Constatare amară! (autor, Ileana Pisuc)

Cu cît vin mai des în SUA, cu atît observațiile mele sunt doar de ordin constatativ.

Emoția, exuberanța sau uimirea față de tot și de toate s-au cam estompat.

Aștept noi provocări care sa mă facă să exclam: wow!… însa rutina zilnică, goana nesfîrșită după nevoile imediate inerente într-o societate de consum îti seacă entuziasmul încet, încet. Aici chiar că e vîrful aisbergului. Totul e la scară mare, ca îtr-un furnicar lumea e parcă teleghidată și gonește bezmetică între job, food, șoping, iar într-un tîrziu, sleep. Nu se văd diferențe de comportament prea mari între diferitele nații care populează America. Toți se aliniază politicii consumiste, care aici are rolul suprem, produsele globalizate sufocă rafturile, printre ele cumpărătorii defilează non stop în scîrțîitul cărucioarelor, ca într-un carusel scăpat de sub control.

Totuși, am văzut un licăr de speranță în această masă uniformă de ,,consumiști” , e drept nu prea mulți dar rămași cu metehnele de acasă. În primul rînd se disting românii. Ciudată nație și asta a românilor! Pleacă în cele mai îndepărtate locuri de pe glob, dar ține morțiș să aibă aproape, gustul de acasă. Ba am mai făcut și o constatare ad-hoc; fizic oamenii se mai schimbă în timp, ba chiar unii, după multă vreme în care nu i-ai văzut, sunt aproape de nerecunoscut.

Expresia chipului, constituția corporală, de-a lungul timpului, toate suferă modificări.

Doar Gustul rămîne mereu viu, e cel care nu te înșeală, atunci cînd cauți printre sutele de sortimente de toate soiurile. Cred că genetic ni s-au implementat aceste caracteristici de a identifica naturalul de artificial, bunul simț de impertinență, buna creștere de aroganță, etc. Altfel cum să-mi explic că atunci cînd facem aprovizionare, întoarcem Dallasul pe dos: de la ruși cumpărăm mezeluri, de la polonezi vegeta, de la mexicani varza murată, de la vietnamezi carnea de porc de la, de la pînă pierdem o jumătate de zi. Asta după multe experimente, care cît de cît împreună dau gustul mîncării de acasă. Că mă și întreb: atunci de ce am venit în America? Eu atîta mămăligă, pită de mălai, sarmale, plăcinte cu mărar, hrenzăle, n-am făcut niciodată acasă, noroc că aici mai exersez! Altfel aș uita de unde am venit.

Acasă mai mereu auzeam repetîndu-se ostentativ expresia de „stat paralel”.

Aici încă de la început am folosit expresia de ,,lumi paralele” la care fac referire ori de cîte ori ceva mi se pare împotriva naturii, sau e peste puterea mea de înțelegere.

Mă obsedează forfota continuă de aici, de rutinare a vieții în același ritm, ca într-un cerc vicios, culminînd la sfîrșit de săptămînă, cînd ajunge la apogeu.

Magazinele ticsite de produse pe care nici nu te-ai gîndi că mintea omenească le-ar putea crea, lume blazată, sigură pe ea (și pe cardul din buzunar), alege și selectează calm și-și umple cărucioarele de parcă în fiecare zi s-ar anunța sfîrșitul lumii.

Cîrcotașă prin vocație, trebuie însă să găsesc eu un motiv de ,,insomnie” și să ajungă să mă tulbure fie și o imagine postată în media. Era o imagine video din Nigeria în care se vedea un șir de copii, vreo 600, aliniați unul după altul, într-o tacere desăvîrșită, așteptîndu-și rîndul fiecare, să ajungă la un cazan aburind care le oferea cîte o farfurioară de mîncare cu cartofi și, culmea, cu cîte o bucățică de carne. Nu vedeai pe unul care să încerce măcar să sară peste rînd, toți stăteau încolonați, și mai mari, și mai mici, la gîndul că vor primi aceea farfurie cu mîncare cu carne. Înainte de a ajunge la cazan, era pus la dispoziție un lighean cu apă, unde rănd pe rînd se spălau pe mîini cu atîta evlavie, înainte de ,,ospățul” care-i aștepta…

Repede am și făcut o paralelă între galantarele supraîncărcate de aici și cazanul aburind din aceea țară săracă… Între copiii răzgîiați cărora cu greu le intri în voie și acei oropsiți ai soartei…

M-a încercat (a cîta oară?) starea aceea de neputință în care nu-mi pot da un răspuns la întrebarea: dacă avem o singură viață și ne naștem toți egali, unde se produce ruptura și intervine o asemenea discrepanță în lume?

Numai din mîncarea pe care unii o aruncă, alții ar sta la coadă și ar putea experimenta cum e să fii cu burta plină.

Expresia acelor copii înfometați, dar așteptînd cuminți în ,,șirul foamei” ține loc de o mie de cuvinte nespuse, care ți se pun în gît și în afară de a le aduce la lumină nu prea ai ce face. Molima înfometării a ajuns la dimensiuni nebănuite, în paralel cu molima îmbuibării peste limită, încît nu-i mai dai de capăt.

Tot mă urmărește un titlu al unor reportaje din țară: “Izolați în România”. Izolat poți să fii și în America, dacă ești dezrădăcinat n-ai apartenență la mai nimic, ești încazermat în niște cuști de carton suspendate, avînd doar un număr de identificare în care cît e ziua de mare nu vezi om cu om. Totul e sub control. Că m-a și străfulgerat așa ca o comparatie între găinile de crescătorie față de cele de curte. E mare diferența și aici, raportată la nivel de OM.

În timp ce marea masă este înghesuită în aceste ,,crescătorii”, unii potentați ai zilei au proprietăți întinse pe zeci de hectare. În același timp, pămînt nesfîrșit neocupat. Totul este comasat în jurul lanțurilor comerciale. Consumismul este Forul Suprem în jurul căruia omul bîzîie neîncetat, dîndu-și falsa iluzie că aceasta se numește VIAȚĂ!

 

Ileana PISUC

Dallas, USA