Crăciun la Sighet, după 16 ani…

Iarna lui 1964, la câteva luni după eliberarea din cei 16 ani de închisoare… încet, încet se apropia Crăciunul, un Crăciun oarecum liber. Intrat și eu în febra pregătirilor în aşteptarea Naşterii Domnului, gândurile mi se mai linişteau şi păreau să capete un sens… Casa noastră de la Locul Târgului fiind chiar la drumul principal a fost vizitată de multe cete de colindători.
… Picurau din cer colinzile ca nişte clopoţei, prin glasul copiilor de la geam. Ei anunţau – fără teamă – că s-a născut Isus. Erau copiii ce nu fuseseră alteraţi de presiunea ideologică ce se manifesta până şi asupra lor. Acasă aveam şi un pom de Crăciun; privindu-1 şi ascultând colindul copiilor, mintea mea a zburat spre Crăciunurile din închisoare, începând cu acea teribilă zi de Crăciun din 1949, zi când s-a dezlănţuit uraganul de la Piteşti, ce a doborât atâţia dintre noi. Apoi alte Crăciunuri, mai liniştite oarecum, de la Baia Sprie sau Aiud, când într-un colţ de celulă – pentru a nu fi auziţi de gardieni – cântam în şoaptă colinzi şi căutam să ne împletim gândurile cu cei de acasă, care nu ştiau nimic de noi, precum nici noi de ei.

Au început să mi se umple ochii de lacrimi şi-am fredonat un fragment din „colindul de închisoare” al poetului Radu Gyr: „O, brad frumos, ce sfânt erai / În altă sărbătoare! / Mă văd copil cu păr bălai / Şi ochi ca de cicoare,/ Revăd un scump şi cald cămin / Cu chipul Maicii Sfinte / Imagini de Crăciun senin / Îmi vin şi azi în minte. / Un pom cu daruri şi lumini / În amintiri se-arată / Şi-n vis zâmbeşte ca un crin / Copilul de-altădată ./ Azi nu mai vine Moş Crăciun / În noaptea de cenuşă /Şi doar tristeţile se-adun / Să-mi plângă lângă uşă ./ Omătul spulberat de vânt / Se cerne prin zăbrele / Şi pare temniţa mormânt / Al tinereții mele…” Ultimele cuvinte au fost în hohot de plâns, spre nedumerirea alor mei, care, totuşi, m-au înţeles şi m-au lăsat să-mi descarc sufletul.
Mama şi-a amintit când, cu ani în urmă, camarazii mei fugiţi în munţi au apărut într-o noapte de Crăciun, colindând la geam. Erau îmbrăcaţi în straie ţărăneşti, cu căciuli mari, ce le acopereau faţa, spre a nu fi recunoscuţi de oamenii cu gânduri rele. „A fost un amestec de frică şi bucurie”, a spus mama. Frica de a nu fi urmăriţi de Securitate şi prinşi, dar şi bucuria că sunt prietenii mei, care au adus cu ei un dram de speranţă în mai bine. Mama căuta să-şi imagineze că eram şi eu acolo printre ei, ca pe vremuri.

Dintre nepoţi (copiii surorii mele Viorica), era acasă numai Rodica, elevă în ultimul an de liceu. Băieţii, Grațian și Valentin, erau studenţi, urmau să vină doar în ajun de Anul Nou. Regimul politic al ţării căuta să laicizeze Sfânta sărbătoare a Crăciunului, transpunând-o peste Anul Nou. Am auzit că de frica de a nu fi prinşi cu pom de Crăciun în casă, unii activiști ai Partidului Comunist, recurgeau la următoarea stratagemă: cumpărau doi brazi – pe unul îl împodobeau într-un colţ cât mai ascuns al casei, iar pe celălalt îl ţineau în curte, la vedere, pentru ca trecătorii să creadă că bradul va fi împodobit doar de Anul Nou. Oare mai rămăsese în ei ceva din adevărata semnificaţie a sărbătorii? Sau au cedat presiunii copiilor, care vroiau neapărat să aibă un pom de Crăciun?…

Așa mi-am petrecut primul Crăciun acasă, la Sighet, după 16 ani… alternând între veselie și tristețe, printre speranțe și amintiri… dar prezența și bucuria mamei mele îmi dădeau încredere că iadul a rămas în urmă…

Aurel Vișovan (Dincoace de gratii)