Corespondență din centrul Tornadei (autor, Ileana Pisuc)

21 octombrie 2019, Dallas, Richardson 

Ileana Pisuc

Niciodată să nu spui niciodată! Adevărate vorbe, care parcă nu sunt atît de veridice decît atunci cînd sunt aplicate atît la figurat, cît mai ales la propriu.

Cu fiecare aterizare, aici pe pămînt american, intervine așa ca o rutină. Uniformitatea liniară cu care deja ochiul s-a acomodat, aceleași autostrăzi cu multe benzi, cu poduri suspendate, cu rîuri de mașini, clădiri din sticlă și oțel… Cum s-ar zice o monotonie bine pusă la punct.

Chiar cu o zi înainte de tornada de care am să vă relatez, constatam că nimic nu s-a schimbat față de anul trecut, totul duduie, nu-mi sare nimic wow în ochi mai ieșit din comun, ceva să spargă ordinea și disciplina asta care te agasează de la o vreme. Mă plîngeam iar de lipsa oamenilor din peisaj. Cu toate că locuim la casă, nu vezi un vecin cu alt vecin, toată ziulica cît e de lungă e un pustiu, spart doar din cînd în cînd de zgomotele utilajelor celor plătiți să tundă gazonul sau să întrețină piscinele. Îi urmăresc de după jaluzele cum umblă ca niște zombi cu niște pălării imense pe cap și cu niște măști pe față, cum își fac treaba mecanic. Cecul e imboldul care-i mînă în fiecare zi și-i așteaptă la sfîrșit de săptămînă sub preșul de la intrare.

O caldă duminică, cam prea caldă (zic eu), cer în general senin, nimic care să prevestească urgia ce avea să se abată peste noi în aceea seară. Doar niște nori răzleți apăruți, desprinși de nicăierea, dădeau tîrcoale (cam prea jos), saturînd atmosfera cam 90% cu umiditate. Pe aici e ceva normal, eu plîngîndu-mă că n-am aer. Am stat pînă tîrziu pe terasă, retrăgîndu-ne într-un final fiecare în dormitorul lui.

Deodată niște fulgere orbitoare urmate de niște bubuituri au incendiat cerul.

În fracțiuni de secundă, evenimentele s-au succedat, nedîndu-ne timp să ne dumirim ce se întîmplă afară. Pe toate telefoanele din casă au intrat mesaje de alertă de tornadă iminentă cu epicentrul în Richardson, unde locuim.

Cutremurul din 77 pe la noi nu s-a simțit, dar eu cred că toate urgiile încep cu un urlet lugubru, venit parcă din tenebrele Pămîntului. Așa a fost și aici. Simțeai că ești luat pe sus cu casă cu tot, că n-ai nici un control. Ne-am refugiat în singurul loc cît mai sigur, pe holul dintre dormitoare fără geamuri. Primul instinct a fost să cad în genunchi, cu fața la perete și să-l împing către exterior alături de ceilalți ai casei și să-mi zic toate rugăciunile cunoscute, ba cîte unele chiar inventate pe loc! Se lua curentul non stop. Dar mugetul, mugetul acela sinistru nu-l voi uita în veci!

Preț de vreo 30 de minute am fost la mila Domnului. Auzeam bufnituri pe acoperiș, crengi ce se zdrobeau de casă, haos total. Ne uitam unii la alții nepunticioși, neștiind dacă în următoarele secunde ne vom mai vedea.

Cînd acel muget s-a mai estompat, am îndrăznit să deschidem ușa și la fel ca noi o făceau și ceilalți vecini.

Dacă pînă atunci mă plîngeam că nu prea văd oameni, acum i-am văzut pe toți odată, întrebîndu-se unii pe alții dacă sunt ok și încercînd pe întuneric să evalueze pagubele. N-am prea dormit în aceea noapte. La fiecare rafală de vînt mai puternică, eram în stare de urgență.

A urmat apoi o ploaie anormală, grea, asemeni vîntului. Acoperișurile fiind distruse, ploaia înmoaie pereții de carton, trebuind practic, refacerea casei de la temelie.

A doua zi cerul era brăzdat de elicoptere care survolau necontenit pe deasupra Sinistrului, ce s-a abătut asupra Dallasului. Ca printr-un miracol, strada noastră a scăpat cu pagube minore, constînd din crengi rupte din copacii de pe lînga case.

Toate televiziunile relatau și arătau adevărata catastrofă la adevăratele ei dimensiuni. Se estimează pagube de peste 2 miliarde de dolari.

N-am putut relata mai repede, deoarece străzile erau închise din cauza copacilor rupți, a acoperișurilor smulse și aruncate pe mașini.Am vrut să văd eu cu ochii mei dezastrul. Este o vorbă: ceea ce urechea aude, gura să vorbească! Eu vin cu completarea: ceea ce ochii văd, mîna să scrie! Echipe de constatări de la asigurări aleargă non-stop la cei în nevoie și stabilesc daunele. Ce mă nedumerește pe mine este calmul oamenilor, încrederea că totul va fi ok.

N-am văzut disperare, proteste, fiecare știe ce are de făcut și se bucură unii de alții că au rămas în viață. Nu s-a raportat niciun deces.

Acum parcă și eu mi-am intrat în „starea mea de comfort”. Nu mai e așa mare contrastul între ceea ce am lăsat și ceea ce e aici.

Monotonia de fiecare zi a fost spartă. Era prea perfectă! Mai văd și eu cîte o hîrtie zburînd, niște garduri sparte, crengi aruncate valvîrtej.

E atîta de lucru, încît echipele de curățenie nu mai fac față. Dacă pînă mai ieri mexicanii își făceau publicitate agățînd oferte pe clanțele ușilor, acum trebuie să te programezi.

Exact ca în păduri, unde ciocănitoarea este denumită „doctorul pădurilor” sau hiena care curăță pădurea de hoituri, așa și aici, mexicanii duc greul în ceea ce privește partea de curățenie a orașului.

Eu v-am relatat de pe poziția celui ce vede pe o porțiune mai limitată, dar proporțiile dezastrului sunt greu de vizionat și pe canalele de știri.

Acuma eu în încheiere, am totuși o bănuială. Oare nu cumva din cauza demarajului prea mare cu care am venit eu în SUA să fi „scurnuit” oarece curenți care mai apoi s-au transformat în tornadă? (Sper să nu-și fi dat seama americanii!)

Ileana PISUC

a transmis din centrul tornadei, din Dallas, Richardson

 

PS: Ni se lasă în fața ușilor cărți de vizită de la psihologi, la care se poate apela dacă ai rămas cu ceva sechele de pe urma tornadei.

Eu am rămas cu una: repet întruna că vreau acasă, eu altă tornadă n-aș mai suporta!

Nu pot să nu fac o constatare amară: am fugit de iarna ce se anunță cea mai grea din ultimii ani și de crivățul nostru sănătos și am venit la tornada americană. Ironia sorții!