Actualitate CNDV 100 Interviuri

#CNDV100 – Prof. univ. dr. Petru Dunca este aproape de noi, sighetenii! (autor, Ion Mariș)

prof. univ. dr. Petru Dunca
image_printPrinteaza

În ultimele luni am primit numeroase informații din întrega lume, prin care ni se semnalează succesul profesional pe care l-au obținut numeroși absolvenți ai Liceului „Dragoș Vodă”/ CNDV.

Scrutând toate zările după absolvenții de elită ai Liceului nostru („Dragoș Vodă”), am „neglijat” profesioniștii de… acasă. Foarte aproape de noi, la Baia Mare, profesează pe paliere… superioare, profesorul universitar Petru Dunca. Este fondator al specializărilor: Etnologie, Filosofie, Jurnalism, Relații publice, masteratele de Etnologie și Antropologie socială, Drepturile Omului (forma extinsă de doi ani) și a Școlii Doctorale „Filosofie și comunicare”, Domeniul Filosofie, din cadrul Universității Tehnice din Cluj-Napoca, Centrul Universitar Nord Baia Mare, Facultatea de Litere. Este profesor universitar, conducător de doctorat și coordonator al acestei Școli Doctorale.

După absolvirea Liceului „Dragoș Vodă”, în anul 1974, s-a înscris la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza”, din Iași la Facultatea de Filosofie – Istorie, pe care o finalizează cu licență în anul 1980. În perioada 1991 – 1994 urmează diferite cursuri postuniversitare internaționale, iar după 1993 se înscrie la doctorat tot la Iași, la Universitatea „Al. I. Cuza”.

A debutat în activitatea profesională la… catedră, profesor titular și director la școlile generale din Ieud și Budești, în perioada 1980 – 1987, apoi inspector școlar (1987 – 1990) și inspector general adjunct (1987 – 1992).

Din 1993, profesorul Petru Dunca intră în învățământul superior (lector universitar) și… ascensiunea continuă!

A publicat foarte multe articole, lucrări de specialitate, studii, cărți, a primit medalii și diplome și, partea frumoasă (printre multe alte realizări), a fost cuprins în mai multe antologii de poezie. Ar mai fi multe de spus, dar CV-ul domnului profesor este ușor de „interceptat” în mediul virtual, ne oprim aici cu detaliile strict biografice și continuăm descoperirea profesorului universitar Petru Dunca printr-o „mică” șarjă de întrebări.

Ion Mariș: Domnule profesor, un cântec deja celebru spune: „Cât îi Maramureșu’/ nu-i fecior ca eu și tu/nici oraș ca Sighetu’”. Și totuși ați ales… Baia Mare! De ce?
Petru Dunca: Viața fiecăruia este un drum plin de răscruci. De multe ori nu știm prea bine spre ce ținuturi ne va duce corabia destinului nostru.

Ca orice tânăr aveam vise mari, mai ales în ceea ce privește cariera, clădite mai ales în timpul studiilor universitare. Nu credeam că voi ajunge în Maramureș, mai ales că mă bazam mult pe susținerea profesorului Tudor Ghideanu care făcea eforturi ca după finalizarea studiilor să încep viața academică, la Iași, ca asistent la catedra de Filosofie, dar nu a fost să fie deloc așa. Trăiam atunci într-un sistem totalitar comunist, în care destinul s-a stabilit de către „sistem”. În acei ani, Nicolae și Elena Ceaușescu, după vizita în China, au aplicat în România ideile revoluției culturale: după absolvire, tinerii trebuiau să ajungă în mediul rural sau în orașe mai mici, în cel mai bun caz. În fiecare an, mii de absolvenți luau drumul satelor. Repartiția se făcea la nivel național, în ordinea mediilor. Chiar dacă am avut medii foarte mari, peste 9,80, nu am mai rămas în „dulcele târg al Ieșilor”, ci la Ieud, împreună cu Daniela Dunca, când ne-am căsătorit cu puțin înainte de repartiția națională. Speram măcar să ajung la Sighet, dar posturile erau blocate. Mi-am făcut până și „buletin de sighetean”. Venind în Maramureș am fost în audiență la inspectori școlari generali. Răspunsul a fost: „Nu puteți fi detașați în Sighet! Când peste ani și ani vom auzi de voi, poate o să vă detașăm!” Așa că „ne-am luat de mânuță” cu Daniela și ne-am dus la Ieud la „posturi”. Mare diferență de la Universitate la o școală generală. Ne-au impresionat copiii, apoi oamenii. Jumătate dintre ei au fost deținuți politici și au făcut temniță grea sau au fost detașați la Canal, la muncă forțată în perioada regimului totalitar, doar pentru că erau țărani gospodari și s-au opus colectivizării.

Am cunoscut în Ieud familii extraordinare, cu care am rămas prieteni pe viață: Dăncuș, Chindriș, Purdea etc.
Aici în Ieud, împreună cu Daniela, am pus bazele Ansamblului de cântece și dansuri tradiționale al copiilor. Am obținut multe premii naționale. Am fost cu sute de copii în tabere. Deosebite au fost și manifestările Revistei „Luceafărul” la Ieud, în fața a sute de oameni, când se recita la lumina lumânărilor poezia lui Nichita Stănescu, Ion Gheorghe, Marin Sorescu. În timpul manifestărilor autoritățile întrerupeau curentul electric invocând diferite motive.

În Ieud am pus bazele, împreună cu Daniela și un grup de intelectuali maramureșeni și din țară, la ampla manifestare națională: „Codicele de la Ieud – primul manuscris în limba română”. Mă gândesc la Mihai Olos, Gheorghe Mihai Bârlea, Ion Bogdan, Gheorghe Pîrja. La această mare sărbătoare a spiritului românesc a fost alături de mine poetul Ion Gheorghe, criticul și rafinatul om de cultură Laurențiu Ulici, filosoful și antropologul Vasile Vetișanu, poetul Ion Zubașcu, etnologii Gheorghe Focșa, Nicolae Dunăre, lingviștii de marcă: Dumitru Șerban de la Academia Română, universitarul Gheorghe Mihăilă. Lista este lungă.

În 1983, manifestarea a fost interzisă după a III-a ediție, deoarece o parte dintre intelectualii prezenți în fața câtorva mii de țărani de pe Valea Izei i-au îndemnat pe aceștia să-și recupereze terenul de la C.A.P.. Discursul de revoltă a fost al lui Mihai Olos. Ieudenii au început „treaba”! Noaptea arau terenurile, iar cei de la CAP le arau ziua.

„Concurența” cu autoritățile a durat timp de o lună. Noaptea țăranii își făceau temeliile la case pe vechiul lor teren, acum în proprietatea C.A.P.- ului, iar ziua următoare veneau funcționarii cu tractoarele să le dărâme. Au urmat conflicte și apoi anchete grele. Cred că a fost prima formă de revoltă din Maramureș în perioada sistemului comunist, după anii `60. Desigur, au fost găsiți vinovați intelectualii. Eu și Daniela am fost detașați la Școala Generală din Budești. Aici lucrurile erau liniștite. Eram acasă. Printre activitățile didactice și științifice am pus bazele, împreună cu Daniela și învățătorul Petru Ștețiu, Ansamblului folcloric „Coconii din Budești”, care nu peste mult timp a devenit celebru. Condițiile erau dificile. Repetițiile cu zeci de copii, riguros selectați, se făceau mai ales seara și noaptea la lumina lămpilor minerești cu carbid. Nu uit nici acum praful și mirosul înțepător de carbid. Rezultatele au apărut după o jumătate de an. Copiii au fost o mare surpriză. Erau extraordinari! Trăiau cântecele și dansurile! Aveau o forță teribilă! Am luat zeci de premii la concursurile naționale. Am realizat zeci de emisiuni la Televiziunea Română prin sprijinul constant al marelui om de televiziune Tudor Vornicu. Copiii au reprezentat România la Festivalul Internațional al tineretului la Kielce în Polonia, unde au luat locul I. Și un fapt inedit: Tudor Vornicu a realizat un film documentar cu „Copiii din Budești”, care a fost dat la schimb la Televiziunea franceză pentru filmul de desene animate cu Mickey Mouse, astfel milioane de copii din România s-au întâlnit cu personajul lor preferat.

Am vorbit cam mult! O să vă răspund totuși, cum am ajuns la Baia Mare!

Începând de la Ieud, apoi de la Budești, am participat, împreună cu Daniela, cu lucrări științifice la conferințe județene și naționale. Această activitate științifică a fost remarcată de inspectorul școlar general, conf. univ. dr. Elvira Suciu, un intelectual extrem de rafinat și de mare probitate morală, un bun profesionist.

Având la bază întreaga activitate desfășurată și în urma unui concurs am fost numit inspector școlar, disciplina filosofie. Am avut colegi de excepție: inspector școlar general adj. Ioan Dîrjan, Ștefan Vișovan, un prieten bun, Lucian Bodea, Ion Mociran, Petre Moldovan, Ștefan Vartic și după 1990 Augustin Botiș, Vasile Latiș, personalități reprezentative ale Maramureșului.

Drumul până la Baia Mare a fost lung. Mai lung decât drumul Clujului și al dorului, după cum spune cântecul.

IM: Așadar – am înțeles! – sunteți din Budești și nu din Ieud, cum greșit credeam eu. Ce amintiri aveți din… copilărie?
PD: Da, sunt născut la Budești într-o frumoasă familie de maramureșeni care au trecut prin evenimente istorice când mai dificile, când mai liniștite. Părinții mei sunt extrem de harnici. Mama a muncit toată viața. Și azi, la 91 de ani este foarte vioaie, cu un simț al umorului deosebit și de o inteligență rară. Tata a trudit ca agricultor și lucrător în comerț. A fost prim-curator și a contribuit foarte mult la construcția „Catedralei Cosăului” din Budești. A publicat trei cărți de poezie și o carte de proză. Îmi plac mult volumele „Semeția mirării”, „Crucea anului” și acele confesiuni „O frumoasă poveste despre construcția bisericii din Budești”. La 95 de ani mai scrie poezie. A finalizat volumul de poezie patriotică „Cămeșa de zale”. Când merg acasă, la Budești, îmi spune: „Am mai scris o poezie! Cred că e frumoasă!” La venerabila sa vârstă își mai lucrează pământurile, de multe ori singur. La fiecare teren are o scară făcută de el cu care se urcă pe claie și apoi coboară. Aruncă fânul pe claie și apoi urcă din nou, până se termină claia. Cine ar mai face așa ceva la 95 de ani? Este un personaj… puternic!
Familia Dunca din Budești a fost prin mai toate evenimentele istorice de aici. Bunicul Vasile dinspre tata a fost în primul război mondial prin Rusia și l-a prins Revoluția pe-acolo. Bunicul Vasile din partea mamei a fost în primul război prin Italia împreună cu Ilie Lazăr, după care i-a fost consilier. Fratele tatei, Simion, în al II-lea război mondial a fost 7 ani prizonier în lagărele din Siberia. Fratele mamei, Petru Dunca, a fugit de unguri în România când s-a cedat Ardealul prin Dictatul din 1940 și a fost ofițer în Garda Regală. A luptat în Munții Tatra. A fost rănit grav. A venit acasă și la scurt timp l-au arestat comuniștii, fiind condamnat la 4 ani de temniță la Sighet, fiind absolut nevinovat.

Dacă ați amintit de Ieud, aș spune că vechile rădăcini ale arborelui genealogic al familiei Dunca se găsesc la Șieu și la Ieud, pe Valea Izei.

Familia Dunca de Șieu avea diplomă și blazon nobiliar încă din anul 1375.

Pe la 1700, în urma persecuțiilor maghiare, o ramură a familiei a ajuns și în zona Moldovei, la Iași. De aici provin trei mari personalități: Titus Dunca, cel care a luptat în armata lui Garibaldi pentru unificarea Italiei; căpitanul Nicolae Dunca, luptător în Războiul Civil American, care este înmormântat în Cimitirul Eroilor americani din Staunton. Elena Dunca a studiat filosofia la Paris și a scris două cărți. Era celebră în saloanele literare pariziene din jurul lui Chateaubriand. Toți au fost foarte apropiați de domnitorul Al. I. Cuza.

O altă ramură a familiei Dunca s-a extins pe Valea Cosăului și pe Mara. Un arbore genealogic extrem de rămuros.

IM: Cum și prin ce v-a influențat Liceul „Dragoș Vodă”?
PD: A fost o perioadă esențială de formare. Fără această etapă nu ar fi existat etapele de mai târziu. A fost perioada de „antrenament” pentru cursa vieții. În acea etapă a vieții se produce o transformare cu sinele tău. Este un proces uluitor prin care cauți răspuns la marile întrebări ale existenței. Este o libertate de a gândi. Am învățat să fiu liber în ciuda tuturor constrângerilor. Aici m-am apropiat mai mult de zona umanistă: literatură, istorie, filosofie. Este triada care m-a clădit mai târziu.

IM: Cum v-ați descurcat cu viața de licean la Oraș, la Sighet?
PD: Când am plecat din Budești, în prima zi ca elev de liceu, am avut o stare extrem de specială. Autobuzul în care eram lăsa în urmă: case, porți, copaci, râul, dealurile. Știam că mă despart de ceva pentru totdeauna. Mai târziu, mult mai târziu, mi-am dat seama că acel ceva aparte, cu totul aparte, era copilăria!

Viața de internat: dormitorul cu 30 de persoane pe care-l numeam „Siberia”, „bilete de voie”, „sala de meditații”, „rândul” la cantină, „stingerea la ora 22”, „deșteptarea”, „înviorare”, „coloana de interniști” traversând orașul.

Prietenia cu oamenii speciali: Gheorghe Mihai Bârlea, profesor Jean Bălin, prof. Ion Buzatu, Marin Slujeru, Vancea Echim, Paul Tomoiagă, Negrea Ioan, Vasile Ciceu, Ion Fonta, prof. Ion Vancea și mulți, mulți alții…

Ne regăseam în versurile lui Bacovia: „Liceu-cimitir/ Al tinereții mele./ Pedanți profesori/ Și examene grele … (…)/ Liceu-cimitir cu lungi coridoare./ Azi nu mai sunt eu/ Și mintea mă doare!” Dar prieteniile și, de ce nu? și iubirile m-au ajutat să fiu „acasă”!

IM: Care erau cei mai „duri” profesori – dintre cei care v-au educat – la Liceul „Dragoș Vodă”? Dar cei mai… umani?
PD: Să dau exemple! Un „dur”, mai micuț, profesorul de economie politică, mic, negricios, sec, o privire rece. Un tip milităros ce se plimba cu un băț metalic, un fel de antenă în care aduna conceptele economiei socialiste care tare greu se legau de capetele clasei mele de „umaniști”. Purta mereu costum. De aici am tras cu toții concluzia că era pedant.

La categoria profesori „buni”: doamna dirigintă Vișovan, extrem de distinsă; profesorul de literatură, Ion Buzatu, de care eram foarte apropiat; doamna dirigintă Preoteasa.

Vă relatez un episod. După absolvirea studiilor liceale am fost declarați admiși la Facultatea de Teologie din Sibiu, trei foști elevi din clasă: subsemnatul, Paul Tomoiagă și Vasile Ciceu. A mai intrat acolo încă un elev din Sighet. Au urmat cursurile Facultății doar doi. Eu am renunțat. Am fost admis la Facultatea de Filosofie la Iași. Spuneam: „Cei patru evangheliști au fost trei: Luca și Matei!”

Să revin! Doamna dirigintă Preoteasa a fost chemată și criticată în „ședința de partid”. Întrebarea a fost: „Cum, tovarășă Preoteasa, să vă intre trei elevi la Teologie?”

Mentorul meu spiritual de filosofie, Jean Bălin! Era un nonconformist: purta plete și blugi, ceea ce atunci însemna un semn de revoltă împotriva sistemului. Era un filosof sclipitor, o personalitate uluitoare, cu care am păstrat o prietenie puternică și după terminarea liceului. Am început să mă întâlnesc, datorită lui, cu Socrate, cu Platon, Aristotel, Camus, Petre Țuțea, Mircea Vulcănescu, Constantin Noica. Era un model remarcabil care te antrena pentru marea cultură.

IM: Ce preocupări „serioase” aveați prin anii de liceu?
PD: Am luat în serios lecturile din domeniul literaturii și filosofiei. Am luat în serios poezia. Eram redactor șef al revistei „Zări senine”, revista liceului.

Mergeam la ședințele săptămânale ale Cenaclului „George Coșbuc”, un fel de „Junime” mai micuță. Aici mă întâlneam cu poetul Gheorghe Chivu, Gheorghe Mihai Bârlea, Gheorghe Pîrja, Marin Slujeru, Lucian Perța, Ion Ardeleanu Pruncu, Ion Ardelean, Simion Șuștic, Ileana Mihai, Ilie Fițigău, Ion Buzatu, Ion Vancea, Ion Popovici, Grigore Holdiș, Dorel Todea și mulți alii.

Aveam în liceu o activitate extrem de interesantă organizată de profesorul Ion Buzatu. Se numea „Un scriitor pe săptămână”. Erau prezentate personalitățile literare contemporane. L-am prezentat pe Marin Sorescu, Nichita Stănescu, Ion Gheorghe, Gheorghe Pituț.

Semnificative erau și excursiile literare la casele memoriale: Ion Creangă, Casa Pogor, Liviu Rebreanu, George Coșbuc etc. Da! Deosebite!

Deosebite! Da! Deosebite erau dialogurile socratice ale profesorului Bălin cu discipolii săi, printre care mă număram și eu, la „Tabac” și la „Zimbru”. Era o lume în care ideile filosofice sclipeau cu umor, cu multă libertate de gândire.

IM: Când și de ce v-ați apropiat de poezie?
PD: Tatăl meu îmi citea poeziile sale de când eram copil, pe care le ascultam cu atenție. Din clasa a VI-a am început să scriu și eu sub îndrumarea profesorului de limbă și literatură română, Ion Stepan. Am debutat în revista „Semnal” de la Săliștea de Sus care, prin profesorul Simion Iuga, lua în serios poeziile copiilor din Maramureș.

Poezia însemna o descoperire a modului de a-mi exprima trăirile, stările.

IM: Ce puncte faine (ca să nu zicem precum capitaliștii: forte!) avea Sighetul anilor dvs. de liceu?
PD: Era un oraș cu totul special. Ascultam multe lucruri extraordinare despre istoria Sighetului în cercurile în care activam.
Era o intensă viața culturală la Liceu și o lume fabuloasă în jur. Apoi spectacole, lansări de carte, cinematograful etc.

IM: Și maramureșeanul nostru s-a dus tocmai în dulcele târg al Ieșilor? Ce v-a atras acolo? Filosofia și/sau istoria?
PD: Desigur Filosofia. Am avut profesorii mei preferați care m-au format. Lista e lungă, dar mă gândesc la marii profesori. Unul dintre ei a fost Teodor Dima, cu care am păstrat o prietenie profundă toată viața. A fost de asemenea mentorul meu și părintele spiritual al familiei Petru și Daniela Dunca.

Mă gândesc la Tudor Ghideanu, Marin Constantin, Vasile Miftode, Radu Negru, Petru Ioan, Titus Raveica, profesori de care eram foarte apropiat și care m-au format. De fapt ei m-au învățat să fiu ceea ce sunt astăzi!

IM: L-ați „zărit” un pic prin Iași pe celebrul… Păstorel? Adică vă-ntreb pe „limba” lui: Vin sau Apă?
PD: Eram redactor-șef adjunct la revista studențească „Opinia studențească” și la revista „Dialog”. Eram în strânse legături cu revista „Cronica”, unde și publicam recenzii și eseuri de filosofie. Nu era o boemă în sensul clasic, ci erau dezbateri socratice. Brandul nostru de Maramureș avea și el trecere. Am avut marea bucurie să cunosc și să fiu apropiat de trei reprezentanți ai așa-zisei boeme ieșene. Mă gândesc la Tudor Ghideanu, Radu Negru și Mihai Ursachi. Aveam cercuri neoficiale de dezbateri în care se discuta multă filosofie și literatură.

IM: Imediat după absolvirea facultății (1980) au început să apară pentru dumneavoastră premiile în… poezie (1981, 1984 etc)! Ați oglindit și realitățile socialist – patriotice în poemele premiate? :))
PD: Nu! Nu am scris niciun vers în acest sens. Poezia mea exprima trăirile mele și apoi sub o formă mai încifrată o revoltă.
De exemplu, poemul… „Vânzarea vacilor”.

IM: Poeziile dumneavoastră au fost publicate în foarte multe antologii. De ce nu ați publicat până acum niciun volum de autor?
PD: Am tot amânat. Am fost prea prins în a construi instituții și de a face cercetare în domeniul filosofiei și antropologiei culturale.

IM: Ați predat la gimnaziu, în mediul rural maramureșean, ați avut o perioadă de „tranziție” (inspector școlar – inspector general adjunct) și… ajungem la Facultatea de Litere – Universitatea de Nord Baia Mare. Cum, de ce v-ați hotărât pentru învățământul superior?
PD: A fost visul meu din studenție. Trebuia să rămân la Iași ca asistent, cadru universitar la Facultatea de Filosofie. Am făcut un ocol lung, lung până ce am ajuns în mediul universitar la Baia Mare. După 1994 am fost solicitat să mă reîntorc la Iași. Am considerat că era prea târziu. Prea eram legat de Maramureș, de ceea ce făceam și aveam de făcut aici…

IM: Ați lucrat într-o perioadă și pentru Televiziunea Română, Departamentul Emisiuni Informative, Baia Mare (1997 – 2000). Ce alte preocupări extra-curriculare ați avut, aveți?
PD: Perioada de patru ani la Televiziunea Română a fost extraordinară! Eram în mijlocul evenimentelor. A fost o „experiență antropologică”!

Preocupări? Să citesc cât mai mult și să fac cercetare în filosofie și antropologie, și îmi place mult de tot să călătoresc prin țara mea și prin frumoasa noastră Europă. Am văzut multe locuri și am întâlnit oameni speciali.

IM: Să intrăm mai profund în… filosofia contemporană (unul dintre cursurile dvs.)… Filosofia contemporană are canale eficiente și suficiente de comunicare? Ați avut, aveți studenți… pasionați, motivați? Cum îi percepeți?
PD: Am pus bazele la câteva specializări. Eram după anii ‘90, la Universitatea Perugia (Italia) cu o bursă Tempus pentru etnologie. În intrarea în Universitate erau doi grifoni deasupra cărora scria 1309 – Facultatea de teologie și Filosofie.
Atunci m-am decis să înființez și în Maramureș o specializare de Filosofie și lucrurile au mers mai departe până la Școala Doctorală.

Am avut studenți, masteranzi, doctoranzi de excepție. Majoritatea s-au realizat și sunt activi în diverse paliere ale societății românești. Mesajul meu și al colegilor mei este acela de a se forma pe ei și de a construi, acolo unde sunt.

IM: Sunteți suficient de aproape de noi, trăitorii la Sighet, deși locuiți și munciți în Capitala… județului. Cum definiți dimensiunea culturală, de azi, a Sighetului?
PD: Deosebită. Este un oraș mare și puternic în plan spiritual.

IM: Colaborați – din când în când – și cu sighetenii? Dacă da, pe ce… paliere?
PD: Desigur pe cele educaționale. Doresc mult ca tinerii să vină la Universitatea noastră pentru a se forma și a construi spiritual Maramureșul.

IM: Cum ar putea fi influențată – în bine – evoluția, pe termen scurt și mediu, a Orașului dintre ape? Dar a Maramureșului?
PD: S-a făcut mult. Se face mult și în prezent. Sighetul, Maramureșul dacă își vor păstra și promova sufletul profund al tradițiilor, își vor construi o identitate Unică și Fundamentală.

IM: Sunteți președintele „Asociației Bogdan Dragoș – a urmașilor voievozilor maramureșeni”. Sună foarte neaoș denumirea asociației dar, mai avem tineri care sunt interesați de istorie? Am impresia sau mă înșel că istoria este… pe cale de dispariție, în lumea analfabeților funcționali?
PD: Istoria este esențială în formarea unui tânăr. Filosofia și istoria sunt esențe. Istoria reprezintă unul dintre pilonii de bază în formarea unui tânăr. Filosofia, istoria și literatura îți hrănesc sufletul și mintea. Analfabeții funcționali! Este treaba lor cu ce își hrănesc mintea și sufletul. De aceea ajung în această stare.

Despre „Asociația Bogdan – Dragoș” a urmașilor voievozilor spun că a realizat lucruri deosebite de recuperare a Istoriei Maramureșului și a Valorilor sale Fundamentale. Există trei institute sub egida Academiei Române care vizează această cercetare a tradițiilor, la Giulești, Dragomirești și Săliștea de Sus. S-au publicat cărți de referință. S-au organizat simpozioane naționale. Spiritul tutelar al acestei Instituții este distinsul academician Alexandru Surdu, cetățean de onoare și Ambasador al Maramureșului, „Doctor Honoris Causa” al Universității de Nord din Baia Mare, cel mai mare filosof român în viață, creator al unei opere filosofice unice care continuă tradiția ideatică a operelor lui Lucian Blaga, Constantin Noica și a altor filosofi români de referință. Ne mândrim că este mereu alături de Maramureș și valorile sale.

IM: Și mai sunteți președintele Asociației de prietenie România – China, filiala Baia Mare. Câtă prietenie ați difuzat dinspre China în județul nostru sau… viceversa?
PD: Obiectivul principal este dezvoltarea relațiilor de prietenie și colaborare. Au fost multe vizite oficiale la Ambasada Chinei. Au fost dezvoltate relații la nivel academic și sunt facilitate schimburi economice. Oameni de afaceri din Maramureș au făcut diverse vizite în China. Vizita Ambasadorului Chinei în Maramureș, impresiile Excelenței sale au declanșat o serie de activități concrete.

IM: Dacă ar fi să reconfigurați traseul dumneavoastră profesional, ce ați modifica și/sau ajusta?
PD: Poate multe aspecte, dar este interesant așa cum s-a derulat acest traseu. A fost dificil. Extrem de dificil…

IM: Ce proiect personal – pentru perioada imediat următoare – v-ați propus?
PD: Am pregătit pentru publicare trei cărți în domeniul filosofiei, la editura Eikon. De asemenea, pregătesc o carte de filozofie indiană ce va fi publicată la o prestigioasă editură din Germania. Pregătesc spre publicare un volum cu studii științifice ale doctoranzilor și doctorilor în filosofie de la Școala noastră de Filosofie. Pregătesc spre publicare volumul de poezii al tatălui meu, „Cămașa de zale”. Lucrez la studii științifice pentru revistele de profil și pentru participarea la Conferințe naționale și internaționale. Mă pregătesc pentru Congresul mondial de filosofie de la Paris din august, 2020. De fapt, este vorba de o continuare, eu am mai participat și la alte congrese mondiale de filosofie, la Veneția, la Bruxelles, Rabat și Iași.

IM: Ca să încheiem pe coordonatele poeziei, vă rog să ne redați câteva versuri, care vă plac foarte mult, din creația poetului… Petru Dunca!
PD: Sunt versuri pe care nu le-am mai scris:

„Umbra unei păsări uriașe se năruie și se topește peste sufletul meu. Mereu, mereu trăiesc acest ecou al unor sensuri pierdute…”

IM: Vă mulțumesc pentru acest interviu și… ne vedem la „Dragoș Vodă”! Sărbătoarea Centenarului ne va (re)uni!
PD: Marea Sărbătoare a acestei prestigioase instituții ne va reuni. Întoarcerea în timp înseamnă de fapt…Renaștere.

Vă mulțumesc mult, mult pentru acest dialog amplu, care a însemnat o descindere într-un timp frumos.

Vă felicit pentru toată această trudă extraordinară, de altfel plăcută, de a publica antologia de poezie și cartea de interviuri.

Ion MARIȘ

oferta-wise

1 Comentariu

Click aici pentru a comenta

Lasă un răspuns la mariusvisovan@yahoo.com Anulează răspunsul

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

  • O mica competare respectuoasa.

    Ieudenii nu au facut puscarie ( canal, lagar,etc) doar pentru ca s-au opus colectivizarii ci in primul rand pentru ca au aparat identitatea romaneasca a Maramuresului contra anexarii la URSS ( 1945), si-au aparat credinta lor greco-catolica prigonita ( 1948) si au sustinut partizanii anticomunisti ( 1949-1953).
    Apararea proprietatii private este legitima dar majoritatea ieudenilor s-au jertfit pentru cauze mai nobile, crestine si nationale.

oferta-wise