De ziua lui Eminescu, împreună cu Ion Iuga, la Sighet (autor, Vasile Gogea)

Printeaza

S-a întîmplat în 15 ianuarie 1974. Eram, deja, de mai bine de trei luni „militar cu termen redus” la Batalionul de instrucţie, arma grăniceri, din Sighetu Marmaţiei, care ţinea de Brigada V Oradea. Iarna părea, după aproape două luni de geruri năprasnice şi vînturi care ne ardeau obrajii, să facă parte din inventarul unităţii militare. Temperaturile care îngheţaseră sub minus douăzeci de grade făceau ca tot programul de instrucţie să pară unul de detenţie ori de război cu un inamic invizibil. Sufeream fără întrerupere de frig şi, din această cauză, pe fondul alimentării precare, de foame. Dormitoarele fuseseră improvizate (eram prima serie de „terişti”, adică de tineri care satisfăceau serviciul militar cu termen redus înainte de a începe studiile universitare, unităţile militare care au fost desemnate să primească aceste noi „corpuri” de recruţi nu erau, în marea lor majoritate, pregătite, nici cu echipament, nici cu spaţii corespunzătoare, nici cu ofiţeri capabili să aplice noua „doctrină” militară pentru ofiţerii de rezervă) în nişte foste grajduri de cai, care au servit spre sfîrşitul celui de-al doilea război mondial, ca barăci pentru prizonierii germani aflaţi în tranzit spre Siberia. Erau „pavate” cu ciment, adăposteau în jur de cincizeci de militari în paturi metalice suprapuse, cîte două, cu o singură sobă de teracotă în mijloc, pentru care primeam o cotă, mereu insuficientă, de „brichete”, praf de cărbune presat în forme aproximativ sferice, fără putere calorică dar care afumau la greu „dormitorul”. Sigur, soluţiile pentru a contracara aceste „privaţiuni” absurde erau dintre cele mai neaşteptate, testînd inventivitatea (în toate planurile!) militarilor. Dar, cîţiva, cei care erau originari din sau aveau rude de gradul unu în Sighet (sau în satele limitrofe) puteau solicita (şi uneori chiar primeau) învoiri de 24 de ore în oraş. Astfel, mai scăpam şi eu din „lagăr” şi, pe lîngă băile prelungi şi fierbinţi pe care le făceam la un unchi (închipuindu-mi că pot să-mi încarc oasele cu destulă căldură pentru încă o săptămînă), am cunoscut acolo, în Sighet, cîteva figuri emblematice pentru oraş: pe profesorul Ardeleanu-Mecena (de la care împrumutam Cioran în franceză), pe librarul-poet (la vremea aceea) Simion Şuştic, pe poetul şi pictorul Gheorghe Chivu (care conducea un cenaclu), pe doctorul-medic ginecolog Victor Pop (care a asistat-o pe mama la naşterea mea şi era proprietarul celei mai mari colecţii de „pecetare” din Maramureş), pe Mihai-Ţuţu Dăncuş (cel care reconstruia, pe dealul Doboieş, unde mai făceam şi noi instrucţie uneori, satul maramureşan arhaic) sau pe filosoful Jean Bălin (la ale cărui conferinţe despre Platon şi Aristotel se umplea sala mare a Palatului Culturii), cu care aveam programate lungi „seminarii” despre Kierkegaard sau Constantin Noica.
Aşa se face că, în 15 ianuarie 1974, atunci cînd poetul Ion Iuga („cel mai frumos bărbat din nord”) s-a aflat la Sighet într-una dintre peregrinările lui prin Maramureş (sau prin ţară), ne-a trimis vorbă în „unitate”, mie şi lui Viorel Igna cu care eram camarad de pluton (şi urma să fim colegi de facultate), să ne vedem „de ziua lui Eminescu”. Plecarea peste gard, pentru cîteva ore, nu mai era chiar o problemă, fiind tacit acceptată, ca o compensaţie la condiţiile mizerabile în care eram ţinuţi. Astfel că, imediat ce s-a lăsat întunericul, am „executat” o „trecere frauduloasă” a „frontierei” batalionului şi, în mai puţin de un sfert de ceas, într-un „marş forţat”, eram în „salonul” restaurantului „Zimbrul”, din centrul oraşului (în care, la urma urmelor, mă născusem şi mă simţeam „acasă”), unde la o masă, singur, ne aştepta chiar poetul. După ce am făcut cunoştinţă (Viorel îl cunoştea dinainte, probabil prin fratele său, poetul Vasile Igna), am dat comenzile necesare ospătarului şi am ciocnit pentru Eminescu. Pe un fel de strapontină cîntau nişte ceteraşi. În restaurant era un fum gros, de la ţigări proaste şi puturoase. O rumoare continuă se împletea cu cîntecele muzicanţilor. Vodca începea să ne încălzească. La un moment dat, Ion Iuga a făcut semn ceteraşilor să tacă. Şi aceştia s-au oprit scurtcircuitaţi din cîntat, luînd chiar o poziţie oarecum solemnă, de parcă ar fi urmat să se cînte imnul. Apoi, poetul s-a urcat pe masă şi doar cu o singură mînă a făcut linişte în restaurant. „Măi oameni buni, ştiţi ce zi îi azi?” – a întrebat el. Şi cum răspunsul se lăsa aşteptat, a continuat: „azi îi ziua lui Mihai Eminescu, cel care e voievodul poeziei româneşti aşa cum Bogdan a fost voievodul Maramurăşului. Se cuvine să-l cinstim. Nu cu cetera şi zongura, ci cu propriul lui vers. Vă voi spune o poezie pe care să o ascultaţi cu atenţie şi să ţineţi minte din ea cît de mult puteţi.” Şi a început să recite, cu vocea lui unică, „Doina”. De la cap, la coadă! „De la Nistru pîn’ la Tisa”… Eram pe malul Tisei, eram grănicer, eram tînăr aspirant la studii de filosofie, eram înconjurat de ţărani maramureşeni înmărmuriţi… Îngheţasem, dar, de data asta, nu de frig… În jur, la mese, maramureşenii îmbrăcaţi în gubele lor albe, păreau nişte statui. Nu-mi amintesc cum au izbucnit şi cît au ţinut aplauzele şi „ţîpuriturile”. Vraja s-a rupt brutal cînd în „salon” au năvălit două patrule: una de miliţie, care l-a luat pe Ion Iuga, şi alta militară, care ne-a luat pe mine şi pe Viorel. Am fost duşi la batalion şi băgaţi direct la arest. Ni s-au descuiat de la perete două „ţambale” (peste zi, acestea erau încuiate cu lacăt, la perete), am primit două pături cu ţesătura lînii atît de rarefiată încît puteai privi prin ea, ca printr-un voal, şi am fost lăsaţi acolo pînă dimineaţă, cînd urma să fim „scoşi la raport” în faţa comandantului batalionului şi să fim judecaţi. La ora cinci, după o noapte de chin, de nesomn, de tremurat de frig, am fost scoşi să curăţăm zăpada pe cei cincizeci de metri ai aleii care ducea de la „punctul de control” al intrării în unitate pina la clădirea „comandamentului” (ninsese toată noaptea, temperatura mai crescuse spre doar minus zece grade). Dădeam la zăpadă şi priveam în direcţia în care se aflau „pavilioanele” „meteriştilor”: se dăduse adunarea pentru a se deplasa la sala de mese pentru micul dejun. Pierdeam şi bucata neagră de pîine, cubul de marmeladă şi cana de ceai cu bromură! Unde mai pui că nu ştiam cu cîte zile de arest  urma să ne procopsim. Era de luat în seamă şi ameninţarea repetată a ofiţerilor că fără referinţele lor corespunzătoare la sfîrşitul stagiului, nu vom fi primiţi nici la facultăţi, chiar dacă reuşiserăm la concursul de admitere. „Din Boian la Vatra Dornii”…
Ceea ce a urmat, însă, a fost un miracol: pe poarta batalionului a intrat comandantul însoţit de… Ion Iuga! Colonelul ne-a făcut doar semn să-l urmăm. Ceea ce am şi făcut. Pînă în cancelaria lui. Acolo, de faţă cu Ion Iuga ne-a scris cîte un bilet de voie pentru douăzeci şi patru de ore, antedatat, cu începere din 15 ianuarie, ni le-a întins şi ne-a spus: „mai aveţi zece ore din învoire. Cînd vă întoarceţi, vă prezentaţi la mine la cancelarie şi vă ascult să văd dacă aţi învăţat Doina. S-a-nţeles?”
Am plecat, primind această răsturnare a situaţiei ca pe o ninsoare, ca pe un fenomen al naturii. Mai năuciţi au fost caporalii de la corpul de gardă cînd ne-au văzut biletele de voie semnate de colonel. Şi, înapoi, la „Zimbrul” (pe vremea aceea era deschis aproape non-stop, doar între orele cinci şi şapte era o întrerupere pentru curăţenie şi schimbarea „turei”). Nu l-am întrebat nimic pe poet, dar pînă seara ştiam „Doina” pe de rost de la început la coadă şi de la coadă la început.
De atunci, în fiecare 15 ianuarie îmi amintesc de doi mari poeţi, nu doar de unul… Şi mă întreb dacă voi ajunge vreodată, chiar dacă nu ca „grănicer”, să ascult „Doina” şi pe malul Nistrului?

Vasile Gogea
_________________________________________________________________________
Text publicat în revista STEAUA, nr. 5-6/2013, http://www.revisteaua.ro/core/numere/2013/Steaua/

Foto: Marin Slujeru