Actualitate CNDV 100 Interviuri

#CNDV100 – Prof. dr. Mihai Dăncuș – aproape jumătate de secol în prim plan!

image_printPrinteaza

Despre profesorul, etnologul, folcloristul, publicistul, managerul Mihai Dăncuș (născut la data de 10 februarie 1942, în Botiza) s-a scris și s-a vorbit enorm. A fost cel care a redimensionat imaginea Muzeului Maramureșului, contribuind la îmbogățirea acestuia cu noi piese din patriomniul tradițional al țării noastre de nord, propulsând numele instituției pe care a condus-o cu seriozitate și implicare zeci de ani.

Profesorul Mihai Dăncuș iubește cercetarea, fundamentată pe munca în teren, pe care a experimentat-o pe tărâmul Maramureșului, în detalii etnografice empatice.

Dintre multele proiecte pe care și le-a asumat și demarat amintim unul de foarte mare întindere (în 3 volume), monografia ritualurilor tradiționale din Maramureș, „Obiceiuri din viața omului în Maramureș”. A apărut primul volum „Nașterea și copilăria” iar următoarele volume, „Nunta în Maramureș” (vol. II) și „Moartea și înmormântarea” (vol. III ), vor fi publicate în următoarea perioadă.

S-a retras din viața oficial activă dar, cu forța celui care rămâne în parametrii omului creativ, scrie, scrie și iar scrie. Despre ce? Despre Maramureș, amintiri, întâmplări, fapte. Faptele vorbesc despre orice om, iar Mihai Dăncuș nu duce lipsă de fapte.

Ne-am hotărât să alocăm timp pentru un interviu mai puțin științific și să abordăm viața intelectualului Mihai Dăncuș, pe palierele „atractive” pentru… publicul larg.

 

Salut, Sighet!: Domnule profesor Mihai Dăncuș, cum se simte un om foarte activ în banca sau barca… pensionarilor?
MD: Am rămas în continuare cu aceleaşi preocupări în domeniul cercetării şi scrisului, mai puţin cu validarea lor în practică. Cu referire la muzeologie, din păcate fiind bolnav nu mai am randamentul pe care mi l-aş dori.

Salut, Sighet!: Haideți să „navigăm” spre… trecut, să răscolim amintirile. Unde v-ați petrecut și ce v-a marcat copilăria?
MD: M-am născut într-o familie de preoţi, tata fiu de ţăran din Ieud cu studii la Blaj având preoţi ca ascendenţi în neam: Lupu Dăncuş (1683) şi Timoteu Dăncuş (1769), preoţi la biserica din deal într-o succesiune cu cei din familia Balea; după mama, ea era din familia Iurca-Rednic, bunici şi străbunici preoţi până în secolul al XV-lea, printre care şi episcopul Atanasie Rednic.

În timpul celui de-al doilea Război Mondial, tata era preot la Botiza (unde m-am născut la şapte luni). Amintirile care îmi stăruie în memorie sunt cele legate de momentul când mai mulţi preoţi şi intelectuali din satele vecine veneau călare sau cu căruţele la noi şi ascultau seara Vocea Londrei, iar mama le prepara o „băutură neagră” şi le servea în nişte ceşcuţe mici (era cafeaua pe care am descoperit-o mai târziu). Tata le tăia cu o „maşină” specială tutun din frunze din care apoi îşi făceau ţigări. Toţi stăteau cu urechile apropiate de aparatul de radio Philips, care era o raritate în acele vremuri.

La finele anilor 1944 am plecat cu toată familia la Hărniceşti, la bunicii dinspre mama, unde ne-a surprins începutul anului 1945 când, în aşteptarea armatelor române au venit armatele sovietice, o subdiviziune a acestora stabilindu-şi cartierul general în casa bunicilor. În bucătăria de la Hărniceşti am şi astăzi în imagine un soldat rus care avea o barbă imensă şi un turban pe cap, şi care cu baioneta tăia faguri de miere luaţi de la stupii din grădină, şi mierea i se prelingea pe barbă, iar eu mă uitam cu ochi miraţi la ce se întâmplă … Oficiul de translare din limba rusă îl făcea un ofiţer care era basarabean şi care l-a salvat pe bunicul. Am multe amintiri din această casă unde, peste câţiva ani voi reveni şi voi rămâne la şcoală.

Un alt episod interesant din copilăria mea este cel petrecut în Strâmtura unde tatăl meu a fost transferat ca preot. Aici ne-a surprins marea foamete de după război, când oamenii mâncau pâine şi mămăligă din scoarţă de copac şi când a avut loc marele refugiu din Basarabia. Este imposibil să relatez toate amintirile din copilărie petrecute în acest segment de viaţă. În această perioadă am plecat în vacanţă la bunici la Hărniceşti unde am rămas în continuare doi ani şi jumătate. Acolo, bunicul meu, preotul George Iurca, m-a iniţiat în tainele vânătorii şi pescuitului. Tot acolo am asistat la prima „vizită” a Securităţii, când au venit trei ofiţeri şi şoferul Foica şi i-au confiscat armele de vânătoare (avea trei arme), apoi a urmat a doua „vizită” când i-au confiscat toate armele de pe panoplia din salon din care o bună parte le-am recunoscut mult mai târziu când am venit la Muzeu, fiind înregistrate în colecţiile acestuia. În sfârşit a treia „vizită” când au venit şi l-au arestat şi l-au dus… Între timp, când tata a fost numit forţat Protop al Maramureşului şi s-a stabilit la Sighet. Eu m-am înscris la Şcoala Pedagogică având-o ca învăţătoare pe doamna Nistor Clemansa.

Salut, Sighet!: După Școala Pedagogică ați urmat Liceul „Dragoș Vodă”. De ce ați preferat „Dragoșul” și nu ați continuat la Pedagogic?
MD: Ultima clasă din ciclul gimnazial am făcut-o la Bârsana unde a fost transferat tatăl meu ca preot. Cred că acesta a fost momentul când am decis să părăsesc Şcoala Pedagogică şi să dau admitere la liceul care deja îşi schimbase denumirea din „Dragoş Vodă” în „Filimon Sârbu”. Liceul în acea perioadă era de băieţi şi abia în clasele următoare a devenit mixt.

Salut, Sighet!: Cum v-ați „risipit” anii de liceu?
MD: N-am făcut parte dintre elevii „foarte buni” ai liceului, aceasta poate şi datorită condiţiei mele sociale, taxat fiind ca „mic burghez”. În toată perioada liceului am locuit la internat. Eram singurul elev care nu era membru UTM (Uniunea Tineretului Muncitor). În fiecare an eram propus pentru a fi primit în UTM, iar când propunerea ajungea la raion eram respins. La teatru, la cinematrograf, la spectacole de circ, la balurile organizate la liceele din oraş (Liceul maghiar, Liceul ucrainean, Liceul Pedagogic) nu aveam voie să particip, pentru că la toate manifestările organizate pentru tineri se mergea prin UTM. Imaginaţi-vă ce era în sufletul acestui adolescent care rămânea singur în internat, izolat de ceilalţi colegi, aceasta numai că era „fiu de burghez”.

Cu toate acestea mă bucuram de un anume prestigiu şi respect din partea colegilor, de exemplu când şeful internatului Pantiş Augustin a terminat liceul, cheia internatului mi-a predat-o mie.

În ultima clasă de liceu (1959), la insistenţele conducerii şcolii, în a doua parte a anului şcolar, am fost primit în UTM iar după o lună de zile am fost exclus şi exmatriculat din toate şcolile din România prin hotărârea Comitetului Central al P.C.R. – prezentată de delegatul venit de la Bucureşti cu acest scop. Cu toată opoziţia majorităţii profesorilor care au participat la şedinţă şi care apoi au fost daţi afară din sală, cu toată opoziţia şefilor UTM din şcoală, care au fost sancţionaţi cu vot de blam cu avertisment, cu toată opoziţia tuturor elevilor din liceu care au participat la şedinţă şi care, printr-un sunet mormăit, răspundeau la discursurile celor care cereau sancţionarea; verdictul l-a dat în final delegatul CC al P.C.R. Bucureşti care a enunţat hotărârea de exmatriculare. Învinuirile au fost multe: propagandă anticomunistă în internat, difuzarea de cărţi ale unor scriitori interzişi (Goga, Blaga, Iorga etc.) aduse din biblioteca tatălui meu. Din Sadoveanu se studia doar romanul „Mitrea Cocor” pe care eu l-am catalogat faţă de colegi că a fost un „mare bou” că a scris acest roman şi că „mă piş de la etaj pe literatura de după 23 august” şi multe altele.

Aceeaşi soartă a avut şi colega mea Preisler Estera, fiica rabinului din Borşa, care vorbea şase limbi şi luase premiul I la mai multe olimpiade de matematică.

Salut, Sighet!: Ce colegi de liceu v-au fost mai apropiați, pe ce criterii v-ați ales prietenii?
MD: Am avut două categorii de prieteni: colegi de liceu orăşeni şi colegi de la internat. Printre cei din oraş am avut o prietenie specială cu Brener Ştefan, cu care am fost coleg şi prieten încă de la Şcoala Pedagogică, Mircea Belu (actor, poet), Sergiu Nistor, Preisler Estera, Firică Livia, Dan Secuiu. La internat mi-a fost prieten apropiat Nonu Năsui, Ioan Mariş, Petre Pocaniuc, Pop Vasile, Tivadar Mihai, Dunca Adrian, Ulici Gheorghe şi mulţi alţii. Nu am făcut niciodată deosebirea pe criterii sociale, ba din contră.

Salut, Sighet!: Ce profesori v-au „impresionat” în anii de liceu? Cine v-a remarcat?
MD: Şi atunci ca şi astăzi unii au fost profesori de elită, excepţionali şi alţii care îşi dădeau mai puţin interesul sau erau aserviţi politic. Nu pot să uit lecţiile excepţionale ţinute de Gh. Chivu, Berţi Ştefan – un adevărat savant, Balea Livia, Pauliuc Bogdan, Eracle Titircă, Circa Cornelia, Ursu Leontina, Melaniuc Ecaterina. Am avut o relaţie specială cu profesorul, pictorul şi poetul Gheorghe Chivu, care m-a remarcat încă din ciclul I de la Şcoala Pedagogică şi pe parcursul anilor de liceu, când în ultima clasă am ajuns să ţinem lecţiile împreună. Un om de o calitate specială a fost profesorul de matematică, Ştefan Berţi cu care rezolvam probleme din plăcere şi care, după cursuri mă lua de la internat şi mă ducea acasă la el, mă aşeza într-un fotoliu şi după ce o oră, două cânta la vioară îmi citea din poeţii simbolişti. Aşa îmi explic abandonarea studiului matematicii şi aproprierea mea de literatură şi artă. O relaţie apropiată am avut şi cu doamna profesoară Livia Balea care, intuind talentul meu la desen, mi-a cerut şi am făcut planşe pe diverse discipline (botanică, zoologie, anatomie) care s-au păstrat şi s-au folosit de către elevi până în anii 1970. O notă specială merită profesorul Dumitru Paraschiv, care era şi directorul liceului şi care m-a înţeles şi m-a sprijinit în terminarea liceului, asumându-şi mari riscuri.

Salut, Sighet!: Cât de „atractiv” era Sighetul deceniilor 5 – 6 ale secolului XX?
MD: Încă mai erau prezente urmele celui De-al Doilea Război Mondial, erau vizibile şi stârneau curiozitatea noastră ruinele clădirilor care adăpostesc astăzi Liceul Pedagogic şi Casa de Cultură.

Sighetul era un oraş patriarhal dar cosmopolit, cu populaţie majoritar alogenă. Perioada era caracterizată de sărăcie, alimentele şi îmbrăcămintea fiind raţionalizate, se vindeau pe cartelă. Eram încă sub controlul ocupantului sovietic şi de aceea temerile erau foarte mari. Erau frecvente raziile în oraş, închisoarea politică era o realitate. Îmi amintesc că părinţii ne-au trimis să colindăm la închisoare pentru deţinuţii politici printre care era şi bunicul nostru dinspre mama. Încă nu existau cartierele muncitoreşti de astăzi, nu existau industrii, ci doar meşteşugari şi comercianţi concentraţi în centrul şi partea de jos a oraşului, iar în partea de sus era zona agricolă. Este perioada când încep lucrările industriale care, vor aduce şi vor schimba structura populaţiei. Este perioada când s-au reîntors în oraş o mică parte din evreii care au supravieţuit în lagărelor de exterminare de la Auschwitz şi Birkenau. Puţinii aristocraţi şi vechea burghezie trăiau într-o recluziune totală, neîndrăznind să se afirme, totul era pus sub semnul ocupaţiei sovietice.

Salut, Sighet!: Ați absolvit liceul în anul 1959. De ce v-ați îndreptat spre… Școala Tehnică Financiară din Baia Mare?
MD: În ultimul an de liceu (1959), fiind exmatriculat din toate şcolile din România, îmi vedeam viitorul sumbru, dar directorul liceului, prof. Paraschiv, împreună cu alţi profesori au decis şi şi-au asumat riscul să-mi încheie mediile pe ultimul trimestru, în felul acesta exmatricularea nu mai producea în totalitate efectele distrugătoare. Aşadar, am avut acces la examenul de bacalaureat care, a fost primul după război cu asistenţă publică. Consecinţă a exmatriculării a fost şi faptul că timp de şase ani am avut interdicţie de a urma o facultate. Nu am avut nici măcar dreptul de a mă înscrie la vreo facultate.
În Gara de Nord din București, avându-l coleg de soartă pe Nonu Năsui, nefiind primiţi să ne înscriem la facultate, am auzit la megafoane că s-a înfiinţat la Baia Mare o Şcoală Tehnică Financiară care era în structura Ministerului Finanţelor şi nu a învăţământului. Pe loc am hotărât să mergem acolo. La înscriere am constatat că din cei 111 înscrişi, 56 erau fii de preoţi, iar restul de avocaţi, medici şi alţi „mici burghezi”. Aşa am ajuns să fac această şcoală.

Salut, Sighet!: Ați muncit în finanțe – contabilitate? Cât timp?
MD: La terminarea şcolii am fost repartizat la cerere (pentru a-mi pierde urma) la Negreşti Oaş, unde am lucrat un an şi jumătate. Negreştiul era o comună mare cu case foarte sărăcăcioase, fără nici un fel de edificii social culturale. Atunci a devenit centru de raion. Toţi funcţionarii publici (judecători, procurori, avocaţi, miliţieni, medici, profesori etc.) erau tineri stagiari. Atunci şi acolo l-am cunoscut, ne-am împrietenit şi am colindat satele Ţării Oaşului cu artistul Mihai Olos. Tot acolo am cunoscut-o pe domnişoara Modi, fată de preot greco – catolic, cu studii de matematică în Germania şi absolventă a Conservatorului la Viena. Casa ei era plină de cărţi, ziare, reviste tipărite în Germania, Franţa, Austria şi Ungaria. În această casă organizam cenacluri literare şi de cultură etc.

Salut, Sighet!: Și… ați urmat filologia la Cluj pe care ați absolvit-o în anul 1973. Profesorul de limba română era pregătit pentru catedră?
MD: De la Negreşti am fost luat fortuit în armată, fără măcar să-mi pot anuţa familia. După armată am venit în Maramureş, la Strâmtura, ca profesor suplinitor şi am locuit în familia preotului Cupcea Salviu. După un an m-am transferat la Bârsana de unde am început studiile la fără frecvenţă la Facultatea de Filologie din cadrul Universităţii „Babeş Bolyai” din Cluj. La Bârsana am preluat colecţia muzeală din cadrul şcolii, începută de doamna Cora Vera, pe care am îmbogăţit-o devenind în final un mic muzeu local.

Salut, Sighet!: Când ați ajuns la Muzeul Maramureșului și cum s-a întâmplat?
MD: De la Bârsana, în anul 1968 am acceptat propunerea lui Francisc Nistor de a merge la muzeul din Sighet, fapt oficializat din 1969. La muzeu erau angajate patru persoane (paznic, femeie de serviciu, muzeograf ştiinţele naturii şi director). Nu era deschisă nicio expoziţie pentru public, colecţiile muzeale conţinând aproximativ 1500 de obiecte erau constituite eterogen (etnografie, arheologie, istorie, artă, ştiinţele naturii). Totul era grupat în clădirea din Piaţa Libertăţii 15 care nu avea curent electric, nici apă. De acum începe perioada construcţiei şi reconstrucţiei muzeului care este o istorie întreagă şi nu poate fi cuprinsă în acest interviu. Succint: am conlucrat foarte bine cu domnul director Francisc Nistor, şi am găsit un coleg bun în persoana biologului Iosif Bereş. Am început sistematizarea colecţiilor şi organizarea lor în aşa manieră încât în 1971, împreună cu Francisc Nistor am deschis Muzeul Etnografic al Maramureşului în strada Bogdan Vodă, numărul 1. În 1976, la împlinirea a 650 de ani de atestare documentară a oraşului Sighet, am organizat personal prima expoziţie de istorie şi arheologie a Maramureşului, în spaţiile clădirii din Piaţa Libertăţii, numărul 15.

Am organizat Casa Mihalyi de Apşa ca muzeu de memorialistică, istoria culturii şi artă. Pentru a avea câteva repere în zona Maramureşului, am organizat şi deschis pentru public, mai multe case muzeu: Casa Kazar (Vadul Izei), Casa Mihalyi – Lazăr (Giuleşti), Casa muzeu şcolar (Bârsana), Casa muzeu Dunca Pâţu (Ieud), Casa Deac Vasile Moşu (Cuhea), Casa Stan Pătraş (Săpânţa).

În 1981, de ziua internaţională a muzeelor am deschis Muzeul Satului maramureşean în zona Dobăieş, iar în oraş am deschis Muzeul culturii evreieşti – Casa Memorială Elie Wiesel.

Salut, Sighet!: Ați fost în perioada 1977 – 2011 directorul Muzeului Maramureșului din Sighet și v-ați identificat cu instituția respectivă. Ați fost omul potrivit la locul potrivit? Ce-a însemnat pentru dumneavoastră… Muzeul?
MD: În perioada 1977 – 2011 am fost numit director al muzeului din Sighetu Marmaţiei, muzeu în care m-am regăsit în totalitate în privinţa preocupărilor şi idealurilor mele. La întrebarea, ce a însemnat pentru mine muzeul vă răspund scurt: viaţa mea.

Salut, Sighet!: V-ați identificat cu Maramureșul sau cu… datoria muncii?
MD: Dragostea pentru satele Maramureşului, pentru istoria şi ţăranii zonei, mi-au fost insuflate de părinţii mei. Mama mi-a spus ca un testament: „Să încerci să-i ridici pe ţărani la nivelul tău, nu să cobori tu la nivelul lor”. Aceasta m-a făcut să mă identific total cu maramureşenii şi cu datoria muncii în cultul căreia am fost educat.

Salut, Sighet!: Care vă este cel mai apropiat proiect de suflet din trecutul dvs?
MD: Ca „proiect de suflet” am avut dintotdeauna ridicarea prin cultură a ţăranului maramureşean. În mod concret, crearea Muzeului Satului Maramureşean este proiectul care în integritatea lui se suprapune cu idealurile mele. Aici, trebuie să spunem, fără lipsă de modestie, că prin crearea unui model teoretic al satului maramureşean începând din secolul al XIV – lea până în contemporaneitate (monumentele achiziţionate pentru muzeu în diacronie începeau din sec. al XVI iar în sincronie, aşa cum le-am găsit în teren) pe care am reuşit să-l realizez şi să-l validez în practică prin ceea ce numim astăzi Muzeul Satului Maramureşean. Mai sunt aproximativ 20 de muzee în aer liber în România, multe dintre ele având titulatura de muzeu al satului: Muzeul Satului Naţional Bucureşti, Muzeul Satului Bucovinean Suceava etc., dar majoritatea absolută a acestora sunt muzee excepţionale în aer liber ce conţin arhitectură şi tehnicile populare din zonele respective, dar nu sunt organizate pe structura unui sat. Puţini sunt aceia care au avut privilegiul să construiască un muzeu de la „modelul teoretic” la validarea lui în practică. Acest lucru am reuşit să-l realizez aici, la Sighet.

Salut, Sighet!: Ați asigurat continuitate la Muzeul Maramureșului, la granița dintre cele două secole și între două sisteme ideologice complet diferite. Cum se explică succesul dumneavoastră profesional?
MD: În 2011, când m-am retras la pensie cu ocazia inaugurării Sectorului de instalaţii tehnice acţionate hidraulic în cadrul Muzeului Satului Maramureşean, la întâlnirea festivă au venit zeci de colegi şi specialişti de la muzee şi instituţii academice din ţară. Unul dintre ei m-a întrebat cum am reuşit să traversez atâţia ani cu atâtea momente zbuciumate în istoria politică a ţării în funcţia de director. Am ridicat mâna, unii au înţeles ameninţător, şi am spus: „să nu faceţi politică. Muzeele sunt deschise pentru toate rasele umane, pentru toate etniile, pentru toate categoriile sociale, pentru toţi oamenii”. Eu n-am făcut politică. Am făcut doar politică patrimonială. Timp de 45 de ani s-au schimbat zeci de miniştri, zeci de demnitari judeţeni şi locali şi totuşi am traversat cu demnitate aceste „praguri”. La Revoluţia din 1989 am rămas singur în muzeu, păzind patrimoniul de eventuali răufăcători.

La Muzeul Satului s-au încercat distrugeri şi devastări de către persoane cu interese materiale, care strigau că „este muzeul lui Ceauşescu”… ironia sorţii… Muzeul care conserva cele mai vechi construcţii de pe teritoriul naţional, datate cert şi care pentru valoarea sa în anul 1993 a găzduit a XV-a Conferinţă a Asociaţiei Europene a Muzeelor şi în anii următori, Conferinţa europeană „Drumul lemnului în Europa”.

Deoarece idealul meu de viaţă a fost descoperirea, descrierea şi prezervarea patrimoniului naţional, mulţi colegi din ţară „au descoperit” că această idee nobilă nu are culoare politică. Am avut propuneri tentante şi înainte şi după Revoluţie pentru a accede în funcţii politice, dar am refuzat cu obstinaţie rămânând aici pentru a desăvârşi muzeul şi a apăra valorile naţionale ale Maramureşului şi ale ţării la graniţa de nord.

Salut, Sighet!: Etnografie, folclor, tradiții sunt elemente de actualitate pentru o definire a Maramureșului?
MD: Mi-a fost greu să înţeleg rapiditatea cu care s-au produs schimbări profunde în viaţa comunităţilor din ţară în general şi din Maramureş în special.

Imediat după decembrie 1989 zeci de mii de oameni din satele Maramureşului au ieşit în occident unde, prin munca lor au câştigat bani, pe care i-au investit în schimbarea locuinţelor. Astfel, s-au construit case noi în toate satele Maramureşului, iar cele vechi, la început au fost distruse, iar apoi vândute la români sau străini care le-au cumpărat, fie pentru a le remonta şi restaura în zone turistice, fie pentru a folosi lemnul vechi în confecţionarea parchetului sau mobilierului vechi. Astfel, în câţiva ani s-a schimbat înfăţişarea satelor, casele noi cu câte 6-10-12 încăperi, construite într-o arhitectură îndoielnică, dispariţia sau concentrarea acareturilor în construcţii simple, au dus şi la schimbarea structurii gospodăriei tradiţionale. S-au construit şi biserici noi din zid, foarte mari ca dimensiuni, în felul acesta s-a produs un dezechilibru între spaţiu construit şi cel natural.
Ceea ce mai dă identitate culturală zonală şi locală sunt porţile noi care au preluat modele vechi, redimensionându-le şi aglomerându-le cu motive noi. În multe din satele din Maramureş s-au construit şi biserici de lemn după modele vechi. În felul acesta porţile şi bisericile din lemn au devenit mărci identitare ale satelor şi ale zonei.

În locul căruţelor, a săniilor şi ale altor mijloace de transport locale, în curţile ţăranilor, azi vezi 1-2 maşini, tractoare şi alte mijloace auto.

În fiecare casă este amenajată o încăpere în stil tradiţional, care este mai mult o expoziţie.
Se perpetuează şi astăzi obiceiuri legate de nuntă şi de înmormântare, care sunt mai conservatoare. Sigur, peste tot apare noul iar fenomenul desacralizării acestora este pregnant.

Doar în zilele de duminică şi sărbători o bună parte din săteni se îmbracă în costume tradiţionale. Este greu de disociat forţa credinţei de cea a obişnuinţei, ca în zilele de sărbătoare oamenii să meargă la biserică.
Putem conchide că încet, încet oamenii de la sate îşi dau seama de adevăratele valori materiale şi spirituale şi încearcă să revină asupra lor şi sub impulsul multitudinii turiştilor străini sunt interesaţi de toate acestea.

Salut, Sighet!: Ce-i de făcut pentru a păstra identitatea originară, nealterată, a zonei noastre?
MD: Puţinii intelectuali, care sunt familiarizaţi cu valorile tradiţionale, trebuie să se alăture străinilor care ne vizitează şi ştiu să ne aprecieze. Împreună să pornim o ofensivă împotriva alterării satelor noastre.

Salut, Sighet!: Ați fost și profesor asociat la Universitatea de Nord Baia Mare, specializarea Etnologie. Mai există interes, în rândul tinerilor, pentru acest domeniu?
MD: Am predat cursuri de etnografie la Universitatea de Nord din Baia Mare atât la specializările respective cât şi la masterate şi am constatat, pe parcursul celor 12 ani cât am lucrat acolo, un interes special al studenţilor şi masteranzilor, concomitent cu durerea lor că-şi găsesc cu mare greutate locuri de muncă în specialitatea lor.

Salut, Sighet!: Dispare Sighetul imperial în malaxorul globalizării?
MD: Sighetul a fost unul din cele 5 oraşe regeşti ale fostului Comitat. De aici şi cântecul celebru sau imnul Maramureşului – „Cât îi Maramureşu nu-i oraş ca Sighetu”… pentru că vechiul Comitat Maramureş, era al treilea ca mărime în fostul imperiu cezaro-crăiesc. Între oraşele Hust, Vişc, Teceu, Câmpulung la Tisa şi Sighet, Sighetul era capitala comitatului. Aşa se explică şi superbele clădiri monumentale, care adăposteau instituţiile administrative dar şi în ansamblu aspectul civilizat al oraşului: reţeaua de străzi cu capete de perspectivă, centrul oraşului cu biserica reformată (fostă romano-catolică) cu multe elemente gotice în stil, biserica romano – catolică în stil baroc, biserica ruteană (fostă greco – catolică) în stil baroc – transilvan şi biserica românească de pe strada Dragoş Vodă – fostă greco – catolică, azi ortodoxă, în stil neogotic.

La acestea adăugăm clădirile monumentale: fostul tribunal comitatens cu închisoarea, respectiv actuala primărie şi Muzeul Memorial de astăzi, „Reduta” (actualul muzeu etnografic şi cinematograful), Palatul Asociaţiunii pentru Cultura Poporului Român din Maramureş (fostul IGO), complexul de clădiri adiacente bisericii romano – catolice, fostul Liceu piarist (actualul Liceu “Dragoș Vodă”), Liceul Pedagogic şi Sala Studio, succesiunea de clădiri (individual fiecare din ele mici palatine) ca să nu mai vorbim de clădirea Palatului Cultural terminată în 1914, cu destinaţie culturală şi, în primul rând, cea muzeală. Am dat câteva exemple de clădiri şi instituţii care poartă amprenta Sighetului imperial.

După Război au apărut câteva cartiere cu blocuri de locuinţe, ca inserţii în structura vechiului oraş.

După Revoluţia din decembrie 1989, pe străzile principale dar mai ales pe cele laterale s-au construit case noi, multe cu aspect de vile, am putea spune un nou oraş.

Fenomenul globalizării îşi spune cuvântul, dar conştiinţa şi mândria orăşenilor vor păstra suficiente elemente care să-i confere statutul de fost oraş imperial.

Salut, Sighet!: Oare cine ar trebui să se preocupe de „zestrea” Maramureșului?
MD: A apărut în Maramureş o foarte talentată interpretă de muzică populară care şi-a stabilit ca ideal revitalizarea vechilor tradiţii. Pentru realizarea acestui deziderat a creat o asociaţie – Zestrea Maramureşului, care deja produce efecte, din fericire promiţătoare, este vorba de Măriuca Verdeş.

Salut, Sighet!: Cum ar trebui să fie un manager modern de muzeu?
MD: Foarte succint: inteligent, cu o bună pregătire profesională, ataşat de valorile patrimoniale, exigent cu sine şi cu cei din jur, dedicat …

Salut, Sighet!: Ați publicat foarte mult, volume, articole, studii, ați făcut cercetări valoroase. Sunteți mulțumit de „istoricul” dumneavoastră?
MD: Cred că cele mai importante cărţi pe care le-am scris sunt însăşi muzeele pe care le-am creat.
Cu zeci de ani în urmă, când într-un simpozion la Suceava, la care au participat muzeografi specialişti, universitari şi savanţi academici, s-a discutat tematica viitorului muzeu în aer liber al Bucovinei. Într-o controversă, privind definiţia muzeului în aer liber am spus: „Muzeul este o carte scrisă într-un limbaj propriu de un autor sau de mai mulţi autori în coordonarea unuia”.

Toată viaţa mi-am dedicat-o activităţii muzeistice, respectiv creării unei reţele muzeale în Maramureș. În Sighet am dezvoltat mai mult Muzeul Etnografic cu expoziţie în aer liber care, în concepţia mea trebuia să fie susţinut de Muzeul de istorie şi ştiinţele naturii, dominanta Maramureşului fiind ETNOGRAFIA. Am încercat să impun acest lucru şi am reuşit. În efortul de realizare a complexului muzeal maramureşean cu toate muzeele şi secţiile cunoscute pe parcursul a aproape unei jumătăţi de secol, m-am luptat cu diverse mentalităţi şi idei retrograde, reuşind în final să-mi impun concepţiile şi să-mi văd realizate idealurile. Efortul de-o viaţă pe care l-am făcut s-a concretizat în realizarea muzeelor şi nu în scrierea cărţilor. Am ars ca o flacără toată viaţa.

Salut, Sighet!: Vă reproșați ceva din/ în activitatea dvs.? Ar fi trebuit să procedați altfel în anumite împrejurări/ decizii pe care le-ați luat?
MD: Da, îmi reproşez foarte multe, dar fiind singur, având ca sprijin şi colaborator doar pe soţia mea şi mai târziu foarte puţini colaboratori cu un anumit grad de competenţă, nu am reuşit să-mi împlinesc toate gândurile, dar am dat principalele repere.

Salut, Sighet!: Pentru a revigora și relansa contextul cultural – artistic al Sighetului ce ar trebui întreprins?
MD: Trebuie organizat întregul sistem ce vizează construcţia şi reconstrucţia oraşului, precum şi instituţiile chemate să realizeze acest deziderat. Personalul din instituţii trebuie să ştie că este remunerat de către stat pentru munca pe care trebuie să o desfăşoare iar câştigurile ilicite trebuie sancţionate cu duritate.

Salut, Sighet!: În ce/ cine credeți?
MD: Am crezut şi cred în idealurile creştine în care am fost crescut şi educat de către părinţi. Cred în oameni şi în idealurile lor.

Salut, Sighet!: Ce proiect/e aveți pentru anul 2020?
MD: Anul 2020 este foarte aproape. Dacă voi avea sănătate şi timpul îmi va permite voi definitiva câteva cărţi pe care le-am conceput şi scris deja, urmând să le pregătesc pentru tipar.

Salut, Sighet!: Mulțumim pentru interviu, multă, multă sănătate și să ne vedem cu bine la Sărbătoare Centenarului CNDV, de la începutul lunii viitoare!

Brîndușa OANȚĂ & Ion MARIȘ

oferta-wise

5 Comentarii

Click aici pentru a comenta

Dă-i un răspuns lui Jean-Louis Chancerel Anulează răspunsul

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

  • Multa sanatate, domnule profesor ! Domnul sa va binecuvanteze pentru toata daruirea cu care ati muncit pentru Sighet si pentru Maramures !

  • Le professeur Mihai Dancus sait mettre en relation la vie quotidienne locale du Maramures et l’universel, c’est la marque d’une démarche scientifique. Il le fait à travers des mots, des écrits et des expositions où s’exprime ce qu’il y a d’humain dans les objets et les traces laissées par les hommes. Ce n’est pas de la nostalgie, mais c’est saisir et montrer à tous ce qu’il y a d’humain dans les productions des hommes. Ce n’est pas seulement montrer mais c’est faire vivre. Merci au Professeur Mihai Dancus et bonne santé.

    Jean-Louis Chancerel

  • Am avut placerea si onoarea sa ma intalnesc cu D-l Mihai Dancus, la Muzeu sau la aniversarile de la Memorialul Sighet, un om ce manifesta o atat de ampla activitate, in multe domenii si care e atat de bine ca se scot in evidenta acuma, asa de meritat. Dar ori de cate ori te intalnesti cu dansul, iti „imprumuta” liniste, optimism si face sa te simti intr-o atmosfera de „omenie”, cum se spune in Maramures. Prin toata bogata sa activitate, a reusit sa dea Maramuresului fata sa frumoasa si demna, in toata splendida ei originalitate, sa-i curete imaginile viciate pe care le-a trecut si petrecut in istoria timpurilor. Sa-i dea Domnul o viata lunga, pentru a se bucura de ele si pentru a le imbogatii si mai mult, in esenta lor, asa cum este si deja angajat. Cu plecaciune si deosebit respect, D-le botizean si izean, D-le sighetean, roman si peste acestea; o viata lunga, asa cum demnitatea ei o merita.

oferta-wise