De-ale CFR-ului (autor, Horia Picu)

Mergi cu trenul – la cușetă – de la Sighetu Marmaţiei spre Bucureṣti sau invers și ai parte, în prea lungul timp cât trebuie să stai acolo, de clipe de neuitat.

Lumea în vagon e civilizată, șeful de vagon e întotdeauna amabil. Nimic negativ de zis. Nici despre muntele de gunoi care s-a format și a crescut mândru prin grija autorităţilor competente de peste mări și ţări (că doar n-o fi vorba despre niṣte niște autorităţi mai de pe lângă noi…) nu vreau să scriu mai nimic acum.

Nu-mi vine să mai scriu nici că dacă vii de undeva din lumea asta unită sub un steag albastru cu un cerc de stele în mijlocul lui și nu știi unde-ai ajuns, fiind în tren, e suficient să te uiţi pe geam. Vezi mizerie peste tot. Gunoaie, pe malurile râurilor, prin ramurile copacilor, pe drumuri și pe marginile lor, vezi jalea ṣi indiferenţa. Vezi Nesimţirea!!!

Atunci… imposibil să nu știi în ce ţară ai ajuns… Cu ani în urmă, în Braṣov, odată când încă nu terminasem clasele primare, dintr-un autocar au coborât niște turiṣti străini. Prost îmbrăcaţi faţă de cum erau românii. Sărăcuţi, vai de capul lor… Cineva de lângă mine – ţin minte faza de parcă a fost ieri! – a zis: „ăștia-s ***”. Nu vreau să scriu de unde erau. Vreau doar să subliniez că cineva din grupul de străini a auzit și a întors capul spre grupul unde mă aflam și a confirmat că erau din ***.

Cam asta era România odată… Mai mândră și mai curată decât unele dintre suratele ei europene de azi.

Revin la impresii de călătorie de la ultima deplasare dinspre București spre casă. Mă uitam pe geam. Obișnuit cu prea mizerabilele geamuri ale CFR-ului, am observat în partea de jos a sticlei o dungă întinzându-se pe toată lăţimea ferestrei, la vrei 10-15 centimetri de partea de jos. Nimic neobiṣnuit într-o ţară în care mizeria a devenit obișnuitul și curăţenia excepţia. Doar că la frânarea trenului, dunga a început să se miște! Să se onduleze! De la stânga spre dreapta și invers, în timp ce trenul, în goana lui nebună (întelegeţi ironia…), începea să frâneze.

Dunga aia era, de fapt, stratul superficial al apei care era „captivă” între cele două straturi de sticlă ale ferestrei unde stăteam și mă uitam afară, bucuros și mândru ca de fiecare dată când ajunge trenul în Maramureș.

Am făcut niște poze. O să vedeţi dunga despre care am amintit în partea de jos a ferestrei care, oricum, e cam jegoasă, neavând cine s-o spele. … dar cine să spele, mai găsim pe unul, altul.

Se poate și mai rău. Tot la vagonul – cușetă. Te duci în locul unde fiecare intră singur și încerci să te ușurezi în locul special conceput pentru asta. Îţi trece repede cheful, vâzând bazinul plin cu lichidul cel gălbui bălăngănindu-se ameninţător în spaţiul dedicat omeneștilor activităţi. Atunci, te gândesti că Alfred Hitchcock spunea că „Lungimea unui film trebuie direct corelată cu rezistenţa vezicii urinare umane”. (sursa: http://www.citatepedia.ro)

Dar lungimea unei călătorii cu trenul în România?

Asta nu-i nimic, dar când te gândești că „dacă o cetate se dărâmă devine ruină, pe când o movilă de gunoi rămâne tot gunoi″. (Proverb israelian – sursa: https://www.youtube.com/watch?v=IuKgC1aphWw&t=186s), nu poți să nu te gândești: Sighetul ce-o fi? Și mai ales, ce-ar putea să devină dacă o ţine(m) tot așa?

Dar ţara???…

Horia PICU