi opriți orice le-ai face.

SS: Aveți regrete, neîmpliniri?
IAP: Din păcate, da! Dar, oare, se putea fără? Regret, de pildă, că m-am apropiat atât de târziu de istoria Maramureșului și nu voi reuși să fac tot ce aș fi vrut, în acest domeniu. Și mai regret că n-am reușit să-i conving pe concitadinii mei să scrie corect numele orașului în care trăiesc și trăim. Prin anii ‘70, când s-a adoptat această denumire, am apelat la autoritatea academicianului Iorgu Iordan, șeful Institutului Național de Lingvistică. Am purtat o scurtă corespondență și l-am convins să vină la Sighet și, deși avea 85 de ani, a venit și a conferențiat în sala de spectacole a Casei de Cultură și a spus că forma scrisă, corectă, este Sighetul (Marmației) nu Sighetu. Degeaba. Secretarul de atunci al primăriei o ținea una și bună, că se scrie cum se pronunță. După ‘89, fiind membru în comisia pentru cultură a primului consiliu local, am readus chestiunea în discuție. Nici la acea dată n-am găsit mai multă înțelegere, iar secretarul, deși unul mult mai școlit și mai tânăr, a pus punct discuției: Este foarte complicat. „Nu putem schimba toate ștampilele.” Să nu te deranjeze faptul că numele localității sau al țării tale este scris greșit, înseamnă mult mai mult decât nepăsare. Vorba cuiva: „Poți să mă înjuri cât vrei, dar să-mi scrii corect numele!” Măcar atât să facem și noi.

SS: Oare cultura, arta sunt neatractive azi, în secolul super-tehnologizării vieții noastre?
IAP: Cineva spunea: „Mă tem de ziua în care tehnologia va depăși interacțiunea umană. Lumea va avea atunci o generație de idioți.” Dar eu cred că nu-i exclus ca ziua aceea să nu vină niciodată. Poate că Cineva o să aibă grijă de asta.

SS: Următorul dvs. proiect?
IAP: Să termin volumul III. Pagini din istoria culturii Maramureșului.

SS: Mulțumim mult și multă implicare în continuare, în viața culturală a Sighetului! Suntem toți în așteptarea… Centenarului CNDV-ist!
IAP: Îl aștept cu o emoție inexplicabilă. Cea mai mică nepoată a mea, deci, a treia generație, mi-a spus că am să o văd în corul liceului.

Ion MARIȘ & Brîndușa OANȚĂ

 

NR: Și pentru că la începutul acestei luni, septembrie, dl. prof. Ioan Ardeleanu – Pruncu și-a sărbătorit ziua de naștere, îi transmitem și noi cu multă bucurie… LA MULȚI ȘI FRUMOȘI ANI!

 

Foto: Ion Mariș

oferta-wise

3 Comentarii

Click aici pentru a comenta

Lasă un răspuns la Vasile Gogea Anulează răspunsul

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

oferta-wise