Arestați în august 1948 și întemnițați în închisoarea din Sighet (actualul Muzeu Memorial), tinerii maramureșeni din grupul de rezistență anticomunistă (majoritatea elevi la Liceul „Dragoș Vodă”) au fost mutați toți la venirea iernii în celula 74, de la etajul 2, o celulă mai mare cu 9 paturi, iar ei erau 18 (dormeau doi într-un pat). Frigul, alimentația insuficientă, restricțiile de tot felul și îngrijorarea pentru ce va urma nu au putut stinge bucuria tinerească de a fi toți împreună, într-o atmosferă de solidaritate și comuniune spirituală cultivată încă din libertate dar sudată enorm în anii de detenție. Amintirile lui Gheorghe Andreica sunt pline de farmec…
„Cu post, cu rugăciune, cu repetarea tuturor colindelor zile la rând, învăţând unul de la celălalt tot ce s-a uitat sau ce nu s-a ştiut deloc, am ajuns în seara de Crăciun. Puiu Andreica (cel mai mic din lot, 15 ani ) nu-şi putea imagina să treacă seara de Crăciun fără să plângă când îşi va aduce aminte de alte Ajunuri petrecute cu familia. Era şi normal să cugete astfel. El încă nu trecuse pragul copilăriei. Noi, ceilalţi, chiar dacă nu depăşisem cu mult hotarul – eram măcar cu ambele picioare pe acest prag şi pregătiţi a face pasul următor, spre bărbăţie.
Întreg programul închisorii a fost devansat (încă nu intrase în vigoare noul regulament, de tip comunist, care evident excludea orice sărbătoare religioasă). Cina s-a servit cu o oră mai devreme. Gardienii erau îmbrăcaţi în haine curate şi parfumaţi. Chiar şi moş Tivadar (un gardian mai în vârstă, din Rona de Jos) mirosea a busuioc şi măghiran – parfumul cel plăcut şi sănătos al ţăranilor din Maramureş. Arpacaşul primit la cină era mai gros ca de obicei.
Pe două paturi am aranjat puţină mâncare din pachetele de acasă (care la scurtă vreme au fost complet interzise), aşa cum am crezut noi că ar fi mai cu gust. Am aprins focul şi am aşteptat să iasă fumul. Dintr-o bucată de hârtie rătăcită prin pachete am tăiat 18 fâşii subţiri, care trebuiau să simbolizeze lumânările de pe pomul de Crăciun.
Cum a trecut „închiderea”, am aprins cu toţi aceste mici torţe, iar Nelu Dunca a dat tonul colindelor, începând cu „O, ce veste minunată”. Ne-am ridicat cu toţii în picioare şi am cântat în surdină. După ce am terminat de mâncat, am continuat cu toate colindele pe care le ştiam şi am evocat toate obiceiurile din Maramureş.
A fost o seară de înălţare sufletească cum până atunci nu mai trăisem. Ne miram cu toţii, şi mai ales Puiu Andreica, cât de sublimă a fost acea seară în care – după socoteala lui – ar fi trebuit să plângă.
Ne-am culcat târziu, după miezul nopţii, iar în loc de rugăciunea de seară am colindat „Nouă azi ne-a răsărit”… (Gheorghe Andreica, Cu ghiozdanul la închisoare)
În anii următori, ziua de Crăciun îi va găsi pe tinerii sigheteni la Pitești, Aiud, Gherla, Canal… în împărăția torturilor și a groazei, unde „înghețul se întinde pe suflet, pe oase, pe fier…” iar deținuții păreau niște „strigoi care colindă la geamuri opace…” (cum avea să spună mai tîrziu Aurel Vișovan). Prin comparație, Crăciunul de la Sighet din 1948, chiar petrecut în închisoare, li se părea retrospectiv ca un moment luminos, de bucurie și speranță…
Emmanuel! Dominus nobiscum! Domnul e cu noi!
Preot prof. Marius Vișovan
O suferință de conjunctură in seara de Craciun 1948, a fost transformată, atunci și în retrăiri, în momente de încântare și bucurie enormă, organizată și admirabil trăită de grupul de elevi „Vișovan”, copii ai Liceului „Dragoș Vodă” Sighet, întemnițați aici pentru credință, pentru sentimente de libertate și spirit patriotic, în neânfrângere. Obiceiuri și datini, tradiții și, mai ales, excepționale colinzi maramureșene, știute sau exprimate de la unul la altul, au animat și „înfrățit” grupul, având ca dirijor pe Duca Nelu, sușinut și de cel mai tânăr dintre ei, Gheorghe Andreica, care a transmis mai apoi și in scris sacrul și binecuvântatul eveniment.
Trăit cu atâta seninătate și bucurie, în „sărăcia” unei celule, 74, sub o amenințare, intr-o profundă pioșenie față de Nașterea lui Isus, și El nascut în sărăcia unei ieseli, sub amenințarea lui Irod al vremurilor. Din pachetele ce s-au mai primit au amenajat o „bogată” cină tradițională, iar din mici harti găsite în ambajul pachetelor au făcut „lumânări” pentru imaginarul pom de Craciun.
Alți ani, alte seri de Crăciun, trăite altfel, mai în surdină, pe unde au fost duși: Pitești, Târgșor, Gherla, Aiud, la Canalul „încăpator și primitor”, cu aceeași profundă bucurie sufletească, peste toate suferințele produse, pe care le asociau și le închinau fericitului eveniment.
Va multumim, domnule profesor Barcan! Sarbatori fericite!