De ce MARAMUREȘ NU MARAMU și MARAMUREȘEAN NU MOROȘAN (autor, Ioan Ardeleanu-Pruncu)

Numele este singura dovadă de existență a unei persoane sau a unui loc de pe pământ. Fără numele înscris într-un act, nu exiști. Chiar și după moarte, persoanele sunt identificate după numele purtat și înscris în acte. Tocmai de aceea, una dintre cele mai clare dovezi de respect față de cineva este să-i rostești și mai ales să-i scrii corect numele pe care îl poartă. Regula este valabilă și pentru numele de localități și cu atât mai mult când este vorba de țara și locul în care trăiești și care, la rândul lor, te respectă, cinstindu-te cu numele lor. Așadar, celor care trăiesc în Maramureș, acest loc din România le dă dreptul să se numească și să fie numiți maramureșeni și să fie mândri de acest nume… cei care cred că-l merită.
Este adevărat, că graiul (subdialectul) maramureșean are unele trăsături specifice mai deosebite și una dintre acestea este tendința de a scurta unele cuvinte. Metoda este numită în lingvistică apocopă și este prezentă frecvent la apelativele de adresare aflate în cazul vocativ: măi Pă! sau, simplu, Pă! (pentru Pătru), măi Ște! sau Ște! (pentru Ștefan), hăi Mări! sau tu Mări! (pentru Mărie), tu Ilea! (pentru Ileană) etc., prescurtarea terminându-se în toate cazurile cu o vocală accentuată. Dar trebuie avut în vedere și faptul că aceste prescurtări se aplică doar numelor de botez și niciodată celor de familie sau celor de localități (toponimelor): locuitorii din Berbești au fost și au rămas, în toate situațiile, „berbeșteni”, cei din Hărnicești – „hărniceșteni”, cei din Strâmtura – „strâmtureni”, cei din Sarasău – „sarasăueni”, cei din Câmpulung – „câmpulungeni” și tot așa și în celelalte cazuri.
După Unire, confraților din celelalte provincii românești veniți – și mulți dintre ei stabiliți aici – părându-li-se ciudate prescurtările amintite mai sus, au găsit în ele motive de glume. Multe dintre acestea au fost puse în circulație și prin revista de umor „Pupăza”, lansată la Sighet de Vasile Ilea, dar au fost sesizate și de lingvistul Tache Papahagi în 1925, în studiul său „Graiul și folklorul Maramureșului”. Nu de puține ori acele observații glumețe au dat naștere unor tendințe de aplicare a unor prescurtări forțate și lipsite de logică precum cunoscuta expresie zeflemitoare „Maramu, cole cu brî cu la”, aluzie la mămăliga (coleșa) cu brânză și cu lapte, care se găseau frecvent pe masa maramureșeanului, și pe care, de altfel, între noi fie vorba! le înfulecau cu mare plăcere ori de câte ori aveau ocazia și bșcălioșii de serviciu. Molcomi și toleranți, maramureșenii nu se supărau, nu „băgau de samă” micile răutăți, singurul (după știința noastră) care a făcut-o, a fost ziaristul (originar din Budești și bun cunoscător al graiului nostru) Ion Berinde, numindu-le „forme peiorative inventate de regățeni. Maramureșenii nu și-au batjocorit niciodată graiul și n-au prescurtat niciodată în felul acesta”.
Însă chestiunea trebuie privită – și se cuvine analizată – și dintr-o altă perspectivă. Limba noastră românească și gramatica ei, funcționează după niște reguli, de la care există, desigur, și anumite excepții, dar având în vedere faptul că „excepția întărește regula”, invențiile și inovațiile lingvistice care nu se încadrează în aceste cerințe și reguli, sunt abateri, deci trebuie considerate ca atare și sancționate. Și, nu în ultimul rând, ar trebui avută în vedere și regula nescrisă a bunului-simț, a nevoii de a fi „în rând cu lumea”. Și iată de ce: România are 41 de județe și locuitorii acestora își zic, după numele județului lor: cei din Botoșani – botoșăneni, cei din Călărași – călărășeni și tot așa, dâmbovițeni, hunedoreni, ialomițeni, mehedințeni, teleormăneni etc. adăugând conform regulii sufixul -eni la forma de bază. Numai noi suntem… „moroșeni”! De ce? „Prescurtăm… e prea lungă (denumirea) și greu de pronunțat”, motivează unii. Păi, comparați-o cu cele de mai sus și veți vedea, că nu aveți dreptate. Este mai dificil de pronunțat „maramureșean” decât „mehedințean” sau „teleormănean”? Nicidecum!
Dar ia să vedem și despre ce fel de „prescurtare” este vorba în cazul nostru? Ce s-a luat din cuvântul „maramureșean” pentru forma prescurtată „moroșan”? De unde au apărut cele două vocale „o”?! Să fie din Letopisețul lui Grigore Ureche, cu celebra sa afirmație: „Românii, câți se află în Ardeal și la Maramoroșu, de la un loc sunt cu moldovenii și toți de la Râm se trag”?! Puțin probabil, având în vedere circulația extrem de redusă a respectivei scrieri. Dar, chiar și așa, prescurtările se fac și ele după niște reguli, nu după bunul-plac al celor cărora le este lene să caște gura, pentru a pronunța corect și în întregime cuvintele. Și-apoi regula spune că în prescurtare se folosește întotdeauna prima parte a cuvântului, nu ultima. Deci Limba nu poate fi și nu trebuie lăsată la voia oricui, iar regulile ei cu atât mai puțin, fiindcă, în felul acesta, prin 1970, secretarul Sfatului Popular a hotărât fără să consulte pe nimeni, că Sighetul Marmației trebuie să se scrie fără „l”-ul final, fiindcă „acesta oricum nu se pronunță în mod curent”. Și de-atunci, numele orașului nostru, contar celor mai elementare reguli ale gramaticii*, se
scrie mereu și peste tot greșit. Adică nu chiar peste tot, presa centrală și publicațiile serioase au continuat să îl scrie corect. Și nu doar acestea. Dar ce folos**, dacă de cum intri pe poarta Primăriei, dai cu ochii de o inscripție mare și colorată, pe care scrie: PRIMĂRIA ȘI CONSILIUL LOCAL SIGHETU MARMAȚIEI JUDEȚUL MARAMUREȘ, iar la Centrul Culturii noastre locale scrie peste tot, mare și frumos CENTRUL CULTURAL SIGHETU MARMAȚIEI.**
Ne mândrim – și pe bună dreptate – că Sighetul Nostru împlinește 700 de ani de când poartă în scris acest nume, dar nu-i respectăm în scris forma corectă și conformă cu normele limbii române actuale.
Există însă și opinii conform cărora și „maramureșean” și „moroșan” sunt corecte și sunt înșirate o serie de argumente. Ne oprim, fugitiv, la doar câteva dintre ele: Cronicarul Nicolae Costin (1660-1712) cu al său „Letopiseț al Țării Moldovei de la zidirea lumii până la 1601”, din care se citează: „Și așea s-au aședzat viindu și alți „moroșeni” pre unde le-au plăcut locul”. Fără să ținem cont de faptul că Nicolae Iorga, spune despre Nicolae Costin (comparându-l cu Miron Costin, tatăl său) că „este doar un biet compilator”, subliniem doar că respectivul Letopiseț a fost scris în anul 1711, cu literele vechiului alfabet chirilic și transcris cu litere latine muuult mai târziu. Deci grafia cuvântului „moroșan” din respectivul Letopiseț nu constituie, în limba română, un argument infailibil. Dar ne putem întreba și de ce nu s-a apelat la marele cronicar Miron Costin (1633-1691), care a cunoscut bine și în mod direct Maramureșul, prin care trecea în desele sale drumuri spre Polonia, și care, atât în celebra creație în versuri „Poema Polonă”, cât și în cronica „De neamul Moldovenilor”, a folosit (înaintea fiului său Nicolae) formele „Maramorăș”, „Maramorășenilor”?
Nici celelalte argumente prezentate, care apelează la exemple din scrierile lui Coșbuc și Sadoveanu, la o scrisoare a preotului Anderco Homorodeanu, la poeziile învățătorului P. Bilțiu-Dăncuș (despre care am putea avea o discuție aparte) sau la o declarație a politicianului maramureșean Ilie Lazăr, nu au suficientă legitimitate pentru a susține corectitudinea formei „moroșan”. În felul acesta, tendințele de a prescurta, fără regulă și fără reacția instituțiilor avizate, vor ajunge la forme de-a dreptul toxice pentru limbă. Și semnele în acest sens sunt cât se poate de clare. Un tânăr maramureșean de pe la noi, bine școlit, cu studii și masterate în filologie și etnologie, care promitea să devină un reprezentant de seamă al cântecului maramureșean autentic și un model de urmat, propagă în ultima vreme pe importante posturi de televiziune și pe celelalte numeroase mijloace de comunicare (TikTok, WhatsApp, Instagram etc.) texte precum cel din piesa de mare succes „Haida, hai la Maramu!”, accentuând grotesc ultima silabă: „muuuu!”. Și iată cum, de la primele sale înregistrări cu „Hori vechi din Maramureș” și de la primul său album (din 2017), atât de promițător numit „Din Maramureșul meu drag”, în câțiva ani, acest exponent de mare viitor al cântecului maramureșean, în goana după un succes facil, a ajuns, un… veritabil „moroșan din Maramu!”, făcător de texte anoste precum: „Am zânit aici la voi, să videț ce-i fain la noi…Ș-om strâga cu tăt glsu, Haida, hai la Maramuuu!” sau „Vă poftim pă tăț amu, Haida, hai la Maramu!”. Rezultatul? Scrieți pe Weeb, Google etc. „Haida hai la Maramu” și vă veți convinge. Merită să încercați! Sau căutați câte pensiuni numite: Maramu, Hai la Maramu, La noi la Maramu, Hai la noi la Maramu etc. au apărut în ultimul timp în Maramureșul nostru întreg.Un grup de tineri, fete și băieți tot de pe-aici, frumoși, cu voci plăcute și studii în domeniu și, fără îndoială iubitori ai Maramureșului, animați de cele mai bune intenții, au pus la cale, zic ei, „un proiect muzical românesc, care îmbină tradiționalul și arhaicul cu elemente contemporane”, dar căruia nu i-au găsit alt nume decât: „MA RA MU”! Care să fie motivul pentru eliminarea ultimei silabe? Oare, chiar are nevoie Maramureșul de astfel de publicitate, care îi schilodește numele? Pe termen scurt (și cu o gândire îngustă), probabil. Pe termen lung însă, va fi un dezastru. Instituțiile, laice și religioase din (Maramu) județul nostru, ce părere au?
*Vezi măcar G. Gruiță, „Gramatica normativă”, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1998, p.118-120.
*Autorul acestui articol l-ainvitat prin anii 70, în mod special, pe Academicianul lingvist Iorgu Iordan, care le-a spus sighetenilor că forma (Sighetu) fără –l este incorectă, dar autoritățile locale au rămas impasibile.
Ioan Ardeleanu Pruncu